Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei între anii 1441 și 1456. El s-a
remarcat prin calitățile sale de comandant militar și prin faptul că a studiat mult timp tactica de
luptă a otomanilor, constituind detașamente de cavalerie ușoară, capabile să execute lovituri
rapide asupra adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Încă din anul
1438, si-a demonstrat calitățile militare în luptele din Serbia împotriva otomanilor.
În anul 1441, dupa ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a învins din nou o oaste a acestora,
iar în 1442 a obținut o altă victorie la Sântimbru, lânga Alba-Iulia, asupra forțelor comandate de
beiul de Vidin.

Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit în Europa, motiv pentru care atât Papa
de la Roma, cât și statul venețian îl considerau potrivit pentru a conduce trupele militare într-o
viitoare cruciadă antiotomană. Voievodul era hotarât să se implice decisiv în aceasta acțiune,
ideea luptei contra Semilunei animându-l pâna la sfârsitul vieții.

Voievodul transilvănean a acordat importanță și necesitații ca în fruntea Moldovei și a

Ţării Românești să se afle domnitori care să-i fie aliați și pe care să se poata sprijini la nevoie.
Ca urmare, l-a înscăunat pe Basarab al II-lea pe tronul Ţării Românești, în anul 1442,
iar pe cel al Moldovei, în anul 1448, pe Petru al II-lea.

Perioada 1443-1456 a reprezentat etapa marilor confruntări cu otomanii. Voievodul

transilvănean și regele Vladislav I al Ungariei au început campania cea lungă, desfăsurată la
sud de Dunăre în condițiile în care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii creștini nu le-au
oferit ajutor în lupta antiotomană. Această campanie, începută în septembrie 1443 și încheiată în
ianuarie 1444, a fost încununată de succes. Dintre victoriile de răsunet datorate priceperii
militare a lui Iancu trebuie amintite cele de la Nis, Sofia și Zlătița. Venirea iernii i-a împiedicat
pe Iancu și pe regele maghiar să continue înaintarea spre Adrianopol, ei luând decizia de a se
întoarce la Buda.

Succesele militare obținute i-au facut atât pe principii creștini, cât și pe Papa de la Roma
să se gândeasca la organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost
strânse fondurile pentru echiparea unei armate și, cu toate că încheiase o pace avantajoasă, pe 10
ani, cu sultanul Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa de la Roma să nu
mai recunoască tratatul semnat cu otomanii și să se alăture coaliției creștine. Din aceasta făceau
acum parte oștile multor nobili apuseni și flota venețiană. Iancu s-a alăturat și el, în septembrie
1444, forțelor creștine, înaintând cu armata la sud de Dunăre, îndreptându-se spre Varna. Dar
cruciada de la Varna s-a încheiat cu un eșec, deoarece regele maghiar Vladislav I, la 10
noiembrie 1444, a folosit o tactică greșită, declansând un atac nechibzuit. Oastea otomană a
obținut o victorie ușoară asupra forțelor creștine, intervenția lui Iancu nemaiputând să schimbe
soarta bataliei.

1
 Regele Vladislav I a fost ucis în luptă. În aceste condiții, în Ungaria s-a declanșat o
puternică criza politică internă, careia i s-a pus capăt prin alegerea lui Iancu, în anul 1446, în
importantă funcție de guvernator al Ungariei la care a renunțat în anul 1453, având pâna la
moarte titlul de căpitan general al statului maghiar.

Iancu a urmărit organizarea unei noi campanii militare la sud de Dunăre împotriva
otomanilor. Bătălia de la 17-19 octombrie 1448, desfășurată pe valea Moraviei, la Kossovopolje,
s-a încheiat cu victoria otomanilor, în condițiile în care trupele lui Iancu nu au putut beneficia de
ajutorul celor comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Aceasta bătălie a însemnat și
sfârșitul campaniilor creștinilor pentru alungarea otomanilor din Europa. Ultima confruntare cu
otomanii a lui Iancu s-a desfășurat în anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, după ce a cucerit
Constantinopolul în anul 1453, și-a îndreptat atenția asupra cetății Belgradului, important punct
strategic în înaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a putut cuceri
Belgradul, deoarece a fost apărat de Iancu, care și-a demonstrat din nou calitățile de bun
conducator militar în bătălia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct tabara otomană, după ce
fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste numai câteva săptămâni de la
victoria de la Belgrad, marele luptător antiotoman a murit la 11 august 1456, în urma izbucnirii
unei epidemii de ciumă, în tabăra oastei sale, la Zemun. Iancu a fost înmormântat în catedrala
catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt a fost scris: S-a stins lumina lumii. Aceste
cuvinte demonstrează rolul lui Iancu în lupta antiotomană, Europa pierzând pe unul dintre cei
mai importanți luptători ai săi. Papa Calixt al III-lea il numise pe eroul cruciat „atletul cel mai
puternic, unic, al lui Hristos„.

