Marie Curie

Marie Skłodowska Curie, descoperitoarea elementelor radioactive

poloniu și radiu, a fost prima femeie care a primit un premiu Nobel
şi primul savant care a primit două premii Nobel, pentru fizică în
1903 şi pentru chimie în 1911.

Născută la Varșovia, pe 7 noiembrie 1867, într-o familie de

profesori, Marie Curie moşteneşte dragostea pentru ştiinţă de la
tatăl ei, profesor de matematică şi fizică. Al cincilea membru al
familiei Skłodowska, Marie are parte de o copilărie dificilă marcată
de pierderea la vârsta de 8 ani a surorii ei mai mari, bolnavă de tifos
şi apoi, peste trei ani, a mamei, care la 42 de ani a fost răpusă de
tuberculoză.

Pierderile suferite o fac să se refugieze în studiu, obţinând rezultate

foarte bune; în 1883 a absolvit cu medalia de aur cursurile şcolii
secundare. Deşi a sperat să poată preda în şcoli, circumstanţele
familiale o obligă să ia o altă decizie, aşa încât acceptă să lucreze o
vreme ca guvernantă a unor copii de familie înstărită. Astfel îşi
poate susţine sora, Bryonia, să poată studia medicina în Franţa,
pentru că şi aceasta la rândul ei să o poată ajuta să îşi continue
studiile.

În toamna anului 1891, la vârsta de 17 ani, situaţia financiară îi

permite în sfârşit să părăsească casa părintească şi să plece la Paris,
la sora ei, unde îşi continuă studiile la Sorbona, devenind licenţiată
în fizică (în 1893) şi în matematică (în 1894). Înainte de a-şi termina
studiile în matematică, tânăra Marie a fost solicitată de către
Societatea pentru Încurajarea Industriei Naţionale pentru a face un
studiu despre proprietăţile magnetice ale diferitelor oţeluri în
funcţie de compoziţia lor chimică. Pentru a putea realiza acest
studiu avea nevoie de un laborator unde să efectueze
experimentele, aşa că în primăvara anului 1894 un fizician polonez îi
face cunoştinţă cu colegul său, Pierre Curie. Şef de laborator la
Şcoala Municipală din Paris, acesta făcea o muncă de pionierat în
studiul magnetismului şi ar fi putut să o ajute pe Marie în finalizarea
proiectului. Întâlnirea dintre Curie şi Skłodowska avea să schimbe
nu numai vieţile celor doi, dar şi cursul istoriei.

Mai în vârstă decât Marie cu 10 ani, Pierre vede în ea un egal cu

acelaşi devotament şi pasiune pentru ştiinţă ca şi el, astfel că în
scurt timp între ei apare o puternică legătură de prietenie care mai
apoi se transformă în dragoste şi pe 26 iulie 1895 cei doi se
căsătoresc.
„Munca noastră ne-a făcut să devenim din ce în ce mai apropiaţi,
astfel încât amândoi am ajuns la concluzia că nici unul din noi nu va
găsi pe altcineva mai bun alături de care să îşi petreacă viaţa” scrie
Marie Curie în memoriile sale.

Născut la Paris în 1859, Pierre Curie a descoperit o relaţie

importantă care leagă proprietăţile magnetice ale unei substanţe de
temperatură. Temperatura la care unele substanţe iniţial
magnetizate îşi pierd proprietăţile magnetice se numeşte de atunci
Punct Curie. Tot Pierre Curie a inventat o balanţă de înaltă
sensibilitate pentru cercetări ştiinţifice, care de asemenea îi poartă
numele şi care a ajutat-o pe Marie în munca ei de mai târziu.

Alegerea lui Marie Curie de a studia radioactivitatea vine în urma a

două mari descoperiri făcute de alţi doi fizicieni ai acelor vremuri.

În decembrie 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen a

descoperit un fel de rază care putea trece prin lemn sau carne şi
care putea să fotografieze oasele omeneşti. El numeşte aceste raze,
razele X, acest X definind necunoscutul fenomenului. Pentru
această descoperire Röntgen devine în 1901 primul laureat Nobel
din fizică.

În 1896, la câteva luni după descoperirea lui Röntgen, fizicianul

francez Henri Becquerel raportează Academiei Franceze de Ştiinţă
că unii compuşi ai uraniului, chiar dacă sunt ţinuţi în întuneric, emit
raze care impresionează o placă fotografică. El a făcut această
descoperire accidental. Surprinzătoare descoperire nu pare însă să
intereseze comunitatea oamenilor de ştiinţă a cărei atenţie era
îndreptată mai ales către descoperirea lui Roentgen, neglijând
„razele” lui Becquerel („razele” uraniului).

