Tehnici FNP speciale cu caracter general

1. Inversarea lentă IL
Prima mişcare (primul timp) se face în sensul acţiunii musculaturii puternice.
Explicaţie neurofiziologică: Tehnica IL se bazează pe:
 legea “inducţiei succesive” a lui Sherrington: ”o mişcare este facilitată de
contracţia imediat precedentă a antagonistului ei”;
 rezistenţa la mişcare determină o influenţă inhibitorie a reflexului Golgi asupra
motoneuronului muşchiului care se contractă – flexorii cotului în acest exemplu
şi facilitează prin acţiune reciprocă agonistul (extensorii cotului);
 acţiunea inhibitorie a celulelor Renshow pentru motoneuronul alfa antagonist;
 agoniştii (muşchii extensori în acest exemplu) se întind progresiv în timpul
contracţiei antagonistului, şi ca urmare, la finalul mişcării (când sunt maxim
întinşi) vor fi facilitaţi prin impulsuri provenite de la nivelul fusului muscular (de
la receptorul secundar Ruffini).
În acest fel inversarea mişcării (timpul 2, trecerea la contracţia concentrică a
extensorilor cotului) găseşte aceşti muşchi pregătiţi, facilitaţi, determinând o
contracţie mai puternică a lor.

ILO = este o variantă a tehnicii IL, în care se introduce contracţia izometrică la

sfârşitul amplitudinii mişcării.
Explicaţie neurofiziologică:
 datorită izometriei de la sfârşitul mişcării se declanşează o recrutare de
motoneuroni gama a muşchiului respectiv. Astfel, fusul neuromuscular va
continua va continua trimiterea unor influxuri nervoase cu caracter predominant
facilitator, deşi apare reflexul Golgi, şi activitatea celulelor Renshow, care
încearcă să blocheze efectul facilitator.

În concluzie, IL (cu contracţie izotonică) inhibă contracţia muşchiului care face

mişcarea, spre sfârşitul acesteia, dar pregăteşte muşchiul slab, agonistul, în timp ce
ILO (cu contracţie izometrică) măreşte forţa de contracţie a muşchiului care
realizează mişcarea respectivă.

2. Contracţiile repetate (CR) - se execută numai pe musculatura unei direcţii de

mişcare, care este slabă. Se aplică în 3 situaţii diferite:
a. când muşchii schemei de mişcare sunt de forţa 0 sau 1:
b. când muşchii sunt de forţa 2 sau 3: contracţie izotonică cu rezistenţă pe toată
amplitudinea de mişcare, iar din loc în loc se aplică întinderi rapide, scurte.
c. când muşchii sunt de forţă 4 – 5, dar fără să aibă o forţă egală peste tot:
contracţie izotonică până la nivelul golului de forţă unde se face izometrie,
1
 urmată de relaxare; se fac apoi întinderi rapide, scurte ale agonistului, după care
se reia contracţia izotonică cu rezistenţă maximală, trecându-se de zona “golului”
de forţă.
Explicaţie neurofiziologică:
 efectul reflexului miotatic;
 prin rezistenţa ce se aplică mişcării (maximală la F2 – 3, maximă la F4 - 5) se
facilitează sistemul gama şi ca urmare aferenţele primare ale fusului vor conduce
la recrutări de motoneuroni alfa suplimentari;
 facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular
activator.

3. Secvenţialitatea pentru întărire (SI)

Se realizează când un component dintr-o schemă de mişcare este slab.
Se execută o contracţie izometrică maximă în punctul “optim” al musculaturii
puternice – normale; ori este acelaşi muşchi de pe partea contralaterală;
Punctul optim pentru crearea superimpulsului variază: în general, pentru
muşchii flexori, este în zona medie, iar pentru extensori în zona scurtată.
Variantă: Se execută izometrie pe aceeaşi musculatură a membrului opus.

