Sunteți pe pagina 1din 39

Regatul Cuvântului, Anul VIII, Nr.

45, Martie 2018


Editare Trimestrială
REGATUL CUVÂNTULUI

MEMBRI FONDATORI
ISSN 2286 - O5O9
ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu
- Iniţiator, prim fondator şi ex-director Al.Florin Ţene
al revistei Constelaţii diamantine.
- Iniţiator, prim fondator şi actual - Membru al Academiei
director/redactor-şef al revistei Regatul Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Cuvântului.
- Membru al Academiei - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera
Eonică.

Parteneri culturali

DUNAMITAMEN ASOCIACION CULTURAL

LIMA - PERU
REGATUL CUVÂNTULUI

Membri de onoare:
Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici
Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.)
Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, SUA, Director al Revistei “Lumină lină”;
Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, Revista „Clipa”, SUA
Maria Diana Popescu, redactor șef la Revista „Agero” Stuttgart, director la Revista de cultură „Art Emis”,
director al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art Emis
Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof.univ.dr. Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea București
Prof. dr. Adrian Botez, director fondator al Revistei Contraatac.
Ma. Gloria Carreon Zapata, Esritora y Poeta, Presidente de la Union Mundial de Poetas Nuevo Leon (Mexico)
UMP Y WUP

Director\redactor-șef:
N.N. Negulescu, membru al L.S.R, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

Redactor șef-adjunct:
Prof. dr. Viviana Milivoievici. Cercetător
științific, Academia Română - Filiala Timișoara,
Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “.
Dr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. România

Secretar general de redacţie: Redactori principali:


Cezarina Adamescu, membră a U.S.R Scriitor, jurnalist Eugen Cojocaru, şef departament
dramaturgie
Secretar directorat: Șef departament Critică literară Prof. dr. Mihaela Roșu
Marian Malciu, membru al L.S.R Bînă.
Prof. Elen Lackner, Uruguay / Argentina
Critic de artă: Diego Vadillo López, Spania.

Redactori:
Lect.univ. dr. Alina Beatrice Cheșcă
Prof. Mihaela Oancea
Luca Cipolla, Italia
Dr. Elena-Maria Cernăianu
Poeta Florina Dinu

Redactori asociaţi:
Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din
Quebeq, Canada, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, editor șef al Revistei Romanian Vip, Australia
Slavomir Almajan, Canada
Cătălina Florina Florescu prof. dr. în literatură comparată, SUA
Simona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA
Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK

Redactor principal tehnoredactare: Realizator coperta:


Ing. Rodica Cernea Ing. Rodica Cernea
REGATUL CUVÂNTULUI


SUMAR



Dan Lupescu ...................................................................pag.5
Luty Molins .............................................................pag.25
Adrian Botez....................................................................pag.7

Silvan Stăncel............................................................pag.27
Viviana Milivoievici ......................................................pag.12

Virginia Popovic ......................................................pag.28
Mariana Gurza ...............................................................pag.14
Daniela Văleanu.......................................................pag.29
Diego Vadillo López .....................................................pag.15
Luis Garcia Orihuela................................................pag.31

N.N Negulescu..............................................................pag.16
Dusica nicoLic Dann ...............................................pag.32

Diana Adriana Matei......................................................pag.17
Alvaro Torres Calderon............................................pag.32
Lăcrămioara Teodorescu ...............................................pag.18
Mihaela Roșu Bînă...................................................pag.35
Jorge Judah Cameron ....................................................pag.19
Eduardo Lagos ..............................................................pag.20 Vavila Popovici........................................................pag.36

Ana María Lorenzo ........................................................pag.22 Slavomir Almăjan ...................................................pag.37



Elías Antonio Almada ....................................................pag.23

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.


Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul cuvantului@yahoo.com
Revista poate fi accesată la adresa: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-Milivoievici
E-mail director redactor-șef: n.negulescu@yahoo.com regatul_cuvantului@yahoo.com
Tel redacţie: 0351. 418. 010
Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541
REGATUL CUVÂNTULUI

Dan Lupescu Dan Lupescu despre…


MARIN SORESCU - Portret stroboscopic
Marginalii la volumul MARIN SORESCU în postume
de ADA STUPARU

Binevenit și necesar, poate chiar așteptat cu înfrigurare de o parte a familiei, a criticii literare
și a pleiadei (cândva enorme) de suporteri de toate vârstele, tămăduitor, contrariant și, pe alocuri,
provocator, dar și iritant -, volumul Marin Sorescu în postume își atinge, indiscutabil, cel puțin
una dintre ținte: stârnește interesul față de scriitorul total din Bulzești, laureat al Premiului Herder
(1991), care a trecut pe lângă încununarea cu Nobelul pentru Literatură, nu o dată, ci de două ori.
Ultima dată, în 1996, din pricina intrigilor odioase ale unor ne-oameni/ existențe malefice din
țară, conform comunicării atașatului Ambasadei Suediei la București, care i-a adus delațiunea trimisă juriului și l-a îndemnat pe poet să
o afișeze la avizierul Uniunii Scriitorilor din România, pentru a le arăta confraților chipurile hâde ale denunțătorilor mincinoși.
Stârnește interesul și, concomitent, sintetizează cu osârdie și destulă acuratețe o arie cu adevărat copleșitoare de informații despre
destinul creației, de toate felurile, a lui Marin Sorescu, după data fatidică de 8 decembrie 1996, când a trecut devreme, mult prea devreme
și repede, repede în cer, despărțindu-se, cu înțeleaptă înțelegere, de efemerul trup de humă și născându-se în altă dimensiune, superioară,
de natură spirituală.
Fiind unul dintre cei mai prolifici scriitori români – alături de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Lucian Blaga,
Adrian Păunescu și Dumitru Radu Popescu -, Marin Sorescu, adulat de marea masă de cititori, comentat favorabil de un continent de
critici literari și dramatici (din țară și din lume), dar și amendat de alții (ca formulă lirică, în primul rând de Al. Piru), este printre puținii
profesioniști români ai scrisului care s-au bucurat, în timpul vieții lor, de a li se fi consacrat trei studii percutante, reunite în volume de
sine stătătoare.
Primul dintre acestea: Marin Sorescu. Instantaneu critic (București, Ed. Albatros) a fost publicat încă din anul 1983 (scriitorul,
supranumit „Mondialul”, abia împlinise vârsta de 47 de ani) de Mihaela Andreescu, eminentă studentă a Filologiei din Craiova, admira-
bila mea colegă de promoție.
Analiza și sinteza sunt atât de bine nuanțate, rigoarea investigației, decupajul și montajul atât de inspirate, încât ne place să cre-
dem, peste timp, că Mihaela Andreescu a beneficiat, la momentul respectiv, de consilierea tandru surâzătoare a ex-asistentului nostru
universitar (cel mai iubit și prețuit) Eugen Negrici, azi redutabil hermeneut, critic și istoric literar de prim-plan, cu vocație benedictină și
rafinament de altitudine bizantină.
Următoarele două volume, remarcabile prin ținuta academică: Marin Sorescu sau despre tânjirea spre cerc (1993), respectiv,
Marin Sorescu și deconstructivismul (1995) au fost publicate tot în timpul vieții autorului, dar după marea îmbulzeală din 22 decembrie
1989, de Maria Vodă Căpușan și Maria-Ana Tupan, la Editura Scrisul Românesc din Craiova, în vremea directoratului asigurat de însuși
Marin Sorescu, după ce-și dăduse demisia de la revista Ramuri și din Uniunea Scriitorilor (1991).
În intervalul 1998-2003, așadar postum, văd lumina tiparului, alte cărți de referință, dintre care Ada Stuparu amintește doar trei:
Marin Sorescu. Studiu monografic – de Fănuș Băileșteanu (director al Bibliotecii Academiei Române), Opera lui Marin Sorescu – de
Crenguța Gânscă, apoi Marin Sorescu, între parodic și solitudine necesară – de Maria Ionică, volumul său fiind, inițial, teză de doctorat.
Sunt omise două studii fundamentale: Marian Barbu – La Lilieci. Șase cărți în căutarea lui Marin Sorescu (Craiova, Ed. Sitech, 2009)
și Grigore Brâncuș - Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu (București, Ed. Academiei, 2014).
Când părea că hlamida conului de umbră începe să se aștearnă, după trei ani de tăcere editorială în ceea ce privește comentarea
operei Bardului din Bulzești -, doamna prof. dr. Ada Stuparu își publică, în 2006, teza de doctorat, sub titlul Marin Sorescu. Starea po-
etică a limbii române (Craiova, Ed. Aius, 2006), volum căruia îi adaugă, în 2016, Sonetele lui Marin Sorescu – ecou editorial prompt la
splendidul volum Sonete (București, Ed. Art, 2016, 280 de pagini, prefață de George Sorescu, ediție îngrijită de Mihaela Constantines-
cu-Podocea).
Imprimat pe hârtie în ultimele zile ale anului 2017, volumul Marin Sorescu în postume - gerat, la Craiova, de Scrisul Românesc
(Fundația-Editura) - se deschide printr-un Cuvânt-înainte semnat de fratele mai mare, „mentorul meu școlit” cum îl numea autorul
capodoperei Iona, prof. univ. dr. George Sorescu (proaspăt nonagenar), urmat de un autentic basorelief critic: Despărțirea de Marin
Sorescu, scris de un alt universitar: Florea Firan.
Acestor două studii, foarte concise, având rol de pridvor/ pronaos al bazilicii care-i omul și opera Marin Sorescu, le este altoită o
antecameră, cuprinzătoare și tot lămuritoare privind complexitatea, profunzimea și impactul universului sorescian, zidită sub un titlu sec:
Prezentare biobliografică, respectiv, un prim capitol de numai patru pagini și jumătate: Marin Sorescu, o prezență postumă – cu virtuți
de sinteză și clarificare, menit să-i convingă pe cei mai puțin informați sau ne-binevoitori că, DA, Marin Sorescu este viu, ca spirit, ca
operă.
Succesiunea de patru preludii simfonice ne deschide o adevărată Cale de Inițiere în ceea ce putem denumi Galaxia Sorescu –
anume cele șase capitole grupate sub genericul Noi dimensiuni pentru un portret al artistului: I. Creația literară, II. Critică literară.
Cronici, III. Culegeri de folclor, IV. Corespondență. Documente, V. Memorialistică. Jurnale, VI. Creația plastică.
Vastul demers exegetic (ce poate fi intuit rapid fie și numai din citirea acestor intertitluri ale cărții doamnei Ada Stuparu) are,
firește, un final pe măsură, în patru trepte (ca și uvertura): Concluzii, Bibliografie, Opera (volume apărute postum), Referințe critice
(selectiv).
Cuvântul înainte are nu doar rolul ghidului de lectură și al firului Ariadnei în labirintul creației lui Marin Sorescu publicată în
postumitate, ci și menirea de a fixa, din start, ca într-un rondel ori sonet ce tinde spre perfecțiune, tonul întregii cărți.
Fără cele 30 de volume postume - publicate, în cvasitotalitate, de George Sorescu -, scriitorul român cel mai tradus peste frunta-
rii (adevăr pe care Ada Stuparu se ferește să-l afirme): Marin Sorescu risca să rămână în anale și istorii literare doar ca un veritabil re-
voluționar al viziunii despre textul dramatic (pe urmele lui Eugen Ionescu) și ca autor al șocantului sextet de volume La Lilieci, care au
-5-
REGATUL CUVÂNTULUI


un rol similar, pentru stabilirea locului în lirica românească al autorului lor, cu acela al capodoperei Faust în cazul lui Goethe.
Nuanțând, se impune să reliefăm că, fără finalizarea tragediei Faust, după circa 25 de ani de travaliu artistic (partea a doua fiind
scrisă în 1833, cu puțin înainte de a trece Styxul), Goethe putea rămâne unul dintre poeții germani interesanți, erudiți și frecventabili, dar
atât; nu vârful incontestabil al spiritului Germaniei, așa cum Dante este însemnul heraldic definitoriu pentru spiritul Italiei, Cervantes
pentru cel al Spaniei, Pușkin pentru acela al Rusiei, Eminescu pentru Spiritul Românesc.
Totodată, Marin Sorescu ar fi rămas cel mai valoros dramaturg român postbelic – împreună cu alt mare oltean contemporan lui și
nouă: Dumitru Radu Popescu.
Dar… Dar, în pofida celor două performanțe, profilul creator al lui Marin Sorescu (poate că și statura sa) nu ar fi fost atât de rotund,
armonios, sferic, fără aportul de substanță și subtilitate al celor 30 de volume postume.
Deși doamna Ada Stuparu nu face conexiunile menționate de noi mai sus, aceste idei se pot descifra, din demersul său critic, ca
vectori de esență irefragabilă ai creației artistice a lui Marin Sorescu.
Mai mult, în poezie, în dramaturgie și chiar în proză, critică și teorie literară, dar și în comentarea teatrului ca reprezentație, cre-
atorul polivalent care a debutat cu volumul Singur printre poeți (parodii ce denotă un spirit critic viu, știința și abilitatea demontării
tehnicii câtorva zeci de autori în vogă atunci, dar și stăpânirea ireproșabilă a prozodiei) -, Marin Sorescu a jucat, pentru sine însuși, rolul
tainic pe care și l-a impus sieși sculptorul-filosof Constantin Brâncuși în dialogul său ezoteric cu fibra lemnului, a pietrei și marmurei, cu
lamura luminii și a Duhului Sfânt cu care și în care și-a cioplit pruncii săi: sculpturile…
Fiecare s-a impus prin abordări originale, unice, dincolo de canoanele consacrate în practica momentului – ale temelor veșnice
ale artei.
Și a ieșit din matca epocii sale, fiecare, prin vocea singulară și STILUL propriu, rupt de conivențele curente.
După cum procedaseră Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski și Tudor Arghezi, la vremea lor -, identic, în spirit iconoclast și
novator, dar în duhul cel mai viu și profund al tradiției, o face Marin, fratele mai mic al lui George.
Aceeași mentalitate și atitudine, același comportament demiurgic l-au probat, împreună, dar pe căi diferite și în epoci despărțite în
timp de vreo 60 de ani, cei doi mari artiști, Sorescu & Brâncuși, și în sfera lucidei construiri a destinului în contemporaneitate, dar și în
postumitate. Destinul creațiilor zămislite de ei.
Numai că primul a avut neșansa de a trăi doar 60 de ani, în timp ce al doilea, Titanul din Hobița - care mărturisea adesea că la
Craiova s-a născut pentru a doua oară (ca artist, ca spirit), practicant al rugăciunii neîntrerupte, mărturisitor al lui Dumnezeu (cântăreț în
bisericile Madona Dudu din Craiova, Mavrogheni din București și în cea ortodoxă, românească, din Paris) - a fost rânduit să trăiască și
să creeze până la 81 de ani, cât Sadoveanu, dar mai puțin cu șase ani decât Arghezi.
Apropo de chibzuința de a-și asigura operei lor o notorietate mondială, despre Brâncuși realitățile sunt deosebit de clare, fiind pla-
sat, de experții occidentali, pe locul al cincilea (după Phidias, Michelangelo, Leonardo da Vinci…) în clasamentul celor mai buni o mie
de artiști plastici ai lumii din ultima mie de ani.
Aproape la fel de limpezi sunt faptele și în ceea ce privește recunoașterea internațională a lui Marin Sorescu: numeroase traduceri,
burse, participări la congrese, umăr la umăr cu spuma/caimacul celor mai mari scriitori ai lumii, plus încununări cu medalia de aur pentru
poezie la Napoli (1971), Premiul internațional Le Muse la Florența (1978), includerea, de Alain Bosquet, în 1979, la Paris, în antologia
O sută cele mai frumoase poeme din lume (Les cent plus beaux poemes du monde), Premiul Internațional de Poezie Fernando Rielo (la
Madrid, în 1982), Premiul Herder (1991), ediții bi- și tri-lingve, propuneri pentru nominalizarea la Premiul Nobel și chiar o nominali-
zare, în anul când a fost preferat Octavio Paz, octogenar, deci cu mult mai în vârstă decât românul Sorescu…
Compatriotul nostru a fost încurajat, de un prieten de peste graniță, care i-a spus că juriul preferă, mai totdeauna, scriitori trecuți
de 60 de ani.
Un alt argument de domeniul evidenței, însă, pe care nici unul dintre investigatorii liricii lui Marin Sorescu nu l-a sesizat este
următorul: deși s-a exersat îndelung, cu obstinație și geniu, în versul clasic (fapt dovedit cu prisosință de poemele inedite și de sonetele,
de ordinul sutelor, publicate în volume după anul 2001), deși asimilase toate secretele prozodiei clasice, neoclasice și simboliste, cu care
jongla după bunul plac -, el și-a impus PROGRAMATIC să cultive versul liber, în toate cărțile tipărite, cu excepția volumului Apă vie,
apă moartă.
Calculul matematic al artistului cu obârșii în Bulzești (Dolj) este peremptoriu: versurile libere sunt, incomparabil, mult mai ușor
de tradus, decât cele clasice.
Este - și aceasta – o explicație pentru realitatea că Marin Sorescu și Nichita Stănescu sunt cei mai traduși poeți români contempo-
rani, ceea ce nu s-a petrecut cu alți congeneri ai lor, precum Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Ciobanu, care au
scris preponderent în versuri clasice.
Insistăm prin a sublinia că această practică programatică probează opțiunea fermă a lui Marin Sorescu de a facilita (și în acest
mod, nu doar prin valoare estetică) traducerea și circulația poeziilor și pieselor sale de teatru pe toate continentele, în limbi pornind
de la slovacă și poloneză, suedeză și germană (tradus, în Germania Federală, de Oskar Pastior), franceză (Alain Bosquet), italiană (Marco
Cugno), bulgară (Zdravco Kisov și Asen Stoianov), maghiară (Kantor Erszebet & Zirculi Peter)…
Alte traduceri îi apar apoi, în 1981, la Amsterdam, Madrid, Sofia. În același an, înregistrează (audio) versuri la Poetry Center –
Universitatea din California (USA).
În 1982 Michael Hamburger îi traduce substanțiale grupaje în engleză, pentru ca anul următor, în 1983, să-i apară în Anglia volu-
mul Selected Poems.
Volumul Ceramique (1984, cea mai cuprinzătore antologie lirică Marin Sorescu) vede lumina tiparului, în traducerea franceză a
lui Francoise Cayla, iar anul următor, 1985, Jean-Louis Courriol (fost lector de franceză la Universitatea din Craiova) îi traduce, în limba
lui Baudelaire, Verlaine și Rimbaud, volumul 66 poemes.
La șase ani după ce Alain Bosquet imprimase, la Paris, volumul L ouragan du papier -, în 1986, în Mexic, Marco Antonio Campos
îi traduce în spaniolă și-i publică volumul de poezii cu același titlu, dar în limba lui Federico Garcia Lorca: El huracan de papel.
Cadența traducerilor din Marin Sorescu este din ce în ce mai susținută, fiind tot mai evident că prietenii săi, de pe ambele maluri
ale oceanului, presau astfel, prin eforturi convergente, să i se acorde Premiul Nobel pentru Literatură.
Tot în 1986, în Marea Britanie apare volumul de poeme în engleză Talk about the Weather, în tălmăcirea asigurată de Andreea
-6-
REGATUL CUVÂNTULUI

Deletant și Brenda Walker.
În 1987, i se publică volumul de poeme El ecuador y polos (Ecuatorul și polii), traducere în spaniolă de poetul chilian Omar Lara,
Editura Hyperion, Madrid. Numai în același an, 1987, lui Marin Sorescu îi mai apar încă șase volume în limbi străine:
1.The Biggest Egg in the World (Cel mai mare ou din lume), versuri, traduse de Seamus Heancy, Ted Hughes, David Constantine,
DJ Enright, Michael Hamburger, Michael Longley, Paul Muldoon, William Scammel cu Ioana Russell Gebbett, Ed. Bloodaxe Books;
2. Vlad Dracula – The impaler (A treia țeapă), teatru, traducere în engleză de Denis Deletant, Ed. Forest Books, London-Boston;
3. THE Youth of Don Quixote (Tinerețea lui Don Quijote), în versiunea lui John F. Deane, The Dedalus Press, Dublin, Irlanda;
4.Poesie d amore, selecție realizată de Gheorghe Caragiani și Gabriela Bertini, prefață: Gh. Caragiania; postfață: Marin Sorescu,
ilustrații de Horia Cucerzan, Ed. Fick Peerson;
5. Kabulat (Amețeala), versuri, limba magiară, Ed. Albatros, București;
6. Papirorkan (Hârtie), versuri, limba maghiară, Editura Kriteion, București.
Doi ani mai târziu (1989), la Amsterdam are loc un triplu eveniment: premierele pieselor Ionas (Iona) și Het vlot van de Medusa
(Pluta Meduzei), la 3 martie 1989, respectiv, tipărirea acestora în volum, în versiune olandeză, cu nouă desene ale autorului.
În același an al loviturii de stat din decembrie 89, un veritabil eveniment editorial se petrece în Franța, unde Jean-Louis Courriol îi
răsădește antologia Paysans du Danube (Țăranii de la Dunăre), Ed. Jacqueline Chambon, selecție în franceză din cele patru volume La
Lilieci apărute până în acel moment.
Neobositul poet și poliglot Ion Miloș, român născut în Serbia, stabilit pentru câțiva ani la Paris, apoi definitiv în Suedia, publică,
în 1990, Odet och alfabetet, versuri de Marin Sorescu, postfață și traducere în suedeză de Ion Miloș, Sympozion Bokforlag, Stockholm/
Stehag.
La Editura Rilindja, Prishtine, vele lumina tiparului, în același an 90, volumul Eja te ta them nje fjale (Am zărit lumină).
După ce primește Premiul Herder (Viena, 1991) -, au loc alte trei evenimente:
1. În Franța îi apare romanul Viziunea vizuinii, traducere și postfață de Jean-Louis Courriol;
2. Cu un eseu introductiv de Seamus Heaney, apare volumul Hands Behind My Back (Cu mâinile la spate) la Oberlin College
Press;
3. În India se publică piesa Iona, tradusă de Amita Bhose în bengali, Sa Hitia Akademi, New Delhi.
Cinci noi biruințe literare peste fruntarii consemnăm în anul 1995:
1. Ediția trilingvă, de lux, în română, italiană, engleză, a volumului Poezii, avându-i ca traducători pe Marco Cugno, Ugo Nespolo,
Michael Hamburger, Andreea Deletant și alți 13 traducători englezi, cu 30 reproduceri după tablourile lui Marin Sorescu, Arti Grafiche
Giacone, Torino;
2. La Singapore, apare volumul lui Marin Sorescu Poezii alese, răsădite în chineză de Tan Seie Hian:
3. Noi translări în franceză, realizate de rafinatul prof. univ. dr. Constantin Frosin, sunt reunite în volumul Poemes, cu postfață de
Eugen Simion, președintele Academiei Române:
4. Razao e coracao (Raze și inimă) vede lumina tiparului în portugheză, grație lui Luciano Maia, în Ed. Giordano Lida, Brazilia;
5. Vid Sandes Rotter (poeme, proză, teatru) este titlul volumului transpus în suedeză de Ion Miloș, Ed. Symposion.

