Sunteți pe pagina 1din 54

HOWARD BARKER

EUROPENII
(MUNCILE DRAGOSTEI)

Versiune în limba română de Claudiu Trandafir şi


Angelo
Mitchievici

PERSONAJELE
LEOPOLD Împăratul Austriei
OFITERII Armatei Imperiale
PRIZONIERI TURCI
PICTORUL Curţii Imperiale
STARHEMBERG General Imperial
ÎMPĂRĂTEASA Austriei
KATRIN O cetăţeancă rănită
ORPHULS Un preot
SUSANNAH Sora lui KATRIN
IPSTEIN Un Ministru Imperial
HARDENSTEIN Un Ministru Imperial
FALLENGOTT Un Ministru Imperial
GRUNDFELT Un Anatomist
BRUSTEIN Un Anatomist
STUDENŢI LA ANATOMIE
PRIMA MAMĂ A lui ORPHULS
A DOUA MAMĂ A lui STARHEMBERG
PRIMUL CERSETOR
AL DOILEA CERŞETOR
AL TREILEA CERŞETOR
PRIMA CERŞETOARE
A DOUA CERŞETOARE
O SERVITOARE A împărătesei
SHYBAL Un soldat obişnuit
McNOY Un soldat obişnuit
ARST Un academician
FELIKS Un academician
BOMBERG Un academician
O MOAŞĂ
LUCRĂTORI
JEMAL PAŞA Un Comandant Turc

ACTUL ÎNTÂI
Scena 1

Un câmp, după o bătălie


LEOPOLD: Râd!
Râd! (Se îndreaptă spre câţiva PRIZONIERI
care stau pe vine.)
Râd!
Râd!
Unde-i pictorul? (O UMBRĂ se strecoară cu un
şevalet şi o paletă.)
Râd!
Râd! (PICTORUL face schiţe.)
Aceasta durere ce musteşte în fiece petic de
pamant.
Aceste mate ce atârnă agatate prin tufişuri.
Aceasta recolta de văduve şi orfani.
Râd.
UN OFITER (observând): Turcii! Turcii!
LEOPOLD (nemişcat): Să-i fut! (Câteva focuri. OFITERII îşi
scot săbiile din teacă. PICTORUL pictează. LEOPOLD
îngenunchează.) O Doamne, mulţumesc. O Doamne, mă plec ţie,
fie ca toată carnea Musulmană să îngraşe această ţărână
Creştinească. O Doamne, ţie mă-nchin, fie ca aceste
slăbături Islamice să dea naştere recoltei ce-l hrăneşte pe
sărmanul truditor, iar el va aşeza crucifixul deasupra uşii,
îşi va agăţa arma în cui, iar pe câmpiile-îngheţate copilul
său va lovi cu piciorul ţeasta Tătarului pe care plugul a
scos-o la lumina...
OFITERUL: Turcii! Turcii!
LEOPOLD: Să-i fut! (Lovituri de tun. PICTORUL se ridică
neliniştit.) Ti-e frică de moarte?
PICTORUL: Nu!
LEOPOLD: Nu asta ai vrut să spui!
PICTORUL: Ba da...
LEOPOLD: Spui nu, dar gândeşti da. Ti-e frică de moarte, de
ce?
PICTORUL: O am... mă aflu sub această... înfricoşătoare
iluzie, că sunt un pictor bun şi... deşi am puţine dovezi...
aşa că...
LEOPOLD: RÂD!
RÂD!
PICTORUL: Ai dreptate dar...
LEOPOLD: Crezi că sunt nebun? Da, dar nebunii sunt
purtătorii de cuvânt ai vremurilor noastre...
PICTORUL: Da...
LEOPOLD: De ce?
PICTORUL: De ce...
LEOPOLD: Nu-i aşa?
PICTORUL: Eu...
LEOPOLD: Spui da la tot ce zic eu, cum ai să ajungi
vreodată un pictor bun?
PICTORUL: Nu ştiu...
LEOPOLD: Uită-te la prizonierii ăştia cum tremură ca
trestia la marginea lacului pe măsură ce fraţii lor se
apropie. Ca vântul vin şi se duc...
AŢI PIERDUT!
AŢI PIERDUT!
Nici un blestemat de ienicer Selgiucid nu te va
elibera, Ali! Desenează-i! Imortalizează nedumerirea pe
feţele lor, nu pot înţelege de ce dumnezeul lor i-a părăsit,
desenează-i!
OFITERUL: Turcii! Turcii!
LEOPOLD: Mă cac pe alarma voastră, eu discut artă aici!
(Întorcându-se la subiect.) În special ăsta care se joacă cu
smocul din vârful capului, aşa cum se poartă pe la ei, se
lasă pe vine cu privirea pierdută a unuia care îşi simte
execuţia pe aproape, să prinzi asta. Deşi după cum ţi
cărbunele strâns între degetele alea tremurânde, nu văd cum
ai putea să...
PICTORUL: E frig...
LEOPOLD: E FRIG, SUNTEM ÎN EUROPA!
Un URA general izbucneşte printre OFITERI.
OFITERII: STARHEMBERG:! STARHEMBERG:!
LEOPOLD: Ah, STARHEMBERG:, cât de mult îl iubesc ei pe
ticălosul ăsta, ah cât iubesc grămada aia de oase care n-a
arătat pic de frică, care a rămas până la capăt în asediu
când toţi împăraţii au şters-o, aceasta-i clipa pe
c???????????????????????????????????????????????????????????
????????????????????????????????????????????????????????????
????????????????????????????????????????????????????????????
??????????????????????????????????????????????

?????????????????????????
???ră STARHEMBERG, se îndreaptă spre LEOPOLD, îngenunchează.
STAR-HEM-BERG!
LEOPOLD: O ţin într-una, te adoră mai mult decât pe mine...
STARHEMBERG: Nu, nici gând...
OFITERII: STAR-HEM-BERG!
LEOPOLD: RÂD!
RÂD!
Am dormit în minunate paturi în timp ce tu împingeai
stârvuri în spărturile zidurilor. Cu smerenie îţi mulţumesc
şi, desigur, în acelaşi timp, te urăsc pentru că ai dat
dovadă de acea demnitate cu care eu n-am fost înzestrat, dar
cum să fi ştiut că Europenii se vor unii atât de neaşteptat?
Este prima şi, îndrăznesc să spun, ultima ocazie când am
reuşit, aşa că să te ia dracul şi, îţi mulţumesc! (Se
îmbrăţişează uşor apoi se desprind.) Acum măcelăriţi-i!
(Indică prizonierii turci.) Altfel fraţii lor din Anatolia
vor spune despre creştini că sunt milostivi şi iau
prizonieri. Ei bine, nu! Acesta este locul în care nici un
Turc nu se va întoarce altfel decât ca uşier, cafegiu,
gunoier, şi alte asemenea... AFARĂ! (PRIZONIERII, sunt scoşi
în şuturi afară.)
RÂD!
RÂD!
(Pictorului) Ai prins-o? Nu voi îmbrăţişa de două ori
această straşnică grămadă de oase.
PICTORUL: Da...
LEOPOLD: La Viena acum, pentru tot sarcasmul
supravieţuitorilor!
STARHEMBERG: Nu, cu siguranţă..
LEOPOLD: Da, şi dacă aruncă cu varză...
STARHEMBERG: Nu există nici o varză în Viena, noi am mâncat
câini...
LEOPOLD: Câini zici? Si nu va fi ultima oară când câinii
vor tine loc de plăcintă; palatul a fost măturat? Dacă e
aşa, aduce-ţi molozul înapoi, e drept să ne întoarcem la
haos, armurile strâmbate, blazoanele făcute praf etcetera şi
găuri de tun deasupra paturilor, cred că Viena va auzi
bubuitul tunurilor mai mult decât odată şi-şi va îngropa
copiii morţi de foame.
Cade, îngenunchează cuprins, parcă, de paroxismul
extenuării. OFIŢERII privesc derutaţi. Intră ÎMPĂRĂTEASA:,
face un gest spre ei să se îndepărteze. Se apropie de el şi-
i pune mâinile pe umeri.
ÎMPĂRĂTEASA: Cinci sute de femei zac spintecate în Wiener
Wald.
Duhoarea
Tuturor
Duhoarea
De toate felurile
Au revoir-ul Islamului
Polonezii au salvat Parisul!
LEOPOLD: Parisul...?
ÎMPĂRĂTEASA: Roma!
LEOPOLD: Roma...?
ÎMPĂRĂTEASA: Londra! Copenhaga! Amsterdam! Polonezii au
salvat cinci milioane de femei, visând în clipa asta,
împletind, ştergând cururile copiilor lor, sugând cocoşeii
prietenilor soţilor lor, scriind romane, tivind perdele,
ridică-te acum, vântul se va schimba şi... uite aici o
batistă înmuiată în Eau de Cologne, are monograma mea
brodată în dantelă care i-a luat dantelăresei douăzeci şi
şapte de ore , asta e o risipă de viaţă, ar spune unii, dar
nu mai inutilă decât a scrie romane, sau ceea ce trece acum
drept libertate în cercurile progresiştilor şi cel puţin ea
are matele înăuntru, nici un pumnal Turcesc în anumite
locuri, ridică-te suflet drag şi sensibil, mă gândesc uneori
că imaginaţia bolnavă a progresiştilor, se sprijină pe
baionete, mă asculţi? Vreau să spun că tocmai acea
flecăreală stupidă, la Paris este predicată Polonezilor,
suliţele ţăranilor superstiţioşi le susţin cuvintele; în
curând Turcii le vor închide saloanele, în harem cu târfele
spun Selgiucizii, o, te ridici, trebuie să ne facem intrarea
în oraş şi să oferim mulţumiri, de data asta Dumnezeu l-a
răsturnat pe Alah... (Ea se lasă alături de el). Într-o
singură zi am recăpătat un imperiu care se întinde de la
Alpi până la Baltica, credeam, credeam într-u totul că vom
muri într-un hotel de la marginea mării; LEOPOLD:, sărută-mi
gura nesuferită, iar eu o voi săruta pe a ta...
LEOPOLD: Ne privesc... Statul major...
ÎMPĂRĂTEASA: Nu dau doi bani pe ei, sărută-mă în mijlocul
acestei mări tumultuoase, în mijlocul acestei mlaştini de
cadavre, ne-am recăpătat Europa...
O sărută. OFITERII îşi trag săbiile.
OFITERII: HABSBURG! HABSBURG!

Scena 2
O mănăstire. O FATĂ pe un scaun.
KATRIN: Cu propriile mele cuvinte. Pauză.
Cu cuvintele mele. Pauză.
Săracii n-au nici cuvinte nici chiloţi. Pauză.
Ah, pentru cărturărie, ah, pentru aritmetici, ah,
pentru fiecare grămadă de minciuni! Pauză.
Aşa au spus cei patru soldaţi.... Pauză.
Nu!
Nu! Poate că nici nu erau patru! Poate că nici nu erau
soldaţi!
Dar aveau arme, iar turcii nu îmbracă uniforma militară
aşa de dragul ei. Pauză.
Să zicem că erau patru. Pauză.
Cei patru soldaţi mi-au spus să mă întind...adică n-au
spus-o, nu, n-au spus cuvintele, mi-au arătat prin gesturi
foarte simple că asta aşteptau de la mine, cuvintele erau de
prisos, cuvintele erau inutile cu toate că ambele părţi s-au
exprimat foarte clar, şi ei, şi eu, dar nu prin cuvinte, nu.
Pauză.
Prin urmare mi-am îngropat faţa în iarba, relativ,
plină de compasiune, DESIGUR NU MĂ SIMT DELOC RUSINATĂ, ÎMI
VINE USOR SĂ DESCRIU, dar... îmi dai un pahar cu apă?
Uscăciunea gurii înseamnă nelinişte, dar am avut gura uscată
de când mi-au tăiat gâtul, un canal sau un vas a fost tăiat,
un lucru anatomic şi ireparabil. O MĂICUTĂ pune un pahar cu
apă lângă scaun şi se retrage.
Ţie ţi-e ruşine, nu mie, dar te iert în toate
privinţele, atunci unul dintre ei mi-a ridicat fusta,
scuzaţi-mă... Bea.
Sau mai mulţi, de acum încolo vorbesc despre ei la
plural, ca mai multe capete mai multe picioare şi o mulţime
de guri şi desigur nu aveam chiloţi ca să fiu mai exactă...
Pauză.
Aveam o pereche, dar îi ţineam pentru ocazii
mai...speciale. Asta era într-adevăr specială, dar când m-am
trezit dimineaţa nici nu bănuiam şi mi-au trecut prin minte
multe lucruri, însă primul gând... nu, exagerez, am
pretenţia că îmi cunosc şirul gândurilor, CE PRETENŢIE
STUPIDĂ... uit-o, nu, prin CASCADA DE IMPRESII... e mai
bine... este mai clar... cascada de impresii... mi-a venit
ideea că cel puţin NU TREBUIE SĂ SĂRUT. Pauză. Buzele sunt
sfinte, buzele sunt sacre, deschiderea prin care exprimam
cele mai curate şi cele mai religioase gânduri, doar iarba
le-ar putea păta. Pauză. Poţi să ţi pasul? Uneori găsesc un
fir şi atunci cuvintele curg... torent... cascadă... şi iar
cascadă, doar ce am folosit cuvântul acela! Îmi place acel
cuvânt acum că l-am descoperit, îl voi folosi, probabil până
la epuizare, în cascade! Dar tu... Pauză. Si apoi m-au
întors ca pe o bucată de carne în felul în care măcelarul
trânteşte leşurile, cu o oarecare pricepere, brutală
mânuire, dar cu o urmă de căldură, o, nu, cuvintele curg, nu
asta vreau să spun, precizia este atât de ... precizia scapă
când era cât pe ce să o atingi, scapă din strânsoare şi am
fost trântită, iar acel LUCRU CU MULTE GURI... Se scutură ca
şi cum ar fi apucată de o criză, scoţând un ţipăt
înspăimântat şi aruncând apa din pahar. MĂICUTA o sprijină.
ea îşi revine.
Am vărsat apa... să nu-mi spui că este destulă acolo de
unde a venit asta... aşa este şi cu viata... să nu ştergi
podeaua, o pot lua de pe podea, prin urmare gura mea...
Pauză. MĂICUTA se retrage. Gura care este locul şi
reprezintă însăşi forma intimităţii, ei mi-au înăbuşit-o cu
bale... nu cred că le-ai putea numii săruturi... DA, DA,
SĂRUTURI, ERAU SĂRUTURI. Încerc să mă ascund în spatele
cuvintelor, o, cuvintele pe care le răsucesc ca pe nişte
gratii de aramă pentru a mă adăposti, nu, erau SĂRUTURI.
Pentru că un sărut poate fi dat şi din ură... săruturi, da,
o, da... Pauză.
M-au muiat, m-au udat leoarcă, m-au spălat cu
săruturile lor, mi-au rănit buzele şi mi-au muşcat gura şi
şi-au înfipt miile de limbi în gâtul meu, ŞI ĂSTA A FOST
DOAR ÎNCEPUTUL, DOAR ÎNCEPUTUL. TU CU CARTEA SI CREIONUL,
ASTEAPTĂ! Pauză. Îşi controlează spaima. Un PREOT apare din
întuneric.
ORPHULS: Cred că astăzi ne oprim aici...
KATRIN: De ce...
ORPHULS: Tensiunea...
KATRIN: Tensiunea, da...
ORPHULS: Te face să...
KATRIN: Evident...
ORPHULS: Si în ceea ce ne priveşte suntem de asemenea....
KATRIN: Voi de asemenea, da, ai dreptate, suferiţi ca şi
mine...
ORPHULS: Mult, şi...
KATRIN: Mult, da, de ce nu... O vede pe MĂICUŢĂ plecând.
NU PLECA! Îşi continuă drumul. Pauză.
Sunt nebună, nu-i aşa? Urăsc acest cuvânt, dar tehnic
vorbind, pare a fi potrivit. Te rog spune-mi că sunt nebună,
asta îmi doresc. Tânjesc ca această nebunie să-mi fie
atribuită. Sunt însetată după un titlu ca ăsta.
ORPHULS: Nu cred că eşti de loc nebună, doar...
KATRIN: EI HAIDE! Cu o bruscă inspiraţie. Ascultă asta
este nebunie, asta este dovada! Visez, visez cu pasiune la o
vale liniştită lângă Dunăre unde o fată MUSULMANĂ
îngenunchează cu faţa spre Est. Se înclină spre Mecca, îşi
împrăştie lucrurile ei turceşti, oglinda ei Turcească,
covoraşul ei Turcesc, şi-şi prinde florile Transilvaniei în
păr şi iute ca vântul se năpustesc călăreţii Creştini,
râncezi pe şei şi O ŢINTUIESC LA PĂMÂNT CU PUMNALELE,
coapsele ei dezgolite, sânii ei perfecţi îi hăcuiesc într-o
sită de sânge împroşcat, toate canalele roşii, toate mustind
de oroare, ce satisfacţie aş putea avea visând doar Turcii
mei murind? Nu, răzbunarea trebuie să cadă asupra
nevinovaţilor. Acum nu sunt nebună?
ORPHULS: Nu... Ea râde.
KATRIN: Nu mai am sâni! Nu mai am sâni! Ea râde şi
suspină. ORPHULS o ţine în braţe. Intră o FEMEIE.
SUSANNAH: Sora mea este acolo? Suspinele se opresc. KATRIN?
ORPHULS: Da!
SUSANNAH: Este foarte întuneric!
ORPHULS: E întuneric. Trebuie să fie întuneric.
SUSANNAH: Apărând într-o rază de lumină. Da... Întinde o
mână spre KATRIN. Acum hai acasă!
KATRIN: Nu!
SUSANNAH: Vino acasă şi...
KATRIN: ACASĂ? CE-I AIA? Pauză. Tonul tău poruncitor pe
care îl urăsc!
SUSANNAH: Tonul meu este cel mai blând ton de care sunt în
stare...
KATRIN: E poruncitor...
SUSANNAH: Ce cuvânt ciudat ...
KATRIN: Iubesc cuvintele ciudate, da, dă-mi un cuvânt nou
şi-ţi voi mulţumi, dar acasă, las-o dracului, ia "acasă" şi
muscă-l ca pe un ou rece şi crud, bălegar, îîhh, vomă, îîhh,
şi coaja ascuţită în gingii, nu, eşti poruncitoare şi
întotdeauna ai fost frumoasă, poruncitoare şi nefericită,
cel puţin eşti nefericită, mulţumesc lui Dumnezeu, mi-ai fi
plăcut de-aş fi avut timp.
SUSANNAH: Cât timp? Am avut grijă de tine surioară.
KATRIN: Sunt foarte crudă, nu-i aşa? Mi se trage de la
faptul că am vocabular, dar nu şi sâni, NU MĂ ATINGE!
SUSANNAH păşeşte înapoi. Nu suport să fiu atinsă acum, nici
măcar de cei ce se pretind a fi miloşi.
SUSANNAH: Nu mi-e milă de tine, KATRIN:.
KATRIN: De ce nu? Tuturor le este milă.
SUSANNAH: Cred că eşti mai crudă decât orice adunătură de
mercenari siluitori. Pauză. Acum tu m-ai făcut s-o spun. M-
ai făcut să dau glas unor sentimente pe care în nici un caz
nu le simt. Asta faci tu oamenilor. Hai acasă!
KATRIN: Am terminat-o cu acasă, pentru care, toate
mulţumirile infanteriei Islamice...
SUSANNAH: Proasto...
KATRIN: NU-MI SPUNE PROASTĂ ÎN FELUL ĂSTA; Pauză. Nu
pot merge acasă pentru că... şi ascultă, va fi greu pentru
tine, poate dincolo de puterea ta de înţelegere... casa este
un mijloc al împăcării, mijlocul prin care toată crima este
spălată în valuri de înţelegere şi furia adormită şi vina
înghiţită în tapiţerie, casa este cea care înăbuşă toată
furia, locul în care absurdul devine suportabil şi iadul
însuşi e aşezat în teancuri pe rafturi, vreau să-mi păstrez
agonia, e tot ce mi-a mai rămas. Pauză.
SUSANNAH: Avem o cameră atât de plăcut pregătită pentru tine
KATRIN: Foloseşte-o să te fuţi în ea! Izbucneşte în plâns.
Ah, sunt de neiertat! Am spus-o doar pentru că el este aici!
Pauză. Dar tu foloseşte-o, foloseşte-o pentru dragoste, îi
înnebuneşti pe bărbaţi, ştii că-i aşa. Ea se uită la
ORPHULS:. O face. Ochii lor o privesc fix. Se întoarce să
plece.
SUSANNAH: Unde te vei duce, atunci?
KATRIN: Cu maicile; ca orice vagabond. Iese. Pauză.
ORPHULS: Este... tună şi fulgeră... e...
SUSANNAH: Întotdeauna a fost aşa. Chinul prin care a trecut
n-a schimbat-o cu nimic. Si sigur că da, o urăsc.
ORPHULS: Atunci de ce...
SUSANNAH: Nu ştiu! Adesea alegem să trăim cu cei pe care îi
urâm, aşa am observat. Iar pe cei pe care credem că-i iubim,
ajungem curând să-i urâm. Exagerez desigur, este efectul
faptului că sunt cu un preot într-o cameră întunecoasă. Nu
există pâine în oraş. Tu ai ceva pâine? Sunt lihnită de
foame! Pauză. El se uită la ea. Covoare turceşti şi corturi
întregi sunt schimbate pentru câte o varză, îţi vine să
crezi? Îşi dezveleşte pieptul. Hai, următoarea chestie care
ne va lovi va fi o epidemie şi vom fi cu toţii morţi până la
Crăciun.
ORPHULS: Ferindu-şi privirea. Nimic nu mi-ar plăcea mai
mult, dar n-am nici un pic de pâine.
SUSANNAH: Atunci,... ciocolată?
ORPHULS: Nu... Ea îşi acoperă sânii. Ce n-aş da acum pentru
o bucăţică de ciocolată...
SUSANNAH: Ştiu!
ORPHULS: Toată ciocolata pe care am mâncat-o... şi acum...
SUSANNAH: Aşa e viata, nu-i aşa, în toate! Dar Împăratul s-a
întors şi ei nu-şi fac apariţia niciodată fără bucătării, de
ce o interogai pe sora mea?
ORPHULS: Noi înregistrăm totul... Doamne iartă-mă, aş omorî
pentru o pâine acum...
SUSANNAH: Înţeleg, dar...
ORPHULS: Ţinem mărturii despre trecerea Islamului, am fost
desemnat de Arhiepiscopie, Ah Doamne, dă-mi o pâine, cineva,
este o datorie sacră fată de poporul nostru, oricum nu este
un interogatoriu, ea nu este constrânsă în nici un fel, te-
aş ruga să pleci acum, mă supui unei neîndurătoare
nelinişti, nu ştiu cum aş putea să te mai privesc în vremuri
mai bune ştiind că acum aş fi putut să...
SUSANNAH: Poţi veni la mine să mă rogi, cu atenţiile care se
cuvin şi dacă nu sunt ocupată..., cine ştie, aş...
ORPHULS: Atenţiile cuvenite?
SUSANNAH: Da, manierele se vor întoarce de îndată ce se vor
redeschide magazinele. Zâmbeşte. Mi-e îngrozitor de foame.
Îşi aranjează îmbrăcămintea, dă să plece, se opreşte.
Evident, n-ai pâine, nu-i aşa? Ai fi dat-o dacă ai fi avut-
o. Pauză. Se privesc.
ORPHULS: Dacă-aş fi avut o singură felie, aş fi trecut pe
lângă muribunzi şi n-aş fi arătat-o. Pauză. Ea se întoarce,
dar în acest moment o bucăţică de pâine este aruncată din
întuneric. Aterizează la picioarele lui ORPHULS:. Amândoi se
reped să o apuce, dar el este mai rapid. Descheind rochia ea
păşeşte în întuneric. Pauză apoi el o urmează. După câteva
momente O SILUETĂ CU GLUGĂ apare într-o rază de lumină.
Pauză. Sunetul paşilor SUSANNEI care se îndepărtează. Apare
ORPHULS:. Se uită spre SILUETĂ. Cine p... cine dracu'
eşti... SILUETA îşi smulge gluga. Este STARHEMBERG:. Ah, la
dracul, e omul care a salvat Viena... Îngenunchează la
picioarele lui. Sunt cel mai ambiţios preot şi-l iubesc pe
Dumnezeu, te asigur, dar în arşiţa ei am...
STARHEMBERG: Excelent!
ORPHULS: Dar tu...?
STARHEMBERG: Eu? Eu ascult.
ORPHULS:: Si te strecori în multe camere? Întreb doar! Îţi
sărut picioarele ţie care ai salvat un milion de suflete, de
ce asculţi nefericirile fetelor? Spune-mi, sunt servitorul
tău şi oricare ar fi păcatele tale eu te absolv, m-aş lăsa
fript înfipt în pumnale Islamice doar pentru tine, fă-mă
Confesorul tău, voi fi onorat nu numai să ascult dar şi să
împărtăşesc cu tine suferinţele tale. Si-ţi mulţumesc pentru
coltul de pâine, eram în iad acolo. Pauză. STARHEMBERG îl
ridică, îl sărută şi iese.