Explicaţie neurofiziologică:
 această tehnică se bazează pe fenomenul iradierii de la nivelul motoneuronilor
activaţi ai musculaturii puternice-normale (superimpulsul creat de izometrie),
spre motoneuronii musculaturii slabe;
 creşterea recrutărilor de motoneuroni alfa şi gama datorită rezistenţei aplicate;
 facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular
activator.

4. Inversarea agonistică (IA)

Se execută contracţii concentrice pe toată amplitudinea, apoi progresiv (ca
amplitudine) se introduce contracţia excentrică.
Explicaţie neurofiziologică:
 contracţia excentrică, promovează şi întinderea extrafusală şi pe cea intrafusală -
ceea ce măreşte influxul aferenţelor fusale. Atenţie: la muşchii extensori posturali
(tonici), contracţia excentrică realizată în zona alungită va declanşa impulsuri în
aferenţele secundare ale fusului şi, deci influenţe inhibitorii musculare.
 creşterea recrutărilor de motoneuroni alfa şi gama datorită rezistenţei aplicate;
 facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular
activator.

2
Tehnici FNP specifice
Tehnici pentru promovarea mobilităţii
1. Iniţierea ritmică (IR) se realizează atât în caz de hipertonie cât şi în hipotonie.
Se realizează mişcări lente, ritmice, mai întâi pasiv, apoi treptat pasivo-activ şi
activ, pe întreaga amplitudine a unei scheme de mişcare.
În cazul în care există o hipertonie care limitează mişcarea, scopul este obţinerea
relaxării; când există o hipotonie, IR are ca scop iniţial menţinerea memoriei
kinestezice şi păstrarea amplitudinii de mişcare.
După ce se poate realiza activ, se poate trece la efectuarea tehnicii IL.
Explicaţie neurofiziologică:
 cortexul, influenţat de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului
muscular al musculaturii hipertone;
 echilibrarea tonusului agonist-antagonist în timpul mişcărilor pasivo-active;
 întinderea alternativă a agonistului şi antagonistului determină influenţe
excitatorii în cazul musculaturii hipotone; în cazul musculaturii hipertone
mişcările pasive se fac în ritm lent (pentru a nu declanşa reflexul miotatic).

2. Rotaţia ritmică (RR) este utilizată în situaţii de hipertonie cu dificultăţi de

mişcare activă. Se realizează rotaţii ritmice stg-dr (lateral – medial), pasiv sau
pasivo-activ (în articulaţiile în care se poate – SH şi CF – în care există mişcare
osteokinematică de rotaţie), în axul segmentului, lent, timp de aprox.10 sec.
Mişcarea pasivă de rotaţie poate fi imprimată oricărei articulaţii (chiar dacă această
articulaţie nu prezintă mişcare osteokinematică de rotaţie, ci doar mişcare
artrokinematică de rotaţie (numită şi rotaţie conjunctă) – Ex: articulaţiile
interfalangiene).
Se poate admite că mişcările de supinaţie-pronaţie şi cele de rotaţie a
genunchiului (atunci când genunchiul este flectat şi glezna dorsiflectată) sunt
mişcări de rotaţie osteokinematică).
Explicaţie neurofiziologică:
 cortexul, influenţat de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului
muscular al musculaturii hipertone;
 mecanoreceptorii locali, articulari şi periarticulari, excitaţi de rotaţie, declanşează
inhibiţia motoneuronilor alfa ai musculaturii periarticulare.

