Sunteți pe pagina 1din 10

Cuprins:

1. introducere
2. Repere biografice………………………
3. Epicurismul ………………………………
4. Filosofia lui Epicur……………………..
Introducere

Aşa cum afirmă filozofii, de la cei antici până la moderni, toţ i oamenii î ş i doresc fericirea. Ei au
î ncercat să o caute î n diverese feluri ş i forme, iar filozofii au î ncercat să o conceptualizeze ş i să o
exprime in termeni de: plăcere, căutare raţ ională, înţ elepciune, armonie.

Putem spune ca fericirea durează o secundă, sau poate dura o viață. Dar putem să determinăm cu
exactitate sau măcar cu aproximaţ ie o durată de timp pentru o anumită fericire?

Fericirea în sens personal, se naşte din lucruri mărunte care împreună creaza un tot unitar. Noi nu
putem separa aceste lucruri, nici nu le putem însuma ca pe un tot, nici nu le putem identifica
separate, dar putem presupune că sunt, totuş i niş te lucruri- care contribuie la o stare de fericire.

Epicur, filozof, originar din Samus, Grecia Antică, a creat o concepţie etică optimistă, după care
scopul vieţii omului constă în obţinerea fericirii în lumea reală prin satisfacerea rezonabilă a
plăcerilor şi prin debarasarea de suferinţe.

Epicur este fondatorul unei şcoli filosofice care a intrat în istoria filosofiei sub denumirea de
„Grădina lui Epicur”. Din antichitate s-a transmis o informaţie cum că Epicur ar fi scris vreo 300
de lucrări, din care n-au ajuns până la noi decât trei Scrisori(către Pythokles, către Menoikeos,
către Herodot) şi o culegere de sentenţe morale intitulată Kyriai dóxai, Maxime principale.

De numele lui Epicur este legată una din cele mai importante tradiţ ii ale eticii care a căpătat
denumirea de „eudemonism” (gr. eudaimonia – „fericire”), fiind o concepţ ie etică ce pune la
baza moralei năzuinţ a profesionalului spre fericire. Epicur observa că rezolvarea problemei etice
constă î n tălmăcirea justă a fericirii, deoarece profesionalii fericiţ i sî nt virtuoş i, ei nu duc lipsă de
nimic, nu au nici un temei să se certe î ntre ei – acesta este patosul moral al î nvăţ ăturii lui. 1

1
Valeriu Capcelea, Etica și deontologia juridică, editura Museum, 2002, pag.64
Repere biografice

Epicur ( sau Επικουρος în greacă) (341 î.Hr. Samos – 270 î.Hr. Atena) a fost filosof grec,
fondatorul Epicurismului.

Născut în insula Samos, fiu al atenianului Neocles, Epicur trăiește perioada de decadență a lumii
grecești, după dominația exercitată de Filip al Macedoniei și de către fiul său Alexandru cel
Mare. Epicur își urmează părinții în exil la Colofon, unde se afirmă ca profesor de filosofie.
Ține prelegeri în Mytilene (311 î.Hr.), unde se împrietenește cu Hermachos, viitorul său
succesor, iar apoi în Lampsacos (310 î.Hr.). Haosul exterior al cetății îl determină să
propovăduiască o reîntoarcere asupra vieții interioare. În 306 î.Hr., el cumpără o grădină (kepos),
un teren situat la nord-est de Atena, unde va rămâne până la moarte. Aici adună o comunitate de
prieteni care trăiesc în jurul maestrului, îndepărtați de viața politică. Își deschide propria școală
de filosofie care rivaliza cu Academia și Peripatos. Prin activitatea de la Atena, Epicur pune
bazele unui nou curent filosofic - epicurismul - cu un puternic ecou până la sfârșitul lumii antice.
Ca și în cazul lui Socrate, pe care îl aprecia, moartea lui Epicur a fost aceea a unui înțelept senin
și perfect stăpân pe el.2

