"Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit sau nu de o nenorocire.

Nu îți dă niciun
preaviz și niciun avertisment înainte să te surprindă cu un necaz care să îți prăbușească întreg
universul.
Nu te întreabă dacă e prea devreme sau prea târziu, nici dacă e corect sau nu.
Nu te întreabă dacă vei suporta sau nu, nici dacă ești pregătit sau nu ca să pierzi tot ce ai.
Nu te întreabă cât de mult iubești pe cineva sau cât de mult depinzi sufleteşte de anumiţi
oameni, atunci când îi va răpi de lângă tine, obligându-te să înduri chinul şi amărăciunea
singurătății.
Nu te întreabă dacă ești copil sau încă prea tânăr ca să îți pierzi părinții.
Nu, viaţa nu te întreabă nici dacă ești sau nu destul de puternic pentru a trece printr-o
decepție.
Nu te întreabă cât ai râs, înainte să te facă să plângi, nici cât te-ai bucurat, înainte să te facă să
suferi.
Nu te întreabă dacă meriți sau nu să fii rănit, batjocorit, umilit, trădat, părăsit, judecat.
Nu te întreabă ce ai făcut bun sau rău și, de multe ori, te răsplătește cu rău pentru faptele tale
bune.
Nu te întreabă dacă vei putea trăi într-un alt loc sau dacă eşti pregătit să renunţi la visele tale
şi la drumul ales atunci când îţi schimbă brusc direcţia de mers şi te smulge din locul în care
sufletul tău se simte acasă.
Nu te întreabă câte ai și câte ai sacrificat pentru a avea un ceva, atunci când te păgubește de
tot ce ai agonisit.
Nu te întreabă cât de fericit ai fost sau dacă măcar ai fost fericit vreodată, înainte de a te
copleși cu nefericire.
Nu te întreabă dacă ai apucat să trăiești şi dacă ți-ai împlinit măcar o parte din vise, înainte să
te lovească nemilos cu o boală care îți va arăta cu paşi uneori lenţi şi nemiloşi sfârşitul.
Sfârşitul planurilor tale, viselor tale, gândurilor tale, iar într-un final, sfârşitul tău.
Nu. Viaţa nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut bun sau
rău. Ea doar îți dă un test de supraviețuire, o lovitură şi te lasă să te descurci. Şi aici apar
opţiunile... toate sub formă de lecţii, unele mai dure altele mai blânde, dar în urma cărora cu
siguranţă te vei schimba, de multe ori atât de mult, până la a nu te mai recunoaște pe tine.
Toate aceste lovituri îți dau ocazia să îți testezi limitele și să forțezi depășirea acestora. Îți dau
ocazia să vezi cine te-a iubit cu adevărat și cine te-a iubit doar declarativ şi interesat. Îți vor
da ocazia să vezi cine ești, ce poți și ce însemni, atât pentru cei din jurul tău, cât şi pentru tine
însăţi.
Cu toate acestea, oricât de multe experiențe vei trăi, nu vei ști niciodată câte poți îndura.
Pentru că oamenii nu îşi cunosc limitele. Nu vei ști unde vei ajunge și nici felul în care te vor
schimba loviturile primite, care te pot înrăi sau te pot face mai bun; te pot transforma într-un
om puternic, încrezător, luptător sau te pot transforma într-un om vulnerabil, speriat,
resemnat.
Viaţa, drumurile, loviturile şi oamenii ei, te pot îndepărta sau te pot apropia de tine... totul
ţine doar de alegeri.

Part 2
Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că indiferent de luptele care se
dau în afara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri
inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru. Mi-am și notat această idee într-unul dintre
primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului am uitat sfatul lui. Așa că, am primit în
sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă,
m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de aceia care ar putea da buzna, intrând cu răutăți
după ei, cu interese proprii și fără niciun sentiment frumos. Pentru ca au fost oameni care au
năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni și „te iubesc”-uri pline de ipocrizie. Alții au
intrat aducând noroi după ei, obligându-mă să fac mult timp curat în urma lor. Iar atunci când
au plecat au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun și mai frumos, lăsându-mă săracă și
singură.
Au fost și oameni cu care am comunicat într-un fel ridicol, ținându-i afară, în fața ușii
sufletului meu, pentru că mi-a fost teamă să le permit să între. Și de multe ori am greșit. Pe
alții i-am rugat să intre atunci când m-am simțit prea singură. Și astfel castelul meu a fost
vizitat de fel și fel de oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni sinceri și oameni falși.