Marie Curie însă devine interesată de aşa-numitele „raze” ale

uraniului şi neavând multă literatură de specialitate la dispoziţie
începe să le studieze experimental în laboratorul în care lucra,
folosindu-se de electrometru, un ingenios aparat inventat cu 15 ani
în urma de soţul ei Pierre Curie împreună cu fratele său.

Prin numeroasele sale experimente Marie confirmă descoperirea lui

Becquerel, şi anume că efectul electric al „razelor” uraniului este
constant. Pentru a explica aceste proprietăţi ea emite o ipoteză
revoluţionară, anume că emisia razelor de către compuşii uraniului
reprezintă o proprietate intrinsecă a atomilor acestuia.

Ajutată de alţi chimişti ea continuă cercetările testând toate

elementele cunoscute pentru a determina dacă şi alte elemente sau
minerale au aceleaşi proprietăţi. În aprilie 1898 cercetările duc la
descoperirea faptului că şi compuşii toriului emit raze Becquerel.
Din nou această emisie pare a fi o proprietate atomică. Pentru a
defini aceste proprietăţi ale uraniului şi toriului ea propune
termenul de radioactivitate.

Surprinzătoarele rezultate obţinute de Marie care duc la

descoperirea radioactivităţii o fac, atât pe ea cât şi pe soţul ei
Pierre, să continue cercetările în această direcţie. Ei încep să
cerceteze minereurile de uraniu, thoriu şi pehblendă şi emit ipoteza
că printre aceste elemente se găseşte, în cantitate mică, un element
mult mai radioactiv decât elementele chimice radioactive deja
cunoscute. Descoperirea unui nou element chimic radioactiv era
greu de făcut deoarece pehblenda este un minereu complex format
dintr-o combinaţie de 30 de elemente chimice. În urma
experimentelor pe care le fac, ei observă o puternică activitate
radioactivă în fracţiunile care conţin bismut sau bariu. La sfârşitul lui
iunie 1898 ei separă din fracţiunile de bismut o substanţă cu o
activitate mai mare de 300 de ori faţă de cea a uraniului, element
care din punct de vedere chimic se comportă ca şi bismutul, dar
fiind radioactiv trebuia să fie vorba de un element nou. Acest
element primeşte numele “poloniu”, în cinstea ţării natale a lui
Marie Curie.

După alte câteva luni de muncă asiduă, pe 26 decembrie 1898, soţii

Curie informează Academia Franceza de Ştiinţă că au obţinut
confirmarea existenţei unui alt nou element, de data asta obţinut
din bariu, element pe care îl numesc “radiu”. Astfel cei doi sunt pe
cale să realizeze visul oricărui om de ştiinţă din acele vremuri şi
anume înscrierea în Tabelul Periodic al Elementelor a unor noi
elemente chimice. Pentru aceasta însă vor trebui să convingă
comunitatea ştiinţifică de existenţa efectivă a acestora, astfel că
încep o muncă asiduă pentru obţinerea, determinarea maselor lor
atomice şi, dacă se va dovedi posibil, izolarea acestora. După trei
ani de muncă şi sute de cristalizări, făcute din tone de minereu,
Marie reuşeşte în sfârşit să izoleze un decigram pur de clorură de
radiu şi determină masa acestui element chimic ca fiind 225. Ea
prezintă descoperirea făcută în teza de doctorat pe care o susţine la
25 iunie 1903, aceasta reprezentând cea mai mare descoperire
ştiinţifică publicată într-o teză de doctorat.

În decembrie al aceluiaşi an, 1903, Academia Franceză de Ştiinţă îi

nominalizează pe Henri Becquerel şi Pierre Curie, dar nu şi pe Marie,
pentru obţinerea premiului Nobel în fizică, dar la susţinerea
matematicianului suedez Magnus Goesta Mittag-Leffler, este
inclusă şi Marie Curie în această nominalizare. Marie şi Pierre Curie
obţin Premiul Nobel pentru fizică, semn al recunoaşterii contribuţiei
lor la descoperirea de către Henri Becquerel a radioactivitaţii, iar nu
pentru descoperirea celor două noi elemente chimice, poloniul şi
radiul. Oboseala acumulată în sutele de ore de muncă precum şi
activităţile în care erau implicaţi îi împiedică pe soţii Curie să
participe la decernarea Premiilor Nobel.
Această recunoaştere internaţională le aduce securitate financiară
şi îmbunătăţiri în viaţa profesională, astfel că în 1904 Pierre este
numit profesor la Sorbona, iar Marie pentru prima dată în cariera sa
reuşeşte să obţină atât titlul de şef de laborator, cât şi un salariu
universitar. Tot în acest an soţii Curie determină şi faptul că razele X
pot fi folosite ca şi terapie în tratarea cancerului şi lupusului, iar la
sfârşitul anului li se naşte o fiică, Eva, cea care mai târziu avea să
scrie o biografie a mamei sale. Ei mai aveau deja o fiică, Irène,
născută cu şapte ani în urmă şi care mai târziu avea la rândul ei să
devină o faimoasă chimistă, câştigătoare în 1935 a unui Premiu
Nobel pentru chimie.