Potrivit unor surse antice, despre mama lui Epicur, Chaerestrate - se spune ca umbla din casa în
casa pentru a da sfaturi în legatură cu anumite preziceri cu explicarea unor formule mitice și cu
alungarea spiritelor rele. tatăl lui Epicur, Neocles, a fost forțaț să plece de la Atena, care caută o
viață mai bună în emigrarea pentru sine și familia sa. Însă măsurile adoptate de politica de pace
internă a imperiului, prin ordonanțele lui Alexandru cel Mare toate terenurile confiscate ca
urmare a unor războaie între orașe grecești au fost returnate proprietarilor de drept. Așa că
familia lui Epicur, care a aparținut forțelor de ocupație a fost deposedat de proprietatea sa.
Decretul a fost aplicat în anul 322 î.Hr., în timp ce Epicur a făcut serviciul militar din Atena, a
însemnat că viitorul filosof nu a mai revenit la Samos, dar a fost forțat să își câștige existența ca
profesor de retorică și filozofie în mai multe orașe grecești de pe coasta Asiei Mici.

Epicur a dat un alt î nţ eles cuvântului plăcere, precum ş i o altă justificare de ordin teoretic
idealului moral care-i stă la temelie. Întrebarea referitoare la geneza lumii, a stat î ncă de la vârsta
de 14 ani, la baza interesului său pentru problemele filosofiei. Epicur, la vârsta de 18 ani a plecat
la Atena, unde l-a audiat pe Xenocrate, discipol al lui Platon, fără a fi atras î nsă de idealismul
metafizic al acestuia.

Unii autori ne relateaza ca Epicur a venit la Atena la varsta de 18 ani, in timpul in care Xenocrate
ținea lecții la Academie, iar Aristotel se afla in Calcis. Caci, cu toată situația precara din punct de
vedere material a parinților sai, tînarul Epicur s-a bucurat de o educație destul de temeinică. El
însuși ne istorisește că, la vîrsta de 17 ani citise cosmogonia lui Hesiod și fiindcă acesta spunea
că totul își are originea in haos, el a pus întrebarea profesorilor lui : de unde este acest haos ?
Aceștia n-au fost în stare să-l mulțumească cu răspunsurile lor și astfel începu să studieze
filozofia pentru a se dumiri în aceasta chestiune. De aceea Epicur se mandrește cu cultura, pe
care el și-a format-o pe cale autodidactică, deși ideile esențiale pe care el le-a unit în sistemul său
erau cunoscute.

Interesat de gândirea filosofică a contemporanilor săi, va reveni la maturitate î n Atena, unde va


î nfiinţ a o ş coală – Grădina - ce a ajuns celebră deja din timpul vieţ ii sale, ş i care dedicându-se

2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Epicur accesat în data de 23.01.2017, ora 23:36


cercetării adevărului ş i adoptării unei ţ inute morale pe măsură, a devenit una dintre cele mai
remarcabile mărturii ale î nţ elepciunii antice.

În anul 306 î. Hr. Epicur stabilit la Atena, însoțit de o mână de ucenici, concurează pentru
studenții în rândul tinerilor și în rândul străinilor bogați. Epicur a organizat grupul într-un mod
cu totul diferit. Pentru el, înțelepciunea este arta de a trai bine. A procurat terenul, numit gradină
și sa stabilit acolo, nu cu intenția de a face teorii mari, ci de a trăi o viață modestă în armonie și
prietenie. In plus, el a recrutat clientela printre cei puternici, dar a decretat egalitatea absolută
între toți ucenicii lui. Lactantius la Divinae Institutiones spune: "Epicur se extinde, de asemenea,
recursul la needucați." Conform mărturiei lui Cicero, care a vizitat Atena în 78 î.Hr., Grădina în
greacă Kepos, a fost mai degrabă o grădină în jurul unui clădire de lux.

Gradina lui Epicur este un spațiu pentru libertate, încercând să trăiască într-o fraternitate de
savanți în afara domeniului de aplicare al politicii de timp. Condiții de viață în ascunderea și
practica de moderare au fost norma. Acest lucru face ca școala epicuriană să dețină într-un grup
mai mult sau mai puțin statutul juridic marginal și precar în orașul Atena. Dar, Epicur este, de
asemenea, un personaj obsedat de moarte și incertitudinea timpului, în care dorește să se
refugieze în dificultate. Într-o perioadă de criză lectura ne poate învăța, mai presus de toate,
valoarea lucrurilor mici: corpul, prietenia și fericirea se bazează pe axe de moderare în filozofia
lui.