Scena 3
Un palat. CURTENI. Un scaun. Intră LEOPOLD. Răstoarnă
scaunul şi se aşează pe
el. Ei se foiesc stingheriţi.
LEOPOLD: Câteodată îţi vine să râzi. Dar ceea ce simţi
este, nu, nu trebuie să râd. Câteodată vei suferi ruşinea
celui ce se simte expus unei dezgustătoare intimităţi. Vei
simţi că n-ar fi trebuit să-mi arate acel lucru. Si
câteodată vei trece prin experienţa unei îngrozitoare
ameţeli (greaţă) care însoţeşte o idioţenie făcută de
cineva pentru care ai avut tot respectul. De parcă lumea şi-
a pierdut echilibrul. Tot ce pot să spun e că aceste
sentimente le permit. Aşa că râdeţi atunci când vă vine, şi
apoi, să vă fie ruşine de râsul vostru. Împăratul nu face
altceva decât să joace insecuritatea întregii ordini.
Acceptaţi acest adevăr? Se foiesc stingheriţi. Nimeni nu
înţelege! Nihil comprehensa! Acum puteţi întoarce scaunul la
loc. Scaunul este aşezat pe picioare. LEOPOLD se răstoarnă
în el.
IPSTEIN: Moralitatea!
LEOPOLD: Îmmm!
IPSTEIN: S-a prăbuşit definitiv.
LEOPOLD: Aşa se întâmplă în timpul asediilor. Se topeşte ca
o prăjitură aşezată în ploaie. Si umorul la fel, şi ăsta se
deteriorează. Glumele pentru care nu ţi-ai clinti un muşchi
pe fată în timp de pace, stârneşte mulţimi de înfometaţi în
hohote pe timpul unui asediu.
IPSTEIN: Umorul, cred, îl putem lăsa deocamdată...
LEOPOLD: De ce să omitem umorul! Pauză. IPSTEIN ridică din
umeri. Te terorizez? Nu mai tremura, nimeni nu-ţi va
ciopârţi mâna, nu suntem în Roma sau Rusia.
HARDENSTEIN: Femeile se vând singure, iar burghezia este şi
mai rea.
LEOPOLD: Ar trebui să-ţi fie milă de cei privilegiaţi, cum
mai suferă ei la nenorociri. Vezi cele mai bune prăvălii
sunt aprovizionate primele. Următorul!
FALLENGOTT: Cursul monetar este instabil.
LEOPOLD: Cursul monetar a fost întotdeauna instabil.
FALLENGOTT: Nu ca acum!
LEOPOLD: Sunt sătul de cursul monetar şi de instabilitatea
lui. Mi se strepezesc dinţii când mă gândesc că o singură
viată, fie ea de câine sau chiar de porumbel, trebuie
întreţesută de cursul monetar şi clovneriile lui. Spânzuraţi
cursul monetar de crengile copacilor.
FALLENGOTT: Am putea foarte bine s-o facem că atât şi
valorează.
LEOPOLD: Presimt că monetăria a găsit un prieten în tine.
FALLENGOTT: Câtuşi de puţin, dar...
LEOPOLD: Pleacă-ţi genunchii în faţa lor / în faţa
monezilor, ce privelişte dezgustătoare. Bancherii nu s-au
întors încă?
(Off your knees to coins- trebuie să verific
expresia cu un nativ şi să o înlocuiesc)
HARDENSTEIN: Evreii n-au plecat niciodată!
LEOPOLD: Salvele de tun par nişte ploi trecătoare pentru
ei. Unde este tezaurul Turcilor?
FALLENGOTT: Zace în râpe/ vâlcele.
LEOPOLD: Atunci lansaţi noua economie pe el. Ajunge şi vă
mulţumesc pentru păreri, le voi cântări pe toate, par foarte
pripit, par superficial, dar în singurătate meditez în
profunzime, trebuie să mă credeţi pe cuvânt, bineînţeles.
Încep să plece. LEOPOLD: îşi aşează mâna pe braţul
pictorului. Tu nu! CURTENII pleacă. Vorbesc orice, ca o
varietate de idiot. Iar tu eşti tăcut, ca şi celălalt.
Desenează-mă acum! Eu stau în poză! Îngenunchează pe podea
ca un câine. Eu stau în poză! Si astfel îţi voi înşela
imaginaţia.
PICTORUL (Pregătind o nouă coală): Cum?
LEOPOLD: Pentru că artistul speră ca portretul său să
scoată în evidentă cine ştie ce adevăr secret, ei bine eu
îmi arăt secretul. Să-l intitulezi "El se întoarce la
Viena"!
PICTORUL: Trebuie?
LEOPOLD: Da! Începe să deseneze.
PICTORUL: Cred că, lăsând la o parte formalitatea monarhică,
tu crezi că ai întrerupt critica şi făcând pe prostul,
dezarmezi pe oricine îndrăzneşte să te numească aşa, şi în
felul acesta îţi flatează inteligenta. Sper că nu te-am
jignit.
LEOPOLD: N-ai fost niciodată atât de perceptiv (perspicace)
pe câmpul de bătaie!
PICTORUL: Mi-era prea frig!
LEOPOLD: Este frig, aşa-i în Europa...!
PICTORUL: Da... da... aşa spuneai mereu... la fiecare şanţ
înceţoşat şi înmormântare... (Aruncă cartea.) Este... într-
adevăr este... imposibil! Nu poţi... un artist nu poate
spera să picteze un act! Găseşte alt... găseşte o...
LEOPOLD: (Abandonând poza absurdă şi aşezându-se pe jos) :
Nu, nu, tu eşti acela... tu eşti....(Pauză. Plânge. Intră
STARHEMBERG, îi priveşte) Plâng din nou... STARHEMBERG...
plâng din nou... (STARHEMBERG merge până la el, îi leagănă
capul) De ce? De ce mereu acest plâns? (PICTORUL schiţează
foarte repede această imagine) Tu nu plângi? Nu plângi, aşa-
i? Atunci, pe mine, de ce mă înfurie - (PICTORUL încearcă să
iasă discret) Să nu o ştergi cu aia! (Se opreşte) arată-mi
cartea! (Îi arată cartea). Vezi, a prins-o, clipa de
disperare degetele lui lucrează ca fulgerul, cât de bine a
prins asta. (Smulge pagina şi-i dă înapoi cartea. Pictorul
pleacă) Unde-ţi petreci nopţile? Eşti de negăsit.
STARHEMBERG: Nu sunt liber? N-am nici un titlu care să nu
fie acum onorific.
LEOPOLD: Nu, nici unul, dar la cererea ta. Dar jumătate din
timp nu stai în camera ta, şi curierii spun că starea
ferestrelor sugerează că geniul a şters-o. De patru ori am
lăsat mesaje. Eşti un erou şi cu toate astea te ascunzi în
pălării, avem nevoie de eroul nostru, ne temem că vei fi
descoperi zăcând pe cine ştie ce alee dosnică şi atunci
zvonul se va răspândi, STARHEMBERG: a căzut în dizgraţie,
asta ţi-e recunoştinţa? Când nimic nu e mai departe de
adevăr.
STARHEMBERG: În timpul asediului, jumătate din tunuri le-am
întors spre oraş.
LEOPOLD: Spre oraş? De ce spre oraş?
STARHEMBERG: În fiecare noapte o duzină de orăşeni se
strecurau afară cu batiste pe care scria: TE IUBIM ISLAM,
scrise în diforme caractere arabe. Trebuie să-ţi spun, când
situaţia era mai gravă am primit o delegaţie care mi-a
propus arderea tuturor efigiilor cu Cristos, cât priveşte
steagul imperial, l-am văzut îndesat într-o scurgere de
canal. Ofiţerii îşi smulgeau epoleţii, iar preoţii stăteau
pândeau de sub peruci. I-am silit să fie liberi (I forced
freedom on them) şi când mă aplaudă, aplauzele îneacă
ruşinea ce le (roars) hohoteşte în urechi. Nu pot suferi
gloata. Şi îmi plac pălăriile mari.
LEOPOLD: Sunt doar slabi (frail), ... sunt doar slabi...
Nu-i pot critica... cum aş putea eu, arhi-dezertorul, să-i
critic? Trebuie să ne ajuţi să ne regăsim. Fii oglinda în
care noi piticii să vedem speranţa unei firi dumnezeeşti.
STARHEMBERG: Nu!
LEOPOLD: Întăreşte-ne Starhemberg, cine nu are
slăbiciuni... (Starheberg se întoarce să plece) CINE A SPUS
CĂ POŢI PLECA? (Se opreşte) Cred că eşti un egoist/
nerecunoscător şi un egocentric fantezist/ închipuit /aiurit
altfel te-ai fi predat/ ai fi capitulat acum câteva luni.
(Pauză). Nu, nu, ascultă îţi datorez totul şi nu mă
dispreţui, pot face din tine un sfânt, vrei să fii sfânt? Se
poate face. Predica/ Vorbăria lungă şi cenuşie şi ochiul/
privirea acoperită de glugă, excelent încearcă asta dacă
eşti obosit de soldăţit/ militărie, dar nu acest anonimat,
sau ne urăşti? (Pauză) Ne urăşti, da, asta-i povara ta/
apăsarea ta, ne urăşti de moarte... O, Starhemberg, eşti mai
crud/ depăşeşti în cruzime, decât cel mai rău măcelar arab
care înjunghie cu o plăcere/ poftă copilărească şi apoi
oboseşte şi trezindu-se dimineaţa se joacă cu copiii pe care
a uitat să-i ucidă. Starhemberg, creatorul meu, eşti bolnav/
bolnav... (se duce la el şi-l reţine/ îmbrăţişează).
STARHEMBERG: Nevinovaţii nu sunt nevinovaţi...
LEOPOLD: Râd, râd!
ÎMPĂRĂTEASA (Intrând): Starhemberg! Ce scump eşti la
vedere!? O, stinghereala lui! Atunci sărută-mă! (El îi
sărută mâna) Reci buze. Ai o iubită?
STARHEMBERG: Iubesc o femeie.
ÎMPĂRĂTEASA: Dar buzele tale sunt reci!
LEOPOLD:: Ne dispreţuieşte pe toţi.
ÎMPĂRĂTEASA: Nu şi pe mine.
LEOPOLD:: Ba şi pe tine. Cineva îi scrie biografia, dar el
nu i-a dat nici o mărturie/ informaţie/ amănunt. Şi
arhitectul oraşului l-a sculptat pentru Piaţa Starhemberg,
dar fără faţă! E ridicol/ De-a dreptul ridicol, când să-i
facă faţa?
STARHEMBERG: Lăsaţi-o fără faţă.
LEOPOLD: Râd, râd!
ÎMPĂRĂTEASA: Eşti credincios/ loial Habsburgilor?
STARHEMBERG: Nu pot concepe vreo îmbunătăţire în structura
guvernului/ în felul guvernării.
LEOPOLD: Vezi! Iată-l cum este.
ÎMPĂRĂTEASA (uitându-se la Starhemberg): Crede că
îndrăzneala lui ne va câştiga admiraţia. Este foarte aproape
de insultă/ injurie ăi crede că-i vom admira subtilitatea.
Eu i-o admir, na! Ia loc, sau nu vrei?
STARHEMBERG: Nu.
ÎMPĂRĂTEASA: Sigur că nu. A lua loc înseamnă sfârşitul
condescendenţei sale, îţi admire toate mişcările, eu cred că
eşti un rece dar minunat închipuit, vreau sa zic că eşti
propria ta invenţie, nu-i aşa?
LEOPOLD: Soţia mea e atât de perspicace/ sensibilă,
privirea ei topeşte zăpada.
STARHEMBERG: Da.
ÎMPĂRĂTEASA: Aici eşti! Şi o replică într-o singură silabă,
mai mult doar ar strica efectul. Mă simt atât de atrasă de
tine Starhemberg, că aş fugi cu tine în coliba unui
crescător de porci şi aş lăsa dracului tot restul vieţii!
LEOPOLD: Râd!
ÎMPĂRĂTEASA: Vezi, pot răspunde tuturor gesturilor tale/ pot
întoarce toate gesturile tale. Nici un bărbat real nu merită
efortul, doar unul care se inventează şi se inventează pe
sine! El ne poate ţine cu sufletul la gură.
LEOPOLD: Râd!
ÎMPĂRĂTEASA: (Către Leopold): Aşa cum faci şi tu, şi tu...
(Îl sărută pe Leopold). Starhemberg, acum trebuie să-i
inventăm pe europeni din bucăţi/ cioburi. Lipeşte capul de
pântec şi aşa mai departe. Şi prinde părul de craniul spart
şi nebun. Şi încetează sa fii ruşinat. Acum, pleacă
excelentule actor, pleacă ... (El se înclină).

