LUCEAFĂRUL, de MIHAI EMINESCU

-apartenenţa la romantism-

Curent literar manifestat pe plan european, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, romantismul
impune primatul sentimentului şi al fanteziei creatoare, subiectivitatea, afirmarea individualităţii, fascinaţia
misterului şi a excepţionalului, interesul pentru folclorul local şi mituri, preferinţa pentru anumite motive
literare şi teme, precum: trecutul istoric, iubirea şi natura, geniul. Se optează pentru atitudini poetice
specifice: melancolia, singurătatea, reveria, contemplaţia.
Creaţia eminesciană valorifică în mod original particularităţile romantismului, utilizȃnd un timbru
aparte. Aceste particularităţi sunt reflectate în poemul –sinteză ,,Luceafărul”, apărut în 1883, în Almanahul
Societăţii Academice Social- Literare Romȃnia Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri
literare.
Consider că viziunea romantică despre lume, evidenţiată în poemul ,,Luceafărul”, de Mihai
Eminescu, este dată de temă, de relaţia geniu – societate, de structură, de alternarea planului terestru cu
planul cosmic, de antiteze, de motivele literare ( luceafărul, noaptea, visul), de imaginarul poetic, amestecul
speciilor ( elegie, meditaţie, idilă, pastel), de metamorfozele lui Hyperion ( înger şi demon). Elementele
viziunii clasice sunt echilibrul compoziţional, simetria, armonia şi caracterul gnomic al discursului.
Poemul ,,Luceafărul” aparţine romantismului, atȃt prin particularităţile de structură ( titlu, incipit,
secvenţe poetice, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motive poetice), cȃt şi prin elementele de limbaj şi
expresivitate ( caracteristicile limbajului poetic, procedee artistice, figuri de stil, antiteza romantică, elemente
de prozodie).
Sursele poemului , de ordin folcloric şi filosofic, sunt: basmul romȃnesc ,,Fata în grădina de aur”,
cules de austriacul Richard Kunish, motivul Zburătorului, dar şi antinomiile dintre geniu şi omul comun din
filosofia lui Arthur Schopenhauer. Cea mai veche interpretare a poemului îi aparţine lui Eminescu însuşi,
care nota pe marginea unui manuscris:„ În descrierea unui voiaj în Ţările romȃne, germanul K. (Kunisch)
povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă
geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămȃnt nici e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.
Titlul poemului avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la doua ordini: cea divină şi
cea umană, poetul operȃnd o fuziune a două vechi mituri: mitul popular romȃnesc –cu o posibilă deformare
poetică de la Lucifer, ori cunoscuta stea a ciobanului, statornicul far al serii, prielnic pămȃntenilor şi mitul
lui Hyperion, cu surse în mitologia greacă; Hyperion –Herpesus, fiul lui Uranus şi al Geei, al cerului şi al
pămȃntului, condamnat prin originea sa la un echilibru precar al fiinţei, între latura sa de lumina celestă,
uranică şi cea de întuneric, telurică. Prin natura sa, el se poate înălţa sau coborî. Aparţine primei generaţii de
divinităţi eterne.
Această structură bipolară impune şi două valenţe specifice eroului romantic: Luceafărul reprezintă
capacitatea nemăsurată de iubire, faţa îndreptată spre viaţă şi dragostea care îl cheamă irezistibil, iar
Hyperion reprezintă capacitatea de cunoaştere filozofică specifică divinităţilor din prima creaţie pe care
Demiurgul le întruchipează simbolic.
Temele poemului sunt romantice: condiţia omului de geniu în raport cu lumea, iubirea şi
cunoaşterea. ,,Luceafărul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a condiţiei geniului, ceea ce
înseamnă că povestea, măştile lirice, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări
şi simboluri. Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor (liric, epic şi dramatic), dar şi al
speciilor. Astfel, lirismul susţinut de meditaţia filosofică şi expresivitatea limbajului este turnat în schema
epică a basmului şi are elemente dramatice: secvenţe realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor.
Elementele fantastice se întȃlnesc în prima şi a treia parte ( metamorfozele şi călătoria lui Hyperion), partea a
doua combină specii lirice aparent incompatibile (idila şi elegia), iar partea a patra a poemului conţine

