1

Atributele naturale ale lui Dumnezeu

 Atributele naturale sunt cele pe care le formulăm ca fiind specifice firii lui Dumnezeu, privind noi
natura înconjurătoare, deci pe temeiul descoperirii naturale; se vede raportul Lui cu timpul, cu spaţiul,
cu forţele cosmice, adică contrastul cu ele.
 Dumnezeu este “absolut”, adică dezlegat de orice legături care L-ar ţine în dependenţă de ceva.
 Mitologia greco-romană ţinea pe zei în depndenţă de forţa destinului (“moira”).
 Cugetarea creştină accentuează libertatea spiritului, prin care omul trece dincolo de timp şi spaţiu şi
pregustă de aici ceva din viaţa veşnică şi din Spiritul absolut.
 Noţiunile de infinit şi absolut sunt inadecvate minţii omeneşti: “Finitum infiniti non este capax !”
Totuşi, prin darurile primite la facere, omul poate pune forţele oarbe ale naturii în slujba progresului
umanităţii.
 Dumnezeu ne cheamă la propria Lui desăvârşire: “Fiţi sfinţi, precum Eu însumi sunt sfânt” (Levitic 11,
44) şi “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este.” (Matei 5, 48)
 Omul se poate învrednici a-L cunoaşte pe Dumnezeu, prin ajutorul lui Dumnezeu însuşi, care-l ridică la
starea de prieten, făcând ca “Finitum capax Infiniti !”
 Atributele naturale accentuează unicitatea Creatorului.
1. Aseitatea (aseitas, ens-a-se) – întâlnit ca termen prima dată la scolastici, dar fondul e din descoperirea
divină. Termenul arată ceva ce îşi are existenţa în sine şi stă prin sine; Dumnezeu este propria Sa cauză.
 Dumnezeu este plinătatea fiinţei şi a vieţii; El spune despre sine: “Cel ce sunt” – “o on.” (Ieşire 3, 14)
 Dumnezeu este Alfa şi Omega, Cel ce a fost, Cel ce va fi, începutul şi sfârşitul. (Apoc. 1, 8)
 Sfântul Grigorie de Nazianz – “Dumnezeu era şi va fi de-a pururi, sau mai curând este de-a pururi.
Căci era şi va fi sunt secţiuni ale timpului şi ale firii trecătoare; El e cel care este mereu, are fiinţa ca un
ocean infinit.”
 Fer. Ieronim – “Dumnezeu nu-şi are principiul în altă parte, ci îşi este El însuşi obârşia şi cauza
substanţei Lui.”
2. Spiritualitatea – e atributul cel mai uşor de stabilit, dar şi cel mai greu de experimentat; numai pe
culmile vieţii duhovniceşti se poate înţelege cuvântul Scripturii: “Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24)
 Nu Îl vedem pe Dumnezeu, dar Îl simţim mai aproape de noi ca orice de pe lume (“interior me ipso” –
Fer. Augustin); ştim că viaţa în trup nu este decât decât pregătirea celei în duh; spaţiile infinite ce
despart pământul văzut de cerul nevăzut nu sunt goale, ci pline de puterile îngereşti.
 Ortodoxia vrea să ne înveţe să deosebim materia de Duh şi să devenim fiecare omul duhovnicesc
descris de Sf. Ap. Pavel, om care se închină lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr.
 Sf. Grigorie de Nyssa arată condiţiile materiei – e compusă şi sortită descompunerii; Duhul e absolut şi
simplu, nelimitat de timp sau spaţiu, condiţie a libertăţii (“Duh este Dumnezeu şi acolo unde este Duhul
Domnului e şi libertatea” – II Cor. 3, 17).
 2
 Spiritele limitate sunt: sufletul nostru, duhurile celor adormiţi şi îngerii; există şi Duhul absolut, care
umple universul cu slava Lui, fără să se confunde cu creatura (împotriva antropomorfismului şi a
panteismului).
3. Atotprezenţa – este atributul care se manifestă prin aspaţialitate, supraspaţialitate şi pretutindenitate.
 Dumnezeu e aspaţial, fiindcă este Duhul absolut, care creează spaţiul, îl umple dar nu e cuprins şi
măsurat de el, nu e limitat de el.
 “Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este pe lume şi care este Domnul cerului şi al pământului, nu
locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti.” (Fapte 17, 24)
 Dumnezeu nu este aspaţial în sensul deiştilor, care-L izolau de lume, în transcendenţa Sa, ci în sensul că
nu intră în cadrele spaţiului.
 Dumnezeu e pretutindeni – “Unde voi fugi de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde mă voi duce ? De mă
voi sui la cer, Tu acolo eşti, de mă voi coborî la iad, Tu de faţă eşti. De-mi voi lua aripile şi mă voi
sălăşlui în fundul mării, şi acolo mâna Ta mă va conduce şi mă va povăţui dreapta Ta.” (Psalm 138, 7-8)
 Sf. Ioan Hrisostom – “Ştim că Dumnezeu e prezent pretutindeni, dar nu înţelegem cum, pentru că nu
cunoaştem decât o prezenţă sensibilă şi nu ne e dat să înţelegem fiinţa lui Dumnezeu.”