Scena 4
Un institut ştiinţific. Un semicerc de medici. Karin goală
până la talie. Susannah şi Starhemberg printre spectatori.
GRUNDFELT: Are 19 ani. Provine din districtul agricol
Turingia. Este unul din cei 9 copii. Este alfabetizată. A
suferit în data de 23 august. N-a beneficiat dee intervenţii
chirurgicale.. este gravidă şi în a patra lună de sarcină. A
depus mărturie în faţa Comisiei Episcopale Asupra
Atrocităţilor.
KATRIN: Ofer voluntar/ din proprie voinţă mutilarea/
desfigurarea mea.
GRUNDFELT: Vine din proprie iniţiativă.
KATRIN: N-am fost obligată.
GRUNDFELT: Primeşte de bună voie studiul/ cercetarea
Institutului.
KATRIN: De bună voie.
GRUNDFELT: Îi suntem recunoscători acestei femei
curajoase şi patriote.
KATRIN: Şi eu vă sunt recunoscătoare.
GRUNDFELT: Desenatul este permis. (Publicul se ridică şi
o înconjoară pe Katrin, cu caiete şi creioane).
STARHEMBERG: O năpădesc/ Se strâng ciorchine în jurul ei...
Cât de mulţi sunt/ cum se mai înghesuie în jurul ei şi cât
de grăbiţi sunt...
SUSANNAH: Eşti chirurg? Hai iute cu creionul sau vei
pierde detalierea/ expunerea rănilor.
STARHEMBERG: O voi vedea...
SUSANNAH: Toţi o vor vedea. Este hotărâtă ca nefericirea ei
să treacă în tipărituri şi culoare de asemenea, te uiţi
ţintă la mine într-un fel pe care altădată l-aş fi socotit
insultător...
STARHEMBERG: Sânii ei dispăruţi/absenţi şi ai tăi atât de
prezenţi...
SUSANNAH: E ciudat, cine s-ar fi gândit vreodată să avem un
astfel de simposion intelectual cu bărbaţi între care nu
poţi arunca un ac.
STARHEMBERG: Suculenţa ta şi ariditatea ei...
SUSANNAH: Dar curând nu mai suntem bune de nimic, nu
crezi? Ei bine, ce dai în schimb? Nu vreau un porc gras/luna
de pe cer/ porcul din cocină, o, Dumnezeule, tu eşti
Starhemberg...
STARHEMBERG: Prezintă-mă ei.
SUSANNAH: Nu-i aşa, tu eşti Starhemberg, înot/ mă scald
în confuzie...
STARHEMBERG: Îmi faci o prea mare onoare/ mă onorezi
degeaba...
SUSANNAH: Îmi muşc limba/ îmi înghit vorbele...
STARHEMBERG: Lumea s-a prăbuşit cu câteva trepte şi noi
odată cu e, când îi vei vorbi?
SUSANNAH: Acum, dacă-mi porunceşti...
STARHEMBERG: Nu mai poruncesc nimic nimănui. (Ea se întoarce
să plece) Aşteaptă... şi eu iubesc femeile...
SUSANNAH: Ce-mi ceri?
STARHEMBERG: Pe podea, aici, arată-mi...
SUSANNAH: Să-ţi arăt?
STARHEMBERG: Te-am văzut în timp ce te futeai...
SUSANNAH: Imposibil...
STARHEMBERG: NU, aşa-i... culcă-te şi lasă-mă să mă uit la
tine - părul tău - crăpăturile tale...
SUSANNAH: Aş prefera ca noi să...
STARHEMBERG: Cer doar să te privesc, nimic mai mult/ fără
complicaţii...
SUSANNAH: Trebuie, din moment ce-ai salvat Viena.
(Se întinde jos printre bănci şi-şi ridică fusta. Vocea lui
Grundfelt se aude monoton. Starhemberg se uită la ea şi
ridică din când în când privirea.)
STARHEMBERG: Ridică-te acum, au terminat... (Ea se ridică
îndreptându-şi fusta) Prezintă-mă şi apoi aşteaptă în
Ballgasse. (Ea îşi face drum în faţă)
GRUNDFELT: Sentimentele noastre de simpatie nu sunt mai
puţin adânci faţă de obiectivitatea pe care am avut-o în
detalierea stării tale...
CEILALŢI: Aşa e, aşa e... (Hear, hear)
KATRIN: Nici modestia/ atenţia mea nu este mai mică în
faţa intensităţii cu care m-aţi examinat...
CEILALŢI: Aşa e, aşa e... (Hear, hear)
GRUNDFELT: Îţi mulţumim atât pentru aceasta, cât şi
pentru bunele tale maniere/ manierele tale pline de
graţie...
KATRIN: Vă mulţumesc la fel, va fi tipărită şi în culori?
(Ei ezită.)
BRUSTEIN: În momentul de faţă ne gândeam doar să
înregistrăm groaznica ta nenorocire pentru arhiva
Institutului...
KATRIN: O, nu, am înţeles că era vorba de o publicaţie...
BRUNSTEIN: În jurnalele ştiinţifice/ de specialitate,
câteva detalii s-ar putea...
KATRIN: Nu, nu, ci în magazine, vreau să zic...
BRUNSTEIN: Eu... Noi am...
KATRIN: O, cu siguranţă!
GRUNDFELT: Nu-mi amintesc ca noi să fi...
KATRIN: Asigurat, în jur de şase mii de copii!
GRUNDFELT: Nu mă gândesc la nici o...
KATRIN: Da, şase mii. Nu visez aceste cifre. Au tipărit
cincisprezece mii cu Ducele Starhemberg, atârnă în fiecare
cârciumă şi optsprezece mii cu împăratul, de ce nu, există o
mare cantitate de cartuşe în oraş şi cerneală, nu-i o
problemă, unii au luat-o s-o bea...
SUSANNAH (înaintând cu un şal): Sora mea este...
KATRIN: Nimic. Sora mea este. (Pauză)
STARHEMBERG (coboară): Mai este vre-un desen?
PICTORUL: O schiţă preliminară...
STARHEMBERG: Atunci coloreaz-o şi adaugă-i faţa.
SUSANNAH: Sora mea este...
KATRIN: Nimic. Sora mea este. Aranjează şi grăbeşte-te cu
şpalturile. Dacă nu-mi faceţi faţa voi sta aici mai mult.
PICTORUL: Dacă Ducele autorizează asta, eu...
KATRIN: Ce duce? Eu sunt cea care am toate drepturile de
copiere.
STARHEMBERG: Te rog, roag-o să se acopere... (Pauză. Katrin
îi dă voie lui Susannah să-i pună şalul pe umeri.
Starhemberg păşeşte în faţă) Aranjează o postură (a
sitting). Ea stă la o mănăsire.
KATRIN: Şi alta mai târziu ca aceasta... (Ea se preface că
hrăneşte un copil) Îmi ridic copilul care plânge după hrana
lui/ de foame şi nu după sânii absenţi, inexistenţi, de unde
nu mai curge nici un pic de lapte! Minutele lui se întind în
gol, micuţele lui mâini...! Închipuieşteţi expresia mea!
Închpuieşteţi-o pe a lui!
STARHEMBERG: Schiţează ce-ţi spune.
KATRIN: Zece mii de copii.
GRUNDFELT: Mă îndoiesc că această ar obţine o vânzare de
zece...
KATRIN: Te înşeli.(Pauză) Şi dacă nu lipiţi-le pe uşi/
vârâţi-le pe sub uşi... (Grundfelt se înclină, se retrage cu
medicii.)
SUSANNAH: Acesta este Ducele Starhemberg. (Katrin îl
priveşte).
KATRIN: Naşterea este pe 17. O vreau publică, în piaţă, şi
bănci cu locuri. Fără acoperişuri, chiar dacă plouă, şi
lăsaţi actriţele să fie moaşe dacă măicuţele au scrupule.
(Lui Starhemberg) De ce nu te-ai uitat la mine?
STARHEMBERG: Mă uit doar când sunt sigur că voi vedea.
KATRIN: Vei vedea. (Ea se ridică şi se prăbuşeşte peste
Susannah care o prinde. Cu un efort de voinţă Katrin se
eliberează de Susannah.) O, cu toţii doriţi atât de mult să
fiu murdărită! Sărută-mă! ( Susannah dă să o sărute. Katrin
îşi fereşte obrazul) Nu am încredere în săruturi!
Îmbrăţişează-mă! (Susannah vrea să o îmbrăţişeze. Ea se
retrage.) Mă sufoc! Tu doar îţi freci necazul de carnea mea,
ca şi cu ar putea curăţa, ca o vacă ce se întoarce cu
spatele spre spini ca să-şi scarpine pielea. Aşa sărută-mă,
aşa ne îmbrăţişăm. / Iată cum sărutăm, iată cum ne
îmbrăţişăm. Unde este măicuţa mea, vreau să plec acum, Mamă!
(Îşi pune o rochie). Aceasta n-a fost îndurare, şti de ce?
Nimeni nu m-a privit în ochi şi am ochi atât de frumoşi.
Sunt ochii mei primejdioşi? Nici un turc nu m-a privit în
ochi. (Măicuţa intră) Ochii mei rămân lipsiţi de vrajă, mamă
precum camerele nelocuite... (Măicuţa o prinde de umeri şi o
conduce către uşă. Orphuls intră şi se înclină.)
STARHEMBERG: Lasă-mă să fiu tatăl copilului tău... (Pauză.
Katrin se opreşte)
KATRIN: Dar nu va trăi! (Ea iese. Pauză)
SUSANNAH: Cred că trăim în iad, dar ceva face iadul
suportabil. Ce este? Mânia/ Furia? Sunt atât de rea la
mânie!
ORPHULS: Acesta nu este iadul:
SUSANNAH: Nu este iadul? Ce este iadul atunci?
ORPHULS: Absenţă.
SUSANNAH: Te asigur aceasta este absenţă.
ORPHULS: Lui Dumnezeu.
SUSANNAH (Lui Starhemberg): Du-mă la o cafenea. Ai zis c-ai
putea, ca să-ţi arăt absenţa lui Dumnezeu... (Ea iese.)
ORPHULS: Asediul a fost un moment de degenerare/ decădere/
prăbuşire şi în acelaşi timp un moment al celei mai înalte
ordini morale. Pe de o parte fiecare zid împotriva
imoralităţii a fost doborât, pe de alta, ciudatele
sacrificii au fost făcute în spiritul dragostei de oameni.
Nu ţi-ai dat seama? (Starhemberg nu răspunde) În fiecare
dimineaţă în care ne trezeam simţeam posibilitatea unei
schimbări totale răsărind odată cu soarele. Moartea,
desigur, dar mai rău înrobirea tuturor străine... Ruga
mulahilor în corturile lor... vom mai auzi vreodată ruga
mulahilor în corturile lor? Cât de încordat/strâns am ţinut
curul femeii aproape de mine, căldura/ fierbinţeala ei,
pătura noastră subţire şi mizerabilă/nenorocită şi i-am
sărutat gâtul slab/ îngust cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă,
TRAGE CLOPOTELE? AM ZIS UNDE SUNT CLOPOTELE ASTĂZI? Şi apoi
în cele din urmă, clopotele sa-u spart, înecându-se, valuri
de înec mări de fier bubuitoare, şi ea mişcându-se uşor, o
văduvă oarecare, cumva palidă/ puţin palidă, o văduvă
dezlânată/ incoerentă care ţinea în trupul ei subţire tot ce
e al nostru, toată cultura, toate efigiile între buzele ei
strivite/ lovite. Ne-am tras chiloţii sub cearceafurile
murdare, gheaţă la ferestre şi pe masă farfuria unsuroasă a
nopţii trecute...
STARHEMBERG: Ascultându-se ştiu că aş putea iubi doar un
preot corupt...
ORPHULS: Nu mă trăda. Sunt ambiţios.
STARHEMBERG: Niciodată.
ORPHULS: Odată erai văzut pe fiecare stradă, pe fiecare
baricadă. Am văzut oameni jurând că fusesei văzut pe în
şapte cartiere deodată şi totuşi eu nu te-am văzut
niciodată, mi-am imaginat doar, şi copiii arătau către
profilul tău în noi ăi spuneam că eu ştiu acel cioc de
pasăre...!
STARHEMBERG: Îmi place plinătatea/ rotunjimea feţei tale.
Ştiu că atunci când ţii liturghia, rareori te gândeşti la
Cristos.
ORPHULS: Mă gândesc la el, dar ...(Pauză) Nu, cu greu mă
pot gândi la Cristos, mai degrabă mă gândesc că sunt El.
STARHEMBERG: Da...
ORPHULS: Ţie îţi spun asta! Ţie îţi spun, Dumnezeu ştie de
ce, de ce ţi-o spun ţie? Nu mă trăda sunt atât de ambiţios!
STARHEMBERG: Aş primi mai degrabă binecuvântările tale decât
o mie de cardinali puţind de celibat să-şi agite/ clatine/
scuture absoluţiunea deasupra mea (Intră o femeie bătrână).
PRIMA MAMĂ: El este? E vocea lui care strigă/ plânge după
dragoste?
ORPHULS: Nu.
PRIMA MAMĂ: Îl găsesc peste tot.
STARHEMBERG: Da, e un preot voiajor/ călător. (El iese)
PRIMA MAMĂ: Cuvintele lui lungi, cuvintele lui drăguţe/
încântătoare toată educaţia lui încântătoare mingiile,
tavanul şi...
ORPHULS: Nu mai am pic de pâine (Pauză)
Vreau să zic..
Mai am o bucăţică...
Am nevoie de ea pentru...
O, al dracu/ futute-aş, iao! (El scoate nişte
pâine de sub sutană)
PRIMA MAMĂ (Luând-o): Nu mai înjura aşa, îţi faci duşmani.
ORPHULS: Am un singur duşman şi acela eşti tu, retrag ce am
spus.
PRIMA MAMĂ: Mereu retragi ce ai spus, dar doar după ce
ţi-a ieşit pe gură.
ORPHULS: Sper că nu o vei mânca aici, mi se rupe sufletul
când ştiu că aş fi putut fute o femeie pentru ea şi tot ce
face este să-ţi prelungească viaţa ta împovărătoare/
obositoare, îmi retrag cuvintele, ştii ce vreau să spun.
PRIMA MAMĂ: Nu te-aş fi împovărat dacă surorile tale erau
mai mult decât nişte ????? .
ORPHULS: Ai o poftă de mâncare/ apetit uimitoare şi îţi
merge bine/ prosperi şi pe căcat de pasăre/ găinaţ... Cei
mai mulţi dintre bătrâni au căzut la pat şi au murit în
prima lună de asediu. M-am uitat la toate feţele lor, dar tu
unde erai? Ia-o uşurel/ repede, m-am rugat la Dumnezeu, dar
nu, ea zgâria/ râcâia la uşă înainte de bubuiala/ tunurile
de dimineaţă.
PRIMA MAMĂ: Mă iubeşti, asta m-a ţinut întreagă.
ORPHULS: Dacă spui tu.
PRIMA MAMĂ: Sigur că mă iubeşti, altfel nu m-ai fi
suportat. Tu eşti bun şi eu sunt atât de cicălitoare, tu
eşti ocupat şi eu te deranjez/ te necăjesc.
ORPHULS: Da, ei bine, eu...
PRIMA MAMĂ: O, da, dar curând nu voi mai fi o problemă/
necaz pentru tine, viaţa mea e numai bună de aruncat...
ORPHULS: Aşa, o ţii într-una, dar...
PRIMA MAMĂ: Trăiesc pentru tine...
ORPHULS: Pentru mine, dar...
PRIMA MAMĂ: Micuţul meu...
ORPHULS: O? Dumnezeule din ceruri...
PRIMA MAMĂ: Braţele lui micuţe mă înconjurau/ cuprindeau
odată, îşi ascundea faţa lui dragă în biata mea fustă...
ORPHULS: Te rog! O, te rog! (Ea tace, molfăie pâine. Pauză)
Încerc, tot încerc să te scot din viaţa mea, să te şterg în
fiecare dimineaţă ca un măcelar frecându-şi tocătorul/
buturuga...
PRIMA MAMĂ: Prea adâncă un şanţ/ scobitură... (El dă din
cap a încuviinţare) Prea adânc o pată... (El se întoarce cu
spatele. Pauză.) Uită toate aceste femei.
ORPHULS: Da. (Ea începe să se îndepărteze, se opreşte)
PRIMA MAMĂ: Te văd în pălăria aceea de episcop.
ORPHULS: Întotdeauna m-ai văzut. De când m-am dus prima
oară la cor.
PRIMA MAMĂ: Fiul meu atotputernic, în pălăria lui de
episcop.
ORPHULS: Mă voi hotărî dacă vreau să fiu episcop.
PRIMA MAMĂ: Sigur că da.
ORPHULS: Eu nu sunt ambiţios. Tu eşti cea care eşti
ambiţioasă. Bolnăvicios de ambiţioasă. Sunt fericit să fiu
preot aici. Fericit şi împlinit.
PRIMA MAMĂ: Bine. Atunci nu te mai reţin. Ai atâtea de
făcut...
ORPHULS: Stai cât îţi place, eu... stai, dacă tu...
PRIMA MAMĂ: Nu, trebuie să intru...
ORPHULS: Trebuie? Ei bine, dacă trebuie, tu...
PRIMA MAMĂ: Nu te necăji pentru mine.
ORPHULS: Vorbeşti despre moarte tot timpul, asta faci!
PRIMA MAMĂ (cu nesfârşită răbdare): Sigur că da. Te vei
necăji pentru mine.
ORPHULS: Urăsc felul în care mănânci. Jumătate din
fărâmituri sunt pe podea.
PRIMA MAMĂ: Întotdeauna am mâncat aşa.
ORPHULS: Ştiu şi întotdeauna m-a înfiorat.
PRIMA MAMĂ: Credeam că-ţi plac oamenii simpli. Noi suntem
simpli...
ORPHULS: Uneori mă gândesc că te-aş pute omorî.
PRIMA MAMĂ (adună fărâmiturile): Ştiu. E dragostea.
ORPHULS: Încetează! Ridică-te! (Ea termină şi se ridică)
Pleacă acum.
PRIMA MAMĂ (privindu-l): Fiul meu! (Ea iese. Pauză.)
ORPHULS: Te iubesc! EU te iubesc! (Pauză) Dacă totul rămâne
la fel, de ce-am mai suferit? Am îngropat treizeci într-o zi
şi încă mai simt/ totuşi mai simt! (Se autoexaminează)
celălalt eu. Celălalt eu născut. Încheietura în încheietura
mea. Plămânii înăuntru plămânilor mei. (Pauză) Şi în spitale
spuneau ei - tinerii dar nu numai tinerii - nedreptatea
morţii mele aşa m-a acrit, n-am fost, totuşi n-am fost ce-aş
fi putut fi. Dar uitându-mă la ei, m-am gândit, ai fi fost
ceea ce-ai fi putut fi? Ce măreţie? Şi am încheiat/
concluzionat, nici una. Un dar al anilor pe care ei l-ar fi
irosit/ risipit în sporadice/ întâmplătoare repetiţii şi în
acte servile. Pământ/ Ţărână prin urmare. Ţărână
plângătoare. (Se uită într-o parte şi o vede pe Susannah,
care s-a întors, privindu-l).
SUSANNAH: Vorbeşti singur? Alt nebun al asediului?
(Pauză) Roşeşti! Minunată roşire!
ORPHULS: Eram... Eram...
SUSANNAH: Te rugai?
ORPHULS: Nu mă rugam, nu. (Pauză. Apoi cu o extraordinară
voinţă) Fii iubita mea, atunci. (Pauză prelungită.)
SUSANNAH: Da.
ORPHULS: O, târfuliţa mea, da...! (Se îndreaptă spre el. El
se dă înapoi.) Nu.
SUSANNAH (s-a oprit): Nu?
ORPHULS: Tu nu trebuie - pur şi simplu -
SUSANNAH: Nu-
ORPHULS: Înţelegi? Nu pur şi simplu, dar...
SUSANNAH: Da. (Pauză)
ORPHULS: Să (Pauză) Suferi. (Ea iese. El se prăbuşeşte pe
podea, un ghem de extaz.)

