Pestera Scarisoara

Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește cel mai

mare ghețar subteran din România. De aici îi vine și numele de Ghețar iar Scărișoara vine de
la comuna Scărișoara situată 16 km mai jos, de care aparținea administrativ în vremea când a
fost botezată. Acum aparține de comunei Gârda de Sus, județul Alba.

Localizare

Drumul spre peșteră pornește din comuna Gărda de Sus, situată pe valea Ariesului Mare
la 32 km amonte de Câmpeni (pe DN75). Din centrul comunei se desprinde drumul carosabil de
pe Gârda Seacă pe care se ajunge, după aproximativ 1 km, la gura Văii Ordâncușa. De aici există
trei variante. Prima este poteca turistică marcata cu cruce roșie, care mai întâi trece prin
cătrumul Mununa și după un traseu de 10 km, ajunge la Peștera Scărișoara. Cea de a doua
variantă este drumul asfaltat de pe valea Ordâncușei, de 23 km. care duce până în cătunul
Ghețar. Ultima și cea mai nouă variantă este pe Valea Gârda Seacă. La 2 km de la gura
Urdâncușei pornește un drum forestier prin Mununa până la Ghețar lung de 12 km. Peștera
este localizată la 46°29′23″N 22°48′35″E

Descoperire

Nu se cunoaște data exactă când a fost descoperită peștera. Cea mai veche mențiune
asupra peșterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters și A. Schmidl dau primele informații
științifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază repartiția florei și fenologia vegetației din
pereții avenului, Emil Racoviță (1927) cercetează formațiunile de gheață iar V. Pușcariu (1934)
face o prezentare științifică și turistică. "Rezervațile" Ghețarului sunt explorate de-abia în 1947
de Maxim Pop și Mihai Șerban. După o stagnare de 15 ani, studiul Ghețarului Scărișoara este
reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh. Racoviță, M. Șerban, T. Rusu și V. Crăciun.

Cernea Ileana 1
 Formare

Peștera Ghețarul de la Scărișoara face parte din sistemul carstic Ghețar - Ocoale -
Dobrești. Este formată în calcare de vârstă Jurasic superior, dispuse monoclinal pe direcția NV-
SE, la o altitudine de 1.165 m, la marginea platoului carstic Ghețari - Ocoale. Cândva Valea
Ocoale curgea la suprafață. Odată cu dizolvarea în freatic a peșterii Scărișoara apele coboară în
subteran. Ieșirea apei la lumină se făcea prin Pojarul Poliței. Continuând dizolvarea, apa coboră
în Avenul din Șesuri cu ieșire la suprafață în Izbucul Poliței. Golul rămas uscat al Scărișoarei, în
urma prăbușirii avenului de intrare, se umple cu gheață în timpul glaciațiunilor.

După încălzirea vremii gheața începe să se topească și dispare jumătate din volum, dar
este alimentată în fiecare iarnă cu un nou strat la suprafață. Topirea are loc și la bază
ghețarului, astfel că de la bază dispare o secțiune și o alta se depune sus. Cea mai veche gheață
de la bază are 4.000 de ani. Pe carote de gheață recoltate în 2005, cercetătorii de la Institutul de
Speologie Emil Racoviță Cluj și mulți asociați străini, descifrează din trecut o mulțime
incredibilă de date. Cum a fost vremea în fiecare an din ultimii 4.000, când au fost incendii în
zonă, când și cât aur se exploata în Apuseni pe vremea dacilor.

Descriere

Intrarea în Ghețarul de la Scărișoara se face printr-un impresionant aven, a cărui gură,

cu un diametru de 60 m, se deschide în pădurea din marginea platoului. O potecă îngustă
săpată în stâncă și câteva scări metalice ancorate în pereți înlesnesc coborârea celor 48 m cât
măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se păstrează în tot timpul anului un strat gros de
zăpadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal măsurând 24 m lățime și
17 m înălțime.

Topografia Ghețarului de la Scărișoara este simplă, deoarece peștera reprezintă o

încăpere unică cu o dezvoltare totală de 700 m. În mijlocul acestei încăperi se află un imens
bloc de gheață, cu un volum de 80.000 m3 și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani. Fața
superioară a blocului (3.000 m2) formează podeaua Sălii Mari. În partea dreaptă acest planșeu

Cernea Ileana 2
se frânge într-un tobogan abrupt de gheață, care dă într-o zonă, denumită Biserica. Aici apar
primele formațiuni stalagmitice de gheață. Aceasta este zona turistică, restul fiind rezervație
științifică, cu două sectoare distincte.

În latura din dreapta intrării se află Rezervația Mică, la care se ajunge coborând o
verticală de 15 m în rimaia dintre stâncă și gheață. În stânga se află Rezervația Mare, spre care
se coboară o verticală de 20 m la baza căreia galeria continuă puternic descendentă. Aceasta
este Galeria Maxim Pop. În amândouă rezervațiile, lângă ghețar reapar stalagmitele de gheață,
dintre care unele au o existență permanentă iar altele se topesc în cursul verii, dar se refac în
forme asemănătoare în lunile de iarnă.