Oameni care au contat și simpli trecători, care nu au lăsat nicio urmă și nicio amintire. Unii
au rămas în castel, alții au plecat, unii au fugit, iar câțiva au promis că se vor întoarce. Unii
dintre cei care au plecat au lăsat mărturii ale trecerii lor prin castelul meu: dor, regrete,
dezamăgiri, întrebări fără răspuns, lacrimi și dureri. Foarte puțini au lăsat ceva frumos și bun:
amintiri frumoase, lecții prețioase și iubire. Fiindcă au fost prea puțini cei care m-au iubit cu
adevărat.
Cu toate acestea am trăit mai multe povești de iubire. Pentru că iubirea oferă fel și fel de
povești.
Sunt povești frumoase, trecătoare, amăgitoare, menite doar să ne ofere experiențe, lecții,
amintiri.
Sunt povești care ne aduc atâta dezamăgire, încât ne fac să nu mai credem în iubire, să nu ne-
o mai dorim și să ne condamnăm la singurătate. Sunt povești de iubire care ne vindecă de răni
lăsate de iubiri trecătoare și care ne fac să cunoaștem iubirea adevărată; sunt povești de iubire
după care regretăm, întrebându-ne mereu „cum ar fi fost dacă...?”; sunt povești de iubire în
care numai unul iubește, sperând că va fi la rându-i iubit înapoi; sunt povești de iubire scurte,
care se transformă cu timpul în prietenii frumoase. Mai sunt și povești de iubire care există
numai în visele noastre, poate pentru că iubirea nu ne este împărtășită de celălalt, sau poate
pentru că destinul nu vrea să ne permită să trăim acea poveste. Și mai sunt povești de iubire
pe care, în sufletul nostru, le trăim mult timp după ce acestea s-au terminat.
Nicio poveste nu seamănă una cu cealaltă, ciar dacă toate au în comun iubirea. Din fiecare
învățăm ceva, altceva, despre noi înșine, despre oameni, despre viață sau lipsa ei. Și după
fiecare poveste, deși nu mereu ne schimbăm, mereu ne reinventăm. Devenim mai naivi sau
mai realiști, mai curajoși sau mai temători, mai încrezători sau mai sceptici, mai buni sau mai
răi, mai calzi sau mai reci, iar într-un final ne regăsim.
Fiecare dintre poveștile mele de iubire m-a învățat ceva. Am învățat să aștept, să pierd, să iert
și chiar și să urăsc. Am învățat să renunt, să mă prefac, să mint, să mă mint, să înșel, să mă
înșel...
Am învățat că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile. Am învățat că nu
are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri
unde nu mai am niciun rost. Am învățat să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește și să
fac diferența între cei care mă iubesc și cei care doar mă folosesc. Am învățat că rațiunea nu
poate fi mereu în consens cu inima și că ambele pot fi supuse rătăcirilor. Am învățat să
respect și să accept alegerile celorlalți, chiar dacă acestea îmi influențează viața și îmi
răstoarnă universul. Am învățat că iubirea nu trebuie păzită.
Am învățat că nu merită să plâng după oamenii care nu m-au iubit și care m-au abandonat. Că
aceia care m-au însoțit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu
au fost decât niște umbre, care doar m-au privat de soare...
Am învățat că responsabilă pentru toate evenimentele care conturează mai mult sau mai puţin
viaţa unui om, este iubirea. Că fericirea dar şi toată nefericirea, durerile şi bucuriile,
momentele de extaz precum şi decăderile, iluziile şi praful ce rămâne uneori în urma lor,
transformarea și statornicia care definesc viața sunt controlate într-un mod haotic de iubire și
de modul în care noi, oamenii, ne abandonăm ei. Pentru că oamenii nu pot trăi fără iubire și
nu sunt meniți să fie singuri. Pentru că oricât de împliniți ar fi în plan familial, social,
profesional, material, sau din orice alt aspect care banalizează existența umană, nu pot fi
compleți fără un suflet alături.
Uneori în goana după iubire aceștia ajung în impasuri și sunt forțați să facă alegeri care de
multe ori îi poartă pe căi și mai pline de disperare. Mulți dintre ei, însă, nu realizează
importanța și valoarea unui suflet pereche, alături de care să împartă pământul, aerul,
orizontul și viața și preferă să se arunce orbește în povești de iubire incerte. Pentru că iubirea
nu este rațională și nu putem alege pe cine să iubim. Pentru că la capătul tuturor luptelor
interioare între inimă și rațiune, inima este cea care ia decizia finală.