Sunteți pe pagina 1din 1

Eu nu știu ce poate să fie

Că-mi sună mereu în urechi


Cu veșnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,


Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste
Măreț strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie


S-arată din negură blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.

Ea-și piaptănă părul și cântă


Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede


Cu luntrea lui mică și, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbește de coasta


Stâncoasă, și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.