3. Mişcarea activă de relaxare-opunere (MARO) se aplică în cazurile hipotoniei

musculare ce nu permite mişcarea pe o direcţie.
Se execută astfel: pe musculatura slabă, în zona medie spre scurtă, dar acolo
unde există o forţă “mare” se execută o contracţie izometrică. Când se simte că
această contracţie a ajuns maximă se solicită pacientului o relaxare bruscă
(verificată de către Kt. prin intermediul contraprizei), după care Kt-ul execută rapid
3
o mişcare spre zona alungită a musculaturii respective, aplicând şi câteva întinderi
rapide în această zonă de alungire musculară (câteva arcuiri). Urmează o contracţie
izotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea posibilă.
Indicaţii metodice: Arcuirile se realizează cu accentuarea (efectuare rapidă) mişcării
de flexie, pentru declanşarea reflexului miotatic.
Explicaţie neurofiziologică:
 fenomenul de coactivare (facilitarea simultană a motoneuronilor alfa şi gama),
atunci când contracţia izometrică se execută în zona scurtată;
 activitatea buclei gama creşte datorită izometriei şi ca urmare aferenţele primare
ale fusului vor conduce la recrutări de motoneuroni alfa suplimentari;
 când agoniştii (muşchii hipotoni) sunt maxim întinşi, receptorul secundar Ruffini
de la nivelul fusului muscular va trimite impulsuri facilitatorii;
 efectul reflexului miotatic în timpul întinderilor rapide;
 facilitarea sistemului gama – în timpul contracţiei izotone cu rezistenţă
maximală.

4. Relaxare - opunere (RO) (tehnica se mai numeşte “ţine-relaxează” – traducerea

denumirii din engleză “Hold - relax”).
Se utilizează când amplitudinea unei mişcări este limitată de hipertonie
musculară (contractură miostatică); este indicată şi atunci când durerea este cauza
limitării mişcării (durerea fiind deseori asociată hipertoniei).
Tehnica RO are 2 variante:
I. RO antagonistă - în care se va “lucra” (se va face izometria) muşchiul hiperton;
II. RO agonistă - în care se va “lucra” (se face izometria) muşchiul care face
mişcarea limitată (considerat muşchiul agonist).
În ambele variante izometria se va executa în punctul de limitare a mişcării;
după menţinerea timp de 5-8 sec. a unei izometrii de intensitate maximă se va cere
pacientului o relaxare lentă. Odată relaxarea făcută, se poate repeta izometria de mai
multe ori sau pacientul, în mod activ, va încerca să treacă de punctul iniţial de
limitare a mişcării (contracţie izotonică a agonistului, fără rezistenţă din partea Kt-
lui).
Pentru a maximaliza intensitatea izometriei se cere pacientului “să ţină” adică
nu pacientul va împinge cu o forţă oarecare şi Kt-ul se va opune, ci Kt-ul va
împinge, (spre contracţia excentrică, fără să provoace însă acest tip de contracţie
musculară), desigur, ţinând cont de forţa actuală a pacientului.
Explicaţie neurofiziologică:
Pentru RO antagonist:
 cu cât durata de aplicare a izometriei antagonistului mişcării limitate (muşchii
contracturaţi) este mai mare şi repetările acesteia într-o şedinţă mai numeroase, cu

4
atât apare mai repede oboseala unităţilor motorii la placa neuromotorie şi tensiunea
muşchiului scade (se relaxează);
 excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene;
 descărcările celulelor Renshow, scad activitatea motoneuronilor alfa ai
muşchiului respectiv (ai muşchiului antagonist – hiperton);
 comanda verbală influenţează centrii superiori.
Pentru RO agonist:
 izometria pe muşchii care fac mişcarea limitată (agoniştii) determină un efect de
inhibiţie reciprocă pentru antagonist;
 recrutarea de noi motoneuroni pentru agonist, crescând astfel forţa agonistului.
Observaţie:
- RO aplicată unor muşchi posturali extensori nu determină efecte inhibitorii.