1
elemente de meditaţie, idilă şi pastel. În poem, se realizează lirismul măştilor. ,,Personajele” poemului sunt
,,voci” sau măşti ale poetului, în sensul că eul poetic se proiectează în diferite ipostaze lirice,
corespunzătoare propriilor contradicţii.
Structura poemului dezvăluie 98 de strofe de tip catren, dispuse în patru tablouri. Rima încrucişată
şi ritmul iambic susţin muzicalitatea discursului şi atmosfera romantică. Compoziţia romantică se
realizează prin opoziţia a două planuri,cosmic şi terestru, de fapt, confruntarea a două moduri de existenţă şi
ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Simetria compoziţională se realizează în cele patru părţi ale
poemului, acestea constituind patru tablouri : în tablourile I şi IV, planurile terestru şi cosmicinterferează,
în tabloul II se reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălina şi Cătălin), iar tabloul III este consacrat
planului cosmic ( călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga şi răspunsul).
Incipitul poemului este specific basmului. Timpul este mitic ( illo tempore): ,, A fost odată ca-n
poveşti, / A fost ca niciodată.” Cadrul respectiv se cere umanizat şi portretul fetei de împărat este realizat
prin superlative de factură populară, care scot în evidenţă unicitatea fetei pe pămȃnt. Comparaţiile : ,,Cum e
Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele” exprimă dualitatea fetei: puritate şi predispoziţia spre înălţimile
astrale.
Tabloul I ( strofele 1-43) dezvăluie o poveste de iubire, cu imaginar romantic în care cadrul terestru
alternează cu cel cosmic. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rȃndul său,
Luceafărul , privind spre ,,umbra negrului castel”, o îndrăgeşte pe fată şi se lasă tot mai des copleşit de dorul
ei. Semnificaţia alegorică este că fata pămȃnteană aspiră spre absolut, iar spiritul superior ( Luceafărul) îşi
doreşte împlinirea prin iubire.Cadrul este nocturn, specific romantic şi favorabil visului. Motivul serii şi cel
al castelului accentuează romantismul conferit de prezenţa Luceafărului. Întȃlnirea dintre cei doi are loc în
plan oniric, în prezenţa simbolului oglinzii, şi dezvăluie suavitatea iubirii prin intermediul mitului
zburătorului: ,, Şi pas cu pas în urma ei / Alunecă-n odaie.” Astrul pune stăpȃnire pe existenţa nocturnă a
fetei. Toate mişcările ei sunt parcă ghidate de strălucirea molatică, dar insistentă a Luceafărului, devenind
lente, mecanice, aproape ireale, fapt sugerat de poet prin cuvinte lipsite de materialitate (Luceafărul
„alunecă” „pas cu pas”, „ţese” o „mreajă” în jurul fetei, îi „atinge” abia mȃinile, pe nesimţite îi „închide
geana dulce”). Epitetul oximoronic „recile-i scȃntei” atestă Luceafărul ca semn de foc rece, pur, celest.
Lexemele din cȃmpul semantic al ignicului( focului) „Ţesȃnd cu recile-i scȃntei/ O mreajă de văpaie”
prefigurează din nou motivul zburătorului. Prinsă în „mreaja” propriei visări, fata „alunecă” pe panta
profundă a visului, ca în transă, despărţită de lumea palpabilului.
La chemarea fetei : ,,O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină! / Cobori în jos, luceafăr
blȃnd...” , Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa, prima oară, din cer şi mare, asemenea lui
Neptun, ca un ,,tȃnăr voievod”, totodată ,,un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază angelică,
Luceafărul are o frumuseţe construită după canoane romantice : ,,păr de aur moale”, ,,umerele goale”,
,,umbra feţei străvezii”. Fata refuză să îl urmeze, deşi Luceafărul îi oferă lumea acvatică şi eternizarea
iubirii: ,, Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea în ocean / De tine o s-
asculte”.
La a doua chemare rostită de fată se produce a doua întrupare a Luceafărului, din soare şi noapte, în
ipostaza demonică: ,, O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în
canoanele romantismului, prin antiteza alb- negru, viu-mort : ,,marmoreele braţe”, ,,ochii mari şi minunaţi”,
,,Privirea ta mă arde”, părul negru. Deşi unică printre pămȃnteni, fata îi refuză din nou darul: lumea cosmică.
Luceafărul formulează sintetizator diferenţa care îi separă : ,, Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu –nţelegi
tu oare / Cum că eu sunt nemuritor / Şi tu eşti muritoare?”, dar , din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut
de fată, prin aceasta afirmȃndu-şi superioritatea. Dacă fata – omul comun- nu se poate înălţa la condiţia de
nemuritor, Luceafărul – omul de geniu- este capabil să accepte condiţia de muritor : ,, Da, mă voi naşte din
păcat, / Primind o altă lege, / Cu veşnicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege”.