Scena 5
O celulă în Viena. Starhemberg printre surghiuniţi/ căzuţi
în dizgraţie.
STARHEMBERG: Peste toată calamitatea/nenorocirea, stăruinţa/
persistenţa nevoiaşilor/ săracilor! În toată catastrofa
elasticitatea/ rezistenţa/ încăpăţânarea săracilor! Cei
toleranţi/ înţelegători, semitoleranţi zdrobiţi de moarte/
făcuţi praf! Cei educaţi, semieducaţi, culcaţi în ţărână/
făcuţi una cu pământul! Cei cruzi, semicruzi/ Cei pe
jumătate cruzi, arşi până la cenuşă/ făcuţi scrum, doar
mesageri celor fără speranţă şi fără proprietate, ei vor
moşteni pământul! Acesta eşti tu! (Îl apucă pe unul strâns)
Care-ţi sunt adevăratele iubiri, acele care-ţi picură în
labă?
PRIMUL CERŞETOR: Nu...
STARHEMBERG: Nu... Acela care vin cu manifeste predicând
revoluţia/ răzmeriţa?
PRIMUL CERŞETOR: Nu...
STARHEMBERG: Nu... acelea care oferă paturi de Crăciun/ de
sărbători le iubeşti pe acelea?
PRIMUL CERŞETOR: Nu...
STARHEMBERG: Nu, aceia care trag roţile lor de fier peste
ţurloaiele tale despicate, ei sunt fraţii tăi!
PRIMUL CERŞETOR: Nu văd ce...
STARHEMBERG: Da, la frăţia/ fratria bastarzilor/
ticăloşilor! (El slăbeşte strânsoarea) Da, doar câţiva
dintre voi au murit, observ, dragi prieteni, doar câţiva, o,
doar câţiva, şi dacă Islamul ar fi aruncat în aer porţile ei
nu s-ar fi aplecat să vă hăcuiască nasurile, acelora care au
mai păstrat ceva zgârci, nu, cerşetorii atrag atât de puţină
violenţă, trebuie să învăţăm de la el, nu-mi sta în spate
urăsc asta/ mă enervează ţin cursuri/ ţin o lecţie, nu
intenţionez/nu asta vreau, mă aflu în căutarea educaţiei,
maimuţăresc, dezinformez, ling efuziunea/ ţâşnirea/
izbucnirea uleioasă ce se scurge încet, ce picură din maţul
vostru, nu sta în spatele meu...
AL DOILEA CERŞETOR: Eşti un futălău ticălos şi nebun,
Starhemberg...
STARHEMBERG: Nu veni în spatele meu/ nu vă urcaţi/ căţăra în
spatele meu mă-nebunesc după mutra ta pe care este înscrisă
supravieţuirea celor mai potriviţi/nimeriţi, sus monarhule!
(Îl ridică pe cerşetor de turul pantalonilor şi mărşăluieşte
cu el la fel ca la paradă.) Sunt calul lui! Îmboldeşte-mă/
dă-mi pinteni, canibalule! Biciueşte-mă îngerule!
AL DOILEA CERŞETOR: Pune-mă jos, pizda mă-ti...!
STARHEMBERG: L-am prins cu ştromeleagul în pântecul
cadavrului/ hoitului!
AL DOILEA CERŞETOR: Labagiule, gaura curului de ticălos!
STARHEMBERG: Am făcut-o şi excelent Îţi ţii în frâu
respectul? Eu nu! Galopez uşor, îmi fac dresajul, sunt la
fel de bun ca un cal de trăsură, animal de dric, o, stăpâne,
o, geniu imortalizat, l-am prins cu ştromeleagul/ mădularul
înfipt în măruntaie!
AL DOILEA CERŞETOR: Cine pula mea eşti...
STARHEMBERG: Nu tu? Atunci era dublura ta!
AL DOILEA CERŞETOR: Jos, de nu îţi dau un şut de-ţi scot
rinichii prin cur...
STARHEMBERG: Jos? În ţărâna umilă/ ordinară? Pe dalele
pavajului? Tu? O, nu, nu tu, Monarhule! (Îl rostogoleşte
brutal pe podea.)
PRIMA FEMEIE CERŞETOARE: Ar trebui să ai grijă, răneşti
sentimentele acestor gentle meni.
STARHEMBERG (stând): Sensibilitatea lor mă înghite.
PRIMA FEMEIE CERŞETOARE: Respiră şi ei.
STARHEMBERG: Da/ întradevăr, miroase.
PRIMA FEMEIE CERŞETOARE: Suferă şi ei.
STARHEMBERG: Ce, indigestia provocată de carnea de om? Nu,
mă plec unei asemenea stăruinţe, ştii bine că da, sunt
elevul tău, sunt novicele/ învăţăcelul tău şi limba-mi
atârnă/ spânzură după picurarea inteligenţei/ înţelepciunii
tale precum a îngeraşilor în fântâni, pişă-te cu viaţă pe
mine/ pişă-ţi viaţa pe mine şi voi bea!
A DOUA FEMEIE CERŞETOARE: Eşti pe dracu înger...
STARHEMBERG: Înger, încă nu - dar încerc -
A DOUA FEMEIE CERŞETOARE: Cine te-a hrănit?
STARHEMBERG: Comisariatul armatei.
A DOUA FEMEIE CERŞETOARE: Scuip pe asta.
STARHEMBERG: Îţi simt scuipatul, un fluid rece şi perfect...
PRIMA FEMEIE CERŞETOARE: De ce nu vi aici jos?
STARHEMBERG: Pentru a pluti/ înota în generozitatea ta/
mulţumirea ta! Să mă scald în mulţumirile tale eterne,
pentru ce altceva? Care-i darul monarhiei pe care tu-l
aplauzi? Recunoştinţa/ bunătatea/ generozitatea bogăţiei
este pur egoism, dar doar aceia care posedă/ sunt
proprietarii mocirlei să fie răsplătiţi de ei! (Îşi duce
mâna căuş la ureche, ironic)
Eliberatorul, ai spus?
Izbăvitorul, acolo?
Nu, n-aţi prins-o, atât de asurzitoare este
partitura... (El o mângâie pe prima cerşetoare)
Culcă-te cu mine, îţi voi săruta zgaibele,
voi fi un Cristos pentru tine, un Cristos îmbătrânit care a
alunecat de pe crucifix...
PRIMA FEMEIE CERŞETOARE: O, făţi-o singur, am terminat cu
frecatul...
STARHEMBERG: Frecatul, ea îi spune dragoste...! Cheamă
dragostea...!
AL DOILEA CERŞETOR (Ameninţându-l de aproape): Nimic nu mă
umple mai mult de violenţă decât un snob înţepate care se
excită la vederea murdăriei...
STARHEMBERG: Mă recunoaşte...
AL DOILEA CERŞETOR: Închide şliţu/ pune-ţi lacăt la puţă,
ştromeleag, căcat de ????
STARHEMBERG: cum mi se umflă buzele de complimentele tale/
Cum îmi ard buzele după complimentele tale... (Al doilea
cerşetor sare să-l atace pe Starhemberg, dar Starhemberg e
mai rapid şi-l prinde pe cerşetor într-o teribilă
îmbrăţişare). O, dansează teribil răzvrătit, dansează,
bolnav de viaţă, nu dansând ! (Îl scutură pe cerşetor) O, el
o schimbă pe gavotă/ o dă pe gavotă, o maimuţărire a
manierelor civile/ a codului eleganţei, învaţă-mă, nu te pot
urmări... (Îl scutură din nou) O, mişcările tale, sunt
acestea oare mesajele învăluitoare/ învăluite ale
dragostei...
AL DOILEA CERŞETOR: Tu... doare... tu...
STARHEMBERG: Sau simbolurile ierarhiei? Nu pot imita!
AL DOILEA CERŞETOR: O... futu-i... şi...
STARHEMBERG (Coborându-l dar fără a-l elibera din
strânsoare): Jos acum, miros de pişat, la rangul tău
preferat... (Îl împinge cu gura spre pietrele care susţin
steagurile. Tăcere. Îi dă drumul şi se retrage scuturându-
se.)
AL TREILEA CERŞETOR: Vei sfârşi cu ochii scoşi sau cu nasul
crestat, dacă-mi dai voie, limanul nenorocit al tuturor
necazurilor, având atât de puţin de ocrotit... (Starhemberg
îl priveşte.) Cred că e posibil să fim rude...
STARHEMBERG: Precum întreaga umanitate, dacă răscolim
dormitoarele.
AL TREILEA CERŞETOR: Touché, dar eu sunt un Esterhazy din
linia excluşilor.
STARHEMBERG: Cunoşteam nasul ăsta.
AL TREILEA CERŞETOR: Nu umblu după favoruri, ai văzut-o
cumva pe sora mea, nu umblu după favoruri, evident, a fost
băgată la casa de nebuni de la Estragom...
STARHEMBERG: Şterge-o, acum.
AL TREILEA CERŞETOR: Într-o cameră, în lanţuri, cum ar putea
să scrie poezie într-o asemenea poziţie/ postură, cătuşele
erau ţintuite de tavan, imposibil, m-am gândit, a fost
condamnată doar pentru poezie ei, n-avea rimă, înţelegi, nu
umblu după favoruri, de ce ţi s-au înceţoşat ochii? (Stă la
picioarele lui Starhemberg, tăcut.)
PRIMA CERŞETOARE: L-ai rănit pe Larry la gât, pisică
sălbatică/nebună...
STARHEMBERG: Atunci îşi va putea scutura castronaşul_ pentru
două defecte în loc de unul.
PRIMA CERŞETOARE: Eşti genu ăla de porc care se topeşte după
porcării de felul acesta.
AL DOILEA CERŞETOR (mârâind la oarecare distanţă): O să-i
scot ochii!
CERŞETORII: Uşurel Larry, las-o moale fiule...
AL DOILEA CERŞETOR: Scoateţi-i ochii, cu toţii!
STARHEMBERG: N-ai fi în stare să orbeşti un porumbel dacă s-
ar încurca în degetele tale...
AL DOILEA CERŞETOR: Mă piş în gura ta!
CERŞETORII: Ai grijă Larry...
A DOUA FEMEIE CERŞETOARE: N-are a face, da cine te-a chemat
aici?
STARHEMBERG: Nimeni nu m-a chemat, excelentă/ minunată
cândva şi atât de parfumată că-ţi taie răsuflarea... pentru
tine m... cândva, m-aş fi târât pe străzi nenumărate, de
măcel şi putreziciune...
A DOUA FEMEIE CERŞETOARE: Mă piş în gura ta...
STARHEMBERG: Dacă spui tu.
AL PATRULEA CERŞETOR (Stând lângă Starhemberg): Tu trebuie
să ştii, spune-mi, va exista/ va fi cândva un sistem fără
săraci?
STARHEMBERG: Niciodată! Doar dacă nu vor întemniţa săracii
în palate. Nu-i exclus!
AL PATRULEA CERŞETOR: Şi vor arde săracii casele bogaţilor?
STARHEMBERG: Da, iarăşi şi iarăşi, altfel cum s-ar putea
simţi bogaţi şi fericiţi?
AL PATRULEA CERŞETOR: Nu pot urmării nimic din ce zice!
Nimic!
AL DOILEA CERŞETOR: Pocneşte-l în ochi, atunci!
AL PATRULEA CERŞETOR: Fleanca!
STARHEMBERG (Luându-l pe cel de-al patrulea cerşetor de
gât): Descrie-mi ce speranţe ai, speranţele tale, care sunt?
AL PATRULEA CERŞETOR: Speranţă?
STARHEMBERG: Da, ştii la ce mă refer, vine odată cu laptele
mamei, n-ai avut mamă?
AL PATRULEA CERŞETOR: Ba da..
STARHEMBERG: Care-i atunci? (Pauză.)
AL PATRULEA CERŞETOR: Cina!
STARHEMBERG: Nu, după cină! (Pauză.)
AL PATRULEA CERŞETOR: Nici una, după cină... (Starhemberg se
ridică.)
PRIMA CERŞETOARE: Nu cred că ar trebui să ne mai vizitezi.
Lasă-ne să fim ticăloşi şi răi, aşa cum suntem şi fii tu
ticălos şi rău precum eşti, şi pişă-te în toate gurile, dar
nu mai veni. (Pauză. Starhemberg se pregăteşte să plece.)
AL PATRULEA CERŞETOR: Ia-mă...!
(Starhemberg se opreşte, se uită la al patrulea cerşetor,
dă din cap şi iese. Al patrulea cerşetor aleargă după el.)