Viaţ a dusă de epicurieni era una sobră, desprinsă de legăturile de familie, dedicată doar
cunoaş terii ş i prieteniei. Discipolii locuiau î mpreună cu Maestrul, fiecare contribuia voluntar la
cheltuielile vieţ ii î n comun. Regimul alimentar era auster, un pahar cu vin, sau doar cu apă ş i
pâine uscată, erau de ajuns pentru a î nfăptui scopul vieţ ii care este plăcerea, căci aceasta
consistă, î n concepţ ia acestor filosofi, doar î n absenţ a durerii.3

Asa a condus Epicur scoala sa timp de 36 de ani cand, slabit de o boala grea, piatra la vezica
urinara, a murit in anul al doilea al Olimpiadei a o suta douazeci si saptea, in varsta de 72 de ani.
Inainte de a muri, Epicur ii scrie elevului sau Idomeneus o scrisoare in care-i comunica acestuia
urmatoarele : "Ti-am scris in aceasta zi fericita, care-i cea din urma a vietii mele. Dupa ce mi-am
trait zilele vietii mele fericit si acum ma gasesc in fata sfarsitului, iti scriu urmatoarele: durerile
mele fizice sunt asa de mari ca la marirea lor nu mai poate fi adaugat nimic; dar ele sunt
intrecute de veselia sufletului meu, pe care mi-o produce amintirea faptelor si a ideilor noastre.
Si intr-un mod demn de conduita ta inca din frageda tinerete fata de mine si de filozofie, te rog sa
ai grija de copiii lui Metrodor". In testamentul sau, citat de Diogene Laertius, Epicur a daruit
gradina scolii sale, care a mai durat mult timp pana in secolul al III-lea d.Hr. cand dispare fara de
urma.

Epicur a fost un scriitor foarte prodigios. Diogene Laertius afirma ca ar fi scris cca 300 lucrari, in
care Epicur n-ar fi citat nici un autor, ci ele ar cuprinde numai ideile sale originale. Se spune ca
Epicur n-ar fi fost intrecut in aceasta privinta decat de catre Chrisip, insa acesta din urma cita
mult din alti autori.

3
Filosofia i pensament, Ramon Alcoberro, format electronic, accesat în data de 25. 01. 2017, ora: 22: 24.
http://www.alcoberro.info/planes/epicur.htm
Operele lui Epicur

Din operele lui Epicur s-au păstrat fragmente, unele scoase la iveală cu prilejul săpăturilor de la
Herculanum, în sudul Italiei.

Diogenes Laertios menționează 40 de titluri din opera lui Epicur, remarcabile prin claritatea și
accesibilitatea stilului și a limbii. Până la noi au ajuns 3 scrisori, Catheismul celor 40 de sentințe
(Kyriai doxai) și fragmente disparate din restul operei, în primul rând din cea mai importantă
dintre lucrările sale, Peri physeos (Despre natură).

Filosofia lui Epicur este construită din trei părți:


• Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals, referitoare la natura
adevaărului.
• Physika (Fizica), ce propune o explicație filosofică a naturii, adică viziunea despre lume.
• Ethika (Etica), care tratează despre condițiile vieții fericite, nucleul filosfiei sale.

Ordinea acestor trei părți este importantă: ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt
scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care
îi va permite înțeleptului să fie fericit.

Mulţumită lui Diogenes Laertios, au ajuns pînă la noi în primul rînd trei texte complete, în care
Epicur, în mod programatic, îşi rezumă întreaga filosofie: Scrisoarea către Herodotos, Scrisoarea
către Pythocles (acestea două dedicate chestiunilor de fizică şi de metodologie generală pentru
cercetarea naturii) şi Scrisoarea către Menoiceus, care condensează concepţia filosofului despre
etică şi existenţa omenească. La acestea, Diogenes a adăugat Testamentul lui Epicur şi o
culegere de maxime ale filosofului, celebră în Antichitate, Maximele fundamentale. Aceste
scrieri au fost completate, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de încă o culegere consistentă de
maxime (dintre care multe coincid cu cele din Maximele fundamentale), aşa-numitul
Gnomologium Vaticanum, deoarece a fost descoperit într-un manuscris de la Biblioteca
Vaticană. Diferiţi autori greci, precum Diogenes Laertios, Sextus Empiricus, Plutarh, Aetius,
Stobaios, Porphyrios, ori latini, ca Cicero, Seneca, Lactantius, Augustin etc. ne-au păstrat şi
numeroase alte fragmente şi maxime ale lui Epicur, ori parafraze, cît şi expuneri dezvoltate ale
tezelor filosofului.