- va urma-


PRELIMINARII
LA „GRIGORE URECHE – PRIMUL NOBIL A-CRONID”

ARHETIPUL ŞI MAGIA SCRISULUI.


A-CRONIŞTII/ANTI-CRONIŞTII...”CRONICARI”!
NORMALITATEA REACŢIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTĂ/FĂPTUIRE-EXISTENŢĂ
COSMICĂ


2-ARHEUL ŞTEFAN CEL BUN/SFÂNTUL14


...Să privim, cu ochi limpede, cel mai cunoscut pasaj, din Letopiseţul Ţării Moldovei15 , al lui Grigore
Ureche, dar şi cel mai controversat şi mai prost interpretat – atât de către dascălii de şcoală, cât şi de
„criticii de specialitate” (care le-o fi, de fapt, specializarea/specialitatea?) – deopotrivă: „De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă
leato 7012 <1504> :
“De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504>
Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce
_______________

14
- Numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER, vârful Arborelui Sephirotic. Arborele sephirotic - reprezentare geometrică, diagramată, a cabaliştilor evrei
medievali, prin care se descriau modalităţile în care En Sof (Dumnezeu) se poate manifesta în lumea profană. En Sof se revelează în 10 moduri, prin 10 sephiroturi (Coro-
ana-Kether, Înţelepciunea-Hokmah, Inteligenţa-Binah, Mila-Hesed, Forţa-Geburah, Frumuseţea-Tipheret, Victoria-Netzan, Gloria-Hod, Temelia-Iesod, Regatul-Malkuth).
Fiecare cerc, limitare sau determinare a En Sof-ului este o sephira. Sephiroturile sunt aşezate într-o ordine precisă, fiecare înscriindu-se ca element distinct în structura
arborelui cabalistic - imagine a universului unificat, a vieţii lui Dumnezeu.
15
- Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş, până la Aron-vodă - a fost scris
spre sfârşitul vieţii lui Grigore Ureche (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647).

-7-
REGATUL CUVÂNTULUI


era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47 de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe războaie cu noroc ce au
făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea
fără judeţu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de
războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru acéia raru război de nu biruia. Şi
unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul
său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de
plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până
astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui
céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi décii preste
vară au fostu ploi gréle şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut.
Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.
Iară cându au fost aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejitu,
arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu
învăţătură să să închine turcilor. Şi décii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu” – cf. Grigore Ureche, Leto-
piseţul…, pp. 70-71.

Pentru prima dată, în cronica sa (şi în textul închinat voievodului Ştefan al V-lea Muşatin), Grigore Ureche numeşte Centrul Dinamic,
spre Mântuirea Lumii: “CEL BUN”. Şi aceasta, chiar (şi numai!) în titlul de capitol. Deci, definitoriu pentru orice altă denumire a
voievodului, ca emergenţă a Logos-ului Apoteotic: pentru că, de fapt, plasarea Voievodului-Centru al Logos-ului Moldovei (Leul-Fo-
cul), între APELE Plânsului Dublu (al “tuturor” oamenilor şi, totodată, al ceea ce ANTICRONIDUL Grigore Ureche numeşte: “ploi
grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”) - şi PĂMÂNTUL Deschiderii Porţilor Cosmosului Stabilizat, dincolo de
curgerea istorică (“Povestea şi tocmala altor ţări, ce suntu pinprejur, cum nu să cade să nu poménim, fiindu-ne vecini de aproape”),
desemnează/consemnează nu “moartea” lui Ştefan Vodă, ci STABILIREA LUI ÎNTRU NEMURIRE: chiar dacă “el încă au fostu
om cu păcate” (traducând dinamica interioară din Logos: OMUL a fost “cu păcate”, dar, acum, ca ENTITATE SUPRAINDIVIDU-
ALĂ, el devine (pentru intuitivii valahi, ca şi pentru Viul Dumnezeu!): “sveti Ştefan vodă”. SFÂNTUL. Cel deopotrivă cu cei pe care
dinamica sa faptică, întru slava Logos-ului Ritualistic, i-a revelat ochilor poporului încă trăitor în istorie (dar având, prin Centrul său
Dinamic, “dezlegare” la Revelaţie): Sfântul Luminii Celeste-PROCOPIOS - şi Sfântul Pământului, DEMETER/DUMITRU. Adică,
Cel Ajuns la Esenţa Sa, şi, prin El, Dezvăluind/Revelând (pentru o clipă, întâi… - …dar clipa, prin transcenderea Centrului Dinamicii
Logos-ului-ŞTEFAN- “PURTĂTORUL CUNUNEI ÎNVINGĂTORULUI”, devenind Veşnicie!) CENTRUL COSMIC/PARADISUL,
ducând/trăgând, spre Centrul Cosmic, Neamul Românilor.
Epuizat ca Misionar al Lumii Terestre (“fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă”),
Ştefan cel BUN devine Sol pentru Deschiderea/Revelarea Lumii Celeste! “Moartea” sa este “cu mare laudă” – deci, este “Slă-
vire-Apoteoză-Proslăvire”, de tip hristic!
…De observat, de asemenea, concentrarea/densificarea întru Duh, a Corporalităţii: “nu mare de statu” (nu doar “statură” fizică, ci şi
non-stare spirituală, refuzul falsei con-formări, dinaintea sa – şi dinamismul spre realizarea, TOCMAI prin acţiunea sa de RĂZBOINIC
AL ÎNVIERII, a Autenticei FORME SACRALE-MOLDOVA!). Ceea ce intrigă şi stârneşte fel şi soi de discuţii, de tip, mai curând,
proletcultist, este sintagma/frază: “ mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”.
Până la această oră, la care scriem, nu există niciun comentariu logic şi contextual, al pasajului citat. Toţi afirmă, mai pe faţă, mai ascuns,
“sangvinarul” şi “impulsivul” ascuns (?!) în persoana lui Ştefan. Un individ “tiranic” şi, deci - ne-democratic, nu?! De parcă, atunci
când tăia “în carne vie”, în leşi, turci, unguri, tătari etc. (care năvăleau pe un Pământ Con-Format ca SACRALO-PARADISIAC: “cându
păstorii din munţi ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu
păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi
adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la
mare”16 !) – socotiţi, toţi aceşti “străini de BINE”, deci, ca Semne ale Impurificării/Spurcării şi ale Degenerescenţei şi ale Descentrării
Cosmosului Divin! – …când tăia la aceştia, care va să zică, parcă n-ar fi curs sânge, ci …borş! Mircea Scarlat, comentatorul/postfaţatorul
ediţiei pe care noi o utilizăm (reprodus după Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, revăzută; text stabilit, studiu introductive, indice
şi glosar de P.P. Panaitescu), pentru analiza noastră hermeneutică, greşeşte grav, atunci când îşi neagă propria alegaţie (p. 201: “Desuni-
versalizarea culturii dinRăsăritul Europei a avut drept efect principal vitalizarea tradiţiei existente, prin individualizare naţională”
– exact acesta este Spiritul Viu al Ortodoxiei! – chiar dacă Mircea Scarlat, scriind în 1978, evită să precizeze importanţa Restaurării
Spiritului Ortodoxiei, în Răsăritul Europei!), afirmând că „o manifestare importantă a vocii auctoriale este OPŢIUNEA cronicarului”,
care ar fi pentru Republica Polonă, din veacul al XV-lea. Din moment ce Grigore Ureche îşi aşează Revelaţia Spaţiului Cosmic după
„moartea” iniţiatică a Taumaturgului Cosmic ŞTEFAN cel SFÂNT, afirmaţia lui Mircea Scarlat cade: în niciun caz Grigore Ureche nu
poate opta pentru supremii perdanţi, care, după ce l-au urmat pe fatalul „crai Olbrihtu”, şi-au pierdut „şleahta” (boierimea, adică pe
Războinici, singurii capabili de Re-integrarea în Dinamica Divină…şi, drept consecinţă, Republica Poloneză va dispărea, în istorie…
de trei ori!). Grigore Ureche nu face decât să descrie Topos-ul Sacru, care se deschide, revelatoriu şi divers, pentru ochiul, până atunci
doar mijit faţă de Revelaţie, al cititorului care, încă, nu intrase în Vibraţie Soteriologică, cu Zona Spaţiului Mântuit – Ştefan cel Bun…
Hotărât, nu: Centrul Lumii, adică Singura Opţiune Corectă, este Moldova Coroanei Cosmice – a ŞTEFANULUI/”PURTATORUL
CUNUNEI ÎNVINGATORULUI” !!!
…Cât despre “mânia” lui Ştefan cel Bun , parcă cititorii ar fi uitat, de la mână până la gură, pasajul de mai înainte: „Ştefan vodă
_______________
- Grigore Ureche, idem, p. 14: Pentru discălicatul ţării al doilea rând.
16


-8-
REGATUL CUVÂNTULUI


fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – deci, este vorba de
FUROR SACER, MÂNIA SFÂNTĂ, DEMIURGICĂ. Prin care se împotriveşte Corupţiei Temporale a Logos-ului şi reface Topos-ul
Sacru/PARADISUL – …şi purifică Spaţiul cel spurcat de Demonul Timpului şi, deci, al Instabilităţii – şi, astfel, se reface Stabilitatea
Paradisiacă a CENTRULUI!!!Nu degeaba afirmam că, din moment ce atributul “BUN” este postat în titlul de capitol, efectele lui de
semantică sacră se revarsă asupra întregului text al cărţii, văzut ca un tot/întreg, cu unitate perfectă (nu avem în plan, în lucrarea de faţă,
discuţia, foarte relativă, despre interpolatori şi interpolări).
Deci, la fel trebuie gândit, adică folosind aceeaşi unitate de măsură PESTE TOT, în text – şi când vrem să înţelegem restul sintag-
mei-frază: “de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”. Dacă ceea ce făcea Ştefan ar fi fost
contrar Logos-ului Sacru, ar fi urmat “Nacazanie silnim” – CERTAREA CĂTRE CEI PUTERNICI…cum se proceda, liturgic, ca
o sfeştanie, pentru resfinţirea locurilor din Spaţiul Cosmic în care (re)intraseră agenţii Răului – spre exemplu, “cazul craiului Albert/
Olbrihtu”, când acesta încalcă Logos-ul (indienii îi zic “dharma”!) Creştin:

...”Nacazanie silnim, adecă certarea celor putérnici


Dumnezeu cel direptu, cela ce ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepséşte pre ceia ce calcă jurământul. Că acesta
Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creştini vrea să facă războiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihnă de turci, ci vrea să slăbască pre
cela ce să lupta cu vrăjmaşii creştinilor, pre carile trebuia cu toţii să-l ajutorească. Ci Dumnezeu la atâta lipsă şi nevoie îl adusése pre
cela ce mergea cu atâta hvală să stropşască ţara şi să o supuie, care întăi nici taina sa nu vrea să spuie nimăruia, ci scosése cuvântu că
mérge să ia Chiliia şi Cetatea Albă şi încă adăogea de zicea că de ar şti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi nici
ai săi nu-l băga în samă, ci era în zavistiia celor de casă şi de batjocura tuturora şi în toate chipurile îl huliia, aşa şi cinstea din zi în zi
micşorându-să, de inimă rea, puţin de n-au murit” –
...Sau, în legătură, de data aceasta, cu un domnitor moldovean tiranic, Alexandru Lăpuşneanul – pentru care se foloseşte tot sintagma
„sânge nevinovat”:
“Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici
Pre Moldova este acest obicéiu de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac de vină, însăş păraşte, însăşi umple légea şi de acesta
noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că suntu vicléni.
Dară cui nu este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască ? Place-le lor viaţa, alţii încă nu o ar lepăda; crezu, mai bine pentru dragostea
decât de frică să-I slujască. Iani, de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte, cumu-ş ţin domniia, cum este albina, că toate-şi
apără căşcioara şi hrana lor cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre niminea nu vatămă, ci toate de învăţă-
tura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blândéţe să-l asculte şi să-l iubască şi cu dragoste să-l slujască, decât de frică şi de groază să I se
pléce. Că cela ce-I este voia să să teamă atâta norod di un om, trebuieşte şi el să să teamă de toţi, că tot vărsătoriul de sânge de frică
face să-I ia spaima şi să să teamă toţi de dânsul, ci ar putea face cu blândéţe. Ci de acéstea destulu-i” – cf. idem, p. 147.
... Dar nu-i aşa! Ştefan cel BUN nici nu este “hiclean” faţă de creştinism (ci este Marele şi Unicul Cruciat/MODELAR!), şi misiunea/
lucrarea lui, întru “vărsare de sânge nevinovat” – nu este “certată” drept “tiranică”! El nu dă vina pe “lăcuitori”, nu dă vina pe nimeni,
CI ÎŞI ASUMĂ FAPTELE, ÎNTRU ETERNITATEA MÂNTUIRII PRIN FĂPTUIRE. Mântuire a “ţării” – “iară pre Ştefan vodă
l-au îngropat ŢARA cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul” – “Ţară” care-l identifică, pe omul-Şte-
fan, cu Sfântul/”Sveti” Ştefan, şi pe Sfântul/”Sveti” Ştefan, cu MÂNĂSTIREA PUTNA – ca Spaţiu al Stabilităţii Sacrale, ca Început/
ORIGINE SACRAL-PARADISIACĂ, Izvor Suprem al Energiilor de Restaurare/Înviere a Neamului… - deci, al Metanoiei ŢĂRII/
NEAMULUI!!!
Nu degeaba, cu sute de ani mai târziu, intuiţia Geniului MIHAI EMINESCU (deschizătorul Epocii Mihaelice, pe Terra – Ep-
oca Restaurării Tăriei/Supremaţiei Duhului/Spiritului!, pe planeta Terra!!) – scria, invocator-liturgic, întru Trinitatea Sacră a Epi-
faniei Divine (“De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia
oară (n.n.: numărul TREI, care marchează Hierofania, Metanoia desăvârşit împlinită, PENTRU VECIE RESTAURÂND ŞI
INSTAURÂND PARADISUL DACIEI!!!)/Toţi duşmanii or să piară,/Din hotară în hotară ¬/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurăto-
rile!”) – pentru a aduce Originea, din nou, în CENTRUL SACRU AL CREAŢIEI!!! - …grăia Eminescu, la fel de Liturgic şi de
Magico-Vizionar, întru Restabilirea Logos-ului “Ţării”-NEAMULUI, din nou primejduit, de “străini” (“străini” de Logos-ul Sacru
Traco-Daco-Românesc!), în Stabilitatea Lui Sacrală:
“Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
¬ Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
-9-
REGATUL CUVÂNTULUI

Din hotară în hotară ¬
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!” – …Spânzurătoarea este, în fapt, CRUCE - având un braţ pe Pământ, BRAŢUL JUSTIŢIAR-PEDEPSITOR, şi
altul, nevăzut, dar intuit, în Cer: este braţul care va funcţiona, după Faza APOCALIPTICĂ, pentru a restaura sacralitatea paradisiacă şi
a instaura NOUL IERUSALIM – este BRAŢUL MILEI/MIZERICORDIEI HRISTICE!!!
Ştefan cel BUN era şi rămânea, chiar şi prin “omor”…BUN! Deci, concluzia logică este că, de fapt, Ştefan cel BUN omora/”omorâea”
Răul! Răul cel Dinlăuntrul Fiinţei şi Răul cel Dinafara Fiinţei – întru Restabilirea Veşniciei Fiinţei Spiritual Restaurate. Vărsarea
Sângelui Nevinovat nu este altfel posibil de interpretat decât euharistic: TOCMAI graba “vărsării”-revărsării euharistice a “sângelui
nevinovat”-MISTIC – este semnul liturghiei cu funcţie soteriologică şi, deci, metanoică.
Or: Ştefan nefiind fals şi abuziv/tiranic, întru PUTERE/”SILĂ” (ci smerindu-se, întru metanoia, mereu: el renunţă la “personalitatea”
lui umană, înlocuind-o, mistic, de fiecare dată după Războiul Sfânt – cu “Suprapersoana SACRĂ”, CU MÂNĂSTIREA: “Au domnitu
Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”17 – aceasta fiind singura
şansă de a reda Ţara – Lui Dumnezeu! – “cel BUN” devine, deci, vicarul Lui Dumnezeu pe Pământ, în numele căruia el dezvoltă Dina-
mismul Soteriologic, prin care se creează şi menţine Centrul “ŢINERII” ÎNTRU LUMINĂ, A SPAŢIULUI SACRU-ŢARĂ-MOCŞĂ
…care, astfel, poate rămâne CENTRU AL SINEI ABSOLUTE – “ÎNSUŞI”: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara” ), el oficiază liturgic, nu
execută cezaric. Şi fiind Vicar al Lui Dumnezeu – de care “judeţ” mai era nevoie, când Însuşi BUNUL era Judeţul?! Şi, atunci, nici
“ospăţul” nu este …chef, ci este Cina Euharistică, CINA CEA DE TAINĂ – prin care se revelează nu doar dubla natură a Lui Hristos,
ci şi Metanoia Cosmică, prin Jertfa Lui Hristos!
Concluzia: adevăratul “OMORÂT”-JERTFIT, precum este solul către Dumnezeul Celest, ca şi în Mioriţa Învierii Tracice - este
Însuşi BUNUL!
Opinia noastră despre acest “initium” este că este cel mai mistic pasaj din cartea lui Grigore Ureche: prin sintagmele, cu conţinut aparent
negativ, se alcătuieşte un “snop” de semne liturgice, pentru a nu rămâne, cumva, cititorul, ne-vestit/ne-pregătit spiritual, pentru finalul
metanoic! Acel “amintrilea” nu marchează o cezură fiinţială, o ruptură fiinţial-caracterologică, ci îl întoarce, pe cititorul, de-acum, aver-
tizat despre minunile ce se vor petrece, întru Metanoia şi Epifania Finală, pentru vădirea Exclusiv Divină… – …înapoi la manifestările
naturii umano-divine, dinamice, ale naturii ÎNCĂ umane, a lui Ştefan cel BUN.
***

3-SFINŢII DE LA VALEA ALBĂ

...În celebra bătălie a lui Ştefan cel Bun şi Sfânt cu turcii, de la Podul Înalt, din 1475, victoria moldovenilor, conduşi de ARHEUL ŞTE-
FANIC (adică nu doar de făptura sa fizică, ci şi vitejia, de ştiinţa războiului, cu strategia şi tactica sa ireproşabille („la lucruri de războaie
meşter”): „le-au ieşit înaintea turcilor din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruitu Ştefan vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu
meşterşugul” – cf. p. 47), şi, mai ales, prin aura şi autoritatea sa şi prin „norocul” său de EROU ARHANGHELIC, care produce Armo-
nizarea „LINIEI NEAMULUI” său cu Voinţa Divină (pe care o ajută întru exprimare umano-terestră: „Décii ajutorindu putérea cea
dumnezeiască) şi cu Geniul său („Décii ajutorindu putérea cea dumnezeiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor,
aşa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. Şi Ştefan vodă tocmisă puţini oameni preste lunca Bârladului, ca
să-i amăgească cu buciune şi cu trâmbiţe, dându semnu de războiu, atuncea oastea turcească întorcându-să la glasul buciunelor şi
împiedicându-i şi apa şi lunca şi negura acopierindu-lu-i, tăindu lunca şi sfărămându, ca să treacă la glasul bucinilor” – cf. p. 47)
- a fost, de fapt, un dezastru perfect al forţelor malefice, din zona beznei şi a nestatorniciei demonice („şi lunca şi negura acopierin-
du-lu-I”), forţe care zăceau în „viforul” otoman, dând faţă cu „Trăsnetul Divin”, avându-l ca epifanie pe ŞTEFAN CEL BUN ŞI
SFÂNT – care determină măcinarea reciprocă a forţelor demoniace („ci aşa ei în de sine tăindu-să, mulţi pieiră”) : „Iară dindărăt Ştefan
vodă cu oastea tocmită i-au lovitu gioi, ghenarie 10 dzile, unde nici era loc de a-şi tocmirea oastea, nici de a să îndrepta, ci aşa ei în
de sine tăindu-să, mulţi pieiră, mulţi prinşi de pedestrime au fost. Ce şi pre aceia, pre toţi i-au tăiatu, unde apoi mâgle de cei morţi au
strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit. Şi pre ficiorul lui Isac paşa, după ce l-au prinsu viu, l-au slobozit. Şi puşcile le-au dobânditu
şi steaguri mai mult de o sută au luat” – cf. p. 48.

…Spune Grigore Ureche, despre urmarea (din 1476) a victoriei răsunătoare a lui ŞTEFAN cel BUN şi SFÂNT, din 1475, de la “Podul
Înaltu, cu turcii”: “Vă leato 6984 <1476>, văzându împăratul Mehmet beg câtă pagubă au avut în oastea sa de la Ştefan vodă, gândi
însuş cu capul său să margă, să stropşască Ţara Moldovei şi să-şi ia cetăţile înapoi, Chiliia şi Cetatea Albă, carile fusésă mai nainte
pre mâna lor” – cf. p. 51.

…Satana-Arhanghelul Căzut vrea să “stropşască” (cuvântul are şi sensul de a strica de tot, a sfărâma în bucăţi, a destructura total, a
învinge prin maximă violenţă – cât şi A CERTA CUMPLIT, cu voce răguşită şi puternică, dar apropiată de sonoritatea animalică,
violent-primitivă!): Satana-Destructuratorul Creaţiei Divine îndrăzneşte să creadă că, el fiind Duşmanul Logos-ului Divin, se poate
folosi de pseudo-logos, spre a înfrânge LOGOS-UL AUTENTIC! Şi împotriva cui? Tocmai împotriva Arhanghelului Cerului/Mi-
hail, Arhanghelul ŞTEFANIC!
_______________

-De observat că numerologia este o ştiinţă bine stăpânită de Alchimiştii-Scriitori ai Medioevului (vedem, şi la Nicolae Milescu, Aritmologia!): Ştefan cel BUN “au
17

domnitu 47 de ani şi două luni şi trei săptămâni”, ceea ce înseamnă că Ştefan a stat sub semnul lui 11 (4+7) - “Numărul Zavistiei Puterilor Cosmice”, dar şi “Unitatea
Sintetică, dintre Bine şi Rău; Omul Făcut; Virilitatea Otrăvită cu Sacra Otravă a Încercării; Vârsta Înţelepciunii Cumpănitoare de Rău şi Bine”] - 11 – format
prin adiţionarea 4 [“Numărul Cercului Perfect; Crucea Filosofică; Focul Elementar al Înţelepţilor”] +7 [“Învingătorul, Numărul Complet al Cabalei, alcătuit
din 4=Pământul şi 3=Cerul; Spiritul şi Forma”] =11, este temperat/îmblânzit, din interiorul Magiei Anti-Cronide: 2 [„Instabilitatea, Unitatea Multiplicată prin Ea
Însăşi”]+3 [„Primul Număr Sacru; Triunghiul Lui Jehovah; Mercurul Înţelepţilor”]=5, [adică „Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii Duale şi a Reli-
giei Ubnice-Unificatoare. Pentagrama Angelică şi Diabolică”] – fiind echivalat, întru Sacru, cu MÂNĂSTIREA/Cetatea Lui Dumnezeu, pusă sub semnul lui 44, adică
4+4=8 [“Numărul Echilibrului Balanţei Justiţiei Cosmice; Numărul Tetragramei cu Reflectarea Sa”] .