 Sf. Grigorie cel Mare – deosebea prezenţa substanţială (per essentiam), care e cea mai însemnată, de
cea dinamică (per potentiam) şi de cea ideală sau intelectuală (per scientiam).
 Un mod special al prezenţei divine este cea harică, perceptibilă numai celor ce au ochii credinţei; o altă
prezenţă specială este cea în Sfânta Euharistie.
 Protestanţii numeau atotprezenţa – adiastasie (apropiere nemijlocită) şi sinusie (împreună cu fiinţa).
 Scolasticii ai insistat asupra prezenţei lui Dumnezeu în lume cu fiinţa, excluzând prezenţa cu puterea
(lucrările divine nu au la ei nici un rost, deoarece graţia este creată).
4. Veşnicia – este atributul lui Dumnezeu în raport cu timpul (care înregistrează schimbarea, succesiunea);
Dumnezeu nu este supus nici unei schimbări în timp; El e supratemporal, timpul e în dependenţă de El.
 “Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii.” (Psalm 89, 4)
 Pe când noi intrăm în timp şi apoi în veşnicie fără voia noastră, Dumnezeu creează timpul odată cu
creaţia şi-l sfârşeşte potrivit sfatului voii Lui.
 Pentru cel ce a intrat în timp fiecare clipă este preţioasă; de timpul vieţii acesteia depinde veşnicia
fiecăruia.
 Fer. Augustin – veşnicia este un prezent necontenit, un “nunc stat”, imobilitatea într-o necontenită
mişcare, ca salcia pe malul apei, plecată spre ea.
 Dumnezeu creează timpul şi-l umple, fiind veşnic prezent în el şi veşnic deasupra lui. Avem permanenţa
unui subiect neschimbător.
5. Neschimbabilitatea – e în strânsă legătură cu veşnicia lui Dumnezeu; El nu se schimbă nici în fiinţa, nici
în hotărârile Lui.
 “La Dumnezeu nu este schimbare nici umbră de mutare.” (Iacob 1, 17)
 El este liniştea veşnică şi neschimbată, marele ideal al maeştrilor vieţii duhovniceşti.
 Teoria aristotelică (Dumnezeu este “actus purus” – act pur, care nu are potenţe ce activându-se, L-ar
schimba pe Dumnezeu) arată pe Dumnezeu ca o fiinţă ce nu participă la viaţa lumii.
 Sf. Antonie cel Mare – “Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt
patimi; nici nu primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu
bun sau rău, din lucrurile omeneşti. El e numai bun şi folositor şi nu vatămă niciodată. Trăind în virtute,
suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi, ne facem nouă vrăjmaş pe Acela ce nu se mânie în deşert.
Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii
ce ne chinuiesc. Este tot una a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la ce răi sau că soarele se
ascunde de cei fără vedere.”
 3
 Scopul lui Dumnezeu urmăreşte aceeaşi linie: comuniunea de viaţă sau de fericire dumnezeiască. Dar
evlavia creştină n-a văzut niciodată în Dumnezeu o fiinţă indiferentă la căderile şi ridicările propriului
copil, căci altul e duhul evanghelic. Un Părinte al tuturor, despre care Evanghelia spune că nu se clatină
un fir de păr din capul nostru fără ştirea Lui, nu poate fi cuprins în formule rigide, ci numai în formule
antinomice.
 Un filosof creştin – “Sistemele teologice creştine au elaborat asupra lui Dumnezeu o doctrină folosind
categoriile gândirii filosofiei greceşti. Nu din Biblie, nici din Revelaţia creştină a ieşit învăţătura despre
un Dumnezeu imobil, satisfăcut şi static, ci din Parmenide, Platon şi Aristotel; astfel se scoate din
Dumnezeu orice viaţă interioară, se tăgăduieşte în El orice proces, Îl asimilează unei pietre imobile.
Dumnezeul Bibliei nu prea e aşa. El este plin de viaţă lăuntrică şi dramatică. Chiar Augustin
recunoaşte în Dumnezeu o oarecare mişcare. Louis de Blois definea pe Dumnezeu ca pe un martir
singuratic şi neînţeles, având mai multă dreptate în ideea lui decât ....Toma d’Aquino.”
6. Atotputernicia – este atributul ce stabileşte raportul dintre puterea Lui şi forţele cu care El însuşi a
înzestrat întreaga creaţie. Puterea lui Dumnezeu nu e mărginită de nimic.
 Raportul dintre voinţă şi putere este altfel decât la om. Pe când la om, voinţa e mai mare decât puterea,
la Dumnezeu puterea e în armonie cu voinţa, căci poate face tot ce vrea.
 Sf. Ioan Damaschin – “Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate, căci poate pierde lumea, dar
nu vrea.”
 Este o impietate gândul că Dumnezeu ar putea face ceva rău; faptul acesta nu e o limitare a puterii Lui,
deoarece El nu voieşte răul.
 Capodopera atotputerniciei dumnezeieşti este creaţia: “El a zis şi s-a făcut; El a poruncit şi s-a zidit.”
(Psalm 32, 9)
 Fer. Augustin – “Dumnezeu e Dumnezeu prin puterea Lui.”