Scena 6
O cameră întunecată. O femeie în vârstă, ştearsă şi sterilă
într-un scaun. Starhemberg intră.
A DOUA MAMĂ: Ce-i cu tine pe aici?
STARHEMBERG: Dumnezeu ştie.
A DOUA MAMĂ: Din nou aici şi nu ştii de ce. DUX. IMPERATOR.
Ai îmbătrânit?
STARHEMBERG: Da.
A DOUA MAMĂ: Izbăvitorul. Apărătorul. Într-o zi vei intra şi
eu nu voi fi aici. O femeie cu un copil va fi aici, şi
obloanele deschise, toate strălucitoare/pline de strălucirea
soarelui şi prosoape.
STARHEMBERG: Evident.
A DOUA MAMĂ: Nu-ţi pot spune nimic mai mult şi tu continui
să vii aici.
STARHEMBERG: Da.
A DOUA MAMĂ: Mă iubeşti atât de mult?
STARHEMBERG: Aşa s-ar părea.
A DOUA MAMĂ: S-ar părea. Tribun. Eliberator.
STARHEMBERG: O dată te-am văzut goală. O singură dată.
A DOUA MAMĂ: Tu doreşti să vorbim despre astfel de lucruri,
dar eu n-am nimic să-ţi spun.
STARHEMBERG: Tu n-ai nimic de spus dar eu am multe de
întrebat.
A DOUA MAMĂ: Spune-ţi întrebările mormântului meu.
STARHEMBERG: O voi face.
A DOUA MAMĂ: Ce nevoie am eu să aud?
STARHEMBERG: Aş fi putut fi copilul tău. Cum stăteam întins
şi doream să fiu copilul tău. Dacă aş fi fost copilul tău
nimic din toate acestea n-ar fi necesare.
A DOUA MAMĂ: Generalisime, nici nu-ţi închipui cât sunt de
obosită.
STARHEMBERG: Şi eu. Şi sânii tăi erau ca sânii unei
vrăjitoare.
A DOUA MAMĂ: Nu e cumva clopotul de la miezul zilei?
STARHEMBERG: Antiteza sculpturii.
A DOUA MAMĂ: Ba da. Şi acum trebuie să-mi întorc ceasul.
STARHEMBERG: Antiteza abundenţei.
A DOUA MAMĂ: Aşa mi-e ziua împărţită. Doar noaptea deschid
obloanele. La clopotul de la ora opt. Aşa mi-e ziua
împărţită.
STARHEMBERG: Vin cât de rar pot. Adeseori doresc să vin şi
mă abţin.
A DOUA MAMĂ: Da, rar, GLORIOSUS AUSTRIAE.
STARHEMBERG: Goală, doar o dată, şi cred că ştiai că mă
aflam prin preajmă.
A DOUA MAMĂ: Îmi cad dinţii.
STARHEMBERG: Şi ai mei.
A DOUA MAMĂ: Uneori aud un clinchet ca şi cum cineva ar
sparge ţigle/olane. Adorm cu gura deschisă. Saliva îmi
pătează umărul. Capul îmi alunecă întotdeauna spre stânga.
STARHEMBERG: Am venit/ m-am strecurat în spatele tău şi...
A DOUA MAMĂ: Aşa că gulerul din stânga al cămăşii mele e
decolorat.
STARHEMBERG: În orice caz trebuie să vin aici, la fel. (El
stă. O tăcere lungă. El se leagănă cu capul în palme.)
A DOUA MAMĂ: O, dragul mamii, o micuţul meu, dragul mamei...
(O pauză lungă.)
STARHEMBERG: Îţi aduc de mâncare?
A DOUA MAMĂ: La unu!
STARHEMBERG: Mănâncă, atunci. Hai mănâncă.
A DOUA MAMĂ: De ce? (El dă din umeri)
STARHEMBERG: Atunci nu mai mânca. Şi vizitele mele ar putea
să înceteze de asemenea/ şi ele.
A DOUA MAMĂ: Deus Imperator. Buza mea e subţire ca hârtia şi
sângerează când nu te aştepţi... (El se ridică în picioare)
Deus...
Deus... ( Se duce spre ea. Se aude o voce
puternică pe scări.)
ÎMPĂRĂTEASA: LE SIXIEME ÉTAGE! (Paşi pe podea.) Aceasta e
camera ei! (Uşa se deschide.) Intru! Dau buzna! Stângaciul
şi neprimitorul/ nepotrivitul tumult al cărnii stăpânitoare!
LIGHTS! LUMINILE!
Deschide ferestrele! (Intră un servitor)
Ea este aici? N-am băut. Aş putea surprinde
călare pe/ călărind comoda, dar eu sunt o femeie de lume şi
chiar mai mult, unde eşti Mamă a izbăvirii? Şi de ce ura
asta pentru clarté, das licht, ţi-e teamă să mărturiseşti
propria decădere? (Servitorul deschide obloanele) Înţeleg,
eu de asemenea am desfiinţat oglinzile şi am jumătate din
vârsta ta. (Lumina îi dezvăluie pe Starhemberg şi pe A Doua
Mamă. Împărăteasa se opreşte.) Starhemberg. Obligaţia
filială. (Pauză. Ea se înclină către A doua Mamă.) Madam, ai
mai mult magnetism pentru acest om decât toate cele cinci
sute de camere ale Kaiserhof-ului. Cred că fiul tău este un
porc remarcabil.
A DOUA MAMĂ: Nu e fiul meu. Niciodată nu l-am suferit, şi
nici pe alt copil.
ÎMPĂRĂTEASA: Lumina e crudă...Nu mătură nimeni pe aici?
Pantofii mei zdrobesc resturi de biscuiţi şi schelete de
şoareci... graşi cândva... este kaiserhoful nimerit al
rozătoarelor şi nemilos cu nările, lasă uşa larg deschisă,
je souffre, ich ersticke. (Lui Starhemberg) De ce te afli
aici, sunt stânjenită.
STARHEMBERG: Nu ştiu.
ÎMPĂRĂTEASA: Şi de ce mă aflu eu aici, te întrebi, cugeţi,
în spatele privirii tale echilibrate şi pătrunzătoare, cred
că mă face să mă bâlbâi ca ţi cum capul mi-ar fi deodată
gol! Asta îţi face şi ţie, te lasă fără creier, ţeasta mea e
ca o (?), e bine, ce - precum camera unei bătrâne, asta îţi
face şi ţie?
A DOUA MAMĂ: Niciodată...
ÎMPĂRĂTEASA: Ei bine, eşti norocoasă în toate privinţele...
(Pauză. Nici un sunet în afară de cel al străzii.) Îmi poţi
explica ce este preferinţa/ înclinaţia sexuală? (Pauză.)
Arbitraritatea ei... (Pauză.)
Arbitraritatea ei nemiloasă... (Pauză.)
Ar... (Pauză.)
Ei bine, jinduiam să te văd. Trebuia să te
văd. Şi te văd! (Servitorului) Spune-i vizitiului să-i dea
drumul, mă întorc acasă neînsoţită şi s-ar putea să-mi ia
ore. (Servitorul pleacă. Lui Starhemberg.) Trebuie să
vorbeşti mai mult Tuscoti din cei care te înconjoară cea mai
indigestă vomă a înţelegerii/ disonanţei şi gunoiului, ceea
ce eset un gambit din partea ta, ca totul de altfel, cred că
nu faci nimic care să nu fie calculat cu sânge rece şi îţi
laşi mama să pută. (Ea se întoarce, se opreşte.) Doresc să
numească un regiment Starhemberg dar trebuie ca cineva să
prezinte steagurile. Fă-o tu. Ştiind că, în credinţa că ei
îşi vor împroşca/ împrăştia carnea pe nişte ziduri în
Ungaria (El se înclină.) Turcii le ciopârţesc genitalele, de
ce? Şi nasurile, de ce?
STARHEMBERG: Le este frică de dragoste.
ÎMPĂRĂTEASA: Nouă nu? (Către A doua mamă.) Eram atât de
curioasă să te cunosc. Şi desigur, totul e plin de înţeles.
(Se întoarce spre ieşire.)
A DOUA MAMĂ: A venit în urma mea pe un deal.
ÎMPĂRĂTEASA: Cine?
A DOUA MAMĂ: Şi el... atât de mult dorea să mă atingă...
atâta suferinţă... m-a-nsemnat... ca o desfigurare, ca un
păcat... nu m-am putut întoarce dar i-am simţit stăruitor
privirea... întregul trup mi l-am simţit umflat de sânge...
rinichii/ ţâşnind... şi pântecul în întregime... goană
fierbinte a sângelui...
ÎMPĂRĂTEASA: Acesta e un poem... (Pauză. Se uită la
Starhemberg.) Nu a gândit e asta. E un poem. De Ady.
ABSURD! Ştiu poemul pe dinafara. (Ea iese.)

Scena 7
Un parc în Viena. Katrin pozează pentru Pictor. Susannah
priveşte.
SUSANNAH: Inimosul meu preot/ preotul meu cu inimă
fremătătoare. Elocventul şi orgoliosul/încrezutul meu preot
ÎL IUBESC ÎNGROZITOR/ SUNT MOARTĂ DUPĂ EL ŞI TOT CE FACE E
SĂ-MI SCRIE BILEŢELE. (Pauză.) Este dependent/ captivat de
aceste mici bileţele care sunt cu siguranţă... sunt pe
jumătate penetrări, în inimă, nu-i aşa? Nu înţeleg o boabă/
un cuvinţel din ele, le ţin uite aşa ba în sus ba în jos le
citesc şi pe o parte şi pe alta, şi-n sus şi-n jos, le
citesc în diagonală, le tai cu foarfecile şi le împrăştii/
le arunc în sus, şi apoi le culeg din nou. L-AM LOVIT DE
DOUĂ ORI PESTE FAŢĂ ŞI TU MĂ-NVINOVĂŢEŞTI? Şi, o, el era
alb! Alb de mândrie şi reticenţă/tăcere/ rezervă şi apoi m-a
iertat. Dorea să mă lovească dar n-a făcut-o, în schimb m-a
iertat. Ce legătură au toate acestea cu el? Doresc un copil.
Dumnezeu ştie de ce. De ce doresc un copil?
KATRIN(menţinându-şi poza): Nu contează că tu îţi doreşti un
copil. Este copilul are doreşte. Ştiu. Niciodată nu mi-am
dorit un copil. Dar copilul a vrut. Toate astea „Niciodată
nu am dorit să mă nasc" etcetera, pişat şi prostii! Ştiu.
Nenăscuţii, cei încă nefăcuţi îi împing pe părinţi PUNE-O
JOS, SPUNE. PRIMEŞTE-L ÎN TRUPUL TĂU? SPUNE. Ştiu. Ştiu
toate astea. Trebuie să obţii cunoaştere, Susannah, de
oriunde, dar s-o obţii.
SUSANNAH: Cunoaştere?
KATRIN: Da, şi să te naşti/ creezi din nou! Uite, acum ţi-
am dat tot acest timp şi tot timpul pe care ţi l-am dat e
timp pierdut pentru mine, ce sunt eu, o pomană? (Îşi ţine
burta.) Se mişcă, stăpânul meu... (Pauză) Îl simt... este în
fiecare bucăţică/mădular la fel de violent ca şi taţii
lui... (Susannah îi atinge pântecul) Este pe de-a-ntregul
dezgustător/ scârbos felul în care împinge/ înghionteşte.
Tânjeşte să iasă la lumină şi e pus pe distrugere! E
turbat/furios! (Susannah se retrage.) Vai de pământ când va
ieşi afară. Crezi că voi fi mândră de el şi voi sorbi din
ochi pe ascuns fiecare micuţă crimă pe care o va face?
Mămicile o fac, ele adoră terorile lor
masacrele/înjunghierile lor le colecţionează ca pe
certificatele de examen. Ştiu. Mă înspăimântă criminalitatea
maternităţii. E o relaţie criminală.
PICTORUL: De aici, într-o zi bună poţi vedea până în
Transilvania... (Priveşte absorbit ţinând pensula.)
KATRIN(Inspirată): Imaginează-ţi o cameră aglomerată,
închisă cu gratii, peste care s-a abătut un nor
otrăvitor...! Imaginează-ţi mama copilului călcând în
picioare trupurile ocupanţilor, călcâiele ei, cuiele
pantofilor ei intră în ochi şi obraji în timp ce ea urcă
movila/ grămada agonică căutând o ultimă gură de aer,
copilul e întins alături, cruţă-l pe al meu! O, te-am orbit
cu călcâiul, o , ţi-am străpuns faţa , CRUŢĂ-L PE AL MEU!
(Zâmbeşte.) Precis. O, atât de precis... (Închide ochii.)
SUSANNAH (pictorului): Eşti bărbat. Eşti bărbat, nu-i aşa?
De ce să nu dorească un bărbat să facă dragoste?
PICTORUL (privind departe): Europa, cum mai străluceşte. Ca
şi cum un cearşaf/ perdea întunecat/sinistru ar fi fost
îndepărtat şi lumina soarelui ar cădea peste toate câmpiile
şi pădurile ei!
KATRIN: Şi peste mormintele ei. Minunaţii ei acri de
morminte!
SUSANNAH: Ca să mă tortureze? În ce priveşte
fidelitatea nu cere nici una ceea ce face ca lucrurile să
fie şi mai rele / ceea ce înrăutăţeşte şi mai mult
lucrurile. VREAU SĂ FIU SILITĂ SĂ FIU CREDINCIOASĂ.
PICTORUL: Războiul, ce plictisitor a fost! Am tânjit să
pictez femei.
KATRIN: Femeile sunt în război. Tu unde erai? / Pe ce lume
ai fost?
SUSANNAH: Şi chestia lui e tare când m-apropii. O, un
ciot de bărbăţie. Aşa că nu e cu neputinţă, cu siguranţă?
PICTORUL: Ador compania femeilor...!
SUSANNAH: M-a avut odată, desigur. Dar aceea era
prostituţie. Era oportunism. Aceea nu era dragoste, sau dacă
era, era o dragoste aparte - (Ea se opreşte, urmărindu-i
privirea distrată/ distrasă / atrasă) La ce te uiţi? Am
vederea proastă, ce se întâmplă?
PICTORUL (punând pensula deoparte şi ridicându-şi caietul cu
schiţe din obişnuinţă): Execută un bărbat... (Se
îndepărtează atras inexorabil de scenă)
KATRIN: Cine? Cine! (Dă să-l urmeze) Trebuie să privesc.
SUSANNAH: De ce?
KATRIN: Trebuie, atâta tot. (Se îndepărtează puţin) Este
un parc. Acesta este un parc, şi ei...
(Iese. SUSANNAH singură, se îndreaptă către pânză. Uşor.
Trupul îi este străbătut de fiori. Ea apucă planşeta şi o
îmbrăţişează. Rochia, în faţă, se mânjeşte de vopseluri. Ea
îşi revine, KATRIN se reîntoarce.)
KATRIN: Capul a căzut... nu... N-a căzut... s-a răsucit,
s-a învârtit ca un titirez... şi sângele ţâşnea ac din patru
fântâni deodată... patru gheizere... dar... desigur, el
putea încă să vadă... capul putea să vadă în timp ce zbura,
şi el ştia... el se ştia decapitat şi de asemenea înregistra
felul/ natura ciudată a zborului său... confuzia sa... şi
claritatea sa...! (Observă rochia SUSANNAH-ei) Ţi-ai distrus
rochia...
(Pictorul apare cu un cap.)
PICTORUL: Conştiinţa se curge din el... (SUSANNAH se
întoarce cu spatele.)
KATRIN: El poate vedea încă...
PICTORUL: Da ... ne vede... ca printr-un ochean
întors...
KATRIN: În jos tunele care se întunecă...
PICTORUL: Privirile noastre aţintite şi ostile sunt...
KATRIN: Nu ostile...
PICTORUL: Privirile noastre aţintite şi curioase...
KATRIN: Străpungi de jos cu privirea dincolo de lumină ca o
celulă întunecată.
(Pictorul pune capul pe iarbă şi începe să schiţeze)
PICTORUL: Din nefericire şi-a lăsat tăiat şi părul
tătărăsc, ca să-l ascundă mai bine.
KATRIN: Absurd!
PICTORUL: Absurd, cu ochi ca aceştia...
KATRIN: Care arată/proclamă originile sale îndepărtate...
(Schiţează ???)
PICTORUL: A fost prins pe o alee.
KATRIN (smulgând flori): Aleea este chestia/lucrul acela
european pe care prostul /nepriceputul călăreţ nu ar putea
să călătorească. O nepriceput călăreţ, simt un aşa dispreţ
pentru el...! (Ea îşi aranjează în jurul capului)
SUSANNAH: Opreşte...
KATRIN: Să opresc, de ce?
SUSANNAH: OPREŞTE-L AM ZIS! (Pictorul se uită şi
observă rochia şi apoi pânza.)
PICTORUL: Dumnezeule mare, ai... (aruncă creionul în
timp ce doi călăi intră, unul cu o sabie celălalt stând în
drum cu un crucifix.)
SHYBAL: Nu te pot lăsa să păstrezi capul.
KATRIN: Bine, nu dorim capul.
SHYBAL: Ceea ce e ciudat când întreaga ţară e atât de
plină de capete ciopârţite...
KATRIN(înmuindu-l): O, dar legile sunt legi...
MCNOY (lăsând să cadă capul într-un sac): Nu era rău Johnny
turcul...
KATRIN: O, într-adevăr, chiar nu era?
MCNOY: Femeile-l plăceau.
KATRIN: Da?! Îl plăceau? Ciudat, natura femeiască. Adâncă
ca o mlaştină. Sau mai puţin adâncă ca o băltoacă,
discutabil. Ce ziceţi?
MCNOY: Noi suntem băieţi de la ţară.
KATRIN: Nu e natura femeiască prin urmare?
MCNOY: Ţărănoi, zic...
KATRIN: Nu spune ţărănoi de ce ele l-au plăcut, ţărănoi
curul meu spuneţi ce este cu femeile care aşa de moale/uşor
îşi arată dedesubturile străinilor...
SUSANNAH: Katrin...
KATRIN: Băieţii de la ţară nu. Ei stau la pândă, ascunşi
în ignoranţa lor, se furişează înăuntrul analfabetismului
lor ca şi cum ar fi o grotă/peşteră CA TURCII DE CE ÎI PLAC
SPUNE? (Pauză. Shybal se uită atent la ea)
SHYBAL: L-am găsit într-un şanţ turcesc, acest crucifix.
Au cioplit bucăţi din el şi sângera.
MCNOY: Şi plângea. Se întâmplă din când în când,
sângerează şi plânge... (Katrin priveşte crucifixul.)
KATRIN: Da, se vede...
SHYBAL: Şi acum îl purtăm cu noi, jos în fiece linie,
puşca pe umărul stâng şi Cristos pe dreptul!
KATRIN: Da... bine... IUBEŞTE-L PE CRISTOS ŞI DISTRUGE-I
DUŞMANII!
SHYBAL (privind-o): Cred că eşti una dintre ele...
KATRIN: Ce?
SHYBAL: Femeia turcilor... (Ei ies depăşindu-l pe
Starhemberg. Ea se întoarce spre el, brusc dar cu
delicateţe.)
KATRIN: Ne întâlnim doar în locuri publice! Asta din cauză
că mă urmăreşti? Ori crezi că poţi fi mai apropiat/familiar
într-un parc? De ce nu? Ce e un parc în orice caz, mai
degrabă un loc murdar cu iarba mânjită de sânge. (Pauză)
Starhembereg, toţi mă înfricoşează/înspăimântă în special
tu, şi nu voi fi altfel, frica mă face atât de vie/frica mea
este atât de vie, sunt fără piele, sunt jupuită şi nervii
tremură la cea mai uşoară trecere a unui bărbat aşa cum
freamătă frunzele mesteacănului la cea mai slabă adiere...
STARHEMBERG: Le simt.
KATRIN: Bine. A-ţi fii frică înseamnă că eşti viu. Desigur
nu voi trăi până la bătrâneţe, trupul meu nu poate suporta
încordarea.
STARHEMBERG: Te urmăresc.
KATRIN: Da, o faci/mă urmăreşti, şi cred că ai o faţă
groaznică. Ştii că ai o faţă îngrozitoare? NU MĂ ATINGE aş
tremura / m-aş înfiora dacă m-ai atinge şi un scâncet izvorî
/ izbucni tocmai din fundul maţelor mele aşa cum apa
naşterii cântă în galerie/pe grătar (n.t. Pe grătarul încins
care încălzea casele englezeşti, şemineu) sau cum ţipă un
buştean verde, nu vreau să mă mărit cu un bărbat tânăr fără
cine ştie ce personalitate/fără nimic personal/ special, ale
cărui priviri blânde/bune să o bucure pe mama şi ale cărui
maniere sunt imaculate, un iubitor de familie care îşi va
petrece toate sărbătorile în jurul focului, poate un
profesor la Universitate când o vor deschide din nou, şi
atât de ambiţios, el va şti cum să demoleze orice argument,
umorul său va fi molipsitor şi...
STARHEMBERG: N-ai nici o mamă.
KATRIN: Şi ce...
STARHEMBERG: Mama ta a pierit în aceeaşi zi ca şi tine...
KATRIN: Eu n-am pierit...
STARHEMBERG: Ba da.
KATRIN: Vezi tu, el trebuie să ştie totul, CUM AM PIERIT
AM ŞI FOST FĂCUTĂ. (Pauză) Să părăsim parcul... Susannah...
(Ea întinde o mână după Susannah) Parcul mă umple de
disperare... Susanah... Nici n-au încetat bine tunurile şi
cărucioarele au ieşit la iveală... uite, trag un tun afară
din groapa lui şi guvernanta se fereşte să întindă înăuntru
stegarul de picnic, GRABA UITĂRII! (Ea tremură, mâna ei este
încă întinsă) Bine, sărută-mă dacă asta te ajută, apasă gura
ta subţire pe gura mea subţire, crăpată toată de vânt... (El
nu se mişcă. Susannah se ridică şi-i ia mâna.) Cât de
cunoscută sunt? Se vinde, tipăritura cu mine? (Ele se
pregătesc să plece.)
STARHEMBERG: Ajută-mă, sau cred că voi murii singur...
KATRIN: De ce nu? De ce să nu mori singur? Cum ai murit?
În sunet de viori copiii tăi agăţaţi de picioare ca şi cum
sufletul tău ar putea fi tras înapoi prin tavan? CUM SĂ TE
AJUT. (Pauză, ea se uită la el, râde, şi apoi femeile ies.
Starhemberg e lăsat singur pe o scenă întunecându-se cu
încetul, care umple cu membrii Academiei, aplaudând intrarea
lui Leopold.)