Descoperirile de la Herculanum au adăugat treptat alte fragmente consistente din marea operă
Despre natură a filosofului, precum şi din lucrări ale lui Philodemos din Gadara, dar şi ale altor
epicureni mai timpurii, precum Colotes, Polystratos (cel de-al treilea conducător al şcolii, după
Epicur şi Hermarchos) şi Demetrios Lacon. Săpăturile arheologice l-au făcut cunoscut pe
epicureanul tîrziu Diogenes din Oinoanda, care şi-a înscris în piatră crezul epicurean.
Cunoaşterea filosofiei epicurene este îndatorată esenţial şi poemului lui Titus Lucretius Carus,
Despre natură.

Rolul filosofiei, în accepţiunea lui Epicur, se reduce la fericire, libertate şi o viaţă lipsită de orice
griji ce puteau fi provocate sau conturate de jocul concursului de împrejurări. „Adept al teoriei
atomiste a lui Democrit, Epicur consideră că nu există nimic în lume decât atomii şi spaţiul gol,
care le permite acestora să se mişte încontinuu, cu o viteză aproape infinită, şi că nimic nu se
naşte din nimic, nici chiar prin voinţa zeilor. El reduce astfel fenomenele naturii la cauze
materiale. Toate lucrurile apar prin combinarea atomilor şi dispar prin separarea acestora, deci,
în realitate, nu există naştere şi moarte în univers.4

4
Adriana Neacșu , Istoria filosofiei antice, Editura Universitaria, Craiova, 2009, pag. 153-154.
Etica lui Epicur are un caracter empirist. La el plăcerea ş i durerea sî nt mobilurile acţ iunii, nu
numai pentru oameni, ci ş i pentru animale. Ca dovadă că plăcerea este un bine este invocat faptul
că animalele caută plăcerea ş i evită durerea, iar principiul etic ce constă î n a fugi de durere ş i a
căuta plăcerea nu este derizoriu, î ntrucît Epicur are o concepţie elevată despre plăcere. El
deosebeş te două feluri de plăceri, ş i anume:

a) plăcerea de repaos – calmă şi persistentă, care este lipsa oricărei dureri fizice ş i a oricărei
neliniş ti sufleteş ti;

b) plăcerea în miş care – vie, rapidă, trecătoare, constî nd în satisfacerea nevoilor corporale.

Epicur arată că prima este spirituală ş i ea este adevărata plăcere, plăcerea constitutivă. De acest
fel – calme, durabile, spirituale – sî nt, spre exemplu, amintirea unei plăceri trecute ş i gî ndul la
plăcerile viitoare.5