Dincolo de aceste speleoteme înghețate, aspectul peșterii se schimbă total, locul gheții
fiind luat de concrețiuni de o mare diversitate și frumusețe. Stalactite,
stalagmite, coloane, draperii parietale, coralite, gururi[.... Acestea abundă mai ales în Galeria
Coman - o prelungire îngustată a Rezervației Mari - care coboară în pantă accentuată până la
adâncimea maximă a peșterii de 105 m, apropiindu-se în același timp la numai câțiva metri de
cea de a doua perlă a sistemului carstic Scărișoara - peștera Pojarul Poliței. De fapt, între cele
două cavități a existat cândva, înainte de începutul formării blocului de gheață, o comunicare
naturală.

Biologie

Ghețarul de la Scărișoara este important pentru știință în primul rând în complexul de

fenomene care se datoresc prezenței gheții și structurii generale a peșterii: morfogeneză și
evoluția formațiunilor de gheață, stratificarea masivului de gheață etc. Avenul, prin flora sa
variată, diferențiată pe nivele, oferă botaniștilor un interesant și permanent teren de cercetare.

Fauna cavernicolă este săracă, cel mai de seamă reprezentant fiind Pholeuon
proserpinae glaciale Jeann. În gheața peșterii s-a descoperit un schelet aproape întreg de
Rupicapra.

Cernea Ileana 3
 ’Foca de gheata’ – Pestera Scarisoara Gura de intrare in Pestera Scarisoara

Cernea Ileana 4
Cernea Ileana 5
 Pestera Ursilor

Descriere

Interiorul se distinge prin diversitatea formațiunilor

de stalactite și stalagmite existente, ca și prin cantitatea impresionantă de urme și
fosile ale ursului de cavernă - Ursus spelaeus - care a dispărut în urmă cu 15.000 de
ani. Pe lângă acesta au mai fost descoperite și fosile de capră
neagră, ibex, leu și hienă de peșteră. La intrarea în peșteră se află un pavilion,
compus dintr-o sală de așteptare, casa de bilete, un bar, un mic muzeu speologic și
un stand cu suveniruri și obiecte artizanale specifice zonei.

Cu o lungime de peste 1.500 m, peștera se compune din galerii aflate pe două

nivele: prima galerie, cea superioară, în lungime de 488 de metri poate fi vizitată de
turiști, iar cea de-a doua, lungă de 521 m este rezervată cercetărilor științifice.

Schema simplificată a peşterii

Galeria superioară, disponibilă vizitării, este compusă din 3 galerii și diferite

săli:

 Galeria "Urșilor" (sau Galeria Oaselor),

 Galeria "Emil Racoviță",

Cernea Ileana 6
 Galeria "Lumânărilor"
 Sala Lumânărilor,
 Sala Spaghetelor,
 Sala Oaselor.

Printre formațiunile de stalactite și stalagmite se remarcă Palatele

fermecate, Lacul cu nuferi, Mastodontul și Căsuța Piticilor, Draperiile din Galeria
Urșilor, Portalul, Pagodele și ultima sală, Sfatul Bătrânilor, iluminată cu lumânări.
Temperatura înpeșteră este constantă de-a lungul anului (10 °C), iar umiditatea se
menține la 97%.

Istoric

Numele peșterii se datorează numeroaselor fosile de "urși de cavernă" (Ursus

spelaeus) descoperite aici. Peștera era un loc de adăpost pentru aceste animale, acum
15.000 de ani. La bătrânețe, ca multe alte mamifere (ex. elefantul african) ursul de
peșteră se retrăgea să moară în același loc ca și strămoșii sau predecesorii săi.
Mărturie stau numeroasele cimitire descopertite în peșterile din România (Peștera
Bisericuța, Peștera cu Oase).

Peștera a rămas astfel închisă până pe 17 septembrie 1975, când golul

subteran a fost deschis artificial prin dinamitarea porțiunii de la intrare, în timpul
lucrărilor de exploatare a calcarului (marmură). În puțul deschis a coborât pentru
prima dată, minerul Traian Curta din localitatea Chișcău. Acesta a parcurs galeria de
acces până la Sala Mare.

O primă explorare a peșterii a avut loc la 20 septembrie 1975 efectuată de

către grupul de speologi amatori "Speodava" din orașul Dr. Petru Groza (actualul
oraș Ștei). Pe baza studiilor complexe întreprinse de Institutul de Speologie "Emil
Racoviță" în colaborare cu Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, s-au stabilit soluțiile
de amenajare și măsurile specifice de protecție. După 5 ani de amenajări la
Cernea Ileana 7
standarde mondiale, la 14 iulie 1980, peștera a fost deschisă vizitatorilor. Anual
peștera este vizitată de peste 200.000 de vizitatori.

Scheletul unui urs de cavern Galerie din Peştera Urşilor

Cernea Ileana 8
Cernea Ileana 9
 Pestera Vantului

Localizare

Peștera Vântului se află în partea nordică a Munților Pădurea Craiului, în

defileul carstic cu același nume. Din punct de vedere hidrografic, peștera aparține
bazinului Crișului Repede.