-10-
REGATUL CUVÂNTULUI

Aceasta ar fi/reprezenta o anomalie/anomie, o absurditate ultimă, pe care Logica Divină nu o permite!

…Ei bine, în această bătălie, care PARE ochilor fizici doar ca o înfrângere a oştirii moldave - se produce, de fapt, metanoia desăvârşită
a nobilimii/boierimii/ARISTONILOR – care, prin “Catalizatorul” Sacru ŞTEFAN, s-au transformat/metamorfozat în SFINŢI: TOŢI
cei 10.000 de boieri ai lui ŞTEFAN, la VALEA LUMINII TABORICE/VALEA ALBĂ, “contaminându-se”, spiritual, cu/de la Lumi-
na Martirului-Voievod, “luând lumină” de la Voievodul-Martir (“lumină din lumină”) - devin, ei înşişi MARTIRI/SFINŢI MAR-
TIRICI! Aici, la Valea Albă, are loc, de fapt, EPIFANIA ARISTONILOR AUTENTICI ai Moldovei.

…Aici, la Valea Albă, s-a produs, deci, Starea de Emergenţă a Binelui Razelor Soarelui ARHEULUI ŞTEFANIC.

…Aici, la Valea Albă, se află Reperul de Duh al Autenticităţii Nobleţii ARISTONILOR18 Moldovei: în vremurile de degradare
a Duhului, care au urmat şi ţin până în zilele noastre, Valea Albă este Locul de Duh spre care trebuie să se re-orienteze Elitele
Aristonice Valahe, precum spre Răsăritul Soarelui/Învierii Duhului lor întru Fiinţa/Fătuirea de BINE – spre restaurarea spiritu-
ală a ELITELOR VALAHE: “Deci Ştefan vodă văzându aşa, s-au întorsu, de s-au dat spre munţi (n.n.: de observat re-vigorarea/
regenerarea/ÎNVIEREA energetică, prin elementul MUNTE!!!) , unde ş-au ales loc de războiu la strâmtoare, la Valea Albă, unde
să chiiamă acuma Războienii (n.n.: adică, Locul Războiului/Bătăliei Apocatastatic/e, dintre Satana şi Arhanghelul Mihail, precum
acea stâncă despicată de trăsnetul Arhanghelului Mihail, stâncă vestită, din Bretagne!), di pre acel războiu ce au avut moldovénii cu
împăratul turcescu. Şi pedestrindu-să oastea, ca să nu nădăjduiască în fugă, ci întru arme şi au datu războiu, iulie 26. Şi multă vréme
trăindu (n.n.: războiul “trăieşte”, ca o Fiinţă, Autonomă în Făptuire - pentru că el este expresia luptei pentru afirmarea Vieţii/Învierii,
smulsă morţii demoniace!!!) războiul neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovénii obosiţi
şi neviindu-le ajutoriu de nici o parte (n.n.: iată lupta clară, dintre cantitatea proliferată la infinit, iluzoriu – şi CALITATEA CA
ENTITATE DIVIN-STABILĂ!!!), AU PICAT, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE SĂ APĂRA, NICI BIRUIŢI DINTRU
ARME, CI STROPŞIŢI DE MULŢIMEA TURCEASCĂ (n.n.: imaginea aparentei “răpuneri” a lui PURUSHA, de către haotica pro-
liferare a formelor golite semantic, demonia iluzorie a lui PRAKRTI!) , au rămas dobânda la turci. Şi atâta de ai noştri au pierit, cât
au înălbit (n.n.: luminat, dăruit lumii Duhului, ca epifanie/hierofanie!) poiana de trupurile de a celor pieriţi, pănă au fostu războiul”
– cf. p. 52.

…”A PICA, NU FIEŞTE CUM, CI PĂNĂ LA MOARTE APĂRÂNDU-SE”, este însuşi opusul “picării”: este acel “zbor în jos”, de
care, peste secole, vor viersui Lucian Blaga sau Ion Barbu – este semnul Înălţării prin Acceptarea Deplină a MARTIRIULUI, întru
Dumnezeu, Lege, Ţară şi Neam!!!

…Au refuzat caii (“Şi pedestrindu-să oastea”), pentru că au refuzat ispita/ispitirea demonului laşităţii: “să nu nădăjduiască în fugă” –
alegând, cu discernământ eroic, Calea Luptei cu Armele, împotriva Satanei Beznei (cu care se identifică musulmanismul!): “ci întru arme
şi au datu războiu”. Deci: Război Veşnic, Necurmat/Neîncetat - împotriva Diavolului!

…”Nu fieşte cum” înseamnă “nu precum moare orice om, de obicei” – în lumea-contingent: ei MOR CUM NU SE MOARE!!! – adică,
ÎNVIE – şi nu ca oameni, ci ca Fiinţe Transcense, Entităţi Sacre/SFINŢI!!!

…10.000 de sfinţi, pe care B.O.R. trebuie să nu mai zăbovescă şi să nu mai şovăiască să-I suie în Calendarul Ortodoxiei: semnul
Autenticităţii Martirajului întru Hristos-Dumnezeu este tocmai această “pseudo-moarte” (marcată prin sfintele cuvinte: “nu fieşte
cum”!!!), ci precum raze VII ÎNTRU VEŞNICIA “LUMINII LUMII-HRISTOS” - în jurul Soarelui/Arhanghelului ŞTEFAN!

…Valea Albă, deci, nu este un Spaţiu Fizic, ci o Stare de Duh a Luminii Revelaţiei ARISTONILOR, ca Raze ale Arhanghelului
Ştefanic, ale SOARELUI-VOIEVOD ŞI MARTIR ÎNTRU LUMINARE A MOLDOVEI-PE-CRUCE - pentru că, de fapt, finalul
epifaniei de la Valea Albă este izbânda Moldovei (terifiantă, pentru turci!), de la Brăila, unde “cei din urmă au fost cei dintâi, iar cei
dintâi au fost cei din urmă” şi unde s-a produs Epifania Izbânzii CRUCII HRISTICE: “Scrie létopiseţul nostru că după poticala lui
Ştefan vodă, ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă şi s-au dus după turci şi i-au ajunsu trecându
Dunărea, la vréme de mas şi lovindu-i fără véste, i-au spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul şi tot ce au prădatu. Iară Ştefan
vodă le-au apucatu pleanul tot şi s-au întorsu înapoi cu izbânda (n.n.: “curăţenia”/PURIFICATIO ALCHIMICĂ, prin care esenţa
biruieşte proliferarea materiei josnice/înjosite/înjositoare!) (…) Basarabă vodă cu munténii au venit întru ajutoriul împăratului
turcescu, pre carile toţi domnii de prinprejur îl cuvânta de rău, zicându că n-au fostu într-ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgânilor şi
duşmanilor” – cf. p. 52. Trădarea lui Basarab Laiotă întăreşte semnificaţia CRUCIATĂ a Luptei ŞTEFANICE.

…A se observa că Grigore Ureche foloseşte, pentru morţii turci, strânşi după bătălia de la Podul Înalt, cuvântul “mâgle” (“unde apoi
MÂGLE de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit”), iar pentru boierii moldoveni, căzuţi şi strânşi de Ştefan, după bătălia
de la Valea Albă, foloseşte cuvântul “movilă” (“MOVILĂ de cei morţi au făcutu”): în semantica fină a A-CRONIDULUI, deosebirea
este aceea între Movila-ca-Rădăcină-a-Muntelui (sau chiar: Movila-Munte “in nuce”!) – şi borboros-ul “mâzgă” gregară, din care
niciodată nu este posibilă Înălţarea spre Cerul Luminii!

…Adică, Grigore Ureche marchează, prin folosirea atât de subtil, dar şi extrem-plastic, diferenţiată semantic, a celor două cuvinte, deose-
birea dintre Căderea fără Limite şi fără Izbăvire (destructuranţii de Creaţie Divină nu pot accede, nicicând, la Mântuire!) – şi Înălţarea
Mântuitoare, prin însuşi elementul său de dinamică interioară: MARTIRIUL!!!
_______________

18
-ARISTOS (grec.) = EXCELENT, CEL MAI BUN.

-11-
REGATUL CUVÂNTULUI

Ţinând cont de această epifanie a Binelui prin Martiriul Crucii, noi considerăm că, de fapt, dacă tot se face Catedrala Mântuirii Nea-
mului, ea ar trebui să dubleze biserica ridicată de Voievodul-Martir (“Mai apoi, după ieşirea nepriietinilor şi a vrăjmaşilor din ţară,
daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcutu şi pre urmă ş-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde
trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor” – cf. p. 52 – şi, astfel, să marcheze Izvorul Minunii Metenoiei Moldovei, prin Răstignire,
întru ÎNVIERE!!!

…Oricum, pentru valahi, atât Putna, cât şi Valea Albă/Valea Revelaţiei Luminii Profunde, trebuie să fie cele două capete ale
AXEI LUMII VALAHE:

a-Capătul Martiriului Desăvârşit, GOLGOTIC (“daca au strânsu Ştefan vodă trupurile morţilor, MOVILĂ DE CEI MORŢI AU
FĂCUTU” – marcând, deci, Golgota-de-Sus, care, simbolic, este Capătul-de-Jos al Învierii întru Slava de SUS! ), “pogorât în moar-
te”, de la VALEA ALBĂ - răspunde în

b-Capătul Învierii întru Viaţa Eternă şi al Înălţării spre Ceruri a DUHULUI VALAH ÎNTRU GLORIA VEŞNICĂ - de la PUT-
NA!

-va urma-

Viviana Milivoievici

FOLCLORUL – „OGLINDA FIDELĂ A SUFLETULUI UNUI POPOR”

CS, dr. Viviana MILIVOIEVICI


Academia Română – Filiala Timişoara,
Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”

Folclorul a reprezentat mereu un centru de interes în cadrul unei comunităţi, oricât de mică ar
fi aceasta. După cum afirmă Tache Papahagi, în lucrarea sa de referinţă, Mic dicţionar folcloric,
din 1947: „Folclorul este imaginea vie, oglinda fidelă a sufletului unui popor, oglinda în care se
reflectă întreaga lume însufleţită sau neînsufleţită, reală sau închipuită, în mijlocul şi sub influenţa
căreia el trăieşte.” Sau, cum notează I. -A. Candrea, în lucrarea Grai, datini, credinţe, din 1936:
„Folclorul este o sumă a interpretărilor «pe care le dă poporul fenomenelor naturii şi în genere
tuturor celor văzute, auzite şi simţite...»” (apud. Ionela Mengher, p. 5-6).
În permanenţă apar noi abordări, noi antologii, noi studii despre această ramură inepuizabilă a culturii şi civilizaţiei unui popor.
Aşa a apărut şi cartea lui Sima Petrovici, în anul 2014, sub egida Editurii Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, din
Zrenianin. Volumul cuprinde studii, cercetări şi analize din diverse localităţi din Banatul sârbesc şi este structurat în cinci secţiuni (În-
ceputuri. Poezii populare româneşti de Elena Petrovici, Noi colecţii de folclor literar: Foaie verde, spic de grâu şi Foaie verde, lămâiţă;
Colinde româneşti, Legende, basme şi poveşti populare româneşti, Folclor românesc din Banatul sârbesc, Culegători. Antologatori –
excurs biografic), urmând a se încheia cu un indice onomastic întocmit de Editura ICRV.
Încă din Prefaţa acestei cărţi, întocmită de Ionela Mengher, aflăm despre Sima Petrovici că, pentru a-şi realiza lucrarea, adoptă
principiul cronologic, prezentând antologii de folclor din Banatul sârbesc, ţinând cont de anul apariţiei acestora. „...antologiile au menirea
de a «oglindi» sufletul românesc al poetului popular din Banatul sârbesc”. (p. 7) Însuşi autorul afirmă următoarele despre scopul studiului
său: este o „lucrare cu caracter informativ despre toate lucrările care au avut ca temă folclorul românilor din Banatul sârbesc, publicate
de-a lungul anilor.” (p. 10). Un rol definitoriu pentru iniţierea sa în domeniul vast al folcloristicii, dar şi în domeniul folclorului românilor
din Banatul sârbesc „l-a avut Radu Flora, care a înfiinţat Societatea de Limba Română din PA Voivodina, iar în cadrul ei a lansat şi orga-
nizat proiectul de culegere a folclorului literar românesc din Banatul sârbesc.” (Cuvântul autorului, p. 9).
De la începutul studiului său, autorul realizează o prezentare a unor importante antologii de folclor românesc din Banatul sârbesc,
printre care amintim: Elena Petrovici, Poezii populare româneşti, antologie, Editura Libertatea, 1953, 565 p., culegere şi redactare E.
Petrovici, cu un studiu Introducere în literatura populară, pp. 1-46; Foaie verde, spic de grâu, Colecţia de folclor literar bănăţean, I.
Poezie lirică, Zrenianin, 1979, Editura S.L.R. din P.S.A. Voivodina, Cercul de folclor, 702 p., cu Prefaţă de Radu Flora (p. 7-19), re-
dactor responsabil; Foaie verde, lămâiţă, II. Strigături, Cântece epice, Genuri minore, Alte genuri poetice, Editura Societăţii de Limba
Română, 1982, Zrenianin, 791 p., Prefaţă de Radu Flora, p. VII-XXI; Costa Roşu, Legende bănăţene, basme şi povestiri, proză populară
românească din Banatul iugoslav, culegere şi Prefaţă de Costa Roşu, Editura Libertatea, Novi Sad, 99 p., 1994; Costa Roşu, Colinde
româneşti, culegere, selecţie şi note explicative de Costa Roşu, Prefaţa P.S. dr. Laurenţiu Streza, Editura Episcopiei Caransebeşului –
Editura Fundaţiei Novi Sad, 125 p., 1999.
Despre profesoara Elena Petrovici, autorul afirmă că aceasta, în vasta sa activitate „a urmărit cercetările şi sintezele despre poeziile
populare din România (Al. Russo, N. Bălcescu, Hasdeu, V. Alecsandri)” (p. 16), scriind numeroase studii de folclor, precum: Femeia în
poezia populară – Cântecul miresei, Spicuiri din folclorul voivodinean, Culegeri din folclorul literar bănăţean (în manuscris). Unele
dintre studii sunt publicate în ziarul „Libertatea” sau revista „Lumina”, ori „Analele S.L.R.”, însă autorul îşi exprimă nemulţumirea din
cauza faptului „că-i păcat că nu şi-a aflat până azi un mic loc în Dicţionarul folcloriştilor lui Iordan Datcu şi S. C. Stroescu.” (Ibidem)
Despre antologia Poezii populare româneşti spune că „şi-a îndeplinit misiunea: a stârnit un interes şi mai mare pentru folclor la populaţia
română din Banatul sârbesc...” (Idem). Mai departe, în studiul său, notează că această antologie este „nu numai un text informativ, ci şi
unul de iniţiere, bine chibzuit şi elaborat aşa cum era posibil la momentul dat – după un război crâncen, când legăturile între ţara noastră
şi România au fost complet întrerupte şi nu aveam ajutorul necesar pentru o revigorare a culturii noastre.” (p. 17). În final, menţionează:
„Profesoara Elena Petrovici a strâns investigaţiile sale folclorice – culegerile de pe teren din aproape toate satele din Banatul sârbesc
-12-
REGATUL CUVÂNTULUI


într-o antologie proprie.” (p. 18).
A doua parte a studiului lui Sima Petrovici vizează noile colecţii de folclor literar, despre care am amintit anterior, şi anume: Foaie
verde, spic de grâu, Foaie verde, lămâiţă, Legende bănăţene şi Colinde româneşti. Aceste antologii au fost întocmite în urma minuţioa-
selor cercetări efectuate pe teren, a unor anchete pentru culegători. Ele evidenţiază o zonă bănăţeană caracteristică „de şes şi de codru”,
„dar şi daco-românească”: „majoritatea textelor nu sunt autohtone, ci sunt de provenienţă livrescă, mai puţin originale, aduse de altundeva
(...), dar «zise» în grai bănăţean.” (p. 24). Despre bogatul material cules din această zonă folclorică daco-românească autorul afirmă că
are un caracter preponderent rural: „piesele aflate aici au o alură arhaică, un cadru tradiţional” (Ibidem), constatând că în acest areal al
satelor de codru „specific este şi folclorul satelor crişăneşti, dar şi cel al satelor bufeno-olteneşti”, remarcându-se adesea caracterul liric
al creaţiilor populare în versuri, „o caracteristică daco-românească, spre deosebire de poezia epică sârbească...” (p. 25). Prin urmare,
Foaie verde, spic de grâu „este primul volum de amploare din proiectul de opere capitale despre folclorul literar bănăţean de la noi, de
o valoare indubitabilă. ” (p. 25-26). Cel de-al doilea volum, Foaie verde, lămâiţă, are un vast cuprins şi este bine întocmit din punct de
vedere funcţional, aducând în discuţie un material bogat şi reprezentativ, „cuprinzând toate speciile, din care însă, lipsesc proverbele şi
cimiliturile românilor.” (p. 28).
În continuarea lucrării sale, Sima Petrovici aminteşte şi de alte lucrări importante din domeniul folcloristicii: Proverbe, culese de
Gheorghe Mugur şi Vasile Voiculescu, Cimiliturile românilor, a lui Artur Gorovei, o operă fundamentală, din 1898, despre care notează că
poporul „creează cimilitura în acelaşi spirit metaforic care a dat strălucire şi forţă de circulaţie doinelor sau strigăturilor.” (p. 30).
În opinia sa, cel mai migălos culegător, redactor şi tehnoredactor al materialelor folclorice este Costa Roşu, despre care spune că
este „bine instruit de animatorul şi exegetul Radu Flora.” (p. 31). Despre antologia de texte Legende bănăţene, afirmă că „este doar un
segment din producţiile epice în proză de la noi, (...) sunt ilustrative dat fiind faptul că reprezintă aproape toată aria folclorică din Banatul
sârbesc (...) Acest volum are menirea de a atesta şi proza folclorică de pe aceste meleaguri.” (Ibidem). Dintre cei care s-au preocupat de
studiul folclorului, mai ales de proza populară, Sima Petrovici îi aminteşte pe: Ileana Doina Bulic, Gheorghe Liţa, Miodrag Miloş, iar
dintre sârbi, pe: Vladan Nedić, Leposava K. Pavlović, Vukosava Karanović.
În viziunea lui Sima Petrovici, scopul volumului Legende bănăţene este acela de a păstra poveştile care au circulat şi încă mai cir-
culă în acest areal, fiind puse la dispoziţia cititorului „o selecţie din cele peste 200 de producţii epice (...) acestea fiind (...) cele mai bune
creaţii, dar şi cele care reprezintă majoritatea satelor din Banatul sârbesc.” (p. 34).
Despre penultimul volum de folclor al lui Costa Roşu, Colinde româneşti, autorul afirmă că acesta „i-a adus introducerea în Dicţio-
narul Etnologilor Români, Ed. a III-a, realizată şi mult adăugită, o operă capitală, semnată de Iordan Datcu.” (p. 37). „Costa Roşu a dat
cuvânt în cartea sa dedicată «colindei» să vorbească despre el şi obiceiurile înduhovnicite de sărbătorile de iarnă...” (p. 38).
Autorul, în urma studiului acestor lucrări de referinţă, ajunge la următoarele concluzii privitoare la caracterisiticile folclorului literar
bănăţean – românesc, din Banatul sârbesc: „...majoritatea creaţiilor populare în versuri şi în proză de la noi nu sunt originale; nu au luat
naştere pe meleagurile Banatului sârbesc, dar toate au fost culese şi păstrate aici cu scopul de a menţine dragostea de neam, de tradiţiile
strămoşeşti şi de limba română; (...) toate aceste tradiţii poetice străbune au stimulat (...) creaţii genuine, ori schimbări – adaptări noului
mediu social-politic şi administrativ.” (p. 41). Aceste producţii folclorice, culese din Banatul sârbesc „n-au luat naştere pe aceste melea-
guri, ci sunt aduse din Crişana, Ardeal, Banat şi Oltenia, unele şi din Moldova şi Muntenia, mai productive şi «împământenite» – adaptate
mediului nostru bănăţean, nu numai tematic, ci şi expresiv – adică palatalizate şi «doinite» în grai bănăţean.” (p. 44).
Sima Petrovici face constatarea conform căreia „folclorul nostru bănăţean cuprinde cuvinte arhaice, dar şi nemţeşti, ungureşti şi
slave – ele oglindind perioada în care au luat naştere aceste creaţii, ori perioada în care au fost adaptate unele poezii mai vechi aduse aici,
ilustrând vremurile în care au trăit străbunii noştri...” (p. 48).
Următoarele două secţiuni ale lucrării lui Sima Petrovici aduc în discuţie două dintre cele mai noi antologii, respectiv, Legende,
basme şi poveşti populare, Costa Roşu împreună cu Octav Păun şi Silviu Angelescu, ediţie îngrijită de Alexandra Mircov şi Delia Drăgan,
Prefaţă de Alexandra Mircov, Timişoara, Editura Eurostampa, 2009 şi Folclor românesc din Banatul sârbesc, Colecţie de folclor literar
bănăţean în versuri şi în proză, Prefaţă de Nicu Ciobanu, Timişoara, Editura Eurostampa, 2010. Despre aceasta din urmă, autorul notează
că este „un elogiu al spiritului nemărginit şi sincer adus poetului popular, preponderent anonim a cărui voce lirică ne transmite vibraţii
pozitive peste veacuri.” (p. 67)
În fine, ultima parte a studiului lui Sima Petrovici, Culegători. Antologatori – excurs biografic, cuprinde informaţii referitoare la
cei mai importanţi cercetători în acest domeniu al folclorului literar: Radu Flora, Octav Păun, Costa Roşu, Elena Petrovici Radivoi, Silviu
Angelescu.
Volumul lui Sima Petrovici reprezintă o lucrare de referinţă prin analiza tuturor antologiilor de folclor literar din Banatul sârbesc
apărute de-a lungul timpului.

Sima Petrovici, Studii de folclor literar românesc din Banatul sârbesc, Prefaţă de Ionela
Mengher, Zrenianin, Editura ICRV, Biblioteca Folclor Bănăţean, Colecţia Cercetări, 2014,
116 p.








-13-
REGATUL CUVÂNTULUI

Mariana Gurza Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:
,,Poezia - trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.
M. Eminescu

Poeta Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,închizând / din lacrimile Maicii
Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia”. Un drum lung și încărcat de sentimentele
autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.
Volumul ,,Dincolo de luntrea visului” apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Ro-
man, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile
iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri.
,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele /
se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.
Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, eroti-
că, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere.
Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin
ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”
Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge
veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt
adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)
Irina lucia Mihalca, a cutezat și a reușit să atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins
viață. Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar, este o caracteristică poeților ce își
doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazîndu-l pe N. Crainic ,, harul nu e ceva
ca un polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc curăţitor.”
Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața realității, ci zonele cele mai profunde,
având la bază creația, viziunea și pictura.
Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau contur, / forme, lumini și umbre. / Ut picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep
să curgă din clepsidră. ,,Helios surâde,” privind jocul enigmatic în care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa instantaneu…”. Nu
degeaba se spune că filozofia trăiește prin poezie.
Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era un ,,lup devorator”.
Timpul este cel care se depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor / e doar durerea prezentului, un timp carnivor, fără
timp”.
Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără ancoră, ,,agățați de fiecare speranță,
rug, rugă… Deschizând cufărul cu vise, / piesa se rescrie / la dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a re-
semnării, a vieții.
Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne propune să deslușim misterul creațiilor sale. Contemplația, eroticul, semnificațiile
ascunse, metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică,
printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu,
,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus
pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde
soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai
trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că
ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”.