Când în sfârşit totul părea că merge bine în viaţa soţilor Curie, un

accident tragic le schimbă viaţa. În anul 1906, Pierre cade sub roţile
unei trăsuri şi moare, lăsând-o pe Marie cu responsabilitatea
creşterii celor două fiice. La o lună după accident, lui Marie Curie i
se oferă postul de profesor la catedra pe care o deţinuse iniţial
Pierre, iar doi ani mai târziu este aleasă profesor cu drepturi
depline, devenind altfel prima femeie profesor de la Sorbona.
Următorii ani Marie şi-i petrece studiind, făcând cercetare şi
îndrumând alţi cercetători, iar în 1910 reuşeşte în sfârşit să izoleze
metalul radiu şi publică lucrarea „Tratat de radioactivitate”. În 1911
îi este refuzată intrarea în cadrul Academiei Franceze de Ştiinţe, dar
în toamna aceluiaşi an este singura femeie care participă, alături de
alţi 20 de colegi fizicieni din lume, printre care Einstein şi Rutheford,
la conferinţa organizată de industriaşul belgian Ernest Solvay, pe
tema apariţiei unei noi ramuri a fizicii care să pună la un loc
relativitatea, mecanica cuantică si proprietăţile radioactive ale
atomilor.

Tot în acelaşi an Marie este numită director al Institutului pentru

Radioactivitate din Varşovia şi în decembrie 1911 primeşte al doilea
Premiu Nobel, de data aceasta pentru chimie, ca recunoaştere a
descoperirii din 1898 a celor două noi elemente (radiu şi poloniu).
Această descoperire nu numai că a revoluţionat înţelegerea
ştiinţifică a naturii atomilor, dar a deschis şi noi posibilităţi în
medicină.

În timpul primului război mondial, Marie, împreună cu fiica ei,

Irène, îşi foloseşte cunoştinţele pentru dotarea ambulanţelor de
război cu echipamente portabile cu raze X, participând ea însăşi la
transportarea acestora pe front şi pentru înfiinţarea a 200 de unităţi
fixe dotate cu echipament radiologic. În 1920 Marie Curie împreună
cu alţi câţiva colegi creează Fundaţia Curie, a cărei misiune era să
ajute financiar secţiile ştiinţifice şi medicale ale Institutului Radiului
al cărui director era şi ea. În următorii 20 de ani această fundaţie a
devenit o importantă forţă internaţională în lupta împotriva
cancerului, iar Institutul Radiului din Paris a devenit sub conducerea
Mariei Curie un centru internaţional de studiu al radioactivităţii în
care lucrau cercetători din toată lumea, nu numai din Franţa.
Atât soţii Curie cât şi ceilalţi cercetători care au studiat
radioactivitatea nu ştiau însă de efectele nocive pe care aceasta le
are asupra sănătăţii. În 1920 Marie află că este bolnavă de cataractă
şi suspectează că asta ar fi consecinţa efectelor radioactivităţii.
Astfel ea recomandă tuturor colegilor ei de la institut să îşi facă
periodic analizele şi să petreacă cât mai mult timp în aer liber.
Starea de sănătate a Mariei Curie însă se înrăutăţeşte de la an la an
până când, într-o după amiază de mai a anului 1934, simţindu-se
rău, părăseşte laboratorul pentru a merge acasă să se odihnească şi
nu se mai întoarce la muncă.

Marie Curie moare de leucemie, pe 4 iulie 1934, la vârsta de 67 de

ani şi este îngropată alături de soţul şi partenerul ei de cercetări.
După 60 de ani rămăşiţele Mariei şi ale lui Pierre Curie sunt mutate
la Paris, în Pantenon şi astfel ea devine prima femeie ale cărei
realizări o fac să îşi câştige dreptul de a se odihni alături de cei mai
străluciţi oameni ai Franţei.