2
 Tabloul II ( strofele 44-64) surprinde idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, şi pajul
Cătălin. Relaţia dintre ei înfăţişează o altă ipostază a iubirii, cea concretă, realizată în plan terestru.
Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie, a omului comun. Cătălina recunoaşte
asemănarea ,dincolo de statutul social : ,,Încă de mic / Te cunoşteam pe tine / Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai
potrivi cu mine.” Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul
Luceafărului. Aşadar, Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrităţii pămȃntene, sugerate de
epitete: ,,viclean copil de casă”, ,, Băiat din flori şi de pripas, / Dar îndrăzneţ cu ochii”, ,,cu obrăjei ca doi
bujori”. Idila se desfăşoară sub forma unui joc. Pentru a o seduce pe fată, Cătălin urmează o tehnică
asemănătoare cu aceea a prinderii păsărilor. Chiar dacă acceptă iubirea pămȃnteană, Cătălina aspiră încă la
iubirea ideală pentru Luceafăr: ,, O, de Luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte”, ceea ce ilustrează
dualitatea fiinţei pămȃntene.
Tabloul III ( strofele 65-85) ilustrează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a poemului.
Luceafărul realizează o călătorie regresivă temporal: ,, Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine,/ vedea,
ca-n ziua cea de-ntȃi / Cum izvorau lumine”. Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, lirismul,
setea de iubire, ca act al cunoaşterii absolute. Amplificarea acestui zbor culminează cu imaginea
Lauceafărului ca fulger: ,, Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele”. Punctul în care el ajunge este
unul al lipsei de spaţiu şi al atemporalităţii, momentul de dinaintea naşterii lumilor: ,, Căci unde-ajunge
nu–i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea –ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.”
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul, însetat de repaos, adică de viaţă finită, de stingere, este numit
Hyperion ( nume de sugestie mitologică, gr.,,cel care merge pe deasupra”). Hyperion îi cere Demiurgului să
îl dezlege de nemurire, pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: ,,
Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...”
Demiurgul refuză cererea lui Hyperion şi îi explică absurditatea dorinţei lui, prilej cu care este pusă în
antiteză lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor. Astfel, muritorii nu îşi pot determina propriul destin sau
,,noroc” şi sunt supuşi voinţei oarbe de a trăi. Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri
înalte, se află dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de ordinea firească a lumii: ,,Ei doar au stele cu noroc / Şi
prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte”.
În schimb, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a înţeleptului (,, Cere-mi
cuvȃntul meu de-ntȃi / Să-ţi dau înţelepciune?”), a artistului ,propunȃndu-i „destinul de cȃntăreţ orfic”(
,,Vrei să dau glas acelei guri?”), a împăratului (,,Ţi-aş da pămȃntul în bucăţi / Să-l faci împărăţie”), a
geniului militar / a cezarului (,,Îţi dau catarg lȃngă catarg, / Oştiri spre a străbate / Pămȃntu-n lung şi marea-n
larg, / Dar moartea nu se poate.”). Ultimul argument este chiar superficialitatea Cătălinei:,, Şi pentru cine
vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pămȃnt rătăcitor /Şi vezi ce te aşteaptă.”
Tabloul IV ( strofele 86-98) prezintă cele două planuri, terestru şi cosmic, încheind simetric poemul.
Idila Cătălina- Cătălin are loc într-un cadru romantic creat prin prezenţa simbolurilor specifice. Peisajul este
specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi
în linişte, în pacea codrului, sub lumina blȃndă a lunii. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, exprimată prin
metaforele: ,,noaptea mea de patimi”, ,,iubirea mea de-ntȃi”, ,, visul meu din urmă”, îl prezintă pe acesta
într-o altă lumină decȃt aceea din tabloul II al poemului. Profunzimea pasiunii lui şi unicitatea iubirii îi
proiectează pe cei doi în plan simbolic, aceştia ipostaziind cuplul adamic: ,, Miroase florile-argintii / Şi cad,
o dulce ploaie / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi ,bălaie.”
Îndrăgostită, Cătălina are nostalgia astrului iubit şi îi adresează pentru a treia oară chemarea , dar, de
această dată, Luceafărul semnifică steaua norocului: ,, Cobori în jos, luceafăr blȃnd, / Alunecȃnd pe-o rază,/
Pătrunde-n codru şi în gȃnd, / Norocu-mi luminează!”. Refuzul Luceafărului exprimă delimitarea celor două
lumi, incompatibilitatea dintre ele, dar şi acceptarea orgolioasă a propriei condiţii: ,,Trăind în cercul vostru
strȃmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”

3
 Luceafărul acceptă dramatismul propriei condiţii , idee care se naşte din constatarea că relaţia om
comun- geniu este incompatibilă . Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a
eternităţii şi a indiferenţei ( stoicismului). Omul comun este incapabil să îşi depăşească limitele (,,cercul
strȃmt”), iar geniu manifestă un profund dispreţ faţă de această incapacitate: ,, Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, /
Dac-oi fi eu sau altul?”
Discursul liric este constituit dintr-o suită de procedee artistice şi figuri de stil: alegoria pe baza
căreia este construit poemul (iubirea dintre un astru şi o fată); amtiteza romantică om comun- geniu;
metaforele care accentuează ideea iubirii absolute:,, palate de mărgean”, ,,cununi de stele”; imagini
hiperbolice în portretizarea Luceafărului : ,,Venea plutind în adevăr, / Scăldat în foc de soare”; comparaţia
unor termeni abstracţi în prezentarea călătoriei cosmice a Luceafărului.
În opinia mea, poemul ,,Luceafărul”, de M. Eminescu, reprezintă o meditaţie asupra destinului
geniului , dar , totodată, este cea mai înaltă expresie a poeziei romȃneşti, deoarece ea reuneşte „aproape
toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi toate mijloacele lui Eminescu, poemul
fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care lămureste posterităţii chipul în care şi-a conceput
propriul destin". (Tudor Vianu). Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul – sinteză a operei
poetice eminesciene – armonizează atȃt teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice,
procedee artistice cultivate de scriitor, cȃt şi simbolurile eternităţii- morţii şi ale temporalităţii-vieţii.