Teoria etica a lui Epicur e hedonista. Conform ei placerea e singurul lucru bun intrinsec si
durerea e singurul lucru rau intrinsec. Un obiect sau o experienta are o valoare intrinseca buna
numai din cauza ca e ceea ce este. Valoarea intrinseca e in contrast cu valoarea instrumentala.
Un obiect sau o experienta are valoare instrumentala numai daca serveste ca masura a valorii
intrinsece. Sa presupunem ca iti petreci zilele si noptile la birou, prestand activitati nu prea
placute, toate acestea le faci pentru bani. Daca cineva te intreaba: „De ce vrei banii?”, tu
raspunzi: „Ca sa pot sa imi iau un apartament pe malul marii si un Ferrari”. Acest raspuns
exprima faptul ca banii au o valoare instrumentala, constituie mijlocul prin care se procura
apartamentul si masina. Valoarea producerii banilor e dependenta de valoarea bunurilor care vor
fi achizitionate. E valoare instrumentala: are valoare numai pentru cineva care obtine ceva prin
ea.
Epicur identifica viata de eudaimon cu o viata de placeri. El intelege eudaimonia ca o experienta,
mai mult sau mai putin continua, lipsita de dureri si de neplaceri.
Dar Epicur nu sustine ca ar trebui urmarita fiecare placere, pana la ultima. Mai degraba el
recomanda o politica de marire a placerilor, pe termen lung. Cu alte cuvinte, unele placeri nu se
merita a fi cautate, deoarece duc la mari dureri, si unele dureri ar trebui cautate, deoarece duc la
placeri mari. Cea mai buna strategie de obtinere a placerii maxime e prin evitarea placerilor
instant si folosirea unei abordari pe termen lung.
Etica grecilor antici este eudemonista deoarece se bazeaza pe relatia dintre virtute si eudaimonie.
Doctrina lui Epicur poate fi considerata eudaimonista deoarece Epicur argumenteaza ca o viata
de placeri e o viata de virtuti. El considera ca virtutile aduc placere.
O diferenta importanta intre eudemonismul lui Epicur si cel al lui Platon si Aristotel, e ca pentru
ei virtutea e componenta principala a eudaimoniei, in timp ce pentru Epicur e un mijloc de
obtinere a fericirii. Aristotel considera ca eudaimonia e ceea ce vrea fiecare ( Epicur ar fi de
acord ). Dar Aristotel nu crede ca activitatea virtuoasa e urmata de dragul placerii. Placerea e un
produs secundar al activitatii virtuoase : nu ar trebui incadrata in motivele pentru care o actiune
virtuoasa e virtuoasa6. Aristotel nu considera ca noi cautam eudaimonia, la propriu. Ci ca mai
degraba, eudaimonia e ceea ce realizam atunci cand traim in conformitate cu cerintele ratiunii.
Virtutea e cea mai importanta componenta a vietii eudaimonice. Epicur considera ca virtutea e
doar un mijloc de a obtine fericirea. Teoria lui este eudemonista deoarece virtutea este
indispensabila pentru obtinerea fericirii, dar virtutea nu e o componenta a vietii eudaimonice, iar
5
Pavel Movileanu, Valeriu Capcelea, Igor Cojocaru, Etica profesională și deontologia agricultorului,
tipografia ,,Print-Caro’’, Chișinău 2012, pag.65;

6 sursă electronică, accesat în data de 27.01.2017, orele 21:01


http://www.descopera.org/eudemonismul-eudaimonia-versus-arete/
a fi virtuos nu acelasi lucru cu a fi eudaimon. Virtutea are o relatie strict instrumentala cu
fericirea. Deci cand Aristotel zice ca nu trebuie cautata virtutea pentru a obtine placerea, Epicur
l-ar contrazice.
Despre zeii lui Epicur

Pentru antici, prietenia avea o valoare excepţională, departe de palida ei expresie modernă.
Aprecierea este cu atît mai valabilă dacă ne referim la Epicur şi epicureni, dovadă că elogiile la
adresa „prieteniei epicurene” sunt de regăsit chiar şi la adversarii confreriei. Or, printre
„prietenii” înţeleptului epicurean se numărau nu numai oamenii – fie ei aparţinători sau nu sectei
sale – ci, paradoxal, şi zeii. Paradoxal, fiindcă zeii lui Epicur nu pot interveni direct în niciun fel
în viaţa oamenilor, nici în rău, dar nici în bine. Lor nu le datorăm nici existenţa noastră şi a
lumii, nici guvernarea acesteia, nici providenţa; de asemenea, rugăciunile, sacrificiile şi cinstirile
noastre nu-i pot atinge în acele îndepărtate spaţii dintre lumi numite „intermundii” (metakosmia),
unde ei – fiinţe preafericite şi eterne, cu formă omenească totuşi, precum în mitologia
tradiţională – se spune că locuiesc fără grijă. Or, prietenia la Epicur are ca temei o comunitate a
plăcerilor şi o speranţă pentru plăceri şi beneficii viitoare. Cum ar putea atunci aceşti zei pasivi şi
care nu pot fi văzuţi decît cu mintea să fie prieteni cu oamenii, în sens epicurean? Şi totuşi, după
epicureanul Philodemos din Gadara, acest lucru se întîmplă:

El (înţeleptul epicurean) admiră natura şi condiţia zeilor şi încearcă să se apropie de ea, ca şi


cînd tînjeşte s-o atingă şi să se unească cu ea; el îi numeşte pe înţelepţi „prietenii zeilor” şi pe
zei „prietenii înţelepţilor”.