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Rolul lui Iancu de Hunedoara în stăvilirea înaintării otomane pe linia Dunării, în Europa
de Est și Centrală prima jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin confruntări
militare dintre lumea creștină, reprezentată de Ungaria, Polonia și Ţările Române, sustinute de
Papă, și cea musulmană, reprezentată de Imperiul Otoman. Imperiul Bizantin nu mai are forțe
suficiente de a se opune turcilor și treptat este redus la teritoriul Constantinopolului și a
imprejurimilor lui, iar la 1453 este cucerit de oastea otomană. Anglia și Franța, precum și statele
italiene (Veneția, Milano, Florența și Neapole) erau angajate în lupte unele împotriva altora și nu
răspundeau la apelurile Papei de a organiza o cruciadă antiotomană.

În aceste condiții înlupta activă împotriva expansiunii otomane se ridică în primul rând,
țările aflate nemijlocit în pericol de a fi cucerite: Ungaria și Ţările Române. În fruntea luptei
antiotomane de la mijlocul secolului al XV-lea se situează Iancu (Ioan) de Hunedoara, de
numele căruia sunt legate ultimele mari încercări de a respinge turcii din Europa.
Iancu de Hunedoara provenea dintr-o familie de mici nobili români din Hațeg, care au
participat la luptele Ungariei cu Imperiul Otoman.

În virtutea funcției sale de voievod și guvernator Iancu de Hunedoara și-a creat un

imens domeniu, situat în cea mai mare parte în Transilvania. El avea multi vasali (numiti
„familiares”), iar veniturile căpătate din dări, din minele și vamile situate pe domeniu i-au permis
să întrețina un corp de mercenari, pe care îl utilizează în campaniile sale militare. Baza socială a
lui Iancu o alcătuiau nobilimea mică și orasele, cărora le-a acordat noi privilegii.

2
Având o bogată experiență militară, Iancu a organizat o armată puternică, pe care a înzestrat-o
cu arme de foc, a întărit-o cu unități de cavalerie.
Prima etapă a acțiunii antiotomane a lui Iancu s-a desfășurat în cadrul internațional creat
de două evenimente importante: proclamarea de catre Sinodul de la Florența (1439) a unirii
Bisericilor de la Roma și Constantinopol (nerecunoscută de patriarhul de la Constantinopol) și
realizarea unirii personale între Ungaria și Polonia prin alegerea comună a regelui Vladislav
Jagello (1440). Aceste evenimente contribuiau la crearea unei coaliții a tuturor forțelor
amenințate de expansiunea otomană.

Sultanul Murad al II-lea, urmărind scopul de a contracara acțiunile forțelor creștine,

numește la tronul muntenesc pe Mircea al II-lea (1442), credincios turcilor, și atacă în acelasi an
Transilvania. Dar în lupta de lânga Sibiu oastea otomană este distrusă de cea a lui Iancu.

Ultimul îl aduce la domnie în Ţara Românească pe Basarab al II-lea din familia

Dănestilor, favorabil cauzei creștine. Începând cu anul 1443 voievodul Transilvaniei adoptă
tactica ofensivă și întreprinde campanii militare la sud de Dunăre.
Papa Eugeniu al IV-lea cheamă curțile europene la o cruciadă antiotomană, dar ea nu este
sustinută de puterile Europei de Vest. În aceste împrejurări, în septembrie 1443 Iancu, ajutat de
regele Vladislav, trece Dunărea și ocupa orasele Nis și Sofia. Rezistența turcilor în trecătorile
munților și condițiile grele ale timpului de iarnă îl silesc pe Iancu în februarie 1444, după ce
parcursese o distanță de 300 km, să se retragă. Aceasta expediție militară de 6 luni a fost numita
„Campania cea lungă„.