Poezia Irinei Lucia Mihalca, merită citită cu atenție, având acel ceva din forţa cu-
vântului creator, prin legătura ei personală, situându-se între cer și pământ, poeta fiind
capabilă de vise ce vin în contact cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete.
,,Chemarea geniului, nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia
simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei”.(N. Crainic)
Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia
cea biruitoare.
,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai devreme… / Dincolo de ce se-adună-n
noi, suntem lumini / suflete întoarse la matcă / această ninsoare de flori e marea-ntâlni-
re…”. Descoperind poemele Irinei Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și
iubire.

Mariana Gurza
Timișoara
2 februarie 2018


-14-
REGATUL CUVÂNTULUI


Diego Vadillo López
Spania EL ENCANDILADOR Y SÓRDIDO BARROQUISMO DE ÁLEX DE LA IGLESIA

Quien, como servidor, guste de lo barroco y, por lo tanto, de las obras de los barrocos, gustará
en mayor o menor medida del cine de Alex de la Iglesia, ese singular director, ubérrimo en lo bronco y
siempre excedido en la exhibición chispeante de lo sórdido-desapacible. Su fílmica fotografía es sola-
nesca, se muestra ante la retina de quien visionare como envuelta en un suave halo de crepuscular y
áspero cromatismo.
Hay un payasismo gore en todas sus cintas. No en vano nuestro cineasta se recrea en lo que
de truculento pudiera encerrar cualquier anodino reducto de la más pálida cotidianeidad. Él conoce a
estas alturas bien todos los ámbitos de la vida, el callejero, el institucional, el espiritual (formose en los
jesuitas).
Todo ese acervo cultural y multidisciplinar que a lo largo de los siglos ha venido asistiendo a nuestros más insignes barrocos es del
que hace uso en sus obras Alex de la Iglesia, y, de entre todos ellos, con quien se me antoja que emparenta de manera no poco acusada es
con el pintor Gutiérrez Solana. De la Iglesia es solanesco. Siempre hay nubes negras sobrevolando su universo filmográfico. Un universo
de claroscuros que torna torvo todo cuanto en él acontece.
La cabeza de Álex de la iglesia produce monstruos como la de Goya; monstruos de un edificante poder de seducción al fondo de
la “terribilità” que desprende cada secuencia de sus filmes. Cada escena de sus películas se revela entre chocarrera, plástica y estremece-
dora.
El fluir impetuoso de la vida atrapado en el celuloide objeto de su orfebre proceder no hay diques que lo sujeten, pues la impetuo-
sidad que comporta abroga los marcos de lo esperable.
Si se cotejan los carteles de las películas de Álex de la Iglesia con los cuadros de Gutiérrez solana, queda claro que ambos artistas
(de temperamento barroco los dos) comparten una poética pictórica y un regusto por la elevación a categoría de lo periférico-arrabalero,
de lo secundario; gustan uno y otro de atraer lo deslustrado a primerísima tribuna. Y prueba de ello la tenemos en el gusto de nuestros
creadores por trabajar con personajes secundarios de lujo. Solana retrató a los olvidados y De la Iglesia no duda nunca en contar con
ilustrísimos actores secundarios para bien del patrimonio fílmico nacional.
Pocos han obrado como ellos sendos universos artísticos con tan impactantes mimbres: lo morboso, lo sórdido, lo triste, lo cutre,
lo misérrimo… por ello ambos seguirán figurando en el cultural acervo otorgándonos la posibilidad de disfrutar con la fascinación que
brota de lo desapacible.

JOSÉ GUTIÉRREZ SOLANA-ALEX DE LA IGLESIA CHOZAS DE LA ALHONDIGA- BRUJAS DE ZUGARRAMURDI

















LOS PAYASOS- BALADA TRISTE DE TROMPETA
Diego Vadillo López


-15-
REGATUL CUVÂNTULUI

prin lumina celor șapte lumini
care îmbracă omul. CHEMAT DE ORACOL
N.N.Negulescu
Mă ia cu ele
ÎN SIHĂSTRIA DE STELE trecerile zilelor
pline de făgăduinți,
Fiind templierul gândurilor cucernice și plecările nopților
cu cheia scrierii luminoase deschid crucile îndulcite cu aștri,
timpului fără să le aud pașii!
din respirația cerului, aici, pe pluta algelor – Din zodie în zodie
în unica mea sihăstrie edenic mă ia
de stele. prin ether limpede:
Curăț monahal furtunarilor saturnieni, drepți la curtea însuflețirii
ca săgeata, luminii,
limbile tradițiilor războinice, îi învăț măreția pe poarta deschisă
nepământenei împărăției soarelui -,
RĂMÂN ALBASTRU
ascultări, le arăt dincolo de orizontul ade- doar să-mi arăt
menitor înflorirea cu mantre iubitoare
Oriunde mă duce viața
bisericii... nașterea...
peste ape și pământuri
Eu îmi umplu oglinda sufletului, ei își bea în-
îmi picură îngeri cu aripi
fiorați lacrimile.
oglinditoare pe gene.
Da, dar un vânt nenumit, ca tigrul nopții, vrea O CALE COSMICĂ
Rămân albastru :
să ne calce
adunând candele cerești
liniștea. Dintre noi suflete
într-o rugăciune.
îmi cad ochii
trăirilor gemene
HARUL ARGINTULUI pe raze-n sus –,
VOI DA UN ZBOR
la rădăcina mirului.
Harul argintului vede Ne privesc vederile
Privesc printr-un om
cum se apleacă zâmbetul meu îngândurat, înminunării angelice
pîlpâirea lumii liliputane
alintând între degete mătasea umbrelor pe oglinzi sacerdote
dusă de gustul drumului.
cu miros de aripi, de stele.
E-o dogoare-a tristeții
cuibărite pe arborele de cuvinte.
că-mi plânge-n inimă
Le-aș mai crește-n casa palmei
piatra focului, născută
să fiți părtași la încântarea MIRARE OCULTĂ
din oul pământului.
zburării lor smerite.
Voi da un zbor :
întâiei tinereți, Și eu m-am mirat de mine născându-mă
pe adierea albatroșilor, din cheia bolții în murmurul rugăciunilor,
ÎN FUGA VIEȚII luminat de hlamida fulgerului.
așteptându-mă în largul
viitorului. Peste șapte munți v-am văzut în extaz
În fuga vieții diademele sufletelor. Mi-am zis: să fi fost
nimeni nu înțelege limba imaginea mântuirii eurilor, or somnul
celui de suflet înalt adevărat și viu dintr—o orbire
PE DRUMUL LACRIMILOR
când vorbește prin ochi iconografică?
cu arborele focului. Nu știu, nu știu, de-atunci îmi coboară
Marea de lumini
Uite-i cum cresc mereu
a lumii nevăzute
sub aceleași ceruri uimirea inimii la Magma Mater sub bi-
ne-o cântă
respirând aerul pământului ! ; serică.
după încoronări
și întind întunecați
roiurile cuvintelor.
înghițirii din infern
Între ele și noi
frânghiile gândurilor... CREȘTEREA DEPĂRTĂRII
dansează
nepământean
sărutul clipelor. Ne crește depărtarea
ASCULTÂND CERUL drumului înroșit de gânduri:
De n-ar fi
învelișul muritor eu stând dureros în gura nopții,
Cu grația bucuriei ascult tu așteptându-ți viitorul
cu sânge trist
Cerul Cerurilor Tatălui Genitor, deasupra abisului.
pe drumul
Cerul popoarelor îngerimii poetice, Nici limba destinului nu tace
lacrimilor...
Cerul sărbătorii sufletelor. sub pielea vântului,
De două mii de ani ascult amestecându-ne mistuirile
Eternitatea Cerului Deschis, cu fulgii șoaptelor!
LUMINA CELOR ȘAPTE LUMINI
Culorile Razelor Neșterii Hristice Ar trebui să vedem înduioșați
curgând prin oglinzile sferelor peste lacrima lumii
Intrăm în piramida duminicii
ca apele tinerei prospețimi ce-am scris în vise.
crescută dintr-un bob de rouă
luminoase.
de sori galactici.
Intrăm în piramida duminicii
-16-
REGATUL CUVÂNTULUI


PUTEREA PROFEȚIEI umbra cenușii nostalgice
în fereastră.
Aș adormi timpul
femeii de marmură zburătoare
din fereastră; DIN GALAXIA VIITORULUI
până s-ar lumina orbii
i-aș contempla exotismul Aveai penumbra înflăcărată
străfulgerării înmiresmate, sărutul muiat în foc,
dar ea e crescută în cer și-n taina ochilor tăi
cum în vise de opal mișcător,
pe roua aerolitelor divinității îți auzeam soarele
răsucite în spirală. arzând
“ Nu-mi ești tu Prințul Crinilor!” – seninurile mîngâierilor.
îmi șoptesc întru auzirea Ah, cum ne mai tresărea
puterii profeției carnea poemelor, femeie
scânteierile gândurilor ei din galaxia viitorului!
de preoteasă lunară :
și cu viața vieții
se duce... Diana Adriana Matei

MIREASA PIERDUTĂ

Nu vorbesc în bătaia vântului cuvinte albe, fiindcă-și scutură


aerul umbrele. Eu iubesc doar cu tăceri ascetice o prințesă pe-
lasgă de sperii urletul infernului. Iubesc, invocând focul dorului,
flacăra depărtării, perechile de miri cosmici, să-mi prezică inelul
ascunderii văzutei nevăzutei Tritogenie, Mireasa Pierdută, Fiica
Zeilor, cu priviri verzi, venusiene, care mi-a ridicat pământul.
Arătați-mi mie, călător antic ce sunt, după mersul soarelui, în-
coronarea iubirii.
Arătați-mi să respir o liniște, urmându-mi deasupra păsărilor
zburătoare presimțirea.
Octombrie

RUGĂ S-a zărit deodată
pe după scoarțele-i acute
Cu trandafirii mâinilor în grădina unde scrumând se mai stropeau
înfloriți liturgic cuvinte
într-o aureolă,
mă rog arzând Mugurea canin
la Brațele Crucii într-un ciulin de fiere arsă
Sângelui Tânăr putrezind în dalii pe așchiile
de Har Dumnezeiesc flămânde
să mă fac Cer.
Cu unda iubirii Mă născusem la ora în care
încărunțită lângă mine, toamna se scutura
mă rog Porții Sfințirii mai lesne-ntr-al fructelor
Părinților Ei, cor
să îngăduie firavilor
ochi pământeni când umbrele crengilor
Cuprinderea Mantiei făceau gutui culese
Îndurătoare. de ghearele pământului
lor

DIN ABAȚIA SINGURĂTĂȚII și iarba urca


în țurțuri de-aramă
Și, vai, mult prea des peste culori de argilă
înghite peștera cerești
împărăției timpului
cu vulturul ei tricefal iar carnea-mi creștea
din pântecul muntelui din ce nu am fost
liniștea casei! în tot ce mai
Le lasă-n somn ești!
copiilor geologici
-17-
REGATUL CUVÂNTULUI


Sub nurii amarilor cireși Retrospectivă peste-adieri de-amurg fieros
Nu mai știu N-am trăit nicicând să știu când șuieră pământu-n os
de câte ori am lipsit cât este în putred viu sub crucea unde-am să mai fiu
din gândul celei ce urmam nici în venă câtă dungă nici mort, nici viu
să fiu ori în foșnet câtă pungă nici prea târziu!

dar mai ales Am fost numai să mai fiu


din gândul celei ce urmam să fii când ceresc, când pământiu
vânt din aer sur să-mping
Lăcrămioara Teodorescu
cât am lipsit, ah
nu mai știu dând din aripi brățuind


Poteca mi se deflorase dinainte Am fost chiar și înc-un an

de a-și pierde fibra-n trupul pe când nici nu mai eram

existenței mele mai mult și mai cât-un pic

tot întreg și mai nimic

Toată calea mi-a fost străbătută
de pași care nu au învățat Sine dacă aș fi fost

vreodată piciorul să își alerge Zi de Paște-n zi de post

pielea de pe os aș fi dat jos de pe somn

pe dos fracu-i înstelat de domn
Regrete târzii

și mă mir că încă c-am ieșit din pană slută


Demult n-am mai trecut prin sat
mai cresc prin crengi piele albă, întreruptă
Și parcă toate -mi sunt străine
umbrele florilor de tei carne dulce, alb lăptos
În poartă nucul e uscat
gândite aproape-o dată strigând măduva a os!
Și mama nu-i să mă aline .
sădite niciodată Confuzie
Ulițele-s pustii și plâng
Nu, cerul nu se-ntunecă
În deal un clopot parcă țipă
că încă mai pot mirosi trece de cealaltă parte a luminii
Doar amintiri pe rând se strâng
unghiurile unui poliedru O viața-i strânsă intr-o clipă .
fără ca să mă-nțep Nu ați văzut vreodată licurici tolăniți
Trecură anii in neștire
în vreo dreaptă în bătaia prânzului, așa-i?
Fară să simt , fară să știu
Și de m-oi fi întrupat cândva Mi-e sufletul in amorțire
în vreun oarecare cireș Mi-amintesc de cum eram
Și chipu-i parcă pământiu.
să nu-l privești, îți spun înainte de a mă naște
Și nu-i nici tata să-mi zâmbească
să nu îți guști din el Pe unde-ai fost copile drag ?
Nu știam să îmi aprind țigara
Nici mama nu-i să mă primească
are inima avortaților prunci iar acum mă încurc cu mult mai mult
În brațe în al casei prag .
alăptând un sân din coasta de când mă ajută să mă întorc înapoi
Chiar prea târziu să fie oare?
lui Adam! Regrete vin grăbite iată
Îi place viitorul meu scrum
Iar lacrima in ochi apare
din viitoru-mi eu
Când totul e a fost odată .
Lotru mai ales pentru că nici eu nu mă întunec
Demult n-am mai trecut prin sat
Încă mă tai în stinghii, Lotru Nici prispa nu mă mai cunoaște
să faci din barca noastră codru Nu, nu mă-ntunec
Mi-e pasul greu si apăsat
oranj copt-vânăt, glob nenins Dar atâta m-am obișnuit cu mine încât
Din nou părinte tu mă naște !
molid în mugur de cais. dacă mă ating ușor pe mână
Măcar o dată de-aș putea
nu știu dacă tolănesc, conțin tutun
Să spun iar sărut mâna mamă,
Dar nu sunt mână, ploi și creangă ori pur și simplu pic de pe o creangă
Să simt că-mi mângâi tată fruntea
ram roș curgând salcie-ntreagă cântând adagio!
Cănd glasul satului mă cheamă .
nici germen nu sunt cum eram
sâmbur în mărul lui Adam Renașterea

Am fost cândva și eu un ciot
Liniște
căci m-adumbream peste ninsoare dintr-o sfârșire de coiot
amurg omătuit în soare și țol am fost în patru ace
Când în suflet este pace
și-n văi treceam ca prin văz-duhuri trecând din sine-n ghemotoace
Lumea-ntreagă loc iși face
cu trupu-n două anotimpuri! pe-un nod de pleată-n lâna deasă
Îți zâmbește fară teamă
cu treișpe linii-n bot de coasă
Și-n vâltoarea ei te cheamă.
când scuturam din gemuri nuci
Când privirea ți-e senină
Nevăzătoarei și din artere numai dungi
Nimeni parcă nu suspină
În fața vederii sale ochii mi-erau cum dintr-un stârv penat o cioară
Flori pe chip le infloresc
doar vedenii-mpăienjenite din maica mea pură fecioară
Celor care se iubesc.
din care pânzele apoase și mă uitam c-un deget stors
Când speranța țese vise,
își coboară-n cercuri rotitoare în lutul ochiului întors

cerul ca să desprind din piele humă
Guști din clipe interzise.
să te privesc din mână-n mână
-18- Nu știi timpul cum aleargă
REGATUL CUVÂNTULUI


Depărtarea vrând să șteargă. Ce-o oferim cu dărnicie. Poem nescris
Când în vorbe picuri miere
Viața nu iți poate cere Încremeneşte parcă clipa, Tu ești poemul meu nescris,
Vei pluti fără de știre, Iar visu-n taină se dezleagă Cuprins în două emisfere,
Pe aripi de fericire. Iubirea-şi flutură aripa, La margine de gând și vis,
Când o mână știi să-ntinzi Doar îngeri pot să înţeleagă. Când totul zace în tăcere.
Celor triști și suferinzi, De glasul frunzei mai șoptește,
Înzecit în dar primești În toamna fără de candoare,
Doar atunci simți că trăiești . Mi-e dor Cu brațul tău mă învelește,
Când îngeri vor să se coboare.
Mi-e dor de clipa ce se varsă, Din pulberi construiește-o lume,
Lecţii de zbor Pe marginea de sufet arsă Chiar dacă zarea sângerează,
Mi-e dor de zborul fără teamă Când timpul vrea să ne sugrume
Îmi eşti aripă crescută, Spre zarea-albastră ce mă cheamă. În taină tu mă-mbrățișează.
Din speranţa unui gând Nu te gândi că în cuvinte,
Într-o clipă neştiută, Mi-e dor de o bătaie-n poartă, Puțină dragoste s-a strâns,
Când te aşteptam arzând. Chiar dacă viața nu ne iartă, Te-afundă-n vara cea fierbinte,
Mi-e dor de glasul de vioară, Va crește spic din al tău plâns.
Ai crescut fără să-ţi pese, De un cuvânt ce se coboară. De pleoapa va ascunde-n noapte,
Că mereu mă-mpotriveam, O lacrimă a vreunui vis,
Lăsai noaptea să ne ţese, Mi-e dor de-un drum fără sfârșit Te rog să-mi fii din nou aproape,
Vise-n care ne iubeam. Când totu-n jur e prăbușit, Scriind povești ce nu s-au scris.
Mi-e dor de un sărut strivit
Şi-ai crescut aşa frumos, De-un răsărit la geam ivit.
Într-o zi cât altu-n zece, Jorge Judah Cameron
Creionând un zbor faimos, Mi-e dor de-o inimă ce bate,
Argentina
Ce tristeţea să-mi înece. Într-un destin ce nu socoate,
Mi-e dor să ard fără să-mi pese
Răbdător m-ai învăţat, Că toate visele-s culese.
Zborul către înălţime,
Cu blândeţe-ai agăţat, Mi-e dor de-o tandră mângâiere
De vis clipe anonime. Când brațele nu știu a cere
Mi-e dor de tot ce mă-nconjoară
Şi-am zburat aşa departe, Și-mi prisosea odinioară.
Fără teama prăbuşirii
Chiar de totul ne desparte, Mi-e dor de o cafea amară
Zici că zboru-i lege-a firii. Sorbită-n taină într-o seară
1
Mi-e dor de-un zâmbet ce se frânge,
Îmi eşti aripa cu care, Când timpul într-un colț se plânge.
LAS RAZONES DEL DRAGÓN
Zbor mereu spre nemurire,
Plutim într-o-mbrăţişare, El dragón existió en regiones específicas
Într-o bulă de iubire. Neputințe
donde fueron extinguidos rápidamente. En
aquella época existió un hombre llamado
Timpul nostru zboară parcă mult mai iute,
Vlad “Draculea” Tepes, conocido como
În noapte Nimeni nu mai știe, clipa s-o asculte
Vlad el Empalador. Fue príncipe de Va-
Amintri târzii, de soartă pierdute,
laquia (que junto con Moldavia y Transil-
Când noaptea mantia-şi aşterne, Nu pot să mai spele grelele insulte.
vania constituyó el reino de Rumania). Ex-
Şi mii de stele se ivesc, tremadamente cruel con sus enemigos los
Tu la ureche şoapte-mi cerne, Intrigi defileză, mândre fără teamă,
turcos otomanos, a los que condenaba a la
Iar eu senină-o să- nfloresc. Prin suflete triste, fără de lumină,
pena capital de empalamiento. El término
Timidă iubirea, c-un âmbet ne cheamă,
Drácula deriva del rumano dráculea, que
Sărutul tău cadă cascadă, Cu o vorbă caldă pe toți ne alină.
significa «hijo de Drácul», nombre con el
Pe umărul stinger ce-apare que se conocía a su padre, quien integra-
Când luna-n geam vise înoadă, Hrănim fericirea doar pe apucate,
ba la Orden del Dragón. Dios le ordenó al
Eu te privesc cu-nfiorare. Firmituri pe care destinul le-aruncă,
dragón acabar con el reinado sanguinario
Zilele se scurg, mult prea încărcate,
de Vlad y no pudo completar su misión.
Prin aşternuturi de mătase, Neputința are brațele de stâncă.
Vlad enfurecido de odio y maldad envió
Lumina palidă se frânge, a sus soldados a eliminarlo cobardemente
Privirea ta parcă descoase, Cine hotărăște drumurile-n viață
sin saber que lo exterminaba. La conste-
Şi până-n suflet îmi ajunge. Fiecare dându-i cât poate să ducă?
lación de Draco lleva su nombre. Esta es la
Unde s-a pierdut bobul de speranță
historia del último de los dragones.
În ochi ne joacă fericirea, Lăsându-ne visul să umble nălucă?
Unui crâmpei de veşnicie, Remontaba libremente
por la tierra de mis padres,
Ne bucurăm gustând iubirea, circundada por los Cárpatos
-19-
REGATUL CUVÂNTULUI


el hogar de mis ancestros, 3 el valle de tu vientre para sembrar el polen
que bañaron con su sangre siempre fèrtil
la Meseta Transilvana, ¡El Señor así me dijo! alrededor de tu cintura umbrìa
un albergue entre las luces Y muy pronto alcé mi vuelo, /
un refugio entre las sombras. timoneando con la cola Es algo asi como esperarte siempre sabi-
calcinando todo el suelo. endo
Bellos monstruos voladores, A los pérfidos de Vlad lo probable de tu ausencia o sin saber que
hercúleas alas como nubes llamaradas fui arrojando, siempre volverías.
que eclipsaban la llanura, y el castillo del tormento
porque Dios así nos hizo con mi boca incinerando.
con arpón en el extremo, OSCURIDAD
con las garras de Rumania, Me siguieron día y noche
corazones indomables los soldados de Vlad Tepes, La luz proviene de la “noche oscura”, de
y el aliento rojo fuego. y la cueva vislumbraron mi raiz hundida en pedregales
en lo alto de la cumbre. y regada con sangre de la herida de donde
Y viví durantes siglos A matarme fueron cientos brota el flujo de la duda...
desplegando mi destreza, con sus lanzas me acosaron, donde toda razòn es nebulosa y el alma
por los valles más profundos me apedrearon, lapidaron, merodea oscuridades
que recuerde ser alguno, y cruelmente me flecharon. y la hiel es insòlita dulzura
/
2 Las ìntimas moradas inefables rodeadas de
Y mi Dios por tal barbarie infranqueables espesuras
por sus ríos cristalinos en su Reino me hizo eterno, son llamas de otros fuegos que acrisolan
y de mágicas lagunas, delineando con estrellas, posibles hermosuras
Maramures hacia el norte mi figura perpetuando. /
y hacia el este con Moldavia. El Creador nos dio la vida Decir con la palabra es casi nada cuando el
mas no fueron los pastores, habla interior està desnuda
¡Yo reinaba esplendoroso me extinguieron esos viles y desde el barro oscuro de las formas se
con el fuego de mi savia! los de Vlad y sus legiones. yerguen solamente las figuras
El Señor me dio este aspecto /
tan grotesco y horroroso, Y cuando todo es nada entonces veo a
mas la rana es tan pequeña Eduardo Lagos travès de las sombras de la noche
colorida y tan hermosa, Argentina que toda creaciòn es sòlo el polvo que el
y en su piel lleva un veneno, Espìritu sopla en las alturas.
como espinas en la rosa.