Aşadar, omul înţelept (epicureanul) simte faţă de zeii eterni şi preafericiţi o neţărmurită încîntare
şi admiraţie – unde esteticul are, cum se vede, o parte însemnată; el ar năzui chiar să se unească
cu ei, într-un elan erotico-mistic. Psihologic, lucrul este explicabil: omul admiră şi îndrăgeşte în
mod natural ceea ce, deşi îi seamănă, îi este superior, fiind desăvîrşit. Admirăm şi iubim geniile,
starurile cinema-ului şi muzicii, pe sportivii cu performanţe excepţionale şi ne bucurăm
întotdeauna cînd îi vedem pe aceştia evoluînd şi făcînd cu supremă uşurinţă lucruri la care noi nu
putem decît visa, identificîndu-ne în fantezie cu ei. Aşadar, contemplarea imaginilor
(simulacrelor) sosite de la zeii fericiţi, producînd iubire, încîntare şi emulaţie, va fi aducătoare de
mari plăceri (cum maxumis voluptatibus), după cum o afirmă şi epicureanul Velleius din dialogul
Despre natura zeilor al lui Cicero. Prin urmare, fiindcă reuşeşte să obţină mari plăceri („în
mişcare”) din contactul pur intelectual2 , dar deloc ireal cu zeii, cu care speră să se asemene cît
mai mult, înţeleptul se va considera pe drept „prietenul” zeilor şi pe aceştia îi va privi ca pe
„prietenii” săi. În acest fel, Epicur, deşi neagă providenţa, poate încuraja gîndul pios şi
devoţiunea sinceră faţă de zei, odată ce sunt concepuţi în felul în care el îi concepe.
Toate acestea, cu o condiţie: iubirea şi admiraţia mistico-erotico-estetică despre care vorbim nu
pot apărea decît dacă suntem siguri că zeii există şi sunt eterni şi preafericiţi; dacă, dimpotrivă,
ne-am îndoi de existenţa lor, precum Protagoras, sau am nega-o cu totul, precum unii filosofi, ca
Critias, Diagoras sau Theodoros, zis „ateul”, sau dacă am considera că zeii sunt răzbunători şi
deci nefericiţi, ori nedrepţi, ori imperfecţi, ori că au pretenţia să fie adoraţi şi să li se aducă jertfe,
întreaga admiraţie şi iubire pentru ei s-ar disipa împreună cu bucuria pe care o resimţim cînd ne
gîndim la ei. Cum ai putea admira şi iubi ceva cu o existenţă îndoielnică ori ceva de care te temi
sau care are defecte? Pentru Epicur cel puţin, aşa ceva e cu neputinţă. (Să ne amintim şi că
îndoiala este unul dintre cei mai mari inamici, după el, ai fericirii, deoarece introduce
nesiguranţa şi îngrijorarea.)
Aşadar, „există zei”, afirmă peremptoriu Epicur în Scrisoarea către Menoiceus, iar „cunoaşterea
despre ei este evidentă” (3, 123). Dar în ce fel există ei? Oare există independent de noi, în
anumite locuri ale spaţiului infinit, numite metakosmia (lat. intermundia), aşa cum a considerat
întotdeauna interpretarea „tradiţională”? Sau, aşa cum au susţinut mai recent cîţiva savanţi şi mai
ales A.A. Long şi D.N. Sedley în influenta lor carte, The Hellenistic Philosophers, zeii au numai
o existenţă psihologică, fiind de fapt produsul minţii omeneşti, care proiectează anumite imagini
(simulacre), extrase dintr-un ideal de perfecţiune omenească, pe care ulterior le receptează în vis,
ca şi cînd ele ar proveni de la nişte existenţe reale?
Zeii sunt pur şi simplu produsul fluxurilor de simulacre cu formă umană care intră în minţile
noastre şi formează în noi impresii idealizate ale unei existenţe în mod suprem fericite [...]
Adică, ei devin zeii noştri cînd se adună în minţile noastre [...] Zeii, ca şi giganţii, sunt
constructe mentale (thought constructs) [...] Depinde de noi să-i dotăm cu imperisabilitate, să-i
„ţinem în viaţă” prin modul în care îi concepem. În concepţia lui Epicur, zeii fiecărei persoane
sunt paradigmele propriului său scop etic – imaginea de sine pe care o visează – sau modele
idealizate a ceea ce ţinteşte să obţină în viaţă...3