În iulie 1444 sultanul Murad al II-lea, confruntat cu lupta albanezilor condusă de

Skanderbeg (numit și Gheorghe Kastriotul), cu răscoala emirului Caramaniei din Asia Mică și
îngrijorat de pregătirile flotei venetiene de a veni în ajutor Constantinopolului, încheie la
Seghedin pace cu Ungaria pe o perioada de 10 ani. Condițiile erau foarte favorabile pentru
Ungaria: retragerea otomanilor din Serbia și nordul Albaniei, ajutor în caz de razboi s.a.
În aceste împrejurări Papa și Veneția îl induplecă pe regele Vladislav să reia ostilitățile,
deoarece Veneția acceptase să trimită o flotă care avea să facă imposibilă trecerea pe apă a
trupelor turcești, aflate în Asia Mică. Cruciada a fost începută în toamna anului 1444 cu trupe
puține. Oastea regală și cea transilvăneană, la care se alatură cea a Ţării Românești condusă de
Vlad Dracul (revenit la domnie în aprilie 1444), trec Dunărea și se îndreaptă spre Nicopole și
Varna. Dar genovezii din Pera, care se temeau de întărirea rivalilor lor venețieni, transportă
trupele sultanului din Asia Mică pe malul european. Armata creștină a fost luată prin surprindere
de oștiri turcești mult mai numeroase. Ca urmare, cruciații au fost înfrânti, iar regele Ungariei
Vladislav cade pe câmpul de luptă. Prin dezastrul de la Varna a dispărut și speranța de a mai
salva Constantinopolul și de a respinge turcii din Europa.

După moartea lui Vladislav, Iancu de Hunedoara este ales guvernator al Ungariei (1446)
pe timpul minoratului regelui Ladislau al V-lea. Iancu reușește să obțină stabilitatea internă a
țării, să continuie legăturile cu domnii Moldovei și Ţării Românești și să încheie o alianță
antiotomană cu sârbii și albanezii.

Cu scopul de a atrage forțele Moldovei și Munteniei la cruciada antiotomană, Iancu

intră în 1447 în Ţara Românească, îl înlătură de la domnie pe Vlad Dracul (care devenise fidel

3
sultanului) și îl asează în scaunul domnesc pe Vladislav al II-lea (1447-1456). La începutul
anului 1448 Iancu intervine în Moldova și îl sprijină pe Petru al Il-lea (1448-1449), înlăturându-
l de la domnie pe Roman al Il-lea (1447-1448), care era sustinut de poloni. Pentru ajutorul
acordat Petru cedează lui Iancu cetatea Chilia.

În septembrie 1448 Iancu trece cu oastea Dunărea. Dar ajutorul albanezilor și sârbilor nu
soseste la timp si, în octombrie, în valea Moravei, la Kossovopolje, oastea creștină suferă o grea
înfrângere. Astfel se sfârseste prima perioadă a luptei antiotomane dusă de Iancu de Hunedoara,
care avea drept scop alungarea turcilor din Balcani.
A doua perioadă a luptei lui Iancu cu turcii avea deja drept scop nu alungarea turcilor din
Europa, ci împiedicarea înaintării lor spre centrul continentului.

În 1453 sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481) cucerește Constantinopolul și se

pregăteste pentru cucerirea puternicii cetăti a Belgradului și a Ungariei.
Iancu de Hunedoara face repetate cereri de ajutor către țările apusene, întăreste cetățile de pe
Dunăre, intervine în Moldova sustinându-l pe Bogdan al II-lea (1449-1451), apoi pe Alexandru
(1452-1454), pune la dispoziția lui Vlad Ţepeș, refugiat în Transilvania, un corp de oaste
(1456), pe care ultimul îl folosește în august 1456 pentru a ajunge la domnie. Prin aceste măsuri
Iancu încercă să diminueze influența polonă și otomană în Ţările Române.
În iulie 1456 turcii înconjoară Belgradul. Iancu trece Dunărea, distruge flota turcească de pe
acest fluviu și la 21-23 iulie se da bătălia decesivă, câstigată de eroul transilvănean. Vestea
despre victoria lui Iancu se serbeaza în toată Europa.

Sursa: http://www.iancu.com/iancu-de-hunedoara-1387-1456/