Con las sales de los vientos CASI NADA
en los riscos me recreaba,
de Muntenia a Bucovina Voy juntando
de aquel mar que tanto amaba. las partes tiempo a tiempo
Con ovejas que pastaban, de este crisol
yo con ellas me nutría, de sueños troquelados
y con odio los pastores y tratando de
ensañados me buscaban. unir estos momentos
ALGO ASI en el ùnico
Una tarde Dios me habló espacio que habitamos
consternado por ser yo, Amo tu distancia porque me acerca lejos y /
aquel último dragón sobrevivo en ti como Con las pocas
tiernamente me ordenó: la imagen que en el espejo siempre es casi palabras que nos quedan
«Ve criatura sin demora nada ajadas de
a la tierra de Valaquia, y todo lo real es semejanza y cada semejanza silencio y apenas evitando
pues ahí reina un tirano fantasía. los afilados
despiadado y muy sangriento». / bordes de las sombras
Deja que tus manos se vuelvan raìces /
«Asesino de la vida y puedan florecer sobre mi piel un dìa como Tabièn la soledad
Lucifer está encarnado, racimos de caricias frescas es pan y pensamiento
en su falsa aristocracia o madreselvas en mi espalda tibia. corazòn
y los hombres empalados. / desatado y manos libres
Yo te impongo que termines Nunca te vi y es la razón primera por la que para darle
el reinado del averno, quiero verme con tus ojos e imaginarte en mi sentido a las palabras
pues aquel que los tortura como si fueras para saber
su destino es el infierno». lo que yo soy en ti cuando me miras que el sol saliò de veras
/ cuando veo
Lejos de ti me siento primavera sobrevolan- tu rostro en la mañana
do /
-20-
REGATUL CUVÂNTULUI


Ahora que Desbordando
te busco donde puedo
en los huecos Yo te conozco antes y despuès, ahora y para siempre...
azules de mi alma pero tal vez mañana o casi nunca.
la vida me /
parece una rutina Porque he perdido la nociòn del tiempo y esa vez
que se repite que te vi dentro de mi detras de las palabras
y vuelve a repetirse y hundida en mi piel, por mi sangre corrieron tus latidos
porque sin ti galopando el silencio, trepando lentamente mi escalera de som-
lo mismo es casi nada bras
y apagando las luces con tus pàrpados
Volviendo antes de irme /
Me abracè a tu cintura como un nàufrago y encendi
Me sumerjo en mi propio laberinto màs las hogueras de la noche entre el vèrtigo azul y las lenguas
ìnitmo y secreto con la carga naranjas del fuego màs cercano
desprolija de palabras y unos cuantos silencios... /
con la sombra a mis pies y el sol en las alturas Remando la corriente de mis rìos tus brazos alcanzaron
* a extremar las orillas y cayeron exhaustos sobre mi piel dormida
y la inercia inefable de ese mar /
que me lleva en su lìmpida corriente entre La sal de tus labios le diio sed a mi boca
el viento fugaz y las gaviotas, y sumregidos debajo del oleaje fluimos nuestra espuma
el murmullo del agua y sus ecos efìmeros desbordando los lìmites
* /
Y pienso en lo alto y lo profundo: Y al final nos reìmos !!...
la torre de Babel desmesurada y el mundo Gritamos nuestros nombres hasta el vèrtice del ùltimo suspiro.
submarino de Alfonsina.
Mi piel es de papel y mi sangre es de tinta
y mi voz un pequeño abecedario... Soledades
*
Con los brazos abiertos y los ojos cerrados Si tù quieres camina mi desierto...
respiro el aire puro y el ùltimo suspiro que dejaste... deja tus pies hundidos para que el sol
me llevo la baliza de tus ojos,la mirada desborde como si fuera el mapa de tu ausencia
furtiva y alunada...los rojos y amarillos de tantos horizontes... /
* ... Pero no te detengas a esperar
los àrboles hundidos en el cielo ni un segundo porque el viento impiadoso que
y esa historia entre lìneas que escribieron tus manos todo lo desarma se llevarà tu pasos cuando el dìa se duerma
en todos los renglones de mi tiempo /
* Prefiero que me pienses como una cercania
Nunca me irè definitivamente porque que està en los remolinos y en los granos de arena...
siempre regreso a tus caminos y a las hùmedas huellas /
que dejamos cada vez que nos fuimos. Prefiero ser oasis o un fràgil espejismo
cuando el sol se derrumbe sobre tu piel de cera...
o acaso ser el agua real o imaginaria en tu garganta seca.
Nuestro mundo /
Cuando llegue la noche y tus pàrpados cedan
Fue la fragilidad de tu inocencia indòcil y el ritmo enajenado descansa tu silencio entre las sombras frescas bajo la
de nuestros corazones que fingieron saber que no sabìan luz de de Sirio, las Plèyades, la luna... de todas las estrellas
y se abrieron desnudos de razones /
/ ...Camina mi desierto y bùscame en las dunas.
No hizo falta un por què... nos enredamos saboreando Sabìa que vendrìas a saciar algùn dìa mi soledad completa
mis frutos y tus dones rodando en los espacios del silencio Elen
hasta tocar el fondo de la noche 6) Tu voz es la caricia màs cercana que he escuchado a los lejos
/ y convivir la ausencia a la distancia
Liberaste a tus àgiles palomas poblando de caricias tocando tu sombra imaginaria
mis desiertos y volè como un es como iluminar los espacios vacìos que siento alrededor
pàjaro perdido hasta la tibia cumbre de tus montes sabiendo que estàs y que no estàs.
/ /
Cuando arrojè mi bàlsamo en la fuente tus dedos Sin embargo te nombro, te espero y te respiro
deshojaron en la sombra mi blanca soledad hecha jirones en todos los silencios de la noche.
/ /
Què fàcil es caer de la utopìa hacia el tiempo real Sè que hay distintas formas para sobrevivir de esta manera
de nuestro mundo con tus lunas ardiendo entre mis soles pero elegì no perderte en el camino
porque en los dos extremos siempre nos esperamos
ayer, hoy y mañana

-21-
REGATUL CUVÂNTULUI


Ana María Lorenzo Que me obligan a no encontrar
Spania el momento oportuno.

Pediré a Chopin, Beethoven, Wagner
muestren los caminos.
Sus resonancias por las paredes,
sus alfileres de notas
en mis oídos.

Tiemblo, y no sé porqué.
No entiendo su lenguaje.
¿Qué fue lo que realmente sentí
ante esa niña y su violín?
Ana María Lorenzo Gracia, con D.N.I. 17851692N, domi- ¿Un lago en calma, una marejada
cilio en Castro Urdiales (Cantabria) España o un gran huracán?
AUTORIZO a que sea publicado el material literario que cedo al
señor Nicolás Negulescu en los medios que estime oportunos para
su difusión, sin por ello renunciar en ningún caso a mis derechos EL VAGABUNDO
de autor o difusión por cualquier otro medio pasado, presente o (Poema relato)
futuro. I
Castro Urdiales (Cantabria) a dieciséis de enero del dos mil die- No había arado que fatigase los músculos.
ciocho. Asnos y mulos tiraban del carro.
Las espigas amarillas quedaban recogidas.
LA NIÑA DEL VIOLÍN Y los buhoneros yendo de puerta en puerta.

Me quito el jersey. Una vida más feliz me pitaron,


La niña toca una sonata. y otros regocijos tentaron mi fantasía;
No fue hecha para violín. cenar al son de acordes de guitarra
¿Por qué ese empeño? en los páramos a media noche.
Mi padre tocaba el piano.
La oscuridad me tentaba
Hubo una época a aprestarme a hurtos escondidos;
Femenina dulzura sin interés. distraer el ladrido del perro,
Energía suave y hermosa. con lonchas y huesos carcomidos.
La gente creía en milagros.
Y su mayor riqueza No era estoica flor desde mi actuar impío.
era el presente. Nadie debiera juzgar lo que un perfil sin velo
puede llegar a hacer por la boca oscura
No existía el tiempo. del azote, del hambre y de la lucha.
Vértice áspero.
Música verde extraviada. Vivía gracias a la compasión de los campos,
Paredes en el horizonte o a la limosna que se obtiene entregada con frialdad.
sin caminos ni campos ¡Oh, cómo se hubiera suavizado el penoso trajín de las tareas
donde plantar y recoger. si amor se hubiera entregado a mis ociosos brazos!

En un hoy anclados nos quedamos. Mas no tuve esa gracia y sólo los campos eran mi lecho;
Esclavos de la memoria. mi paz, mi consuelo…
De ese danzar de rocas negras. esencia de mi ser tragada por la tierra.
Hambrientos labios cantarines, Así hice de mi país, el sol de mis ampollas.
con horrenda advertencia
muy abiertos. A nadie dirijo la palabra.
Es mejor tener la boca muda
Sigue tocando, niña. que hablar a los granjeros
Sigue tocando esa sonata de piano de quejadas del tiempo y politiqueo.
en tu hermoso violín
apoyado en el hombro. II
Los dolores y las pestes cayeron
Algún día entenderás como plagas de agonía y miedo.
los ensortijes de esta vida. Y los campos se incendiaban
Los juegos que el tiempo hace, y escuchaba el dolor de los pensamientos.
en un inexistir constante.
Tiempos que pasaron
Déjame que llore por esas palabras como gaviotas sobre mares alzados.
más pobres que la música. Agostados los sembrados, los trigales secos.
Y ya no era yo sólo, vagabundo.
-22-
REGATUL CUVÂNTULUI


A mi vista casas destartaladas. Primorosos dedos
Máscaras grisáceas con despliegues de arañas. acogen la pluma sagrada.
Riacho que ahí se hunde y más allá aflora. Coronan la naturaleza entera,
Una reflexión continua, una variada sucesión… excitados como la diosa Sun
a la salida del sol.
Y brotan salmos bajo las piedras,
y distantes rosas invisibles se asoman. ¡Aquí está! ¡Masa de Luna!
Interrogan confusos, informales… ¡Todo lo derrama con sigilo!
¿Hacia dónde, hacia dónde vamos? Y en su desnuda mano la hoja
que congela la sutil idea.
Y sólo yo puedo ver, aquello que los demás lloran. Y vuela
pues soy pájaro de bronce que lleva años caminando. mientras los ojos trémulos
¡Ay, qué poeta pudiera cantar sentado en la cuneta, se burlan
todas las bondades y miserias que por mi pasaron! de la perturbante causa:
¡Perdida lírica!
Todo el pesar registro en mí y absorbo.
Toda la alegría registro en mí y la absorbo. Ríe.
El mundo entero he despreciado y amado. Canta.
¡Cuán solemne me parece la vida! Aullante quejido
de poetas en las nubes.
¡Con qué dulzura respiran los niños de cuna! Y sin embargo,
no se da cuenta de ello.
Se esconde de sí misma.
LUCHA Y SILENCIO Sapere aude! *
______
Retirándose de las sombras del mirto *(¡Atrévete a saber!)
alegoría de versos menos atrevidos;
benditas y proféticas caderas Elías Antonio Almada
regocijadas cuando se aposentan Uruguay
en los cimientos de la tierra.

Joven y genio que se encarna
en el renacimiento de la poesía.
¡Y tú, áurea mañana
de abundante cabellera,
toda tú, naciste
bajo sus alas!

Cielo y fantasía, hermanados,
han derrotado el follaje inspirador
o han ocultado su frescura
en hueco tronco de alcornoque.
Vacío gesto de vaga luz. Presentación.
Palabras del Autor
Cantar de los cantares Llego con estos mis primeros versos editados, con la expectativa,
de Tierra enamorada, de recoger la palabra del lector, con la idea de que esa devolución
que se ha colocado el velo sea el cimiento para una próxima mejor.
en señal de duelo Son estos versos sencillos y rudimentarios, una primer escala
por el caído poema. de futuras armonía mas complejas, pues siempre esta presente la
aspiración de crecer y ser mejoren todos los planos de la vida.
¡Ha visto tanto! ¡Ha visto tanto! Por estas líneas apenas dibujadas sobre lienzo blanco de papel
¡Son tan ciertas las historias, son una aproximación literaria a un futuro más exquisito, donde
las trovas que bien pudiera recitar! seguramente con la ayuda de la crítica podré llegar a la metáfora.
El agradecimiento a la familia por estar, al amor mi fuete de
Silencio. inspiración, a las musas que siempre están.
Con todo afecto a vos mis hija Zaida María del Pilar.
Abrigada en su corteza Elías Antonio Almada
deficiente y peligrosa,
guarda el entendimiento
de los mortales. Gazal a mi gitana

Ausencia. Ondulantes sensaciones en tu boca


impactante tus mística y alegre sonrisa, morena y ardiente gitana.
Vuelta.

-23-
REGATUL CUVÂNTULUI


Por la magia de tu dulce mirada ahogando mi risa, alegría loca
se desliza lentamente una gracia intensa, morena y ardiente gitana. que desborda rayos de dorado sol.

Se detiene en el pleno de tus lunas Se derraman como pétalos al viento


el fulgor azul, reflejo de las estrellas, morena y ardiente gitana. son miel, cuales dulces caricias mágicas
conjugando una cantata de rosas
Noche de brillo en tu San Juan suenan alegres, tales notas al piano.
de nieve y Andes fue tu cuna, morena y ardiente gitana.
Posando tus labios rojos en mi boca
Hoy doncella amanecida de las viñas dibujas arco iris en cada beso
inspiras mis poemas como musa de mis letras, morena y ardiente retozando al aire tus mariposas.
gitana.
En cada beso, abrazos y caricias
Por tu piel viaja este Ghazal suspiro al apartar suave los labios
del puño de Elías tú poeta, morena y ardiente gitana. regresando presta, tomas mi sonrisa.


Canción de cuna dormida Mirada

Duerme mi niña Al contemplar la belleza


en tu cuna de viñas de tus rostro iluminado
a la sombra de luna descubro en tu sonrisa
duerme mi niña la calidez del sol
Tu boca
Tu sueño alegre descansa carcajada de color
refugiado en tu cintura y el perfume de las rosas
de terciopelos y nácar suave en tus labios.
tu sueño alegre descansa. La ternura
exalta con brillos
Contemplo tu sonrisa tus delicadas mejillas
en la noche templada redondas de amor.
coronada por estrellas Me llenan de paz
contemplo tu sonrisa. la dulzura de tus ojos
esbozan una caricia
En tus ojos alegrías que siento como un beso.
que de viaje llegan Plena de alegría
cuanto hace que esperas la enmarcan tus cabellos
en tus ojos alegrías. como tierra mojada
haciendo latir mi corazón.
Ya los duendes escapan
perseguidos por las sierras
cuando llega la mañana La pureza
ya los duendes escapan. angelical, de los sueños
en los rasgos de tu cara
florece en mi pecho.
Se dibuja tu belleza Es tu mirada
como en letras de agua un portal de amor
entre azahares y magnolias desde donde veo tu alma
se dibuja la belleza. cristales de pasión.

Cuando desperece tu tristeza


entre cantos y músicas Sentir
echaran vuelos las palomas
cuando desperece tu tristeza. Caricias de rosas
color del amor
Será tu vida nueva besos de orquídeas
de infinitas esperanzas símbolo de la pasión.
de gratitud engalanada
será tu vida nueva. En tus manos pequeñas
late mi corazón
en tu dulce boca
Soneto en tus labios florece un te quiero.

Son un abrazo tus purpurados labios Atardecer en penumbras


más cuando suavemente tomas mi boca para que se esconda el sol
-24-
REGATUL CUVÂNTULUI

azulado el mar
bañándonos de pudor. queriendo que sea nuevo amigo
trayendo contigo la alegría.
En la blanca espuma
me arropan tus celos Y en tiernas palabras acortamos
es tu alma pura la mentira azul de la distancia
que cuida tus sentimientos. con canciones rompiendo los silencios.

Fueron días de soleado amor


Con M de Mujer creciente verde de la esperanza
florecido en prohibido ardor.
Eres mujer de una letra
soberbia y clara poetiza
me acaricias con tu pluma Luty Molins
y me besas en tierna tinta. Spania

Morenos versos gitanos
me dejas en tus poemas
florido camino de lirios
que se abren en mi pecho.

Magnolias entusiasmadas
son tus cálida metáforas
estridentes notas flamencas
en el cante y con guitarras.
Acto reflejo
Quiero dejarte mis versos
casi con ritmo de piano Pasaron muchos años sin sentir sus abrazos,
quizás te parezca un tango muchas lunas se sucedieron sin verla.
es que soy solo sentimiento. Sensaciones olvidadas, besos atrapados en los olvidos de esa di-
mensión olvidada,
Por madre te digo gracias vidas separadas de mutuo acuerdo;en un acto de racional cordura.
como amante te abrazo
te quiero por ser hija Dos vuelos distintos, con alas de distintos colores,
te sueño siempre poeta. dos pensamientos no encontrados en la curvatura astral,
dos realidades vividas de forma diferentes, muy personales,
inequívocas.
Alegría Juvenil
No queríamos vernos, ni hablarnos, ni tenernos;
Sobre la verdes olas escogimos cada uno un sendero con su propia luz.
se tienden morenos rizos Versos escritos, lanzados al infinito,
y es tu alegre sonrisa cada uno apuntaba a su propia estrella.
que florece en colores marinos,
Hay música en tu mirada Ayer coincidimos en un momento desconcertante en el tiempo;
notas suaves de un acordeón nuevamente evitamos hablarnos, disimulábamos los gestos,
y arpegios de una guitarra más, a veces, se rozaron nuestras manos al azar,
en el pentagrama de tus ojos, entonces asaltaban a mis recuerdos vivencias dormidas.
Simpleza de cosas nuestras
que saben de aromas jóvenes De pronto… nuestras miradas se cruzaron;
de la niñez candorosa la sonrisa brotaron de nuestras bocas
que resplandece en las flores, y esas miradas antes perdidas… se buscaban,
El sol templa la tierra acariciando nuestros corazones solitarios.
como el corazón tu sangre
estará esperando la luna Una magia desbordada nos inducía a acercarnos,
la serenata de tu voz en la noche. creando una fuerza única que nos hacían levitar en ese mar de gen-
tes.
Me acerqué muy lentamente, cuando nadie miraba,
Verde en azul mis ojos clavados en ella me guiaron a su lado.
Cansado de noches de negro insomnio Mis brazos la rodearon y abrazaron, los suyos siguieron a los míos
aguardando caricias de la luna y nos besamos, en esos besos sentí de golpe todos aquellos años de
soñando besos bajo las estrellas enamorados, lejanos.
esperando un abrazo del cielo.
¿Un nuevo comienzo?
Hasta ese día de tu llegada No, fue tan solo un gesto, un momento de locura no controlada,
con un hola como dulce saludo
-25-
REGATUL CUVÂNTULUI


un acto reflejo del amor que sentí por ella, El silencio de tu boca se convirtió en mi liturgia sagrada,
tan solo eso fue, tan solo… latentes pulsares de tu corazón forjaron mi paz interior.
Destinados a encontrarnos en nuestras vidas siempre lo supimos,
Ambrosias el amor quedó en nuestras almas y quedaron selladas dulcemente.
Luces del cielo señalaban nuestro sendero único y brillante;
Esta noche desabrocharemos los botones a la Luna. siempre lo supiste, más poco a poco fui creyendo en los milagros.
Te envolveré con mis alas Inverosímiles historias vividas o soñadas giraron a nuestro alrede-
y al calor del arrullo de nuestros corazones, dor.
nos elevaremos por encima del Lucero del Alba. Lentas las noches de un hablar de todo, de nada y de todo,
Besaré tus ojos en señal de respeto, entonces, fui comprendiendo cual era nuestro destino,
mordisquearé tu oreja para provocarte, negarlo sería como negar la providencia de Dios.
beberé de tus labios para encenderte. Cimentamos nuestro camino con las bendiciones de nuestros ánge-
Tu cuello será el nexo de unión entre dos mundos, les,
el primero el de la pasión, Igual que cimentamos nuestras almas con la bendición del Creador,
el segundo el del misterio infinito. obedeciendo, tan solo, lo que nuestras conciencias nos declaraban.
Mi boca entreabierta irá descendiendo lentamente, Todo puede parecer un hermosísimo sueño soñado tan solo,
rozando tu piel con suavidad y dulzura. expresiones sutiles para viajar por otros mundos mágicos.
El tiempo perderá su significado Quizá la brisa del viento del mar de tus ojos sepa nuestra verdad;
y se arrodillará ante nosotros, una vez te lo pude contar al oído y tú me tendiste la mano.
cómplice de nuestro destino. Invencibles nos sentimos ante los avatares de nuestras historias
Me perderé por tus valles ancestrales y mágicos rotas;
para ascender a tus montañas atemperadas, es el mayor logro que jamás pudiera pensar que alcanzaría.
elevadas sobre tu cuerpo terso y suave. Rompió barreras y abrió puertas selladas por la decadencia.
Mi boca ya encendida buscará tu centro Otra vez el destino quiso que nos encontráramos, amor mío.
glorioso y eterno.
De nuestras manos cogidos, bucearemos
por el interior de la excelsa palabra Árbol
llamada Amor,
para exprimir sobre nuestras pieles Hoy quise regresar al pasado.
toda la quinta esencia del elixir del deseo. Hoy quise ir junto a aquel árbol
Juntos y al unísono nuestro ritmo donde nos juramos amor eterno.
competirá con los sonidos del Universo, ¿Recuerdas?
y juntos y al unísono abriremos de par en par Estaba empezando a crecer,
las puertas del placer celestial . era pequeñito y frágil.
Con nuestro respirar, aún entrecortado, Buscaba la luz con esfuerzo y se mecía
seguiremos abrazados, como dos tórtolas blancas, jurándose con tan solo el roce de la brisa.
amor eterno, ¿Recuerdas?
hasta que el sueño nos venza. Decidimos grabar en si incipiente tronco
Dormiremos bendecidos por las manos un hermoso corazón
de nuestros ángeles, con nuestros nombres dentro,
y entonces el Sol vendrá a saludarnos, bordados con hilos de amor infinito.
con gesto envidioso, Hoy quise regresar de nuevo
de lo que la luna le contó. junto a aquel símbolo de nuestros sueños.