Această interpretare – foarte „modernistă” – şi care are avantajul că explică anumite dificultăţi
ale doctrinei sau contradicţii din textele pe care le avem s-a bucurat în ultima vreme de multă
popularitate, „ba chiar ar reprezenta azi un fel de vulgată”, scrie, de pildă, José Kany-Turpin4 .
Alţi interpreţi, totuşi – şi o amintesc aici pe Marianne Wifstrand Schiebe – au contestat vehement
teoria. Ei au adus mai ales obiecţia, greu de înlăturat, că textele antice – fie ale lui Epicur sau ale
epicurenilor, precum Lucretius, Philodemos, cît şi ale apărătorilor epicureismului din dialogurile
lui Cicero, fie ale inamicilor şi doxografilor, precum Plutarh, Cicero, Diogenes Laertios, Aetius
etc. şi sursele lor – nu suflă o vorbă despre zeii lui Epicur în termeni de thought constructs. În
plus – adaugă Schiebe – „cine încearcă să-l convingă pe cel care se teme de zei că zeii nu
ameninţă a acceptat odată cu aceasta şi presupoziţia celui plasat pe poziţia cealaltă: presupune că
zeii există în modul în care acela îi înţelege (adică obiectiv)
La acestea mai adaug un argument nediscutat, mi se pare, şi oricum neluat în consideraţie de cei
doi autori anglo-saxoni, dar care are o legătură esenţială cu comportamentul faţă de zei prescris
de epicureni: Long şi Sedley presupun că Epicur, în general, a fost prost înţeles de urmaşi,
crezîndu-se în mod eronat că el se referă la o existenţă a zeilor independentă faţă de oameni şi că,
pe de altă parte, filosoful însuşi a păstrat o anumită ambiguitate prudentă asupra acestei
existenţe, pentru a se feri de acuzaţia de ateism, care ar fi decurs din ideea sa despre zei ca
thought constructs. Consecinţa ar fi că epicurenii de rînd, puţin avansaţi în studiu, care, ignorînd
realitatea nedezvăluită de maestru, cred în caracterul obiectiv al zeilor, ar cunoaşte admiraţia
neţărmurită faţă de zei despre care vorbeam şi, în consecinţă, ar avea acces la plăcerile supreme
(maxumae voluptates ale lui Velleius).
Dimpotrivă, Epicur însuşi şi, eventual, alţi cîţiva discipoli apropiaţi şi avansaţi în studiul
„fiziologiei”, precum Metrodoros şi Hermarchos, s-ar priva tocmai de aceste plăceri maxime,
obţinînd mai puţine plăceri decît membrii de rînd, deoarece numai ei ar cunoaşte marele secret:
zeii sunt constructe mentale! Într-adevăr, e greu de văzut cum ar mai putea cineva admira şi
venera propria proiecţie mentală, atunci cînd el însuşi ştie că ea are acest caracter. Maeştrii
hedonismului ar avea deci mai puţine plăceri decît discipolii cei mai neînvăţaţi! De asemenea,
cum ar fi posibil, în acest caz, după spusa lui Epicur, să ne rugăm zeilor „în conformitate cu
ideea unor naturi care ne depăşesc în valoare şi putere”, dacă am fi conştienţi că zeii nu sunt nici
„naturi” (adică nu au o existenţă independentă), nici naturi superioare nouă, ci simple proiecţii
mentale ale „idealurilor noastre etice”? Nu cumva ne-am venera conştient pe noi înşine, totodată
înşelîndu-i conştient pe ceilalţi? În cel mai bun caz, dacă ar mai exista, plăcerea născută din
contemplarea admirativă a zeilor fericiţi s-ar transforma într-un act narcisistic nedemn de un
filosof, iar asta s-ar petrece în exclusivitate la conducătorii şcolii, dar i-ar cruţa pe epicurensii
mai puţin avansaţi!
Rezultă din toate acestea un fapt important, negat implicit, bineînţeles, de teoria lui Long şi
Sedley, negat explicit şi de unii critici din Antichitate ai epicureismului: şi anume pietatea reală,
sinceră a lui Epicur şi a epicurenilor. Nu trebuie să gîndim aşadar precum Plutarh, care afirma:
Deoarece scopul discursului lui Epicur despre zei era să nu ne temem de zeu, ci să încetăm să ne
tulburăm din pricina lui, cred că acest lucru s-ar întîmpla mai sigur la cei care neagă în
totalitate existenţa zeilor decît la cei care cred că zeii există, dar au aflat că nu vatămă7.