5. Relaxare - contracţie (RC) se realizează în caz de hipertonie musculară.

Se aplică numai antagonistului, adică celui care limitează mişcarea (vezi
tehnica RO); este mai dificil de aplicat în caz de durere.
La punctul de limitare a mişcării se realizează o izometrie pe muşchiul
hiperton şi concomitent o izotonie executată lent şi pe toată amplitudinea de mişcare
de rotaţie din articulaţia respectivă (la început rotaţia se face pasiv, apoi pasivo-
activ, activ şi chiar activ cu rezistenţă; desigur că în cazul articulaţiilor ce nu
prezintă mişcare osteokinematică de rotaţie – vezi tehnica RR –, tehnica RC se va
aplica doar imprimând pasiv mişcarea de rotaţie).
Explicaţie neurofiziologică:
 izometria antagonistului mişcării limitate (muşchii contracturaţi) duce la
oboseala unităţilor motorii la placa neuromotorie şi ca urmare tensiunea muşchiului
scade;
 excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene;
 descărcările celulelor Renshow, scad activitatea motoneuronilor alfa;
 receptorii articulari excitaţi de mişcarea de rotaţie, au rol inhibitor pentru
motoneuronii alfa (rotaţia are efect de relaxare pentru muşchii periarticulari).

6. Stabilizare ritmică (SR) – este utilizată în limitările de mobilitate date de

contractura musculară, durere sau redoare postimobilizare.
Se execută contracţii izometrice pe agonişti şi pe antagonişti, în punctul de
limitare a mişcării; între contracţia agonistului şi cea a antagonistului nu se permite
relaxarea (cocontracţie).

5
 Tehnica are două variante ce se execută în ordine: prima este varianta
simultană (mai simplu de efectuat de către pacient) urmată de varianta alternativă.
Comanda verbală (valabilă mai ales pentru tehnica alternativă) este “ţine, nu mă
lăsa să-ţi mişc...!”.
Explicaţie neurofiziologică:
 cocontracţia determină facilitarea motoneuronilor alfa şi gama; creşte recrutarea
de unităţi motorii sub contracţiile izometrice aplicate pe fiecare parte a articulaţiilor;
 izometria pe muşchii care realizează mişcarea limitată determină un efect de
inhibiţie reciprocă pentru antagonist;
 izometria antagonistului mişcării limitate (muşchii contracturaţi) duce la
oboseala unităţilor motorii la placa neuromotorie şi ca urmare tensiunea muşchiului
scade;
 excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene, la fel şi
descărcările celulelor Renshow, scăzând astfel activitatea motoneuronilor alfa
pentru muşchii antagonişti (hipertoni).

Tehnici pentru promovarea stabilităţii

1. Contracţie izometrică în zona scurtată (CIS). Se execută contracţii izometrice
repetate, cu pauză între repetări, la nivelul de scurtare a musculaturii. Se execută, pe
rând, pentru musculatura tuturor direcţiilor de mişcare articulară.
În vederea câştigării cocontracţiei în poziţia neîncărcată, în cazul în care pacientul
nu este capabil să execute direct tehnica CIS se execută următoarea succesiune: IL -
ILO – CIS.
Explicaţie neurofiziologică:
 Refacerea sensibilităţii fusului neuromuscular în zona scurtată, unde receptorii
secundari – Ruffini, în special de la nivelul musculaturii tonice, generează
impulsuri cu caracter inhibitor pentru motoneuronii alfa agonişti; acest lucru
trebuie combătut, astfel încât impulsurile facilitatorii de la nivelul cortexului
refacerea să nu fie “anihilate”; astfel, se reface capacitatea muşchiului de a
realiza o contracţie eficientă în zona de scurtare a fibrelor musculare.

2. Izometrie alternantă (IzA) reprezintă executarea de contracţii izometrice scurte,

alternative, pe agonişti şi pe antagonişti, fără să se schimbe poziţia segmentului
(articulaţiei) şi fără pauză între contracţii. Se realizează (pe rând) în toate
punctele arcului de mişcare şi pe toate direcţiile de mişcare articulară (pe rând).
Se trece apoi într-un alt punct al arcului de mişcare şi se repetă tehnica.
După ce se realizează în toate punctele arcului de mişcare pentru flexia şi extensia
umărului, se execută aceeaşi tehnică în fiecare punct pe: abducţie, adducţie, abducţie
orizontală, adducţie orizontală, rotaţii.