Drum de acces

Situându-se la o distanță de de 50 km de Oradea și 100 km de Cluj-Napoca,

accesul se poate face fie pe drumul asfaltat DJ 764C, 11 km de la DN 1 (E60), fie pe
calea ferată (stația CFR Șuncuiuș).

Intrarea naturală în Pestera Vântului este situată la cca. 2 km SE de

localitatea Șuncuiuș, în versantul stâng al văii Crișului Repede, deasupra izvorului
din Poiana Frânturii. Deoarece galeria de acces era foarte strâmtă și greu accesibilă a
fost blocată și s-a deschis o intare artificială cațiva zeci de metri distanță, la nivelul
activului.

Descoperire

Peștera a fost descoperită de ing. Bagameri Bela în anul 1957 și explorată pe

500 m lungime. În următorii zece ani explorările fac ca la sfârșitul anului 1967
lungimea totală a galeriilor cunoscute se depasească 15.000 m. S-au organizat ture
de explorare și expediții de anvergură.

În anul 1966, sub conducerea descoperitorului se constituie Cercul

Speologilor Amatori din Cluj având ca scop principal continuarea cercetărilor de
explorare, cartare și protejare a Peșterii Vântului.

Cernea Ileana 10
 Prima hartă color a peșteri la scara 1:500 este realizată în 1969, pe ea fiind
reprezenți 15.283 m de galerii. În anul 1972 timp de 8 zile se lucrează în subteran
pentru realizarea de catre TVR a unui documentar despre Peștera Vântului. În anul
1978 apare albumul foto "Peștera Vântului" semnat de dr. Dan Coman și Valentin
Crăciun.

Cercetările și cartările continuă în paralel cu acțiunile de documentare a

peșterii descopreindu-se noi sectoare de galerii în diferite puncte ale peșterii. In anul
1979 apare în Buletinul Clubului de Speologie “Emil Racoviță” din București prima
descriere geomorfologică a Peșterii Vântului redactată de Szilágyi Árpád, Komíves
Emil, Nagy István, Varga Alfonz și Kerekes Károly. Se caută o legatură cu
sistemul Izbândiș, însa fara succes. La sfârșitul anului 1989, lungimea totală a
galeriilor Peșterii Vântului depasea 40.500 de metri.

In anul 1991 descoperitorul peșterii, ing. Bagameri Bela se retrage după 50

de ani din activitatea speologică. Explorarile continuă, iar la sfârșitul anului 2000
lungime peșterii depășeste 47.000 m.

Descriere

În cei 50 de km de galeri pot fi găsite aproape toate formele endocarstice

cunoscute. Accesul în peșteră se face la cel mai jos nivel, acolo unde întregul debit de
apă iese la suprafață. Urmând pârâul amonte, pe o galerie largă și înaltă apar
formațiuni gigantice, scurgeri parietale și stalactite (Torpila). Înalțimea galeriei
scade și curând devine inaccesibilă dar numeroase galeri fosile pot fi urcate în
etajele superioare. Sunt trei etaje dinstincte formate din galeri, sali, puțuri și hornuri
de dimensiuni și forme foarte diferite cu toate tipurile de speleoteme: stalactite,
stalagmite, coloane, scurgeri parietale, cristale, gips... Se diferențiaza Labiritul

Cernea Ileana 11
Racoviță ca cel mai încurcat sector de peșteră din țară sau Galeria Hipodrom, ca o
galerie de metrou.

Galeriile s-au dezvoltat pe patru nivele, dintre acestea cel inferior este activ,
pe aceasta pârâul subteran o modelează continuu prin acțiunea ei corozivă și
erozivă, iar celelalte trei nivele superioare sunt fosile. Galeriile principale sunt:
Galeria Activă, Etajul I, Etajul II, Galeria Albă, Galeria Roșie, Galeria cu Lacuri.
Galeriile laterale sunt: Galeria 7 Noiembrie, Galeria 1 Mai, Galeria Moravek, Galeria
Mikulaș, etc. Un lucru specific pentru Peștera Vântului o constituie meandrele, care
în unele locuri ajung și la 25-30 m înălțime oferind o imagine impozantă. Majoritatea
sălilor s-au format la întâlnirea a două falii, sau ca urmare a prăbușirilor din zona
faliilor. Așa sunt Sala Titanilor, Sala Mare, Amfiteatrul, Sala Neagră, Sala Ascunsă. Și
puțurile aflate în peșteră sunt de origine mixtă, unele formate pe brecie de falie, iar
altele sau format pe diaclaze. Rolul lor este important deoarece, fac legătura între
cele patru nivele de dezvoltare a peșterii. Cele mai importante puțuri sunt: Casa
Scărilor, Puțul Greu, Puțul Bükki, Puțul Bagaméri, Puțul din sistemul Torpilei. În
comparație cu mărimea peșterii formațiunile sunt puține, totuși pe alocuri întâlnim
stalactite, stalagmite, coloane, draperii, coralite, scurgeri parietale, gururi, cristale de
CaCO3 multiforme (helictite), cristale de aragonit și gips cu forme florale (anthodite),
monocristale.

Cernea Ileana 12
Cernea Ileana 13