Plutarh se înşela: Epicur nu a introdus zeii fericiţi şi inactivi în sistemul său, ca să nu ne temem
de ei; într-adevăr, dacă acesta i-ar fi fost scopul, ateismul ar fi fost o soluţie mai simplă şi mai
economică pentru a-i convinge pe oameni să nu aibă teamă. Dimpotrivă, filosoful era convins a
priori că zeii există în mod obiectiv, dar totodată a dedus de aici, prin analiza conceptului zeului,
că natura acestuia, fiind perfectă, nu poate avea drept proprietăţi concomitente (symbebekota)
decît fericirea şi imperisabilitatea, în timp ce activitatea, demiurgia şi providenţa sunt în
contradicţie cu această natură. Cum ar putea, se gîndea de pildă Epicur, un zeu fericit să se
îngrijească de oameni sau să guverneze lumea, cînd orice grijă înseamnă o întrerupere a fericirii?
Cum ar putea el să se lase înduplecat de rugăciuni sau sacrificii, cum ar putea pedepsi, cînd ura,
compasiunea sau răzbunarea caracterizează doar natura slabă a oamenilor?
Mi se pare deci complet fals să ne îndoim de credinţa adîncă şi de pietatea lui Epicur – atestată
de multe mărturii –, cît şi de ostilitatea sa faţă de ateism. Vom respinge aşadar ideea că Epicur a
fost un „liber cugetător” şi un ateu care, spre a-i elibera pe oameni de teama de zei, ar fi imaginat
o teologie paradoxală de al cărei caracter mitic ar fi fost el însuşi conştient, dar că ar fi păstrat
secretul mitului în mod oportunist, pentru a nu risca persecuţii din partea statului. Dimpotrivă,
aşa cum am tot afirmat de-a lungul acestui eseu, Epicur a fost un credincios autentic şi un gnostic
sui generis, susţinînd cu o convingere nestrămutată o doctrină teologică, pînă la urmă elitistă,
anume că:
Lipsit de pietate nu este cel care suprimă zeii mulţimii, ci cel care adaugă (naturii) zeilor
opiniile mulţimii.
În consecinţă, ne îndeamnă filosoful:

Să jertfim zeilor cu pietate şi cuviinţă acolo unde se cade şi să le facem după cuviinţă pe toate
potrivit legii, fără să tulburăm deloc cu opiniile noastre legile în ceea ce ţine de fiinţele cele mai
bune şi mai sacre. În plus, spunem că este şi drept, pornind de la afirmaţia de dinainte: căci în
acest fel este cu putinţă ca, pe Zeus, natura muritoare să trăiască asemenea lui Zeus!

7
Marianne Wifstrand Schiebe, „Sind die Epikureischen Götter thought-constructs?”, Mnemosyne, vol.
LXVI, fasc. 6, Brill, Leiden, 2003, p. 715.
(fragment din volumul Epicur şi epicureismul antic, introducere şi texte, care va apărea la Humanitas, sub
auspiciile centrului „Traditio” al Universităţii Al.I. Cuza din Iaşi)