Scena 8
Un cerc de critici ai Academiei Imperiale de Artă.
Leopold intră în aplauze respectuoase.
LEOPOLD: Nu camera pe care ne-am dorit-o. Nu salonul pe
care l-am alege, Draperiile fiind cumva găurite şi/puţin
găurite şi stucul lipsit de poleială, dar în aceste fresce
ciupite ca de vărsat imaginaţia ar putea izbucni. Vă chem să
descifraţi principiile unei noi arte pentru că vânzoleala
care a trezit Europa din somnul ei pretinde o
puternică/teribilă şi neîncetată mişcare a sufletului. Am la
dispoziţie doar o jumătate de oră. Ce va fi arta acum,
spuneţi-mi! (El se aşează. Pauză.) DA, spuneţi-mi. (Pauză.)
ARST: O artă a poporului.
LEOPOLD: Nu. Altcineva? (Arst se aşează. Altul se ridică.)
FELIKS: O artă a sărbătoririi.
LEOPOLD: Şi ce vrei să sărbătoreşti?
FELIKS: Pe noi, desigur!
LEOPOLD: Pe tine? Ce e de sărbătorit în tine? Faptul că
eşti viu şi nu un lucru puturos/urât mirositor printre pini?
Ei bine duet şi sărbătoreşte asta dar nu ne cere să te
însoţim.
STENSH: O sărbătoare a eroismului...
LEOPOLD: Nu, nu, lasă deoparte eroismul , te rog, eroismul
n-a sărit în ochi, în propriul meu caz abia perceptibil, şi
cu atât mai mult cu cât avem motive să fim recunoscători
cavaleriei poloneze cred că o artă bazată pe lăncieri e
foarte probabil să devină repetitivă, devalorizată, mecanică
şi susţinând că musulmanii sunt răi, trebuie să progresăm,
SĂ CELEBRĂM CE? EXACT, Bomberg, vorbeşte, faţa ta întunecată
e plină de iritare care e inspiraţie cu siguranţă? (Pauză.
Bomberg nu se ridică.)
BOMBERG: Ruşine. O artă a ruşinii.
LEOPOLD: Explică.
BOMBERG: Asta-i tot.
ARST: Ce poate fi ruşinos/ Există ceva de care să
ne ruşinăm? (Bomberg îşi scutură capul.) Nu, nu-ţi scutura
capul doar capul, aceasta e o înfiorătoare aroganţă... (El
îşi scutură capul din nou.) Cred că gestul acesta e tipic
pentru profesorul Bomberg, care, nu mai e nevoie să o
spunem, nu este/se află printre cei mai populari
profesori...
LEOPOLD: Cui îi pasă dacă este popular? (Pauză. ARST admite
cu o mişcare din umeri)
ARST: Fapt/Problema este că studenţii nu doresc să-
i urmeze cursurile care...
LEOPOLD: CUI ÎI PASĂ DE STUDENŢI?
ARST: Ei bine...
LEOPOLD: TOT CE SPUNEŢI E FĂRĂ SENS. (Pauză.) Tot ce
contează este că el are dreptate. (Pauză.) Pe de altă parte,
Bomberg, vorbeşte. (Pauză.)
BOMBERG: În primul rând trebuie să ştim cine suntem. Şi
pentru a şti cine suntem trebuie să ştim cine am fost. Nu
cred că în acest moment ştim cine am fost şi prin urmare...
FELIKS: Vei deprima poporul cu introspecţia ta...
ARST: Habar nu are de popor, du-te în stradă şi
uită-te la popor, tu nu vorbeşti cu nimeni...
FELIKS: Ascultă poporul...
BOMBERG: Poporul are un milion de guri...
ARST: Vezi, eşti pesimist...
BOMBERG: VREŢI SĂ SUSŢINEŢI POPORUL. VREŢI SĂ CONDUCEŢI
POPORUL. NICI UNUL DINTRE VOI NU ARE ÎNCREDERE ÎN POPOR.
ARST: Iată de ce cursurile lui sunt atât de slab
frecventate...
BOMBERG: VOI SUFOCAŢI POPORUL...
LEOPOLD: Bomberg...
BOMBERG: VOI INVENTAŢI POPORUL...
LEOPOLD: Bomberg...
BOMBERG: Închideţi-vă gura când e vorba de popor! (Pauză.)
ARST: Poporul solicită solidaritate...
BOMBERG: Nu, ei tânjesc după adevăr...
FELIKS: Fericire, cu siguranţă...
BOMBERG: Mă fut în fericire...
FELIKS: Vedeţi? Ce-i rău cu fericirea?
LEOPOLD: Aduceţi un pictor fericit! Tu! (Îl indică pe
pictor.) Ridică-te. Nu fi intimidat de/nu te lăsa intimidat
de oameni cu vorbe, tu poţi culege vorbele din
mocirlă/rigolă.
ARST: Acolo unde se află cele mai bune vorbe.
LEOPOLD: Prostii/gunoaie. Prostii/gunoaie şi
condescendenţă. (ARST dă din umeri amar.) Sssssss! (Spre
pictor.) Eşti un om fericit?
ARST: Asta nu-i tocmai ceea ce aveam de gând/în
minte...
LEOPOLD: Ssss! Vrei să domini totul? Aceştia de asemenea
sunt poporul. Aceştia sunt cei în care trebuie să avem
încredere. (ARST ridică din nou din umeri.) Aş vrea să nu
mai ridici din umeri în felul acesta. (Pictorului.) Eşti
fericit?
PICTORUL: Eu... (Pauză.) Nu.
LEOPOLD: De ce nu?
PICTORUL: Eu... probabil un defect de caracter...
BOMBERG: NU E UN DEFECT CI O CALITATE.
LEOPOLD: Ssssss! Doar dacă... pot spune asta şi apoi s-o
uit... cum aş fi dorit domnilor să fi arătat o astfel de
cruzime când islamul îşi împingea baionetele printre porţile
oraşului... doar dacă... acum să revenim/să uităm!
(Pictorului.) Poţi picta tablouri fericite? Şi dacă nu, de
ce?
PICTORUL: Nu sunt vremuri fericite.
ARST: Atunci de ce să nu le facem noi astfel?
FELIKS: Cred că asta cere o mare...
ARST: Este? De ce? El e un meseriaş, nu-i aşa, el
are o datorie către popor... (BOMBERG eliberează un lung şi
teribil suspin.) da..da..o datorie... Dumnezei i-a
împrumutat îndemânarea şi... ceea ce face cu ea este să...
da...
LEOPOLD: Pe cine iubeşti?
PICTORUL: Pe cine iubesc?
LEOPOLD: Nu femeie. Artist. Pe care?
PICTORUL: Giovani Carpeta.
FELIKS: Fi serios.
PICTORUL: Giovani Carpeta.
ARST: Nefericit, satanic, un egoist cu minţile
întunecate de băutură a unor peisaje idioate, ireale care...
PICTORUL: Nu sunt de acord...
ARST: Care încurcă gânduri sinucigaşe în cei deja
sinucigaşi...
PICTORUL: Totuşi...
ARST: Şi te trimite clătinându-te după o rază de
soare/ după lumina soarelui... cine se uită la Carpeta
înţelege imediat de ce tinerii se întorc în cete/turme la
şcolile spaniole şi chinezeşti...
BOMBERG: Şi ce...
ARST: Ce spune Carpeta, ce împrumută Carpeta
poporului deja mutilat/ologit de disperare.
PICTORUL: Mie îmi vorbeşte...
ARST: Nu cred că o singură pânză a individului ar
putea rezista două minute în piaţă...
PICTORUL: ÎL ADOR! ÎL ADOR!
ARST: Ar fi sfâşiat de pe şevalet şi mulţimea ar
spune...
PICTORUL: ÎL ADOR/ÎL VENEREZ!
ARST: Ne insulţi cu pesimismul tău... (Pictorul
eliberează un lung geamăt.) Da, dezgustul tău umanitate...
sfârşitul cuvântării! (El îşi arată palmele goale. Pictorul
suspină.)
LEOPOLD (Pictorului.): Trebuie.. îmi pare rău... să-ţi aperi
sufletul împotriva erorilor minţii...
ARST: Trebuie să spun, sunt extrem de plictisit de
suflete care atât cât înţeleg sunt doar nişte pretexte
pentru autoadulaţie.
PICTORUL (Lui ARST): Trebuie să-ţi spun... că dacă te mai
întâlnesc te voi ucide.
ARST: Acum CINE-I TERORISTUL? (Râde. Pictorul
pleacă.) Sufletul presupun? Ieşirea sufletului? (Pauză, apoi
spre groaza lui, BOMBERG îl apucă pe la spate de gât.
LEOPOLD izbucneşte în râs. FELIKS încearcă să desfacă
strânsoarea nebunească a lui BOMBERG. Apare ÎMPĂRĂTEASA.)
LEOPOLD: Râd! Râd!
ARST (În timp ce BOMBERG îl eliberează lăsându-l să cadă pe
scaunul său.) Ne-bun.
LEOPOLD: Bomberg, cred că ar trebui să te alături
bisericii... (BOMBRG îşi scutură capul plângând în palme.)
Da, el trebuie să primească Ordinele, nu-i aşa?
FELIKS: Asta a fost o nebunească întrunire...
STARHEMBERG: E un timp cu adevărat nebunesc. Şarpele tăiat
în şapte bucăţi se zvârcoleşte încercând prin absurd să se
alipească/întregească la loc, dar în ce ordine! Cum s-ar
putea altfel...?
LEOPOLD: Vorbeşte. N-ai spus nimic deocamdată.
STARHEMBERG: Nimic din ce spun nu va fi adevărat.
ÎMPĂRĂTEASA: Noi nu cerem miracole.
STARHEMBERG: Tot ce voi spune voi retracta/nega mai târziu.
LEOPOLD: Suntem obişnuiţi cu această tendinţă.
STARHEMBERG: Logica aparentă a poziţiei mele este doar
învestmântarea incompatibilităţilor flagrante.
ÎMPĂRĂTEASA: Evident, şi de aceea avem încredere în tine,
Starhemberg. (Pauză.)
STARHEMBERG: De ce am nevoie. Şi ce va fi mai încolo. Am
nevoie de o artă care să-mi reamintească, să-mi aducă aminte
de durere. Arta care va fi toată înflorituri şi sărbătoare.
Am nevoie de o artă care să treacă prin podeaua conştiinţei
ca un fir de plumb şi să elibereze pe cel încă nenăscut
acolo. Arta care va fi extravagantă şi orbitoare/uimitoare.
Am nevoie de o artă care să facă ţăndări oglinda în care
pozăm/ ne înfrumuseţăm. Arta care va fi, va fi toată numai
oglinzi. Vreau să fac un bărbat nou şi o nouă femeie ar
numai din sfărâmăturile/resturile celor vechi . Noul bărbat
şi noua femeie vor insista asupra întregii/totalei lor
noutăţi. Eu cer o mulţime. Noua artă nu va cere nimic. Şi
acum mă duc la culcare...
ÎMPĂRĂTEASA: Nu cred, Starhemberg, că ai prins tocmai/luat
tocmai pulsul timpului/vremii, nu-i aşa? Cred lucrul de care
are nevoie Europa este roccoccoul şi niţel/puţin jazz!
(STARHEMBERG se ridică, se înclină, e pe punctul de a pleca,
dar se opreşte.)
STARHEMBERG: În timpul războiului, pământul se ridica sub
obuze şi cerul era negru de ridicarea şi căderea bulgărilor
de ţărână, ridicarea şi căderea cărnii sfârtecate şi totul
îşi ieşise din ţâţâni7fiecare încercând să scape de el
însuşi, ochiul din orbită şi braţul din încheietură, auzeai
în momentele de linişte /În liniştea spartă/în spărturile de
linişte un cântec dând târcoale /un disc învârtindu-se
monoton, undeva adânc într-o pivniţă şi buzele celor ce
urmau să moară rosteau sentimente de banală fericire...
ÎMPĂRĂTEASA: Şi de ce nu...? (El se înclină şi iese.) De
ce nu.
Sunetul unui marş popular cântat pe o bandă de magnetofon,
ridicându-se în crescendo.

Actul II

Scena 1
Un pat într-o piaţă publică, înconjurată de bănci.
STARHEMBERG se uită la o femeie bătrână trăgând un cearşaf
pe scenă. Ea îl aruncă pe pat.
STARHEMBERG: Ai născut?
MOAŞA: Unui bastard/ticălos pe măsură.
STARHEMBERG: Spune-mi atunci la ce ne putem aştepta.
MOAŞA: Batjocură, caraghioslâcuri.
STARHEMBERG: Batjocură? De ce batjocură. Se consideră a fi
un miracol.
MOAŞA: Aşa a fost şi cu salvarea Vienei dar tot ce-am
auzit nu erau decât blasfemie.
STARHEMBERG: Naşterea este un lucru ce ţine de frumuseţe,
desigur.
MOAŞA: E un lucru dureros/chinuitor.
STARHEMBERG: Da, dar durerea se împarte.
MOAŞA: Da m-a despărţit/împărţit. Credeam că nu voi mai
fi niciodată laolaltă.
STARHEMBERG (Întorcându-se.): O, îneacă-te în înţelepciune,
îmi pare rău că te-am plictisit. (Apare ORPHULS.) UMOR!
UMOR! Ei se târăsc/strecoară printre glume precum santinela
singuratică în fortificaţii. Spun că durerea se împarte.
Există durere pentru ceva şi durere pentru nimic, aşa că
naşterea e îngăduită/îngăduitoare/suportabilă iar tortura
pură desintegrare, nu-i aşa?(El se uită la ORPHULS.) Sunt
mai slab ca ieri iar tu eşti chiar mai gras.
ORPHULS: Nu sunt...
STARHEMBERG: Da te umfli de satisfacţiew/mulţumire...
ORPHULS: Dimpotrivă, sunt lipsit de...
STARHEMBERG: Atunci te umfli din asta. Totul este de acord
cu tine. (Se apropie foarte mult de el.) Cred că toţi dinţii
au putrezit în asediu în afara de ai tăi. ĂSTA-I PATUL EI.
Unde stai? (Se îndreaptă către Femeie.) Mamă câte bănci
sunt?
MOAŞA: Eu fac patul.
STARHEMBERG: O, ea e specialistă într-ale patului. (El
renunţă.) Hei cel care vede de bănci.
ORPHULS: Au început chinurile facerii?
MOAŞA: Va fi ceva spectacol, aşa că îmi văd de treabă.
STARHEMBERG: Hei cel care vede de bănci.
ORPHULS: Cred că asta este... ştiu că eşti plin de
admiraţie pentru ea dar...
STARHEMBERG: Plasatorul e pe altundeva făcând mişto de
cataractele lui/ distrându-se pe seama...
ORPHULS: Şi ce virtute vezi în asta?
STARHEMBERG: Sau arătându-şi cioturile şi făcând haz de
picioarele lipsă...
ORPHULS: Te întreb ce...
STARHEMBERG: NICI O VIRTUTE. NICI UNA. (Intră LEOPOLD.
ORPHULS se aşază nemulţumit pe o bancă.)
LEOPOLD: E frig, nu voi sta până la sfârşit. Şi care-i
şpilul, poanta în orice caz? I-am spus şi lui Elizabeth că
asta trebuie să fie ilegal. Nu, a spus ea, nu încă!
(Publicul se înghesuie să intre. LEOPOLD îl recunoaşte pe
pictor.) Aici e un loc avantajos. (Îl împinge pe Pictor în
faţă.) Şi asta-i o bătălie! Şi acum plouă! Obţine tot ce
vrea! (Îşi trage gulerul. Umbrelele se deschid. Apare KATRIN
susţinută de MOAŞĂ. Se lasă liniştea. Ea priveşte în
mulţime. Pauză.)
KATRIN: Nu atât de mulţi pe cât speram. Nu le place
spectacolul? Nu tocmai numărul pe care l-am prevăzut, dar...
(Un spasm o face să se încovoaie. MOAŞA se duce să o ajute.
KATRIN o împinge la o parte.) NIMENI SĂ NU MĂ AJUTE SĂ-MI
NASC COPILUL. (PAUZĂ. Ea se linişteşte.) Vede toată lumea
bine? Câţiva... acolo... vederea-i mai limitată nu-i aşa?
(pauză. Priveşte adânc în mulţime.)
Vă dau speranţă.
Vă aduc istorie. (Se încovoaie din nou. MOAŞA
se duce să o ajute dar este din nou respinsă.)
Ce vrei să...
MOAŞA: Doar să ajut, Doamnă...
KATRIN: Nu asta nu-i...
MOAŞA: Să ajut...
KATRIN: Asta nu este ceea ce vreau. (Pauză. MOAŞA îl
priveşte pe LEOPOLD, pe ORPHULS.)
MOAŞA: Aşa încep/ în felul acesta încep chinurile
facerii... ca o insultă, dar asta nu înseamnă nimic...
KATRIN: PENTRU MINE ÎNSEAMNĂ CEVA!
MOAŞA: Ştiu dragă, dar... (Încă un spasm. Ea se clatină.)
LEOPOLD: Nu mă pot uita! (El se întoarce pe jumătate.) Nu
mă pot uita! Cineva să facă ceva! (ORPHULS se pregăteşte să
intervină alături de MOAŞĂ dar STARHEMBERG barează trecerea
scoţând un pumnal.)
STARHEMBERG: Voi împrăştia maţele oricui se apropie de patul
ei. (Pauză.)
ORPHULS: Ea delirează.
STARHEMBERG: Este lucidă.
ORPHULS: E în agonie!
STARHEMBERG: De durerea ei are nevoie. Cere doar suferinţa
ei. Departe de hoţia Milostivilor! (Pauză. KATRIN se
zvârcoleşte pe pat.)
LEOPOLD: Starhemberg, dacă moare eşti responsabil. (Pauză.)
MOAŞA: Eşti într-o poziţie atât de nepotrivită,
Doamnă...!
KATRIN: Mai bine! Lasă-l să vadă lumina zilei prin curul
meu!
MOAŞA: Vedeţi, aşa merg lucrurile, lasă-mă...
STARHEMBERG (Ameninţând): O mişcare şi mori.
MOAŞA: SUNT ŞI EU FEMEIE NU-I AŞA?
ORPHULS: Starhemberg, te paşte un blestem îngrozitor... (Un
ţipăt dinspre KATRIN. Îşi prinde pântecul cu mâinile.)
LEOPOLD: Să se sfârşească! Nu vreau să văd! (Bărbaţi,
împreună cu MOAŞA năvălesc copleşindu-l pe STARHEMBERG, care
este dezarmat şi ţintuit. KATRIN este acoperită cu umbrele.
Surori mânăstireşti învelesc scena naşterii. Apare
ÎMPĂRĂTEASA.)
ÎMPĂRĂTEASA (îndreptându-se spre STARHEMBERG încă
imobilizat): Starhemberg, a fost cu adevărat dragoste? (El
se uită în pământ.) Nu dacă dragostea este îngrijorătoare,
dar poate suportul îngrijorării?
STARHEMBERG: Ei susţin/ pretind că le e milă de ea dar îi
fură durerea. N-o azvârliţi într-o casă de nebuni.
ÎMPĂRĂTEASA: Pe tine vor să te pună în lanţuri... (Ea
comandă cu o mişcare a capului ca STARHEMBERG să fie
eliberat. Se aude un ţipăt de bucurie şi aplauze dinspre
locul naşterii.)
LEOPOLD: S-a terminat, şi ea trăieşte! (Un bebeluş îi este
înmânat lui LEOPOLD. El îl înalţă deasupra capului.) Ceea ce
istoria a stricat/a murdărit istoria să repare/ să cureţe. O
botez... Concilia! (Aplauze. Copilul este înmânat unui
servitor. LEOPOLD şi împărăteasa se îndepărtează.)
ORPHULS (lui STARHEMBERG): Urmează-mă într-u Cristos,
acum...
STARHEMBERG: Vin. Vin cu tine tot timpul de aici încolo. Te
ridic din pat şi te rog să-mi spui/dai motivele pentru care
ar trebui să iubesc oamenii.
ORPHULS: Cristos deasemenea a încercat cea mai
adâncă/intensă/profundă ură altfel n-ar fi putut găsi
niciodată blândeţea. Cei buni strâng/ păstrează atât de
puţine în amintire. Cine să-i urmeze pe inocenţi? Nu, tu-l
urmezi pentru că el triumfă/ pe cel ce triumfă asupra lui
însuşi. Pe cel ce fierbe înăuntru şi în ochii căruia
bântuie/urlă toate înfruntările/furiile. Pe el îl urmezi
până la marginea apei şi nu pe altcineva... (El sărută mâna
lui STARHEMBERG.)
KATRIN (Din pat.): Starhemberg. (STARHEMBERG se îndreaptă
spre ea. ORPHULS se agaţă de mâna lui.)
ORPHULS: Trebuie să devin episcop.
STARHEMBERG: Trebuie, evident. (Ajunge la ea.)
KATRIN: E perfect, nu-i aşa. Chiar perfect?
STARHEMBERG: Nici un soţ iubitor nu ar fi putut primi mai
bine un copil în scutece onorate de căsătorie.
KATRIN: M-au înşelat.
STARHEMBERG: Da.
KATRIN: Au făcut din oroarea/grozăvia/nefericirea mea
reconciliere.
STARHEMBERG: Da.
KATRIN: AU FĂCUT DIN MINE ISTORIE.
STARHEMBERG: Da, dar îi vom renega totuşi...
KATRIN (cu un plânset.): Cum...? Cum...? (Pauză. Apoi
STARHEMBERG se îndepărtează. MOAŞA îl acostează.)
MOAŞA: Cam suferiţi/ Vă cam doare, domnule...
STARHEMBERG: Să sufăr? Eu?
MOAŞA: Cred că veţi întâmpina cu greutate moartea.
STARHEMBERG: Da. N-o vreau prin preajma mea.
MOAŞA: Mă ironizezi/ tachinezi dar ţi-aş da un sfat bun
dacă m-ai lăsa.
STARHEMBERG: Dă-mi-l! Îmi place faptul că mâinile tale sunt
acoperite cu sânge uscat. Ca şi ale mele până nu de mult.
(MOAŞA se apropie de el într-un mod aproape intim.)
MOAŞA: Spânzură-te! (pauză. STARHEMBERG încuviinţează din
cap. MOAŞA chelălăie un fel de râs. El o prinde de mână. Ea
simte primejdia.)
STARHEMBERG: Tu eşti cea care trebuie spânzurată/Tu să te
spânzuri.
MOAŞA: Era o glumă doar!
STARHEMBERG: Da, dar eu n-am pic de umor/deloc simţul
umorului. (Apare ÎMPĂRĂTEASA. MOAŞA se grăbeşte să iasă.)
ÎMPĂRĂTEASA: Starhemberg...
STARHEMBERG: E o vrăjitoare, Moaşa. Trebuie spânzurată.
(Pauză.)
ÎMPĂRĂTEASA: Dacă zici tu.
STARHEMBERG (Strigând): N-o lăsa să scape, acolo!
ÎMPĂRĂTEASA: Starhemberg, mama ta a murit... (El o
priveşte.)
STARHEMBERG: Odată ce ajung în mahala, ai nevoie de un
regiment să-i găseşti ... (Pauză. ORPHULS se duce la
STARHEMBERG şi-l îmbrăţişează repede.) Moartă? Dar nu
terminasem încă cu ea...
ORPHULS: O vom îngropa...
STARHEMBERG: Va trebui s-o văd goală, nu-i aşa? Va trebuis-o
spăl şi ea nu era curată...
ORPHULS: O vom înmormânta pe mama ta...
STARHEMBERG: Împreună...
ORPHULS: Da...
STARHEMBERG: Şi atunci, poate... o vom omorî pe a ta...
(Pauză. El se depărtează. ORPHULS e lăsat singur în timp ce
se lasă noaptea.)

