Sunteți pe pagina 1din 5

Regimurile matrimoniale în Codul civil din 1864

Codul civil a deschis o nouă etapă în evoluția legislativă a regimurilor matrimoniale, prin
faptul că materia era mai sistematizată, s-au introdus noutăți și se face trecerea efectivă de la
cutumă la dreptul scris. Codul civil român a fost elaborat după modelul francez de la 1804 și cu
câteva influențe ale codului civil italian.
Sistemul regimurilor matrimoniale puse în operă de Codul civil a fost unul în acord cu
tradiția românească și cu legislația timpului. Codul nu a derogat de la obiceiul înzestrării și nici nu
a adus schimbări spectaculoase, singura excepție notabilă fiind consacrarea legală incapacității
femeii măritate. Aceasta a fost preluată în întregime din Codul lui Napoleon.
Regimurile matrimoniale prin prisma Codului civil din 1864 pot fi caracterizate ca fiind
libere, imutabile, iar regimul legal era cel de tip separatist. Codul civil recunoștea libertatea
convențiilor matrimoniale. Regimul matrimonial trebuia stabilit anterior datei căsătoriei și nu
putea fi modificat voluntar în cursul acesteia, spre deosebire de jus valachicum. Regimul legal
aplicabil, în cazul în care soții nu au încheiat un contract de căsătorie, era cel de separație a
bunurilor sau a patrimoniilor soților, regim în care fiecare își păstra bunurile cu care intra în
căsătorie, iar averea dobândită de oricare dintre soți nu descria masă comună de bunuri.

IV.1. Incapacitatea femeii măritate


Prin introducerea incapacității femeii măritate, Codul se abate de la tradiția juridică română,
împrumutând din dreptul francez, incapacitate ce a existat până în anul 1932 și a fost foarte criticată
în epocă. Subliniem faptul că, orice incapacitate a femeii, măritate sau nu, este un indiciu clar al
puterii masculine, bazate pe discriminarea și inegalitatea dintre sexe.

Căsătoria a fost concepută ca o societate între soți și după cum știm, orice asociere trebuie
să aiba și un șef, astfel, în familie, conform tradiției și naturii, acesta nu putea fi altul decât bărbatul.
În consecință, puterea maritală a bărbatului avea nevoie de incapacitatea femeii sale.

"Femeia are o capacitate parțială, în virtutea căreia poate să administreze liber și să se


folosească de averea sa fără nici o autorizație; ea poate de asemenea aliena cu titlu oneros, fără
autorizație, averea sa mobilă... . Dar pentru toate celelalte acte, fie ale alienației cu titlu gratuit sau
oneros, acțiuni în justiție, achiziții, obligații etc., femeia are nevoie, pentru a le putea face în mod
valabil, de autorizația bărbatului sau, în lipsă, a justiției."1

Incapacitatea femeii măritate era un exercițiu și avea un caracter absolut, în sensul că ea


opera în raporturile dintre femeia căsătorită și oricare altă persoană și un caracter special, luând în
considerare faptul că femeia putea face acte de administrare și folosință fără autorizare maritală.
Lipsa capacității femeii începea în momentul căsătoriei și înceta la desfacerea sau încetarea
acesteia.

Femeia putea încheia o serie de acte juridice pentru care nu se impunea autorizarea
bărbatului, aceste acte referindu—se la bunurile proprii. Femeia căsătorită putea face singură orice
act juridic de folosință, administrare și conservare a averii sale mobiliare sau imobiliare (arenda,
locația, culegerea fructelor bunurilor proprii, reparația bunurilor, plasarea economiilor în conturi
proprii, înscrierea unei ipoteci, partaj mobiliar etc).

Incapacitatea femeii măritate privea deci, orice act extrajudiciar care depășea sfera celor de
administrare, cu condiția obținerii autorizației bărbatului în toate celelalte cazuri. Femeia nu putea
sta în judecată, ca reclamant ori pârât, fără autorzare maritală, chiar dacă cauza judecății era
privitoare la un act pe care femeia putea să-l încheie valid și singură.

IV.2. Regimul matrimonial legal de separație


Regimul separatist era unul clasic, legiuitorul reglementând separația de patrimonii
asemănător regimurilor comunitare și uneori atașată separației de corp.

Între regimul matrimonial separatist și separația de patrimonii există câteva deosebiri, astfel,
regimul separatist era un regim legal, pe când separația de patrimonii era doar o instituție aplicabilă
în caz de criză patrimonială a căsătoriei; separația de patrimonii era o instituție judiciară, regimul
separatist era unul legal; separația de patrimonii era limitată în timp și supusă altor condiții de
formă și fond decât regimul de separație; separația de patrimonii avea un caracter extraordinar,
fiind o excepție de la regula imutabilității regimurilor matrimoniale, pe când separația marimonială
era o instituție juridică ordinară; separația de patrimonii modifica temporar și în parte raporturile

1
C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, A.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I-III, Ed. All, București, 1998
patrimoniale dintre soți, indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil lor, pe când instituirea
regimului separatist înlătura defintiv posibilitatea ca soții să opteze pentru un alt regim aplicabil.

Raportat la orice regim matrimonial, prin separația de patrimonii sau de bunuri trebuie să
înțelegem mijlocul judiciar prin care femeia măritată punea capăt puterilor de administrare ale
bărbatului asupra bunurilor matrimoniale. Raportat la regimul dotal, separația de patrimonii era
instituția prin care femeia determina încetarea dreptului de administrare asupra dotei a bărbatului,
cu efectul restituirii acesteia.