Ángel del silencio Hoy ése mismo árbol es grandioso,


poderoso, lleno de vida y de magia.
Bandadas de palomas sobrevuelan los campos de tu cuerpo, Ya, ni el viento ni las tempestades
lienzo donde el pintor logró dibujar el matiz de tu sonrisa, son capaces de doblegarlo.
ávido resurgir de tus sueños llenos de añoranzas. Sube hasta el cielo, recibiendo toda la luz
No puedes negar la magia que te rodea. que el sol le regala.
Cáliz de amor en tu mirada y en la mía un sentir eterno. Y allí, en lo más alto, junto a la copa,
Amor, siempre atrevido, se vislumbra en tus ojos y en los míos. donde sus ramas cubren todo el espacio,
Nevó en nuestros corazones y se llenaron fríos incontrolados, hoy, vi nuestro corazoncito grabado con nuestra manos,
Ilusiones colmaron mi alma con tan solo el roce del murmullo de con todo el cariño que nacía de nuestras almas.
tus labios, ¡Cuánto amor derramado en nuestras vidas
esas mismas que me dieron la vida y florecieron mi primavera. contempla nuestro amigo!
Verdades que una vez callaron y un día volaron hasta desalarlas ¡Cuántas ilusiones y cuántos sueños
las nubes. soportan esas ramas,
Serena como un mar en calma te veo hoy. que arraigaron en nuestros pechos,
Mis sentimientos quedaron entrelazados a los tuyos, a la vez que crecíamos!
imaginar amarte pude en el crepúsculo de mis tardes vacías.
A veces, pudimos soñar juntos y cabalgamos por las estrellas. Amor, vayamos mañana junto a él
Nació en mí una nueva manera de ver mi vida de enamorado. para darle nuestra bendición,
Gracias a ese maravilloso apoyo, pude convertirme en un ser para darle las gracias por ser nuestro cómplice,
distinto. y así, cariño mío,
-26-
REGATUL CUVÂNTULUI


nuestro amor seguirá creciendo bajo su sombra INCREDIBIL.
para que vivamos en armonía con la naturaleza IUBESC
y en armonía con Dios que nos creó a los tres.
Când voi pleca
Tu să-ți aduci aminte
En la memoria de mi piel Că eu am fost un cântec
Iar trupul meu chitară.
Los suspiros nacidos en tus amaneceres llenos de luz,
el suave rocío tu dulce boca, cuando me besas, Îți las în dar o carte
el tacto vibrante de tus manos rozándome… Cu note și cuvinte
se resguardan en la memoria de mi piel. Ca semn al legăturii.

Tus ganas de hacerme el amor entregándome el alma, Dincolo de morminte.


tus silencios, tus miradas, tu risa, tus sueños…
tus momentos mágicos y eternos de amor infinito,
se resguardan en la memoria de mi piel. DECLARAȚIE DE
DRAGOSTE
Me llenas por completo, me extasías, me elevas, me envuelves.
Poemas, cantares, lírica estremecida, siento al verte Numai tu.
y en mi memoria rayos de esperanzas comienzan a vislumbrarse, Ac. Ață. Măr. Melc. Pară. Masă.
porque toda tú te resguardas en la memoria de mi piel. Taxi. Casă. Sex. Piață...
Numai tu, inima mea.
Comienzo una vida nueva, una vida unida a tus atardeceres, Vânt, val, drum, cal, plouă-n deal...
a tus nostalgias más íntimas, a tus momentos más románticos. Numai tu, sângele meu.
Nuestras almas se encontraron un día porque una vez… Gândul meu.
se resguardaron en la memoria de nuestras pieles. Mereu.

Desde entonces están destinadas a encontrarse eternamente,
en un ciclo vital y mágico, donde el amor surge espontáneo, TAINĂ
sumergido en las mieles de nuestras almas, porque
siempre estarán resguardadas en la memoria de nuestra piel. Acum,
Când la final de drum cu el
Împarți chitanțe, gânduri rele,
Supărări...
Silvan Stăncel Tu crezi că viața ta e un eșec.
Dar uiți.
Momente bune. Bucurie. Împliniri.
Silvan Stâncel (n. 2 iulie 1978) este absolvent de filologie la Uni- De ce chiar tocmai mie? Tu te-ntrebi...
versitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Limbi Și uiți că totu-n viață-i efemer...
Străine, Secţia germană-franceză. Masterat – Administrarea afa- Da, doare!
cerilor, „Universitatea 1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Ce-a fost bun s-a dus.
A mai rămas doar lipsa a ce-a fost cândva...
Momentan este manager al Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Deschide ochii, n-ai pierdut nimic.
din Alba Iulia; Secretar Literar la Teatru de Păpuşi „Prichindel” din Căci pierderea aceasta e-un câștig
Alba Iulia; Profesor de germană şi franceză Mai mare ca acela de a nu-o avea...
Primele versuri le-a scris în perioada studenţiei, câştigând premii la Mergi mai departe.
mai multe concursuri literare.
Este câștigătorul premiului revistei „Discobolul” și al Filialei Al-
ba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru debut DOI
pentru cartea Incredibil. Iubesc (2015).
În calitate de traducător autorizat pe limbile germană şi franceză, a Tu în inconştienţa ta.
tradus literatură de specialitate. Firele tale te leagă.
Eşti om.
Este chitarist, compozitor, interpret, câştigând cu propriile piese
mai multe trofee la festivaluri naţionale de muzică. Membru Realitate.
UCMR - ADA şi CREDIDAM, fondator şi organizator al taberei Firele tale te leagă.
de chitară Acustic Live Music Camp, desfăşoară o bogată activi- Deschide ochii
tate concertistică în România, Franţa, Germania, Italia, Anglia, Pe care încă
Slovacia, fiind, totodată, membru în juriul mai multor festivaluri Nu îi ai.
de muzică.
Stop.
Rupe-te de.
Stop.
Opreşte timpul,
Opreşte firele,
-27-
REGATUL CUVÂNTULUI


Opreşte viaţa dintre naştere şi moarte. mele
până la sfârșit... Virginia Popovic
Opreşte totul. Novi Sad
Tu ești iubirea mea cea de pe urmă, căci
Mergi mai departe.
doar
acum pot iubi ca la început, atunci când te
Deschide ochii pe care nu îi ai
Şi uită-te la viaţa ta de dincolo de viaţa ta, căutam pe tine în toate iubirile mele.

De dincolo de naşterea şi moartea ta.
Tu, în cele din urmă, mă faci să tremur.
Tu ești vibrație.
Stop.
Deschide ochii Tu ești energie.
Tu ești... pentru mine... iubire.
Şi priveşte-mă!


Poate aşa o să mă vezi pe mine,
Cel dincolo de viaţa ta, IZOLARE

Cel dincolo de firele tale,
Cel dincolo de totul tău. Un timp am vrut să fi u singur.

Am luat o grămadă de cuvinte Conf. univ. dr. Virginia POPOVIĆ
Le-am prins între degete Universitatea din Novi Sad,
CREZI? Departamentul de Limba și Literatura
Şi rând pe rând le-am bătut în pământ
Ca să-mi fac gard în jurul meu. Română
Nu mă tenta
Pentru că o să iau totul,
Mai mult decât oferi... Nimeni nu trebuia să intre.
Încă din cele mai vechi timpuri,
Mai mult decât eşti... muzica și poezia sunt o unitate indisocia-
Voi lua şi ceea ce nu eşti, Am folosit cuie de lemn
De esenţă moale bilă. Și una și alta au unele elemente care se
Şi ceea ce ai putea fi... întrepătrund, precum este ritmul, lirismul,
Voi lua totul şi nu-ţi voi da nimic. Ca să nu rănesc prea tare vorbele
Care au suspinat puţin şi-au sângerat. emoția, etc. Există mii de melodii care au
Îţi voi da Nimic! la bază texte poetice și multiple variante de
Picurii roşii au vorbit între ei,
Au vorbit în taină abordare a poeziei din cadrul domeniului
Iar nimicul ăsta dat te va arde muzicii, precum şi invers: muzica poate fi
Până la carne, până la oase, Şi la sfârşit şi-au dat mâna
Formând o baltă de sânge poetizată sau poate porni de la un pretext
Până dincolo, poetic implicit. Relaţia de interdependenţă
Până dincolo de dincolo... În interiorul cuvintelor.
dintre poezie şi muzică este complexă,
Până vei ajunge la Tine! însă, în mod cert, poeţii au o fascinaţie
Acolo mă scald eu…
pentru muzică şi muzicienii pentru poezie.
Iar acolo sunt eu. Există artişti care nu pot separa cele două

DESTIN arte, fiind, în acelaşi timp, şi muzicieni, şi
Iar tu nu eşti poeţi. Poetul și artistul, sau mai bine spus
Atât cât pot lua „compozitorul și interpretul” cum l-a nu-
De la tine... Oare cum să te ating?
Oare cum să nu te sparg? mit Doru Munteanu pe Silvan Stâncel, în
Oare cum să nu te rup textul critic adăugat cărții „Incredibil. Iu-
Îţi simt tremurul besc”, este un astfel de caz, la el fiind im-
Şi fiorul. De tine, de lumea ta?
posibilă ruperea celor două arte, mai ales
Nu mă tenta, când sunt aduse la un nivel demn de laudă.
Îţi voi lua totul! Oare cum să rămâi tot aşa?
Oare cum să-mi mai zâmbeşti, În anul 2015, la Editura Libris
Editorial a apărut volumul de debut In-
După ce mă cunoşti.
Eu sunt durerea. credibil. Iubesc, având un mare succes la
SĂ MĂ IUBEȘTI public, autorul fiind nevoit să-l traducă în
Durerea ta.
Plânsul tău. mai multe limbi, franceză, germană, spani-
Să mă iubești dincolo. olă etc. Pentru volumul de față, poetul Sil-
Dincolo de orice. Destinul tău.
Eu sunt timpul tău. van Stâncel a câștigat premiului revistei
Să mă iubești dincoace. „Discobolul” și al Filialei Alba-Hunedoara
Dincoace de oricum. Eu sunt ceea ce ți-ai dorit.
Eu sunt ceea ce ai simţit. a Uniunii Scriitorilor din România pentru
debut.
Să mă iubești dincolo de Poezia lui Silvan Stâncel dia-
ceea ce mă iubește. Eu sunt ceea ce eşti tu singură,
fără Noi. loghează cu muzica, versurile lui se îm-
Să te iubesc dincolo de ceea ce iubesc. pletesc într-o muzicalitate sonoră minu-
Să te iubesc dincolo de deja iubirea mea. nată de dragoste, în care persoana iubită
Să mă iubești dincolo de deja iubirea ta. Eu sunt fructul interzis.
Eu sunt ceea ce nu trebuia să cunoşti. este prezentă sau este amintită, ori în
Să mă iubești mai presus de toate iubirile șoaptă, ori în dialog, ori în vis. Versu-
tale. Să Eu sunt m
rile scrise pentru EA, sunt la persoana a
mă iubești până la început, atunci când doua... îndemnând-o să-și descopere des-
iubirea tinul sau să-și descopere sexualitatea față
mea a început să te caute în toate iubirile de cel care-i simte prezența. În realitatea
-28-
REGATUL CUVÂNTULUI


poetului îi „răsar chipuri ale unui erotism subjugat, voluptuos, de o feminitate care, pe măsură ce se întrupează în poem, lasă să se între-
vadă și chipul îndrăgostitului” (Aurel Pantea).
Jocul cuvintelor folosit de poet descoperă intimitatea celor doi îndrăgostiți stând față în față și discutând despre cele mai intime
sensuri existențiale, în care predomină motivul fortuna labilis, sau „soarta schimbatoare” și care se referă la transformările aduse de
trecerea timpului: „Sărută-mă acum!/ Mâine nu există” (Da) sau „Această clipă prezentă, dragoste și pasiune,/ E doar un val/ Ce mâine
poate scaldă alte țărmuri...” (Realitate). La fel și în versurile: „Și uiți că totu-n viață-i efemer...// Da, doare!/ Ce-a fost bun s-a dus./ A mai
rămas doar lipsa a ce-a fost cândva... (Taină). Descoperirea timpului în care poetul era fericit și în care iubita este așteptată cu „Emoţie,
fluturi,/ fior, inima care pulsează,/ acel/ moment dinaintea revederii (Mmmh...), precum este și titlul acestei poezii, atrage un simbolism
aparte, al sexualității și intimității celor doi îndrăgostiți: „Să faci tot, dincolo de orice, să simţi/ fiecare celulă cum înnebuneşte, și/ cum
spune stop pentru ca apoi să/ continue... iar și iar și iar și.../ rai și iar.” (Mmmh...).
Propozițiile scurte și cuvintele bine alese, spun multe în puține cuvinte, precum cuplul de îndrăgostiți care împărtășesc binele și
răul și care petrec împreună clipe intime, pline de savoare: „Și tu zâmbești.../ Nimeni nu știe.../ Povestea ta acasă./ Doar eu.../ Sufletul tău
pereche.” (Alegeri).
Versurile, precum un cântec de chitară se împlătesc între portative, mai alesc când iubita nu este lângă EL, descoperind cele mai
adânci sentimente de nostalgie față de momentele petrecute împreună și de căutare a unor noi clipe, unor noi iubiri: „Gustul acela dulce.
Durere.../
Iubire neîmplinită. Plăcere./ Te-aștept și știu că n-ai să mai vii.../ Niciodată./ Doar gândul./[...]/ Și eu te iubesc mai mereu... mai mereu//
Te-aștept iubind... alte paturi. Durerea./ Plăcerea.// N-ai să mai vii niciodată...” (Rupere).
Pentru poet, dar și pentru femeia iubită, dragostea este un sens al existenței, starea de a fi, starea de a trăi pe a cest pământ, încât
poetul simte nevoia să definească iubirea în felul următor: „Iubirea e o stare/ Pentru că... exiști./ Iar tot ce simți atunci/ când plec...// E
un răspuns/ La starea ta.// E pentru că iubești.” (Definire). Fiecare moment, în care persoana iubită nu e prezentă, poetul îl petrece cu
gândurile la ea, socotindu-l precum un paradox, cel mai mult îi lipsește, atunci când EA nu este cu EL: „Ne întâlnim de-acum-nainte/
Doar la noi în gând.// Distanța ne separă acum/ La figurat,/ Căci sufletul îmi e mai plin cu tine/ Ca nicicând.// În viața mea/ Tu ești. De-
acum mereu./ (Paradox). Gândindu-se în absența ei la persoana iubită, poetul se întreabă dacă l-a iubit, pentru că suferința lui e mare, ea
„doare”, iar „timpul trece”. Poetul, la un moment dat își dă seama că fostele iubiri, care erau considerate „iubiri”, acum sunt doar niște
amintiri, doar o nevoie, un „te doresc”, pe care-l spui oricui când vrei, doar „o vorbă-n vânt” (…Un cal de cursă lungă). Declarațiile de
dragoste, femeia supărată, femeia îndrăgostită, femeia dorită, femeia împlinită, sunt niște „jocuri” esențiale ale vieții, iar cuvântul „joc”
a devenit un ars poetica poetului, sensul izolării între patru ziduri, împreună cu iubita, jucând jocul sorții, al inimii, al existenței, iar titlul
poeziei, o stare de bine, de euforie.: „Pisică, ghem de ață./ Joc. Joacă./ Privire, chef de viață./ Joc. Joacă./ Zilnic. Tu./ Gând. Zilnic./ Nu-
mai tu./ Ușa închisă. O zi. Două./ (Cannabis).
Poetul Silvan Stâncel, în poemul cu titlul Incredibil. Iubesc, lasă testament cititorului o carte, precum Tudor Arghezi în versurile
sale. Cartea este plină de note și cuvinte, unde poezia și muzica se întrepătrund și se completează, în vecii vecilor, „dincolo de morminte”.



Daniela Văleanu
EMILIA LUNGU – PUHALO, PRIMA ÎNVĂȚĂTOARE ROMÂNCĂ DIN BANAT

Prof. dr. Daniela Văleanu


Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”,Timişoara, România




Emilia Lungu Puhallo, prima învăţătoare româncă din Banat



Doamna Emilia Lungu-Puhallo este cea mai distinsă învățătoare din Banatul generației sale, adevărată
deschizătoare de drumuri pentru învățământul bănățean. A fost, de altfel, o foarte apreciată scritoare și publicistă.
Emilia Lungu-Puhallo este fondatoarea primei reuniuni a femeilor din Banat, dar și a primei şcoli de fete din zona Banatului. Este,
totodată, prima româncă învăţătoare din Banat.
La 23 octombrie 1853, la Sânnicolau-Mare, județul Timiș, în familia profesorului, publicistului şi fruntaşului bănăţean Traian
Lungu şi a Eufemiei Popa, se naște o fetiță, pe care părinții o numesc Emilia.
Încă de mică s-a dovedit a fi uncopil foarte isteț, așa încât a intrat, încă de la vârsta de doi ani, la școala tatălui ei. Prin urmare, a
fost firesc faptul că, pe când avea doar cinci ani, fetița știa deja să scrie și să citească. A urmat cu succes studiile elementare în orașul
natal, pentru ca, mai apoi, să continue cu alte patru clase secundare, la Claustrul „Notre-Dame”, din Timișoara – Fabric (Lampel-Gase).
Aici, de-a lungul celor patru ani, într-un profund spirit catolic şi german, a primit o solidă cultură religioasă, câteva elemente de cultură
generală şi a studiat pianul. În urma acestor studii secundare, Emilia Lungu a învăţat la perfecţie să scrie şi să vorbească limba germană,
aşa explicându-se uşurinţa cu care ea a făcut ulterior și traduceri în această limbă.
Fiind pasionată de lectură încă din fragedă copilărie, unchiul său, poetul Iulian Grozescu, i-a inspirat interesul pentru literatură
şi poezie; astfel că, încă din timpul adolescenţei, ea și-a început colaborarea la revistele „Familia” şi „Biserica şi Şcoala”. Cultivată şi
emancipată, pătrunsă de idealuri feministe, și-a dorit foarte mult înfiinţarea unei şcoli de fete pentru româncele din Banat, urmărind
-29-
REGATUL CUVÂNTULUI


constant acest obiectiv; dar scopul ei îndrăzneţ nu putea fi lesne îndeplinit, mai ales în acele vremuri.
Nu era obișnuită, însă, cu înfrângerile, astfel că, în 1872, abia ajunsă la vârsta majoratului, Emilia Lungu a fondat mai întâi, la
Timişoara, prima reuniune de femei din Banat, cu numele „Reuniunea Damelor”. Foarte tânără încă, dar foarte activă şi pricepută, la
şedinţa de constituire a ţinut o lungă expunere, dezvoltându-şi planul de a se întemeia în cel mai scurt timp o şcoală de fete, în cartierul
Fabric. Iniţiativa s-a dovedit a fi un real succes. Această „Reuniune” organiza diferite iniţiative şi diverse evenimente sociale cu mare
trecere în societatea timişoreană. Astfel, s-au desfăşurat şedinţe regulate în localul şcolii româneşti din Fabric şi s-au organizat cursuri de
dansuri româneşti la care se învăţa îndeosebi „romana”. Un deosebit impact l-a avut Balul românesc, cu concursul elevilor și studenților
din „Alumneul român”, organizat în scopul strângerii de fonduri pentru înfiinţarea şcolii românești de fete. Prin prezenţa la eveniment
- desfășurat la Berăria din Fabric – a întregii elite româneşti din Timişoara, acesta s-a dovedit a fi un succes neaşteptat, fiind cea dintâi
manifestare publică a femeilor românce din Banat.
Deși era foarte perseverentă, Emilia Lungu nu a reuşit să obţină concesiuni pentru înfiinţarea şcolii de fete la Timişoara, așa că a
apelat la dr. Pavel Vasici-Ungureanu, inspector școlar şi la episcopul Ioan Meţianu din Arad. Cu ajutorul acestora, a reuşit, în cele din
urmă, să înfiinţeze prima şcoala de fete într-un sat din apropierea Timişoarei, la Izvin. După unele surse, evenimentul a avut loc în anul
1874, dar, din studiul aprofundat al lui Florin Zamfir, aflăm că, deşi decretul de numire a Emiliei Lungu ca învăţătoare la această şcoală
a fost datat cu 13 noiembrie 1875, cursurile au început cu un an mai târziu, la 3 octombrie 1876, când a fost finalizată clădirea instituţiei
de învăţământ. Din studierea „Prospectului” şcolii de fete, realizat de Emilia Lungu, se poate observa că instituţia de învăţământ urma
să fie împărţită în trei secţiuni: I. Şcoala primară inferioară, cu patru clase; II. Şcoala normală superioară, cu şase clase; III. Şcoala de
industrie şi economie casnică. Datorită pregătirii ei superioare, a fost numită învăţătoare în noua şcoală, cu toate că nu absolvise cursurile
de profil. Emilia Lungu a devenit, astfel, prima învăţătoare româncă din Banat. Timp de doi ani, a predat la Izvin, perioadă în care a urmat
şi cursurile Institutului Pedagogic din Arad, ceea ce i-a adus, după patru ani, titlul de învăţătoare.
Totuși, la insistenţele mamei sale, Emilia Lungu s-a întors, mai târziu, la Timişoara. Aici a început o intensă activitate culturală
şi publicistică, colaborând la diverse ziare şi reviste. N-a publicat însă, cu numele ei, ci sub diverse pseudonime „Bănăţeanul Moş”,
„Bănăţeanul Călător” sau „Bănăţeanul June”.
În anul 1887, la 21 mai (stil vechi), Emilia Lungu se căsătorea cu locotenentul de origine nobiliară croată Isac Puhallo, din armata
austro-ungară. Şi-a urmat soţul în garnizoanele unde era detaşat, mai întâi la Sarajevo. Aici, Elena Lungu-Puhallo a colaborat la ziarul
„Die Post”, editat de Milena Mrazevatz. S-au mutat apoi la Mostar, până-ntr-o zi când Emilia s-a întors la Timişoara, pentru a da naştere
unui copil. În august 1891, a venit pe lume copilul Emiliei şi al lui Isac, un băiețel care-a primit numele de botez Eugeniu. Dar bucuria
nașterii sale a fost prea curând întunecată de o mare nenorocire care s-a abătut asupra familiei: la doar zece zile de la naşterea lui Eugeniu,
ca un trăznet, a venit știrea morții lui Isac, la Mostar, Herţegovina. Apoi, la scurt timp după aceea, la 12 septembrie 1891, la numai o lună
şi cinci zile de viață, s-a stins și Eugeniu, unicul copil al Emiliei. Șirul necazurilor părea să nu se mai sfârșească…
Lovită crunt de soartă prin dubla tragedie a pierderii soţului şi a copilului în interval de numai câteva săptămâni, începând cu
anul 1891, Emilia Lungu-Puhallo se dedică scrisului şi literaturii. De-acum, publică numeroase articole, foiletoane și nuvele. După cum
amintește prof. dr. Florin Zamfir, Emilia Lungu a publicat un număr mare de poezii în revista „Familia” din Oradea, condusă de Iosif
Vulcan. A scris 24 de nuvele publicate în: „Familia”, „Amicul familiei”, „Noua bibliotecă română”, „Dreptatea”, „Dreptatea poporului”,
„Drapelul” (Lugoj), „Drapelul” (Chicago-S.U.A.), precum și „Duminica” - studiu social, care e premiat, „Fiica învăţătorului” - nuvelă
istorică cu subiect din anul 1848, „Voluntarul”, „Rezervistul”, „Vagabondul”, „O pildă” - nuvelă care urmărea combaterea alcoolismului,
„Călătoria prin Bosnia-Hertzegovina”, „Istoria şcoalelor româneşti din Timişoara”, „Istoria primei şcoale româneşti de fete din Banat” și
încă altele.
Se pare că cea mai profundă scriere literară a Emiliei Lungu este nuvela „Nicolae Ţârcovnicu”, în care descrie viaţa zbuciumată
a scriitorului Nicolae Filimon, autorul romanului „Ciocoii vechi şi noi”, care era literatul ei preferat. Emilia Lungu a scris peste 30 de
articole şi studii asupra problemelor de educaţie, sociale şi naţionale, printer care: „Educaţia naţională”, Educaţia femeii române”, „In-
strucţiunea femeii române”, „Femeia şi influenţa ei”, „Bănăţenii”, „Noi românii”, „Graiul bătrânesc”, „Şcoalele noastre. Deosebit de
interesant și complex s-a dovedit a fi studiul despre femeia română, publicat în ziarul lugojean „Drapelul”.
Emilia Lungu a scris și un roman, „Elmira”, care a făcut senzaţie în epocă, fiind publicat ca foileton în revista „Familia”. Numele
ei apare în toate revistele ardelene mai însemnate ale vremii. Chiar Regina Elisabeta a României s-a interesat îndeaproape de prima fe-
meie româncă care s-a încumetat să scrie un roman. Pentru activitatea ei, în anul 1904, Emilia Lungu-Puhallo a fost decorată cu ordinul
„Steaua României” de către însăși Regina Elisabeta.
După ce învăţătorul Emeric Andreescu editase în anul 1905, la Timişoara, „Dreptatea poporului”, renunţă la conducerea ziarului în
favoarea Emiliei Lungu, care devenea astfel şi prima ziaristă profesionistă din Banat. În articolele ei, după cum subliniază Florin Zamfir,
“îndeamnă tineretul la păstrarea limbii străbune, militează pentru înfiinţarea unei mitropolii la Timişoara, critică intransigenţa sârbilor
care nu se puteau împăca cu independenţa ierarhică a românilor ortodocşi şi fixează programul gazetei, al cărui ţel principal era lupta
pentru apărarea drepturilor şi intereselor poporului român”.
Prima româncă învățătoare din Banat s-a stins din viaţă la 16 decembrie 1932, în casa ei din Timişoara. A fost înmormântată alături
de părinţii şi de copilul ei, în cimitirul din Calea Buziaşului.
În 1972, locul mormântului fiind considerat părăsit, a fost vândut; peste el s-a ridicat un cavou al altcuiva… La sesizarea lui Aurel
Cosma, Asociaţia Scriitorilor din Timişoara a luat măsurile necesare pentru strămutarea osemintelor într-un loc de veci nou.
Emilia Lungu-Puhallo rămâne în conștiința noastră ca fiind fondatoarea primei reuniuni a femeilor din Banat – „Reuniunea
Damelor”; cea care a deschis prima școală de fete din Banat, la Izvin; apreciată pentru scrierile ei din numeroase ziare și reviste, dar și
pentru ale sale poezii, nuvele și schițe.
Emilia Lungu-Puhallo este cea mai distinsă scriitoare și cea mai valoroasă ziaristă și învățătoare româncă din Banat în perioada
generației sale. A fost o figură complexă, care a marcat profund viața socială și culturală a Timișoarei, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ocupând un loc marcant în conștiința colectivă a contemporanilor. În semn de-aducere aminte,
numele Emiliei Lungu – Puhallo îl regăsim în numele câte unei străzi din Timișoara, Arad și București. Pe casa ei din Timișoara a fot
pusă o placă comemorativă.
-30-
REGATUL CUVÂNTULUI