Scena 2
Un loc în oraş. ORPHULS singur. Intră SUSANNAH.
SUSANNAH: Te-aş linge peste tot dacă m-ai lăsa. Ţi-aş
lua testiculele în gură şi le-aş rostogoli uşor/blând/dulce
ca şi cum ar fi ouă de o neasemuită raritate, de o
neasemuită fragilitate. Ţi-aş lua curul în palme de m-ai
lăsa şi l-aş ridica asemenea unui sacrificiu, o, ascultă
trebuie să-ţi spun că mă voi mărita altundeva, de nu-mi dai
carnea să ţi-o iubesc. Un ofiţer cu patru vaci mi-a făcut o
propunere. (El se întoarce să se uite la ea.)
ORPHULS: Mărită-te cu el. (Pauză.)
SUSANNAH: O voi face. Mă voi mărita cu el.
ORPHULS (Întorcându-se): Şi vei sta trează nopţi întregi,
nopţi triste/nenorocite/mizerabile cu mintea vâlvătăi. Mă
voi ghemui în imaginaţia ta ca un urs într-un coş/cuşcă. Mă
voi plimba pe acolo tot timpul/ în fiecare clipă.
SUSANNAH: Voi avea copii al căror plânset va îneca
amintirea ta.
ORPHULS: E un proiect tentant, după câte văd, cu braţele
suflecate şi roşii pe ţărână şi în spate un coş plin de
ţipete. E beţiv, ofiţerul acesta al tău? Beţiv şi ciupit de
vărsat? În timp ce se va căţăra pe tine să-şi satisfacă cine
ştie ce sălbăticie vacile vor fi în camera de jos, ce
perfecţiune! Şi cât de departe de oraş? Se zice că e o
păşune foarte aspră la 80 de mile în afara Vienei unde se
adună vechile cătane cu toate că trupurile ienicerilor
trebuie să fi fost deja adunate/curăţate TU CĂŢEA
CATACLISMICĂ/CATASTROFICĂ, tot ce ai se va împrăştia într-o
singură iarnă! (El se întoarce către ceilalţi din afara
scenei.) AICI! (El indică către pământ . Figuri acoperite cu
cagule intră cu lopeţi.) Şi nu adânc. (Ei încep să sape o
parcelă.)
SUSANNAH: Ce-ai făcut...?
LUCRĂTORUL: AICI! (Ei sapă mai repede.)
SUSANNAH: Ce-ai făcut...!
ORPHULS: Te voi locui/ocupa. Voi Înota prin venele tale şi
voi zâmbi ca un gargui de pe pereţii pântecului tău...
SUSANNAH (În timp ce LEOPOLD şi ceilalţi intră): Ce a făcut!
(ORPHULS râde în timp ce SUSANNAH o ia la fugă.)
LEOPOLD: Nu prea drăguţ! Unde?
LUCRĂTORUL: Aici!! (Împărăteasa merge şi se uită în
groapă.)
LEOPOLD: Nu te uita! (Ea insistă.) Hidos! Nu te uita! (Ea
îl ignoră.) Bine uită-te dacă trebuie. (LEOPOLD se îndreaptă
spre ORPHULS) Eşti nebun? ACOPERĂ MORMÂNTUL! Ce se va alege
de Viena? Vrei să fii episcop şi îţi ucizi mama, eşti nebun?
ACOPERĂ-L ÎN ÎNTREGIME! Noi construim/ zidim o Europă nouă
şi tu faci asta, eşti îndrăgostit de Starhemberg, el îţi
mănâncă sufletul, mă înspăimânţi! (Împărăteasa li se
alătură.) Trebuie să-l arestăm şi să-l declarăm nebun. Ce
altceva sugerezi?
ORPHULS: Nu sunt nebun. Sunt perfect normal, doar că prea
mult.
LEOPOLD: ÎN CE SENS?
ORPHULS: Niciodată n-am fost mai potrivit pentru
îndatoririle mele.
LEOPOLD: Ce îndatoriri? (Se întoarce spre ÎMPĂRĂTEASĂ.)
Pare clericul perfect, transpiră autoritate/inspiră
autoritate, cine nu i-ar împărtăşi şi cel mai scandalos
păcat şi totuşi... (Se întoarce spre ORPHULS.) Vrei să fi
judecat asta vrei? Vrei să fii spânzurat, asta vrei?
ORPHULS: Poate.
LEOPOLD: Poate? Tu o ceri, evident!
ORPHULS: Eu cer nefericire, asta-i evident.
ÎMPĂRĂTEASA: Şi asta e o epocă atât de fericită! Niciodată
n-a existat atâta nefericire! Toată fericirea asta şi tu te
duci şi-ţi zdrobeşti mama cu o piatră. Era o piatră?
ORPHULS: O scândură.
ÎMPĂRĂTEASA: O scândură. (LEOPOLD geme.)
ORPHULS: Nu punea prea mare preţ pe viaţa ei. Era o povară
pentru ea. În timp ce moartea ei a însemnat mult mai mult
pentru mine. Aşa că toate lucrurile indicau dispariţia ei.
LEOPOLD: În special Starhemberg! Degetul lui, în special.
Se prea poate să-mi fi dorit şi eu s-o ucid pe mama. Dacă aş
fi făcut-o ce-aş fi devenit!
ORPHULS: Excesiv de viu. (Îl ţine pe LEOPOLD.) E a doua
naştere, şi ca şi prima îţi pompează un asemenea curent de
aer/vijelie în plămânii nedesfăcuţi, m-am zvârcolit pe
pământ roşu ca un prunc, cu mâinile şi picioarele
neîntrebuinţate încă cosind aerul, şi el m-a purtat, m-a
cărat acasă precum o doică! Acolo! (El indică.) Acolo e
locul naşterii mele! (Pauză.)
LEOPOLD: Noua modalitate pe care am ceruto. Şi uite ce
primim.
ORPHULS: Simte-mă! Sunt NOU!
LEOPOLD: Ia-ţi gheara de pe mine! Ar trebui să te
zbârceşti/să sfârâi într-un cuptor, şi căpăţâna, când
pocneşte să invite la aplauze spontane!
ÎMPĂRĂTEASA: O, linişteşte-te.
LEOPOLD: TU-MI SPUI SĂ MĂ LINIŞTESC ŞI...
ÎMPĂRĂTEASA: Gândeşte-te. Gândeşte-te.
LEOPOLD: Când mă gândesc la mama mea...
ÎMPĂRĂTEASA: Asta nu-i gândire, nu-i aşa? Încetează cu
generalizările şi gândeşte-te. (Ea se uită la ORPHULS, care
zâmbeşte.) Ce-ai învăţat?
ORPHULS: Învăţat...?
ÎMPĂRĂTEASA: Învăţat, da, pentru că nici tu nici Starhemberg
nu face-ţi lucruri decât pentru a învăţa. Ţine-ne liturghia.
Nu asupra omorului, ci despre ce a venit după el. Repede,
acum! Şi voi! (Ea îi strigă pe lucrători.) da! Lăsaţi
uneltele şi veniţi/ adunaţi-vă, îngrămădiţi-vă în jurul
episcopului, care va vorbi, înconjuraţi-l, el ştie lucruri
pe care voi nu le ştiţi.(Ea se întoarce, aşteptând. Bărbaţii
se strâng în cerc şi aşteaptă. ORPHULS se pregăteşte şi apoi
cu forţa inspiraţiei se întoarce să-şi rostească
cuvântarea.)
ORPHULS: Tot ceea ce se întâmplă nu se întâmplă oare pentru
că eu să fiu beneficiarul, hrănindu-mă astfel din el, fie el
gunoi sau excelenţă? Chiar şi moartea dragostei este hrană
pentru suflet şi deci ce este răul? Există rău în afara lui
a nu face? Nu spun blasfemii când zic că darul vieţii este
meschin/ mizerabil şi cel mai bun serviciu făcut lui
Dumnezeu nu este să-i / să-l mulţumim, o nesfârşită
mulţumire, nu, ci să-i ridicăm oferta, şi totuşi nu o
faceţi, cred că dacă aş fi Dumnezeu aş declara cu ceva
plictiseală sau chiar vehemenţă, ce puţin fac ei cu suflarea
pe care le-am dat-o, ei respiră repetiţii, aplaudă minciuna,
dorm chiar în orele de trezie, de ce i-am făcut astfel, am
greşit într-o privinţă, ei mă umplu de dezgust, aveţi vreo
idee de oroarea lui Dumnezeu? Mă gândesc la Dumnezeu din noi
al cărui geamăt adânc este fundalul zarvei noastre... (El
recunoaşte pe unul dintre muncitori care nu înţelege.) Tu
îţi scuturi capul în linişte, este asta libertate? Dacă
tăcerea era libertate nu mai este de mult aşa, cuvântul este
volatil/schimbător/capricios. Sunt prea complicat pentru
voi? MINCINOS! TE ASCUNZI ÎN SPATELE AŞA ZISEI SIMPLITĂŢI A
LUI CRISTOS, DAR NU E ASTA O BLASFEMIE? (Pauză.) Dacă n-aş
fi înfăptuit răul cum m-aş putea adresa vouă care probabil
doar aţi gândit răul? Dacă n-aş şti ce-i cruzimea cum aş
putea cunoaşte mila, ele sunt turnurile gemene ale
sufletului? Nu vă ţineţi mâinile/adunaţi mâinile în gesturi
false ca şi cum îngrămădindu-vă aţi putea scăpa de geamătul
lui Dumnezeu, nu, trebuie să sunetul disperării sale, şi
trebuie să învăţăm de la Iuda a cărui evanghelie nu s-a
scris/e nescrisă, trebuie să învăţăm de la el care a stat
singur, pentru că Iuda nu l-a vândut pe Cristos, nici n-a
fost stricat/corupt, Iuda era crud în vederea cunoaşterii,
şi fără Iuda nu poate/ n-ar putea fi Înălţare, Frumuseţe,
Cruzime şi Cunoaştere. Acestea alcătuiesc triplul
ordin/poruncă a lui Dumnezeu cel care geme. Vorbesc ca
sfătuitor/sfetnic al vostru în durerea căruia puteţi vedea
frumuseţea, îmi preţuiesc frumuseţea şi voi trebuie s-o
preţuiţi pe-a voastră! (Pauză.) Mă opresc aici, într-o
teribilă dar potrivită epuizare. M-am pus la dispoziţia
voastră ceea ce este de datoria unui preot. (Pauză.)
ÎMPĂRĂTEASA: Ce minunat eşti... Nu voi uita un cuvânt din
ce ai spus. Ce minunat eşti! Te-aş putea iubi cu adevărat!
Dar noi nu putem cunoaşte asta, şi tu trebuie să mori... nu-
i aşa? (Ea se uită la LEOPOLD. Se aude clopotul unei
catedrale.)

Scena 3
O cameră în Viena, cu jaluzele. Clopotul
încetează. STARHEMBERG se mişcă uşor în întunecime. Îşi dă
jos hainele una câte una. Se îndreaptă către un scaun şi se
aşează. KATRIN e arătată deja goală pe un scaun faţă în faţă
dar la oarecare distanţă da al lui. Ei se privesc fără să
şovăie.
KATRIN: Mă arăt ţie. Mă arăt şi este un act de dragoste.
Stai la locul tău!
STARHEMBERG: Nu mă mişcam. Doar priveam.
KATRIN: Nu te mişcai, nu... (Pauză.) Sunt atât de
neliniştită/chinuită încât ar fi un act milostiv/de milă să
te apropii de mine, pură/pur şi simplu milă, dar tu nu o vei
face, nu-i aşa? Ştiu pentru că tu nu eşti bun/blând/milos,
mulţumesc lui Dumnezeu să ne cruţe de
blândeţe/bunătate/milostivire, şi trupul tău e pe de-a-
ntregul gri, e atât de departe de a fi perfect, să fim
cruţaţi şi de perfecţiune! Eşti un bărbat frumos, atât de
frumos încât răsuflarea mea se taie, nu te apropia de mine.
STARHEMBERG: Tremuri...
KATRIN: Da, îţi pot spune iubitul meu/dragostea mea, chiar
dacă mă iubeşti sau nu trebuie să te numesc/să-ţi spun
dragostea mea/iubitul meu, NU TE RIDICA!
STARHEMBERG: Nu mă voi ridica...
KATRIN: Mă aflu în cel mai frumos iad cu putiinţă. Laudă-
mă puţin,. Bombăne-mă, ceartă-mă puţin, descrie, descrie de
dragul lui Cristos din ceruri, ţi-aş putea roade genunchii
până la sânge şi tu pe ai mei, ştiu că ai putea...
STARHEMBERG: Da...
KATRIN: Mai degrabă aş trage cu ochiul la tine/ţi-aş fura
o privire decât să fac praf o noapte în eforturi fără
speranţă, acolo sunt mai bine acum, mult mai bine.(Pauză.) E
ciudat, dar cu toate că am făcut tot ce mi-am propus nu m-am
uitat niciodată la un bărbat în afară de tine, cred. Să mă
uit, vreau să spun. N-am ştiut niciodată că a privi înseamnă
dragoste.
CE VEZI?
CE VEZI? (Intră SUSANNAH, deschizând
obloanele unul câte unul.)
SUSANNAH: Preotul meu e mort. (Pauză. Lumina năvăleşte
înăuntru.) Cu toată Viena uitându-se. STARHEMBERG şi KATRIN
sunt nemişcaţi.) Preotul meu e mort, şi eu mă mărit cu un
fermier. (Ea îngheaţă.) Nu e greu dacă încerci. (Pauză. Apoi
STARHEMBERG se ridică, şi îşi pune o haină lungă pe el. Un
copil ţipă în depărtare.)
STARHEMBERG: Nu voi merge în Valahia.
SUSANNAH: Valahia? Unde?
STARHEMBERG: Să inspectez forturile/fortificaţiile.
SUSANNAH: Ce forturi?
STARHEMBERG: Cele în spatele cărora Noua Europă trebuie să
respire. Sub a căror privire blândă viţa de vie se poate
împlini/poate rodi netulburată şi căsătoriile să fie
binecuvântate la nesfârşit... (El îşi reazemă capul de
umărul SUSANNEI.)
KATRIN: Da! Arată-mi frontiera! Voi studia traiectoria
obuzelor şi arcurile, câmpiile moarte şi arse. Îi am pe
Holbein, Durer şi Montecocculi în bibliotecă! De ce să nu
cunosc şi războaiele! (Ea îşi pune o pelerină în timp ce o
soră intră ţinând-o pe Concilia, înfăşată şi plângând.
STARHEMBERG se duce către soră şi ia copilul în braţe.)
STARHEMBERG: Şi Concilia! Concilia evident! (O ridică în
aer. Coboară un zid de fortăreaţă. Sunetul unei bătăi în
uşă.)

