Constantin Dobrogeanu Gherea

Este marele adversar a lui Titu Maiorescu şi partizanul unei critici zise de el
ştiinţifice. Articolul său din 1877 “asupra criticii” este un amplu manifest
teoretic prelejuit de spectacolul criticii. Constantin constă că în plan european
e momentul înfloririi criticii ştiinţifice. Întrebarea pe care şi-o pune subtextul
Constantin Dobrogeanu Gherea este “pe baza căror criterii se judecă o operă
literară”. În critica ştiinţifică autorul susţine că în discutarea operei literare se
aplică principiul ştiinţific al cauzalităţii, opera fiind considerată productul unei
cauze anume. Modelul lui Dobrogeanu Gherea este criticul francez Tane.
Criticul susţine autorul trebuie să studieze mai întâi cauzele şi prima cauză a
operei este autorul însuşi cu viaţa, psihologia, temperamentul specific.
Aşadar criticul trebuie să fie interesant din biografia autorului şi psihologia lui.
În domeniul asupra operei i se cere acestuia o analiză psihică a artistului iar
psihicul artistului depinde de mediul natural care condiţionează rasa.
Dobrogeanu Gherea determină momentele actului critic după cum urmează:
1. Prima operaţie este explicarea operei ca produs a unor procese.
2. Studiul influenţei operei asupra mediului social în care a fost creat.
3. Stabilirea răspunsului: cît de mare e această influenţă sau judecata de
valoare.
4. Se va răspunde la întrebarea prin ce mijloace critice, artistice autorul
lucrează asupra psihicului nostru.
Critica estetică la Dobrogeanu Gherea.
Aici criticul nu mai este om de ştiinţă ci trebuie să-şi manifeste talentul care e
de aceeaşi natură cu talentul artistului. Astfel judecata de valoare şi cea
morală se întîlnesc într-o judecată estetică.
Importantul studiu realizat la 1887 este Eminescu. La analiză studiul se
dovedeşte a fi un portret ideal al criticului. Autorul şi-l prezintă ca pe un
fragment critic şi mai puţin ca pe un studiu complet pentru că nu începe prin
a explica legătura cauzală dintre scriitori şi operă, începutul studiului este în
stilul criticii sec. al – XIX – lea, propunând un citat din opera eminesciană.
Vorbind despre înţelesul social al operei Dobrogeanu Gherea relevă cauzele
decepţionismului eminescian.
Analiza sa cuprinde mai multe elemente în care sunt măsurate dozele de
pesimism. În “epigorii” Dobrogeanu Gherea apreciază satira dar nu şi partea
de odă. Paseismul consideră autorul ar fi rezultatul unei lupte lăuntrice.
“Înger şi Demon” este asociata celor texte în care se realizează analiza
comparată. Tema demonică şi titanică este urmărită în literatura universală
(Lermontov, Bayern, Goethe).
Demonul lui Mihai Eminescu este pocăit şi decepţionat astfel. Mihai Eminescu
este înţeles ca o fiinţă duală – principiul trecutului şi al viitorului. Dobrogeanu
Gherea îi creionează lui Mihai Eminescu un portret al contradicţiilor
considerând că fondul prim este de optimism depistat în poezia erotică şi cea
despre natură din prima perioadă şi a evoluat spre fondul 2 cel pesimist.
Argumentânduse afirmaţia prin influenţa mediului cultural german. Apreciat
este mult poemul “Împărat şi proletar” referinduse la structura lucrării. O
formulă definitorie este aceasta “pesimist”, “fatalist”, “sceptic” – iată
adevăratul Eminescu. Formula aceasta negativă pe care o explorează Gherea
mizează pe evaziunea de la formularea observaţiilor directe. Un alt capitol al
acestui studiu include discuţia despre funcţia artei în general asigurândune că
singurul scop al artei este atât să placă cât şi să folosească. Dobrogeanu
Gherea explică de ce trecutul este foarte poetic. De aceea că urâtul se
estompează şi rămâne frumosul care este şi poetic. Un fenomen poate fi
apreciat doar privind la distanţă şi Dobrogeanu Gherea se declară împotriva
gestului exagerat al poetizării trecutului. O a doua tendinţă împotriva căreia
Dobrogeanu Gherea este exagerarea fantasticului. După această paranteză
mare se revine iarăşi la Eminescu zicând “La Eminescu poetizarea trecutului şi
fantasticului sunt destul de lămurite”. Drept exemplu este luat poemul
Scrisoarea a – III – a . O altă lucrare în care Eminescu se evidenţiază ca
pasiazist şi naţionalist care este poezia “Doina”. Tendinţa de poetizarea
trecutului micşorează valoarea operei Eminesciene. În finalul studiului se
răspunde la un şir de întrebări ce ţin de pesimismul lui Eminescu
convingândune de faptul că el e condiţionat de mediul social: sărăcia, lipsa
surselor materiale. Astfel polemizând cu acei care susţin contrariul că
pesimismul are rădăcini organice. După Dobrogeanu Gherea această stare de
spirit este atestată şi în textele “Mortua est”, “Satira”, găseşte aici două etape
a creaţiei eminesciene:
1. Optimist idealist
2. Pesimistul
Partea a doua a studiului conţine o preocupare a criticului de corelaţia dintre
aspectul filosofie şi stilul operei Eminesciene. Un alt capitol analizează poezia
defactura erotică şi polemizează cu Titu Maiorescu. Analizează textele venere
şi madonă, melancolie, singurătate.
Ierarhizează poezia de dragoste: “De câte ori iubite, departe sunt de tine”, “O
mamă dulce mamă”, “Dorinţa”, “Atât de fragedă”, “Din valurile vremii”,
“Povestea codrului”. Amplu este analizat poemul “Călin” şi “Luceafărul”.