Ca mecanism judiciar, separația de patrimonii, putea fi extinsă la orice regim matrimonial,


deoarece avea scopul de a constitui un mijloc de protecție a femeii măritate.

IV.3. Regimul matrimonial dotal

Din punct de vedere practic, dota era cea mai răspândită convenție matrimonială în epocă.

Ca regim matrimonial, prin dotă se înțelegea anumite bunuri care erau oferite în
administrarea bărbatului, cu scopul ca acesta să suporte sarcinile căsătoriei. Dota se prezenta ca un
regim separatist, cu efectul divizării bunurilor femeii în două mase distincte, și anume bunurile
dotale și parafernale. Pentru dreptul român din epocă, regimul dotal era considerat dreptul comun
al separației dintre soți.

O regulă esențială era că orice bun al femeii dotate era clasificat parafernal, daca nu se
dovedea contrariul, și anume că era dotal. Acest principiu se explica prin faptul că regimul juridic
dotal era unul extraordinar, chiar dacă nu de drept strict.

Apoi, s-a arătat că regimul matrimonial dotal putea să funcționeze și fără constituirea
efectivă a dotei, lucru posibil deoarece dota putea fi constituită și din bunurile viitoare ale femeii.
Evident acest aspect reprezenta mai mult o excepție, dar concluzionăm de aici că în cazul dotei
fără suport patrimonial, soții erau căsătoriți sub regim pur de separație.

Principiul care guverna asupra convenției matrimoniale de dotă era acela al libertății de
voință, părțile având posibilitatea să-și amenajeze regimul dotal după cum credeau de cuviință,
respectând legislația în vigoare.
Regula imutabilității dotei nu este decât o aplicare a principiului general consacrat în Codul
civil, prin care soții nu pot modifica voluntar regimul lor matrimonial în timpul căsătoriei. O altă
regulă se referă la fixitatea suportului patrimonial al convenției de dotă, prin care soții nu puteau
să modifice întinderea drepturilor dotale prin micșorarea sau mărirea averii dotale. Prin cele
arătate, notăm că separația de patrimonii punea capăt regimului matrimonial dotal, înlocuindu-l cu
unul de separație dintre soți, iar efectul esențial al acestei separații de patrimonii era că dota se
restituia femeii, distrugând astfel și principiul intangibilității dotei.

Practica judiciară a vremii, de inspirație franceză fiind, considera că dota, ca și convenție


matrimonială, avea caracter mixt, era gratuită față de femeie și oneroasă față de bărbat. Dacă
privim astăzi regimul de lege al dotei, concluzionăm că dota nu poate fi oneroasă pentru bărbat,
deoarece dota nu se constituia în avantajarea bărbatului ci pentru a susține sarcinile căsătoriei,
aceasta nu îl scutea pe bărbat de a contribui la aceste sarcini. Se mai poate observa că dota rămânea
în proprietatea femeii, deci bărbatul nu avea un drept real, ca în dreptul roman, asupra dotei.
Bărbatul avea acțiunile dotale, un drept de administrarea asupra dotei, fiind asimilat cu un
uzufructuar cu toate drepturile și obligațiile acestuia. În final, bărbatul era obligat să suporte
ipoteca legală a femeii măritate și să restituie dota la încetarea regimului matrimonial dotal.

Din cele de mai sus deducem faptul că toate drepturile pe care le avea bărbatul asupra averii
dotale trebuiau exercitate în interesul familiei, pentru susținerea cheltuielilor, și nu în interes
propriu. Femeia avea dreptul să pună capăt regimului dotal prin separația judiciară de patrimonii,
în cazul în care bărbatul deturna folosirea dotei. Restituirea dotei sugerează doar amăgitor că
bărbatul ar fi fost vreodată proprietar al acesteia, dota aparținând cu titlu de proprietate femeii sale.
Această măsură este doar o altă dovadă a lichidării regimului dotal, iar ceea ce se restituia era doar
administrarea de jure a bunurilor dotale, care a aparținut bărbatului în timpul căsătoriei.

Considerăm că, raporturile juridice care descriu situația bărbatului sub regim dotal îmbracă
mai degrabă unele caractere ale raporturilor sinalagmatice, decât ale celor oneroase. Conform legii,
bărbatul era obligat la restituirea dotei, la administrarea ca un bun uzufructuar a acesteia, fapt ce
arată că raporturile dintre soți erau sinalagmatice, și nu neapărat oneroase.

În ceea ce privește dota ca avere, aceasta putea fi orice bun aflat în circuitul civil, indiferent
de valoarea ei, redusă, medie sau foarte mare, nu conta specia bunului, mobile sau imobile, creanțe
sau prestații periodice în natură, bunuri fungibile sau consumptibile, drepturi prezente sau viitoare,
exclusive sau fracțiuni de drept etc.

De-a lungul tradiției sale, regimul dotal a fost criticat din partea doctrinei, în special pentru
inalienabilitatea bunurilor dotale, dar și a bunurilor bărbatului, care constituia o derogare gravă de
la dreptul comun și punea în pericol siguranța circuitului civil și a creditului. Că dota, de fapt, a
fost un regim matrimonial de tip aristocrat, accesibil doar celor care dețin averi, sau că ar fi un
regim separatist, care nu crea o minimă solidaritate între soți.