Scena 4
Un fort în Valahia. STARHEMBERG singur pe jumătate
îmbrăcat.
STARHEMBERG: Intră! (Intră un OFIŢER.)
OFIŢERUL: Un regiment turcesc la două mile distanţă.
STARHEMBERG: Al cui?
OFIŢERUL: Lăncierii lui Jemal Paşa.
STARHEMBERG: Arată-i lui Jemal drapelul meu.
OFIŢERUL: S-a făcut deja. Credem că e puţin probabil ca
ei să atace un fort.
STARHEMBERG: Asta-i şi părerea mea. (OFIŢERUL se înclină şi
se pregăteşte să iasă.) Spune-i lui Jemal că am un dar
pentru el. Ostateci bine păstraţi şi toate celelalte.
(OFIŢERUL se înclină şi e pe punctul de a pleca când
STARHEMBERG îl prinde violent.) Vorbeşte-mi! Vorbeşte!
OFIŢERUL: Să vorbesc...?
STARHEMBERG: Da, da, minunatul meu, aşează-te şi povesteşte-
mi viaţa ta.
OFIŢERUL: Să mă aşez?
STARHEMBERG (Împingând un scaun spre el.): Acolo... da...
OFIŢERUL: Dar acela este...
STARHEMBERG: Pătuţul meu de campanie, da, dar acum e-al tău,
întinde-te, te scalzi în lux, şi jos cu tunicile drăguţe...
OFIŢERUL: Mie mi-e mai degrabă frig...
STARHEMBERG (Desfăcându-l la nasturi): Uită frigul, şi voi
veni la tine ca un copil către o rudă de mult pierdută, îmi
voi pune capul chiar acolo... uită frigul, frigul nu ne este
duşman...
OFIŢERUL: Nu, presupun...
STARHEMBERG: Nu în cele din urmă duşmanul nostru, şi spune-
mi într-un fel copilăresc pentru urechile mele de prunc/nou
născut/ copil, despre frumuseţea vieţii tale... (El îşi
pune/culcă capul în poala OFIŢERULUI, şi-i trage deasupra
capului mâna lui.)
OFIŢERUL: Frumuseţea ei...
STARHEMBERG: Da, zi...
OFIŢERUL: Nu ştiu dacă este...
STARHEMBERG: Mmmm...
OFIŢERUL: Este foarte...
STARHEMBERG: Mmmm...
OFIŢERUL: Frumoasă... eu n-aş...
STARHEMBERG: Nu, nu fă-mă să te ador...
OFIŢERUL: Ei bine, eu...
STARHEMBERG: Continuă...
OFIŢERUL: Eu...ăăă... Eu... ăăă...
STARHEMBERG: Mmm...
OFIŢERUL: Eram...
STARHEMBERG: Mmmm...?
OFIŢERUL: Unul dintre... cei... şapte... copii...
STARHEMBERG: Şapte! Serios? Şapte?
OFIŢERUL: Şi...ăăă... m-am născut în Lombardia...
STARHEMBERG: Lombardia?
OFIŢERUL: Da... ţinutul cu... ăăă... mulţi plopi acolo
şi... nu-mi mai amintesc cine ştie ce dar...
STARHEMBERG: Nu, nu zugrăveşte-l! Zugrăveşte-l! Fă-mă să te
iubesc.
OFIŢERUL: Plopi... şi...şi...
STARHEMBERG: Spune, spune mai departe... (OFIŢERUL se
împotmoleşte, îşi apucă capul cu disperare.) Trebuie.
Trebuie. (OFIŢERUL e în agonie.) Trebuie.
OFIŢERUL (Cu o bruscă sclipire.): M-am trezit într-o
dimineaţă... înaintea tuturor.. nu ştiu de ce m-am trezit şi
m-am strecurat pe scări în jos... soarele era strălucitor
şi...
STARHEMBERG: Mmmm...
OFIŢERUL: Am luat-o în josul străzii... asta nu-i
adevărată... străzile erau pline de... erau pline de cai!
STARHEMBERG: Mmmm...
OFIŢERUL: O brigadă de cavalerie era cantonată acolo...
am luat unul neinstruit/nărăvaş şi i-am scos frâul... şi l-
am încălecat... tropotind/tropăind peste pod, apa era
toată... scânteietoare şi fremătătoare în lumina soarelui...
am călărit şi iar am călărit... peste patru dealuri şi patru
văi... şi când calul s-a oprit şi eu am făcut la fel ... am
alunecat/descălecat şi...
STARHEMBERG: Da...
OFIŢERUL: Şi...
STARHEMBERG: Nu te opri! Nu te opri!
OFIŢERUL: Am văzut... o... fată frumoasă...
STARHEMBERG: Fă-o să fie un bătrân/Înlocuieşte-o cu un
bătrân.
OFIŢERUL: Ce?
STARHEMBERG: Un bătrân. Fă-o un bătrân, te rog.
OFIŢERUL: Acest bătrân, şi el...
STARHEMBERG: Da...
OFIŢERUL: El...ăăă... (KATRIN intră, în tăcere. El o
vede. Ea se cocoaţă pe tăcute într-un scaun.) El...ăă...
avea o barbă lungă... şi...
STARHEMBERG: Cât de lungă?
OFIŢERUL: Ridicol de lungă!
STARHEMBERG: Eşti sigur?
OFIŢERUL: Da!
STARHEMBERG: Continuă...
OFIŢERUL: Care atingea pământul... şi le mi-a luat
mâna... şi mâna lui era... sângera...
STARHEMBERG: De ce?
OFIŢERUL: Nu ştiu de ce... aşa era în orice caz/oricum
sângera... mi-am pus mâna mea mică în palma lui udă...
STARHEMBERG: De ce, totuşi?
OFIŢERUL: NU MĂ-NTRERUPE! Şi m-a condus... de
bunăvoie... nu m-am opus la fântână, către un... un...
(Ochii lui îi întâlnesc pe ai lui KATRIN. El insistă.) Când
m-am uitat era...
STARHEMBERG: Ce era în fântână?
OFIŢERUL: Ajung şi la asta...
STARHEMBERG: Scuză-mă eu...
OFIŢERUL: Era... pe de-a-ntregul
STARHEMBERG: Da? Da?
OFIŢERUL: PLIN DE CĂRĂMIZI!
STARHEMBERG: Cărămizi!
OFIŢERUL: Plin de cărămizi de ce nu, cărămizi!
STARHEMBERG: N-are importanţă, eu...
OFIŢERUL: Cărămizi, da...
STARHEMBERG: De-asta îi sângerau mâinile!
OFIŢERUL: Evident!
STARHEMBERG: Îmi placi! Îmi placi foarte mult!
OFIŢERUL: Şi cărămizile astea se aflau atât de adânc şi
atât de încurcate erau... aşa de haotic şi aşa de
uscate/aride...
STARHEMBERG: Da...
OFIŢERUL: Ele pricinuiseră moartea multor animale...
(Pauză.) ale căror corpuri... zăceau în dezordine pe ghizdul
fântânii/pe marginea fântânii... (Pauză.)
STARHEMBERG: Ele n-au putut atinge...
OFIŢERUL: Câtuşi de puţin...(Pauză. El îl ţine de
mână/îl prinde de mână pe STARHEMBERG.)
STARHEMBERG: Continuă...
OFIŢERUL: Şi bătrânul m-a rugat... nu, nu m-a rugat, de
fapt, el a insistat... atât de îngrozitor/chinuitor a
insistat ca eu să... să desfund fântâna... şi nu aveam decât
zece ani...
STARHEMBERG: Zece...
OFIŢERUL: Şi soarele ardea nemilos, şi mirosul oilor
în descompunere/în putrefacţie era...
STARHEMBERG: Sărmanul băiat...
OFIŢERUL: Scârbos şi... m-am gândit... urcându-
mă/căţărându-mă pe toate acele dărâmături, acel moloz, m-am
gândit... că schimbând/ mutând cărămizile m-am gândit...
STARHEMBERG: La ce?
OFIŢERUL: La multe lucruri, dar... el era atât de
serios/sever... faţa lui urâtă deasupra fântânii zicea...
MAI repede! MAI REPEDE!
STARHEMBERG: Josnic om...
OFIŢERUL: Josnic om, da...
STARHEMBERG: Şi însetat de asemenea!
OFIŢERUL: Da, asta trebuie să fi fost... în parte
explicaţia pentru josnicia lui, dar... am simţit... barba
lui spânzura deasupra hidoasa lui barbă spânzura chiar
deasupra... şi eu...
STARHEMBERG: Da...
OFIŢERUL: În loc să arunc cărămizile afară, eu...
STARHEMBERG: N-AI FĂCUT-O...
OFIŢERUL: Da...
STARHEMBERG: L-AI LOVIT CU CĂRĂMIDA. (O pauză lungă.) O
poveste teribilă/îngrozitoare/ îngrozitoare... (Pauză.
OFIŢERUL se ridică, îşi ia tunica.)
OFIŢERUL: Pentru că trebuie să ajung la Jemal e necesar
să... A fost bine/ în regulă.
STARHEMBERG: Şi nu te-ai îmbătat niciodată?
OFIŢERUL: Ce?
STARHEMBERG: Nu te-ai îmbătat niciodată?
OFIŢERUL: Eu... nu, cred că nu... nu... (El iese.
STARHEMBERG se schimbă în haine curate.)
STARHEMBERG: Adu-o pe Concilia... Adu copilul unei
impecabile origini...
KATRIN: E târziu.
STARHEMBERG: Da. Adu-o din pătuţul ei.
KATRIN (Mirată.): De ce...?
STARHEMBERG: Concilia, a cărei frunte e o mică băltoacă de
săruturi imperiale, şi ale cărei urechiuşe sunt mici bazine
de bune sentimente..., adu-o aici...
KATRIN: De ce, Starhemberg?
STARHEMBERG (Terminând cu îmbrăcatul): Pentru că acum
trebuie să ne iubim unul pe altul. (KATRIN se uită la el.)
Nu cred să fi văzut vreodată stelele! (KATRIN iese. Un
strigăt se aude dinspre fortificaţii, care se repetă tot mai
aproape)
SANTINELA: Un corp! Un corp! (Pauză. Intră un ofiţer turc şi
rămâne în picioare.)
STARHEMBERG: De ce au eşuat toate atacurile tale? Sunteţi
buni la chestiile/lucrurile rapide, dar slabi când e vorba
de a rezista sub foc. Ţine asta de
personalitatea/temperamentul turcilor sau e de vină
slaba/proasta calitate a ofiţerilor? (Pauză.) Şi întotdeauna
ciopârţiţi/mutilaţi. Ciopârţiţi cu sânge rece. Asta mi-a
făcut rău/ m-a îmbolnăvit ani de-a rândul pentru că am
crezut că un act de cruzime făcut la furie şi găseşte
propria scuză/ are scuza lui, dar ciopârţirea asta pe
îndelete/lentă n-are nici măcar justificarea/motivul decentă
a unui măcelar.
JEMAL: Propaganda neîntreruptă a Bisericii Creştine a
stârnit din nou subiectul rasei, câţiva dintre ei, avem
dovezi convingătoare taie în bucăţi leşurile pentru a
discredita autorităţile otomane.
STARHEMBERG: Cred că are de a face cu frica de dragoste.
Cred că în momentul celei mai crude torturi/sălbatice
torturi, autorul crimei sufocă în el posibilitatea
libertăţii/eliberării. Şi astfel devine în mod obişnuit un
narcoman.
JEMAL: Insişti în a mă identifica cu toate atrocităţile
care sunt...
STARHEMBERG: Nu, nu, filozofam puţin... (KATRIN intră,
ţinând copilul într-un şal. Ea se opreşte îngrozită.
STARHEMBERG se uită la ea.) O marele haos al acestui
continent. Bătăile vieţii în toba (N.T. dobe, tobe sens
arhaic pentru bowl, tobă cilindrică.) unor certuri
/neînţelegeri obscure/ întunecate, izbitura
neîncetatei/eternei şi necesarei orori/grozăvii. Cine n-ar
fi European dacă-ar putea /i-ar da mâna? Am un dar pentru .
JEMAL: (Pauză.)
KATRIN: Starhemberg... (Pauză.)
STARHEMBERG: Da. (Pauză.)
KATRIN: Ea vrea să stea în Austria! (JEMAL se uită la
STARHEMBERG nedumerit..)
STARHEMBERG: Da, dar ce are de-a face cu toate astea.
KATRIN: Ne iubeşte şi...
SUSANNAH (Intrând.) : Sssss... (KATRIN se uită cu uimire
amestecată cu groază întâi la SUSANNAH apoi la STARHEMBERG.)
KATRIN: Mă opun la tot ceea ce...
SUSANNAH: Ssssst... (Pauză, apoi brusc KATRIN încearcă
să plece cu copilul, dar STARHEMBERG se aşează în faţa ei,
prinzând-o strâns. Ea este nemişcată.)
KATRIN: Dragoste? Am spus dragoste?
JEMAL: Acesta este cel mai neplăcut lucru la care sunt
martor într-un stat care se pretinde civilizat şi eu...
STARHEMBERG: Copilul e un turc. (Pauză.)
JEMAL: Turc?
STARHEMBERG: Din taţi turci a căror execuţie timpurie a
lăsat-o la ananghie pe acest teritoriu/pământ străin...
(KATRIN tremură. STARHEMBERG o trage mai aproape.) Cum să ne
eliberăm/scăpăm de istorie? Noi reproducem pedeapsa
ciopârţirii în vieţile noastre... (n.t. mayhem - law the
maiming OFIŢERUL: a person by deprzving him of the use of
any of his members necesarz in fighting.)
JEMAL: Nu primesc/refuz darul tău!
STARHEMBERG: Refuză-l şi mori. Şi ofiţerul ostatic de
asemenea. (STARHEMBERG ia copilul de la KATRIN, care este ca
şi pietrificată. Brusc este apucată de o stare de delir.
SUSANNAH o îmbrăţişează, o covârşeşte, o linişteşte. Ea iese
zâmbind din chin/ durere)
KATRIN: Oricum, ar fi putut fi prins atât de uşor într-un
raid/ incursiune.
STARHEMBERG (Dând copilul lui JEMAL, care ezită.): Se
întâmplă mai tot timpul... (El scoate copilul din scutece.)
O vei converti la adevărata credinţă, desigur...
KATRIN: Şi cine ştie ce-ar mai fi putut să cadă asupra ei
dacă ar fi rămas în Viena? Variolă? Accidente de trăsură.
Orice! (JEMAL ia copilul.) Şi într-un an va fi ca şi când n-
aş fi cunoscut-o niciodată! (Ea se uită la JEMAL. El îi
întoarce privirea, apoi se răsuceşte pe călcâie şi iese. Se
aude strigătul santinelei.)
SANTINELA: Un corp şi un copil! Un corp şi un copil!
KATRIN (Spre STARHEMBERG) : Uită-te la mine. Ce vezi? (El o
priveşte intens. Brusc un foc de artificii, explozii şi
lumini colorate, urări în întregul fort. Intră ÎMPĂRĂTEASA
împreună cu curtea cu cagule de călărie.)
ÎMPĂRĂTEASA: Starhemberg, care niciodată nu răspunde
telegramelor imperiale! Starhemberg, obscur în Valahia! Dar
prezenţa lui nu ne va lipsi/dar nu ne vom lipsi de prezenţa
lui! (Ea îl îmbrăţişează. Intră Leopold.)
LEOPOLD(Felicitând-o pe KATRIN.): Mama! Şi copilul! Unde-i
copilul? (El se uită de la KATRIN la SUSANNAH.) Concilia,
unde-i? (Un foc de artificii.)
SUSANNAH: A fost înapoiată.
LEOPOLD: Înapoiată?
KATRIN: Creatorilor ei. Ea este cu ei. (Împărăteasa se
uită de la KATRIN la STARHEMBERG.)
ÎMPĂRĂTEASA: Starhemberg...
KATRIN: El...
ÎMPĂRĂTEASA: Starhemberg...?
KATRIN: Aşteptaţi! (Un foc de artificii scânteiază pe
cer.) Lăsaţi-mă să termin. (Ea vorbeşte cu o maximă
atenţie/concentrare.) El - a - făcut - restituirea -
proprietăţii lor ... (Pauză.) - pentru care - eu - am fost -
un simplu - (Pauză. Ea zâmbeşte ironic.) Custode... (Ea îl
prinde pe LEOPOLD de braţ. El e înspăimântat.) Felicită-mă!
LEOPOLD: Concilia...!
KATRIN: Felicită-mă, atunci!
LEOPOLD: CON - CI - LIA! CON - CI -LIA! (Lumini se ridică
şi cad. KATRIN păşeşte clătinându-se către STARHEMBERG. Ei
se îmbrăţişează. Se sărută.)
RÂD!
RÂD!
THE END
_ Este vorba de castronul/vasul în care cerşetorii
colectează banii;

Sfârşit.