Bibliografie:
Zamfir, Florin, Școala și societatea românească din comitatul Timiș, între anii 1867-1900, Editura Marineasa, Timișoara, 2009, p. 257-
260;
Cosma, Aurel - Bănăţeni de altă dată, vol. I, Timişoara, 1933;
Cosma, Aurel - Prin Timişoara de altă dată, Editura Facla, Timișoara, 1977;
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo;
http://www.banaterra.eu/romana/emilia-lungu-puhallo;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Emilia_Lungu-Puhallo.

Luis Garcia Orihuela
Spania

EN LA ARENA MARCIANA

Noviembre 2027

El disparo sonó a lo lejos, pero aún así resultó atronador y en cierto modo inesperado en aquel paraje mar-
ciano alejado de cualquier lugar y, solo cercano —a juzgar por el estrépito causado— de la carretera que
pasaba por aquella gasolinera. Sonó un nuevo disparo. En esta ocasión más próximo respecto del anterior.
El joven, con cara de niño y cabellos de bronce que le caían por los hombros arremolinándose como si
estuvieran vivas sus mechas, se detuvo en sus pasos como para conseguir orientarse por el sonido y dar
con la procedencia de los disparos. Prestó atención en sumo silencio, y sus ojos, de un amarillo cobrizo,
acostumbrados a aquel paisaje de piedras, rocas y arenas, escudriñaron el terreno que tenía ante él. Pronto
un nuevo disparo se dejó oír cuando subía una pequeña loma de entre aquellas colinas azules. Justo a tiempo para ver como el siguiente
disparo de escopeta levantaba a más de trescientos metros una nube de polvo y esquirlas al impactar con el reseco suelo marciano. Frente
a él, justo al pie de la loma, se encontraba el señor Dwayne. A su lado, había instalada una mesa plegable de aquellas de railite azul traídas
de la Tierra, su azul tan claro y limpio recordaba de algún modo los cielos terrestres antes de la gran guerra. Sobre ella, el señor Dwayne,
había dispuesto varias cajas de munición adecuadas para su arma. Con la vestimenta que llevaba puesta, al niño le recordó a los granjeros
del Oeste americano que había visto en ocasiones en estampas y libros de la antigua biblioteca marciana. Se acercó unos pocos pasos
más, se detuvo a escaso un metro de distancia, lo justo para que no le diera con la escopeta en la cara al echarla una vez más al hombro
ya recién cargada.
—El señor Dwayne, ¿verdad? Soy Cyrus —Se dirigió a él con una voz infantil, dulce y clara, pero a la vez carente de emociones. Tenía
los ojos ojerosos y grandes, las pupilas amarillas y brillantes como todos los marcianos. Sabía sin margen de error que era el señor
Dwayne, dueño de la gasolinera que en letras grandes anunciaba su nombre en un rótulo colocado en el tejado, iluminadas desde su inte-
rior por unos gases verdosos que cobraban vida en cuanto anochecía en aquel solitario paraje de Marte.
—No se moleste —Contestó sin tan siquiera mirarle, disparó a un punto lejano al azar y continuó hablándole mientras recargaba el arma
con una letal parsimonia— no pienso comprar, vender o suscribirme a ninguna colección marciana. Sea práctico y no pierda el tiempo
conmigo. ¡Hágame caso! Saldrá ganando.
—Me temo me ha juzgado usted mal, señor Dwayne. No vengo hasta este apartado rincón de Marte con la idea de venderle nada; de eso
puede estar usted bien seguro, se lo garantizo. Mi visita se debe a temas muy alejados de todo eso. De hecho tiene que ver con su actitud.
No puede andar disparando al planeta así sin más. Es necesario que deje de disparar y lo haga ahora mismo —La última frase la dijo no
sin cierta dureza en sus palabras.
—Mira hijo —Se giró hacia él al decir las palabras y le miró a los ojos, manteniéndole la mirada sin parpadear, mientras dejando la esco-
peta apoyada contra la mesa, se ajustaba el sombrero de paja propio de los granjeros de la Tierra antes de la última guerra. Como tantas
y tantas cosas traídas del planeta azul al suelo marciano, elementos que estaban fuera de lugar por completo; su sombrero era uno más
entre tantos— ¿ves allí aquel hermoso cohete plateado? Recorrí más de noventa millones de kilómetros para poder llegar hasta aquí. El
capitán Wilder me convenció a su regreso a la Tierra de que aquí me haría rico si era de los primeros colonos en llegar. Empleé tiempo y
dinero, una gran fortuna en traerlo lleno de armas y municiones, todo con la vana esperanza de montar una gran armería aquí en Marte.
Amigos, familiares y hasta desconocidos me decían que sería un gran negocio, qué un arma nunca está de más el tenerla, que los colonos
que llegaran después me las comprarían para sentirse seguros… ¡Vamos, que me las quitarían de las manos sin preguntar por su precio!
¿Y ahora qué? Puedes verlo tu mismo. Vacío. No hay nadie en cientos de kilómetros. No hay nada, y es a la nada a dónde disparo. Puedo
pasarme años disparando que apenas se notará el gasto en el total de la munición que aguarda en el interior del cohete. ¿Por qué entonces
habría de dejar de disparar a la nada?
—Por la sencilla razón de que no está disparando a la nada. Lo hace en contra del planeta, de su suelo marciano, de sus arenas, cráteres
y montículos. Debe de terminar con esto, y debe de hacerlo ahora.
Dwayne permanecía con el arma amartillada, miraba hacia los montículos, y acto seguido lo hacia con el joven Cyrus. Pareciera calibrar
la situación en la que se hallaba y hasta dónde podría llegar de seguir disparando. Cyrus no parecía representar ningún peligro. Su aspecto
era el de un joven con un cuerpo todavía en edad de crecer. De ponerse violento no le resultaría complicado el reducirle, él le sacaba más
de medio metro de alto y su envergadura era el doble. Dejó de mirar a Cyrus y apuntando una vez más al frente, disparó al azar. Dejó el
rifle sobre la mesa de railite y escupió al arenoso suelo bajo sus raídas botas militares. Se giró buscando a Cyrus.
—Pero… ¡que diablos! ¿En dónde se ha metido este pequeño diablo marciano? ¿Cómo dijo que se llamaba? ¿Ciris? ¿Cyras?... ¡Cyrus!
Si. ¡Oye! —Exhortó con voz potente—¿Dónde te metiste, Cyrus? Tanta cháchara y ahora me dejas con la palabra en la boca, como si
fueras mi difunta esposa Margaret. ¡Puaff!
Dwayne, consternado, dio una fuerte patada al suelo, levantando una pequeña columna de polvo y arena que permaneció flotando
como si quisiera negarse a regresar a su sitio de origen, dejando al descubierto a una pequeña araña de cuerpo plateado y patas metáli-
-31-
REGATUL CUVÂNTULUI

Dusica Nicolic Dann
cas, que de inmediato escarbó ante ella, desapareciendo de su vista
y escapando hacía dónde había estado disparando minutos antes.
Serbia

—¿Qué demonios era eso? —Igual que a un toro que le hubiesen

tentado con una muleta roja, reaccionó tomando el rifle y recargán-

dolo con celeridad. Apuntó unos centímetros por delante de la este-

la de arena que iba dejando la araña a su paso. Apuntó e hizo fuego.

Levantó otra columna de polvo, piedras y arenas volaron con el

impacto del disparo. En la arena, sin que pudiera llegar él a verlo

apareció una mancha semicircular de aspecto aceitoso y de un ex-

traño color verde. Dwayne tomó el arma al hombro y se encaminó

a la gasolinera renegando en voz baja, a pesar de encontrarse solo.

Había anochecido sin apenas haberse dado cuenta.


*



Cuando despertó no podía dar crédito a lo que veía desde la ven-

tana de su alcoba. Salió corriendo, abrió la puerta de metal de la
Bajo el sol ardiente
entrada principal y se detuvo estupefacto en el porche.
Durante la noche, cientos, quizás miles de negros escarabajos mar-
Bajo el sol ardiente de la antigua Grecia
cianos habían acudido a las dunas atraídos por la luminiscencia
una joven ha roto el jaron
verde proveniente de las manchas semicirculares que habían ido
emergiendo desde debajo de la arena, justo allí dónde había efectu-
Siglos despues,
ado sus disparos de forma discriminada durante la tarde.
coleccionistas de antiguedades
Como si de un ejército bien entrenado se tratase, los escarabajos
se llevaron los pedazos de tierra tostada
dejaron la arena libre de restos y dando buena cuenta de la mesa
a todas partes del mundo.
de railite, cruzaron la carretera en dirección al cohete. A aquel-
las horas, todo era silencio y quietud, solo algún que otro coche
Mientras bajo el sol grande de Grecia
pasaba en sentido hacia el abandonado pueblo marciano. Avanz-
por siempre quedo
aban rápido. Allí les esperaban unas pocas docenas de hambrientas
una grieta,linea curva del dolor,
arañas plateadas. Pronto los escarabajos se pusieron a sus órdenes.
que nadie compro.
Las arañas les abrían entradas en el cohete para darles acceso a la

cabina principal y una vez vaciaban su interior de todo lo inútil,
Sub soarele fierbinte
ellas desmembraban sus paredes devorando sus juntas y soldadu-
ras, confeccionando con los restos metálicos pequeños montículos,
Sub soarele fierbinte al Greciei antice
que al momento eran retirados por los escarabajos obreros en una
O tânără a spart o vază.
perfecta y sincronizada demolición de la nave de arriba hasta aba-
jo. Cerca de veinte toneladas de carga desaparecieron en menos
Secole mai târziu,
de una hora. Ante sus ojos, Dwayne contemplaba paralizado y es-
colecționarii de antichități
tupefacto, como el gran cohete plateado cargado antes de armas
au dus bucăți de pământ ars
y municiones desaparecía del paisaje ante sus asombrados ojos
peste tot în lume.
sin poder evitarlo ni saber las causas de ello. Aquel gigante que
había viajado desde la Tierra millones de kilómetros, ahora parecía
În timp ce sub marele soare al Greciei
haberse desintegrado como por arte de magia.
a rămas pentru totdeauna
-¡Pero…! ¿Cómo es posible? —farfulló quedándose con la boca
o fisură,linia curbă a durerii,
abierta en un extraño y grotesco gesto.
pe care nimeni nu a cumpărat-o.
El señor Dwayne tomó las llaves del viejo Pontiac Bonneville e

introdujo una caja entera de cartuchos y una de sus escopetas. Ar-
Traducerea,
rancó el coche y pisando el acelerador a fondo, salió a toda veloci-
Tudor Șerbănescu
dad en dirección hacia el cohete.
El joven Cyrus, mitad terráqueo y mitad marciano, contempló des-
de un montículo detrás de la gasolinera los últimos momentos en la
vida del señor Dwayne. Éste llegó al emplazamiento dónde antes
estuviera su cohete y abrió fuego de inmediato contra los escara-
bajos, que terminada ya su faena, se batían en silenciosa retirada,
formando un enorme y largo brazo negro que cruzaba la carretera.
Las arañas debieron de picarle con algún tipo de veneno que le
impidió moverse y escapar de su horrorosa voracidad.
Para cuando hubo anochecido, miles de arañas plateadas, del
color del cohete, abandonaron el lugar.





-32-
REGATUL CUVÂNTULUI


Alvaro Torres Calderon
Tu mirada absurda,
Peru Tu mirada perdida
a dónde la llevas
gran burlador,
de grandes carnes te hiciste provecho.

El disco solo enmarca tu personalidad
entre aquellos aros transparentes
tu máscara cayó sin más remedio.

Cuerdas, capas y filos corta entrañas
giraste sobre ti
sin gloria, estupefacto quedas
¿dónde descansan tus sueños?
Sed estúpida de vino ensangrentado,
Junto a mí de otras manos el desprecio ganaste,
la visión se te agota y sufres ahora.
Llegaste a mi vida
como una melodía Te arrancas de esta vida,
Dulce, bella armonía de este suelo te arrastras
que alumbra todo mi ser y comes el dolor del polvo
Tu manera de ser, de las cenizas de los pueblos del tomate.
de sonreír y
tu mirada sí que era Revientan sobre mí tus entrañas
especial; y me contagias del mal
pero tú eres para mí, caliente,
reciente posan mis dedos en los restos
Nunca imaginé que iba a decir: los como con dicha y odio.
Quiero que estés junto a mi Miro por el mismo aro.
así feliz, conocer la locura
y arrebatarle el cielo a la luna.
Es que no hay nada que me Sueño azul
haga sentir así feliz
Como solo lo haces tú Y es así que la vida lleva pasos
este amor tan tierno. De los que nunca te arrepientes
Porque ellos te enseñan
Este amor tan nuevo. A mirar con mucho optimismo
Sabiduría paz y sueños
Y la verdad es que tus ojos Nos levantan de verdad
llenan mi mundo, inquietan mi alma,
una libertad más allá del amor. Dile adiós a los fracasos
Un acorde en la tarde Mira al frente sin lamentos
cuando el sol ruboriza Siempre caminas un paso más.
Pinta un color que abriga
La dulzura de un beso Piensa que todo se vuelve azul
Y nos hace cantar un himno de nuestro amor. Vuela sin nunca marchar atrás
Siente que los sueños tienen fin
Se hacen realidad
Más allá de oriente.
Y es así que la historia tiene héroes
Miraste a través del aro, Sus vidas pintan nuestras mentes
quizá mejor un hoyo, Nos inspiran la ilusión
para posar aquella mirada Febril y combatir nuestros demonios
en aquella boca maltrecha Dar la mano a nuestro hermano
y cabellos ensortijados Y crear una comunión
cascos tullidos de oriente
Arena y viento, Al final las sombras ya no hacen daño
ventisca, ventarrón. Confío en ti y tus reflexiones
Socarrón resultó el atrevimiento, Escucha esta canción de amor
siete siglos de condena Y es así que después de tanto luchar tanto
antes del desquite con pena Te das cuenta que no es en vano
arrancaste con gran maña Esta historia la escribes tú.
los gritos de victoria de los pueblos del chocolate
y de tabaco,
-33-
REGATUL CUVÂNTULUI


Trascendencia Elevație
Imaginație
En el arcoíris de papel
Traspasan los colores del alma Călătoria se împrăștie în mișcare lentă
Y si escuchas bien lo que hay que hacer Cuvinte care sunt înregistrate incert
No hay nada que detenga la calma În centrul discului focul încurajează
Figuri care nu deranjează acestă lume
Abusando del tiempo
Llegas a entregarlo todo, solo, todo ¿Când ne-a lăsat timpul
Să trecem frontierele care instrăinează sufletele?
En un rincón del planeta vagas Și la final într-un colț de beton
Buscando una verdad que es tan franca Mii de vise se trezesc
No reparas que aquella se esconde Cu ochii închiși ajungi
Cuando tus ojos abiertos se dilatan La ceea ce viziunile , în sfârșit, îți arată

Magnificas un punto Un talismán de talente


Te separas del mundo sin decir adiós Îl vei găsi închis, în aerul din corpul tău.

Desconexión Revelație
Satisfacción Un cântec
Elevación Mă vei vedea
Imaginación Înăuntrul tău.

El viaje se dispersa en cámara lenta Traducerea,


Palabras que están grabadas inciertas Tudor Șerbănescu
En el centro del disco el fuego alienta
Figuras que a este mundo ya no inquieta
Junto a mí
¿Cuándo nos dejó el tiempo
Surcar las fronteras que alejan las almas? Llegaste a mi vida
como una melodía
Y al final en una esquina concreta Dulce, bella armonía
Miles de sueños despiertan que alumbra todo mi ser
Con los ojos cerrados alcanzas Tu manera de ser,
Lo que las visiones por fin te revelan de sonreír y
tu mirada sí que era
Un talismán de talentos especial;
Solo lo encuentras cubierto, en el aire en tu cuerpo. pero tú eres para mí,

Revelación Nunca imaginé que iba a decir:


Una canción Quiero que estés junto a mi
Ya me verás así feliz, conocer la locura
Dentro de ti. y arrebatarle el cielo a la luna.
Es que no hay nada que me
haga sentir así feliz
TRANSCENDENȚĂ Como solo lo haces tú
este amor tan tierno.
Pe curcubeul de hârtie
Se transpun culorile inimii Este amor tan nuevo.
Și dacă asculți bine ce ai de făcut
Nu există nimic care să oprească liniștea. Y la verdad es que tus ojos
llenan mi mundo, inquietan mi alma,
Abuzând de timp una libertad más allá del amor.
Ajungi să-i înmânezi totul, singur, totul. Un acorde en la tarde
cuando el sol ruboriza
Într-un colț al planetei pe care rătăciți Pinta un color que abriga
Cautând un adevăr care este atât de sincer La dulzura de un beso
Nu observați că acesta se ascunde Y nos hace cantar un himno de nuestro amor.
Când ochii tăi deschiși se dilată.

Tu urmărești un punct
Te separi de lume fără să spui adio.

