TRADIŢIONALISM (Modernism autohton)

Sensurile termenului tradiţionalism

Termenul de tradiţionalism desemnează o direcţie culturală ataşată, uneori
excesiv, de valorile trecutului, privite în opoziţie cu cele ale prezentului.
Tradiţionalismul nostru literar,privit în opoziţie cu modernismul, vizează în
primul rând opţiuni legate de tematica abordată, orientată spre:
 Lumea satului românesc, înţeleasă ca un specific etnic
 Religia creştin-ortodoxă, care individualizează spiritual comunitatea
românească
În al doilea rând, tradiţionalismul s-a raportat la formele literare, preferând
modelul mai vechi de versificaţie ritmică.
Se poate face o disociere şi între tradiţionalism şi conservatorism, ultimul
reprezentând refuzul oricărei înnoiri, atât din punctul de vedere al temelor
abordate, cât şi din cel al formelor estetice preferate.
Cel mai de seamă reprezentant al conservatorismului a fost Nicolae Iorga.
Nicolae Manolescu face o afirmaţie chiar mai categorică, arătând că
tradiţionaliştii sunt poeţi noi, ca şi moderniştii sau avangardiştii, deşi ei se
revendică de la poezia veche. ( “Despre poezie”)
Nici Ion Bogdan Lefter, într-o lucrare apărută recent, “Recapitularea
modernităţii”, nu opune poezia interbelică tradiţională celei moderniste,
incluzând-o în aceasta din urmă.

Orientările tradiţionaliste antebelice

Sămănătorismul a fost o mişcare literară grupată în jurul revistei
“Sămănătorul”, de la care şi-a luat numele. Revista a apărut la Bucureşti, în 2
decembrie 1901, sub conducerea lui Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, la
iniţiativa lui Spiru Haret.
În articolul-program se afirma:
 simpatia pentru universul rural, văzut ca păstrătorul tradiţiilor
  întoarcerea spre trecut şi cultivarea insistentă a acestuia
 lupta împotriva elementelor culturale străine ( cu aluzie la
cosmopolitismul grupării lui Alexandru Macedonski)
 preferinţa pentru prezentarea idilică a satului românesc
 respingerea civilizaţiei urbane, care generează o dramă a dezrădăcinării
Chiar din al doilea an al apariţiei sale, “Sămănătorul” şi-a schimbat,
conducerea, preluată de Ilarie Chendi şi Ştefan Octavian Iosif până în 1905,
când director a devenit Nicolae Iorga , considerat principalul ideolog al şcolii.
Nicolae Iorga a cerut o purificare a culturii noastre de orice influenţe străine,
afirmând că o cultură naţională trebuie clădită într-o separaţie totală de
altele. Istoricul a părăsit revista în 1906 şi, în 1910, aceasta îşi va înceta
apariţia.

Poporanismul a fost o orientare socială şi culturală care pleda pentru

răspândirea culturii în rândul poporului şi s-a constituit în jurul revistei “Viaţa
românească”, apărută la Iaşi, în 1 martie 1906, din iniţiativa lui Constantin
Stere.
Ca doctrină politică, poporanismul a fost teoretizat într-o serie de articole
publicate de Constantin Stere, acesta considerând că dezvoltarea societăţii
noastre se va face pe baza obştei ţărăneşti şi afirma obligaţia morală a
intelectualilor de a ridica poporul la lumină.
Ideologul literar al orientării a fost Garabet Ibrăileanu, care a formulat un
program centrat pe categoria specificului naţional.
Poporanismul s-a opus sămănătorismului în concepţia literară, cerând:
 reflectarea veridică şi nu idilică a vieţii rurale
 promovarea unor opere critice inspirate din realitatea naţională
 răspândirea în lumea cultă a simpatiei pentru ţărani
 refuzul eticului în detrimentul esteticului
 Orientările tradiţionaliste interbelice
Gândirismul a fost orientarea tradiţionalistă care a prezentat autohtonismul
prin ortodoxism.
Denumirea mişcării vine de la revista “Gândirea”, a cărei activitate artistică,
destul de eclectică şi complexă, a fost un punct de referinţă al perioadei
interbelice.
“Gândirea” a apărut la Cluj, la 1 mai 1921, la iniţiativa lui Cezar Petrescu, într-o
efervescenţă culturală în care erau implicaţi tineri scriitori ce vor deveni nume
mari ale literaturii noastre: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib I.Mihăescu.
Revista nu avea un program, ci exprima, în articolul “Cuvinte pentru drum”,
dorinţa de a reuni scriitori din întreaga ţară şi de a oglindi astfel complexitatea
fenomenului literar românesc în poezie, proză, teatru şi în publicistică.
Nichifor Crainic a impus doctrina gândiristă printr-o serie de eseuri: Isus în ţara
mea (1923), Parsifal (1924), şi Sensul tradiţiei (1929). Începând din 1924,
revista afirmă autohonismul ortodoxist, renunţând la eclectismul cultural de
până atunci şi atrage colaboratori de seamă, precum Tudor Arghezi, Mateiu
Caragiale, George Călinescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu.
Gândirismul a aşezat creația literară sub semnul ortodoxismului, propunând:
 un tradiționalism spiritualizat, definit prin religia ortodoxă, care ar fi
esența conştiinței naționale a românilor
 un antioccidentalism bazat pe ideea că, în cultura autohtonă, există forțe
inconştiente, capabile să se opună unei societăți a maşinismului
distrugător adus de civilizația apuseană
 rezistență împotriva străinilor, care ar putea altera spiritualitatea
românească păstrată la sate

Trăirismul a fost o mişcare culturală a generației anilor ‘30 ai secolului

trecut, care a promovat iraționalismul mistic şi trăirea plenară, autentică.
Ideologul mişcării a fost profesorul de filozofie Nae Ionescu, promotor
al trăirii în forme extreme, periculoase singurele care ar oferi o posibilitate
de a depăşi condiția umană.
Această grupare a fost legată de revistele “Cuvântul”, înființată în 1925, şi
“Criterion”, apărută în 1934, ca publicație a grupării omonime constituite în
1932 de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu,
Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Arşavir Acterian şi de alții.
Această mişcare îşi propunea:
 renaşterea spirituală a României prin credința creştină
 un cult al trăirii înțelese ca nelinişte metafizică
 cultivarea unui amestec de antieuropenism şi europenism