6
 În cazul în care pacientul nu poate trece direct de la CIS la IZA se va face ILO
cu scăderea amplitudinii de mişcare, în aşa fel încât izometria de la sfârşitul ILO-
ului să nu se mai facă la capătul amplitudinii de mişcare articulară, ci progresiv să
ne apropiem şi să ajungem la punctul dorit pentru efectuarea IzA.
Explicaţie neurofiziologică:
 cocontracţia determină facilitarea motoneuronilor alfa şi gama; creşte recrutarea
de unităţi motorii sub contracţiile izometrice aplicate pe fiecare parte a
articulaţiilor;
 receptorii articulari din jurul suprafeţei articulare au rol în stabilitatea posturilor
cu încărcare (telescoparea);
 dacă contracţiile izometrice se efectuează în regim de intensitate maximă, se
obţine o sumare a explicaţiilor neurofiziologice valabile pentru ambele variante
ale tehnicii RO.

3. Stabilizarea ritmică (SR) este utilizată şi pentru refacerea stabilităţii (tehnica

utilizată pentru testarea unei articulaţii în ceea ce priveşte stabilitatea acesteia). Se
realizează în toate punctele arcului de mişcare, pe toate direcţiile de mişcare
articulară.
Tehnica este descrisă la tehnici pentru refacerea mobilităţii.

Odată rezolvată cocontracţia din postura neîncărcată - se trece la poziţia de

încărcare (de sprijinire pe articulaţia respectivă; Ex.: “patrupedia” – bună pentru
încărcarea articulaţiei şoldului, umărului, cotului, pumnului) şi se repetă
succesiunea tehnicilor (CIS-SR).

Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate

În cadrul acestei etape se urmăresc următoarele obiective:
- tonifierea musculară pe parcursul mişcării disponibile
- obişnuirea pacientului cu amplitudinea funcţională de mişcare
- antrenarea pacientului de a-şi lua singur variate posturi etc.
Tehnicile FNP ce se utilizează pentru mobilitatea controlată sunt: IL, ILO, CR, SI,
IA.

Tehnici pentru promovarea abilităţii

Pentru promovarea acestei etape pe lângă tehnicile FNP studiate, acest stadiu
prezintă şi două tehnici specifice.

1. Progresia cu rezistenţă (PR) reprezintă opoziţia făcută de kinetoterapeut

locomoţiei (târâre, mers în patrupedie, pe palme şi tălpi, mers în ortostatism);
Explicaţie neurofiziologică:

7
 opoziţia la mişcare duce la creşterea recrutării de motoneuroni alfa şi la o
excitare mai mare pe aria motorie cerebrală a zonelor implicate (necesare) în
comanda musculaturii necesare efectuării mişcărilor cerute.

2. Secvenţialitatea normală (SN) este o tehnică ce urmăreşte coordonarea

componentelor unei scheme de mişcare, care are forţă adecvată pentru executare,
dar secvenţialitatea nu este corectă (incoordonare dată de o ordine greşită a
intrării muşchilor în activitate – nu de la distal la proximal – sau de grade de
contracţie musculară inadecvate în raportul agonist-antagonist).
Explicaţie neurofiziologică:
 Învăţarea unor engrame corecte de mişcare presupune învăţarea şi repetarea
mişcărilor de la distal spre proximal;
 Rezistenţa maximală la fiecare componentă a mişcării globale duce la creşterea
recrutării de motoneuroni alfa (pentru muşchii respectivi) şi la o excitare mai
mare pe aria motorie cerebrală a zonelor implicate (necesare) în comanda
musculaturii necesare efectuării mişcării, cu inhibarea consecutivă a muşchilor
neimplicaţi.