Deconectare
Satisfacție
-34-
REGATUL CUVÂNTULUI

Mihaela Roșu Bînă

Istoria ieroglifică - între oglindă a lumii şi pre-viziune politică




Pentru cărturarul şi principele de anvergură culturală europeană, Dimitrie Cantemir, istoria
are sensuri mascate, dar previzibile prin ciclicitate, aspect demonstrat de cele mai importante din
lucrările sale de această factură: Istoria creşterii şi descreşterii Curţii otomane, Hronicul vechimei
a romano-moldo-vlahilor. Chiar şi în monografica Descriere a Moldovei, spaţialitatea este coordo-
nată cu istoria în încercarea de recuperare afecti-vă, din exilul rusesc definitiv, a Edenului pierdut.
Dincolo de realitatea concretă, Cantemir construieşte o Moldovă ideală, mitică, previzionându-i
viitorul politic şi determinarea istorică într-o Europă zbuciumată şi nesigură. Modelul stabilităţii
îl găseşte, paradoxal, în trecut, evadând din prezent şi construind mitul unei epoci de aur. Patrio-
tismul său fierbinte este susţinut ştiinţific prin investigarea creşterii şi descreşterii marilor imperii,
politica fiind judecată dintr-o perspectivă filozofică personală. Termenii de creştere şi descreştere
sunt ilustraţi de teoria cezarică a puterii şi de studiul asupra naturii monarhice. Istoria înseamnă pentru savant, demonstraţie, alegorizare
şi exemplificare.
Nu trebuie să omitem experienţa scriitoricească a autorului Istoriei ieroglifice, în care, între real şi ficţiune, el interpune alegoria.
Primul roman alegoric al literaturii române presupune aşadar o dublă lectură generată de construcţia voit ambiguă, după cum avertizează
şi titlul. “Istorie” cu sensul arhaic de naraţiune, povestire şi “ieroglifică” adică încifrată, ascunsă, cu semnificaţie abstractizantă. Cheia
ne-o furnizează, la finalul romanului, Cantemir însuşi în acea parţial lămuri-toare Scară a numerelor şi cuvintelor străine tâlcuitoare.
Numai că tâlcurile sunt livrate cu parcimonie şi doar la nivel superficial, fiind utile mai ales posterităţii. Contemporanii, dacă ar fi avut
acces la carte, ar fi descoperit cu uşurinţă titularul fiecărei măşti zoomorfe, într-atât de evidente sunt aluziile fizionomice, de comporta-
ment sau onomastice. Expresia alegorică are, dincolo de oglindirea realităţii, caricatural şi grotesc, o funcţie structurantă ce se reflectă
la toate nivelurile operei, de la planul construcţiei narative la cel ideatic şi de substrat filozofic. Primul roman românesc este jocul unei
inteligenţe ingenioase şi rafinate, cu un foarte dezvoltat simţ al comicului.
Roman cu măşti şi fabulă de mari proporţii, Istoria ieroglifică reflectă într-o oglindă deformată şi ridicolă, realităţile contemporane
scriitorului din Moldova şi Ţara Românească, respectiv Ţara Dobitoacelor şi a Păsărilor. Având la îndemână Bestiariile medievale şi
renascentiste, de largă circulaţie în epocă, Cantemir creează Bestiarul Istoriei, deopotrivă realist şi fabulos, de o fantezie necenzurată,
debordantă şi barocă. Pe lângă Hulpe, Lup, Vultur şi Corb, animale şi păsări ale faunei autohtone, apare exoticul Fil, Cămila, Came-
leonul. Întruchipări zoomorfe hibride şi caricaturale, precum Struţo-cămila, Camilopardalul sunt rodul imaginaţiei scriitorului, în timp ce
Inorogul este simbolul medieval al înţelepciunii şi al spiritualităţii. O întreagă societate reconsiderată dintr-o perspectivă critică, carica-
turală şi ridicolă prin degradare morală şi fizică. O oglindă necruţătoare a unei lumi de-căzute din categoria umanului în care instinctu-
alitatea animalică ţine loc de lege. Problematica puterii este tratată în registrul parabolei şi al travestirii groteşti. Reflectarea răsturnată a
lumii în apele acestui spaeculum deformator oferă perspectiva “pe dos” a unei alcătuiri bizare. Istorie a bizantinismului şi a decadenţei,
romanul are ca trăsătură dominantă abstractizarea. Inorogul este Cantemir însuşi, principele înţelept şi cărturar, captiv într-un spaţiu mes-
chin şi nedemn, populat de întruchipări monstruoase, pline de cruzime şi răutate. Lamentaţia Inorogului, de o mare forţă lirică dezvăluie
un alt fel de transpunere alegorică şi o reluare dintr-o nouă perspectivă a mai vechiului divan al Înţeleptului cu Lumea.
Un hăţiş de intrigi şi comploturi nedemne, de interese mărunte şi patimi abjecte configurează fundalul de crepuscul social al
Curţilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Alt spaţiu al răului absolut îl reprezintă cetatea Epithimiei, reflexie alegorizată şi anamorfotică a
Constantinopolului. Analogiile cu lumea contempo-rană dezvăluie caracterul previzionar al operei sale, izvorât dintr-o înţelegere superi-
or-filozofică a mecanismelor istoriei umanităţii şi dintr-o analiză atentă a naturii umane.
Figuri zoomorfe de o cruzime inimaginabilă, cu moartea în colţi sau în gheare se nasc în acest labirint infernal şi dezlănţuit, pe care
tânărul Cantemir îl cunoaşte în detaliu, din interior, încă din anii adolescenţei şi ai formării sale intelectuale. Fin observator, personali-
tate erudită şi de înalt rafinament cultural, garant al supunerii tatălui-domnitor faţă de Poartă, tânărul prinţ moldav acumulează, pe lângă
informaţii şi acces la cele mai înalte dregătorii, o silă viscerală transpusă într-un limbaj apocaliptic. Întreaga operă este însufleţită de o
ură debordantă susţinută de expresia încărcată de furie, nemulţumire şi dispreţ ce ridică întreaga lucrare la rang de pamflet politic, acid
şi virulent. E drept că retorica cantemiriană este hiper-trofiată stilistic, cu numeroase şi baroce ornamente ce alcătuiesc adevărate lanţuri
de tropi ordonaţi în serii, că fraza are o construcţie artificială, mai apropiată de latina ciceroniană decât de româna vorbită la sfârşitul
secolului al XVII-lea în Moldova sau Ţara Românească. Subiectul, repovestit pe înţelesul cititorului zilelor noastre, eliberată de balastul
înfloriturilor retorice şi stilistice şi din constrângerile frazei ternare, savant construite, ar atrage tocmai prin suita de întâmplări din lumea
animalelor şi a păsărilor, cu nimic diferită ca esenţă de cea a societăţii contemporane. Descoperim numeroase structuri epice coerente
menite să configureze o înlănţuire de fapte şi evenimente desprinse din realitatea politică a vremurilor trecute, similare celor prezente sau
viitoare. “Nimic nou sub soare” ar afirma analistul fenomenelor sociale contemporane, cinic, mizantrop sau doar lucid. Împărăţia dobito-
acelor, aflată în conflict cu cea a păsărilor, a rămas fără epitrop şi, ca să-şi aleagă unul, trebuie să aibă loc o obştească adunare, la care iau
parte atât jigăniile, cât şi zburătoarele vecine şi prădalnice conduse de Corb. Aşezate pe ranguri şi categorii, acestea îşi dispută epitropia,
fără a ajunge la o înţelegere. Fin observator al naturii omeneşti, autorul alcătuieşte succinte portrete ale căror trăsături relevă îndărătul
transparentelor întruchipări animaliere eterne defecte umane. O alcătuire pestriţă, bântuită de păcatul lăcomiei, al trufiei şi al desfrâului.
Diforma Struţo-cămilă face pereche ridicolă cu frumoasa şi depravata Helge. Vulpea cea vicleană îl îmbrobodeşte bine pe Lup, atrăgân-
du-l în tabăra ei. Un alt episod comic şi în acelaşi timp terifiant este cel al revoltei muştelor, albinelor şi ţânţarilor contra animalelor şi
păsărilor de pradă. Unite, în ciuda dimensiunilor reduse, micile vietăţi nu ezită să se arunce în luptă, făcând uz de toate “armele” din
dotare. Băşicate, înţepate, mursecate pe bot şi pe labe, animalele conştientizează forţa mulţimii aparent inofensive. Spectaculoasă este
şi urmărirea Inorogului de către solii Corbului. Retras în mijlocul unei naturii paradisiace, fabulosul Unicorn este descoperit şi scos din
ascunzătoare cu concursul intrigantului şi perfidului Hameleon. Inorogul reuşeşte să scape din desişul de intrigi, nu înainte de
-35-
REGATUL CUVÂNTULUI


a rosti magnifica lamentaţie, dublată comic de jelania ipocrită a trădătorului. Ca în mai toate romanţurile medievale totul se sfârşeşte cu
bine pentru el.
Scoasă din învelişul alegoriei, istoria propriu-zisă dezvăluie pamfletul politic de mari dimensiuni, observaţia fină a societăţii în
care natura umană cu eternele-i păcate se dezvăluie cititorului din trecut şi din contemporaneitate. Pentru că, paradoxal, prin răsturnar-
ea celebrei constatări eminesciene, concluzia aparţine prezentului: “aceleaşi măşti, o altă scenă”; curgerea secolelor modifică detaliile,
esenţa umană, nobilă sau impură, se conservă în tiparele originare.

Vavila Popovici
Carolina de Nord DESPRE CINSTE, NECINSTE ȘI TICĂLOȘIE

„Niciodată un om cinstit nu se poate apăra cu atâta înverșunare, ca mincinosul care a fost prins.”
– Nicolae Iorga

Valorile morale
care au îmbogățit cu
adevărat viața omului,
valori care s-au dovedit
a fi de încredere, sunt
utile și importante pen-
tru societate. În zilele
noastre ele cunosc un
declin semnificativ.
De când există omul
pe pământ, acesta s-a
călăuzit după diferite
legi întocmite, pentru ca binele să-l călăuzească în viață. Cinstea și alături de ea onoarea și corectitudinea au fost și rămân calități mo-
rale apreciate și considerate mai presus decât celelalte virtuți ale omului. Ele îi obligă pe oameni să-și îndeplinească datoria socială, să
respecte adevărul și dreptatea, și să se comporte sincer și corect în societate. Sunt valori morale fundamentale pentru oricare societate
civilizată. Când ele își pierd din calitate, este vădit că societatea se degradează.
Cinstea este una dintre cele mai complexe virtuți, tocmai pentru că, la rândul ei, sintetizează multe alte virtuți. Omul cinstit nu minte,
nu denaturează realitatea – spunând că făcut ceea ce nu a făcut – și nici nu tăinuiește despre sine o realitate care, aflată de către ceilalți,
l-ar putea leza. Iar când e vorba despre ceilalți, nu-i lingușește, dar nici nu ascunde eventuala lor fraudă sau abuz: omul cinstit nu e com-
plicele nimănui, indiferent de prețul pe care l-ar avea de plătit pentru gestul respectiv. Nu este fățarnic sau duplicitar, nu defăimează pe
cineva și nici nu răspândește informații false. Nu înșală, nu umblă cu tertipuri, cu vicleșuguri, nu măsluiește, nu răstălmăcește, nu fură,
din modestie el vrea să aibă doar ce este a lui, și ceea ce a dobândit pe drept, nu încalcă drepturile nimănui, Își vede de munca lui, pe care
o face cu sârguință, dăruire, seninătate și bucurie.
Corectitudinea este virtutea care se naște din înțelepciune, tot pentru binele omului. Se bazează pe încredere și este hrănită cu iubire
și respect. Dumnezeu este corectitudine, precizie și iubire, și din iubirea Lui ne-a creat, și iubire și precizia timpului ne-a dat. Corectitu-
dinea reflectă, în primul rând, atitudinea omului față de sine și apoi de ceilalți, determină relații civilizate între oameni, pune în evidență
sinceritatea, seriozitatea și consecvența cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Omul corect nu este lingușitor și nu aduce laude
nejustificate, nu admite falsitatea vorbelor. El apreciază adevărul fiindcă slujește dreptatea. Oamenii corecți sunt prețioși pentru societate.
Natura întreagă ne dă lecții de corectitudine, respectând cu precizie vremea nașterii – răsăritul –, maturității – perioada lucrului bine fă-
cut – și apusului – moartea. Este scris în Biblie: „Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug, cel ce nesocotește un câștig scos
prin stoarcere, cel ce își trage mâinile înapoi ca să nu primească mită, cel ce își astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge și
își leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, și apa nu-i
va lipsi” (Isaia 33:15-16).
Onoarea înseamnă să ai înțelepciune, înseamnă să-ți respecți cuvântul dat (de aici și expresia: „Pe cuvântul meu de onoare” sau „pe
onoarea mea”); înseamnă să eviți certurile, să ierți insultele, să fii drept și bun, să fii smerit și cu temere de Dumnezeu. Jurnalistul, filo-
logul american Henry Louis Mencken (1880-1956) spunea că „Onoarea este pur și simplu moralitatea oamenilor superiori”.
Necinstea este definită ca incorectitudine, corupție, escrocherie, hoție, șarlatanie, ipocrizie, viclenie, trădare. A fi necinstit înseamnă
totodată a fi incorect, lipsit de onoare, a prefera minciuna în locul adevărului, înseamnă să-ți accepți sieși dreptul de a fura, adică a nu
respecta nici această poruncă a Divinității, să-ți placă să înșeli și să induci în eroare, în vreun fel, pe cei din jurul tău. „Vai de tine pustii-
torule, care totuși n-ai fost pustiit; care jefuiești și n-ai fost jefuit încă! După ce vei sfârși de pustiit, vei fi pustiit și tu, după ce vei isprăvi
de jefuit, vei fi jefuit și tu.” (Isaia, cap. 33).
Omul necinstit ascultă pe la uși, scormonește, provoacă, născocește, minciuni ticluiește. Este lipsit de integritate – componentă esențială
în structura ADN-ului personal. Un renumit baschetbalist american spunea că „Nu există o testare mai bună a integrității unui om decât
comportamentul acestuia atunci când greșește”, explicând că omul integru depune toate eforturile pentru a îndrepta greșeala, sau a-i
micșora efectele negative. Integritatea sau lipsa ei o putem constata observând și analizând acțiunile, credințele, metodele, măsurile și
principiile sale, toate zugrăvindu-i caracterul.
Necinstea incubă trădarea, despre care scriitorul francez Victor Hugo spunea că este „Biserica iadului”. Unii politicieni s-au dovedit
a fi trădători ai intereselor țării, ascunzând faptele lor reprobabile. Dramaturgul nostru Ion Luca Caragiale, cel care a ilustrat magistral
specificul și mecanismele parvenirii, în piesa „O scrisoare pierdută” are un dialog între Farfuridi și Brânzovenescu, primul exprimând:
„Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!”, și Brânzovenescu exprimându-și pretenția: „Dar cel puțin s-o
știm și noi”.
-36-
REGATUL CUVÂNTULUI


Necinstea politicienilor generează o atmosferă de teamă, neîncredere, declin social și moral.
În orice societate există și oameni decăzuți moral – ticăloși. Dar depinde cât de mulți sunt și ce funcții ocupă. Ne este cunoscută ticăloșia
a două perioade din istoria noastră: secolul fanariot (1711-1821) și jumătatea de secol comunist (1946-1989), despre care s-a scris mult.
Ticălos este denumit omul parșiv, nemernic, netrebnic, mișel, canalie. Ticăloșenia este legată de minciună; ticălosul nu-și poate apăra
înșelătoria decât prin minciună, fiindcă el este un om mic sau chiar de nimic, dar vrea sa devină – mare și tare. Este răzbătător, înfigăreț
sau băgăreț, obraznic, șmecher, sforar, pișicher, fățarnic și prefăcut. Râvnește la bunuri și putere. Fură, minte, stăpânește în afara oricărei
legi. Este lacom, hrăpăreț, nesățios și hulpav. Pe măsură ce îi crește puterea devine trufaș, îngâmfat, cusurgiu, lipsit de bun simț, mârlan,
bădăran, neam prost. În general îi plac femeile, știe să le ademenească și să le folosească. Foarte curând devine și răzbunător. Vrea, în
orice chip, să învingă, să stăpânească. Dacă dreptatea i se opune, o cumpără și timorează adversarii. Știm că „Cinstea nu se cumpără,
nici nu se vinde”, dar ticăloșia este cea care se poate cumpăra și se poate vinde ușor. Ticălosul lucrează de obicei în cârdășie cu oameni
de aceeași teapă, pentru a se putea acoperi unii pe alții, mințind și denaturând adevărul. Ticălosul este asemenea caracatiței – animalului
marin cu brațe puternice prevăzute cu ventuze – , lacom, apucător, hrăpăreț.
Trăim între ticăloși, pe unii i-am lăsat să ne conducă, să-și facă mendrele (a-și satisface interesele), cum se spune în popor, sau am fost
orbi? Când și cum vom redresa totul? Adevărat, este greu de luptat cu ticăloșii, întrucât ei se apără „cu înverșunare”.
Și totuși, supraviețuirea umanității va depinde de morală, de felul în care ne vom comporta. Iisus Hristos rostind cuvinte de binecu-
vântare, pe muntele Fericirilor, în auzul ucenicilor Săi și al mulțimii, printre ele a rostit și o cugetare despre valoarea morală universală
– Regula de Aur – care sună frumos și pe înțelesul tuturor: „Faceți pentru alții tot ce ați vrea să facă ei pentru voi” (Matei 7:12). Dacă un
om moral ar greși la un moment dat, el ar dori ca ceilalți să-i aplice pedeapsa pentru îndreptare. Ca atare, dacă unii din ceilalți au greșit,
au ticăloșit, noi va trebui să cerem pedeapsa pentru ticăloșiile lor făcute.
Să nu ne mirăm de atâtea citate, fiindcă „respectarea legilor se face după maxime morale”, spunea filosoful german Immanuel Kant
(1724-1804), unul dintre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului.
Pentru supraviețuirea noastră, pentru fericirea pe care ne-o dorim, ar trebui să fim conștienți de defectele societății în care trăim, să
dezvăluim necinstea și ticăloșia unora și să mergem pe drumul drept, chiar dacă el are cărări ademenitoare ale rătăcirii. „Rațiunea nu
aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu purtarea morală”, ne spune tot Immanuel Kant, în „Critica
rațiunii pure”.

Slavomir Almăjan
Canada Stins din Privire în Privire (1)

Drama singurătății

SLAVOMIR ALMAJAN

Am scris cândva despre singurătate ca o dramă, ca o tragedie personală... Deși finalitatea subiectu-
lui discutat, la nivel personal, este devastatoare nu numai pentru persoana dar are efecte nespus de
malefice in context social, originea acesteia nu este una lăuntrica și strict personală. Singurătatea
este locul gândului ascuns... Singurătatea este cuibul unde nu numai fapta dar și cauza ei sunt
concepute și aduse la o maturitate devastatoare. În context social degenerarea caracterului nu se
produce intotdeauna vizibil ci doar efectele efectele acesteia pot fi cuantificate printr-o observare
atentă și responsabilă. Asta nu stiam atunci...
Pe când revizitam, nu de mult, paradoxurile mecanicii cuantice, lucrurile legate de meditațiile mele
privind singurătate au început să evolueze într-o altă directie. Ceea ce a stârnit aceste gânduri este
paradoxul observatiei. Ideea generală este că observatia alterează realitatea(?!). De fapt aparitia
conceptului de paradox in domeniul cuanticii este cauzată de neputinta paradigmelor algebrice și ale fizicii de a explica existența. Unul
din paradigmele acestea este observarea... Obiectul nu exista decât atunci când e studiat sau „văzut”conform acestui paradox... De fapt
nu mi-am pus în gând să explic paradoxurile fizice și nici măcar nu pretind că aș fi putut face asta dar am descoperit o metaforă/mister
care poate fi aplicată la tema pe care care încerc s-o abordez acum: singurătatea.
O dramă a sufletului, când vorbim de singurătate, pare a fi ea insăși un paradox. Cine o poate pătrunde? Cine o poate măsura. Vedeți,
există efectele ei și uneori pot fi prevăzute chiar. Imaginează-ți că te trezești dintr-odată în mijlocul unei mulțimi care nu te vede. Încerci
să le atragi atenți in toate felurile dar continui sa nu fi văzut. Spargi o vitrină, răstorni coșurile de gunoi... Multimea va vedea toate acestea
dar tu vei fi in countinuare nevazut. universul pe care tu îl vezi nu există. Clar, nu?
Îți amintești de prietenii de cândva, persoanele în jurul cărora erai și te bucurai de propria ta existență? Desigur! Tu ai devenit tu, o
persoana unică datorită iteractiilor cu ei atât la suprafață cât, mai ales, în profunzime.În mijlocul lor tu ai devenit o poveste nu doar un
cuvânt fără context.
Îmi amintesc un vis din care m-am trazit profund tulburat. Se părea că eram într-un loc public cu multi oameni în jurul meu. Eram îngro-
zit că nu știam cine sunt, care-mi este numele, unde sunt si de unde vin. Ciudat, exista într-un fel ciudat conștiența că exist. Alergam în
mulimea aceea de la om la om de la clădire la cladire căutând ceva din mine acolo. Conștiința de sine nu mi-a folosit la nimic. La între-
bările mele, cei la care alergam cu întrebările nici măcar nu păreau că se uită la mine ci într-un gol dincolo de mine. Deși viața din mine
ardea, lumânarea vieții din mine era stinsă din ochii lor. Probabil că în mințile semenilor cunoscuți mie exista o inegalitate în ecuație, un
paradox or ceva deranjant pentru confortul lor intelectual. Poate că în ecuația perfectă presența mea și a ta a fost doar o iritare, o iritare
necesară pe altarul echilibrului sau un cuvânt în context care dădea înțeles înregimii textului. Este de neînțeles cum așa zisa „evoluție”
a ființei umane este rareori văzută în contextul societății și societatea este rareori văzută prin prisma relației dintre om și om. Vorbim, și
deseori aiurea, despre „clase sociale” și rareori despre individ. Este posibil că starea actuală corespunde unor anume interese ale unor
-37-
REGATUL CUVÂNTULUI


anume puternici și puțini. Despre singurătate și depresii or alte dezechibruri mintale se vorbește iarăși fără context unde omul ca individ
este doar o entitate matematică într-o statistică. Am meditat îndelung la una dintre cele mai dezastruoase stări de fapt în viața multora
dintre noi; singurătatea. voi face însă o referință la un articol curajos apărut în New York Times intitulat Social Interaction Is Critical for
Mental and Physical Health. Autorul citează pe Emma Sepala: „ cercetarea sociologică a arătat că mai mult de 25% dintre americani nu
aveau pe nimeni în care să se încreadă. Ei nu aveau un prieten apropiat cu care să se simtă confortabil să împartă o problemă perso-
nală.” Articolul se încheie cu un alt citat al Emmei: „Pentru cei care caută un stil de viață care promovează sănătatea, nu este suficient
să te concentrezi pe consumul de legume și disciplina exercițiilor regulate.” Dr. Seppala sfătuiește: “Nu uitați să vă conectați”. https://
www.nytimes.com/2017/06/12/well/live/having-friends-is-good-for-you.html
Deși util, articolul se limitează doar la aspectul unilateral al omului și nu la o reciprocitate dintre individ si grup. Vedeți, de multe ori nu
dorința de conectare este problema ci grupul care refuză conectia și refuzul este scuzat prin „compatibilitate”. Și asta, cititorule, poate
să-mi fie scuză pentru o largă doză de cinism. Vedeți, este atât de ușor, în contextul de mai sus să confunzi compatibilitatea socială cu
interesul mai mult sau mai puțin meschin al grupului. Acelaș „principiu” se aplică nu numai la acceptare ci și la epurare. Părerile diferite
sau contrare paradigmelor prin care „gândește” grupul sunt elementele care te descalifică de atenția care pe drept ți se cuvine. ”Groupt-
ink” este, după părerea mea, o anomalie socială prin gândirea individului trebuie sa fie expresia „gândirii” grupului. Într-un fel profetic
aproape, Benjamin Franklin spunea “If everyone is thinking alike, then no one is thinking.”
„Dacă toți gândesc la fel nimeni nu gândește.” AMIN! Da, acolo unde unitatea este confundată cu uniformitatea se naște tragedia spiri-
tului uman. Înțelegem din ce în ce mai mult că normele fără de norme ale „eliberării” cugetului uman sunt premisele idioțeniei de masă
care prind rădăcini acolo unde libertatea și originalitatea de expresiei era cândva la ea acasă. Stânga, elita liberală, au răspuns cu vio-
lență la Berkley University înaintea, în timpul și după o cuvântare a cuiva din aripa dreaptă a spectrului politic. S-a produs o animozitate
aproape permanentâ între două curente de gândire.
De obicei singuraticii sunt cei care înnoată împotriva curentului lărgind limitele cunoașterii dincolo „norme”. Conformitatea socială
reduce limitele la nivelul celui mai mic numitor comun. Conformitatea este un pat Procustian. Iată cum este văzut singuraticul liber
cugetător de un mare și glorios liber cugetător al românimii:
...„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, 
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, 
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, 
Universul fără margini e în degetul lui mic, 
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă, 
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;”(Mihai Eminescu - Scrisoarea 1)
Dincolo de „bătrânul dascăl” este vecinul de la capătul strazii care așteaptă un „ce mai faci” de la mine sau de la tine, este boschetarul
care așteaptă să-l vezi dincolo de hainele slinoase, este un eu și un tu sub degetul altor cicumstanțe. Este timpul, cred, să ne dăm seamă că
suntem cine suntem prin rodul interacțiilor pe orizontală. Grupul restrâns, unde individul este cunoscut prin numele lui mic, este vibrant
si spiritual, este prosper prin diversitatea si unicitatea idividului.

-38-

S-ar putea să vă placă și