LECŢIA I

Mulţimi. Şiruri de numere reale şi complexe

Spaţii metrice. Teoremă de punct fix
1. Mulţimi şi funcţii
Mulţimile X, Y sunt prin definiţie echipotente, se notează X ~ Y, când există o bijecţie
a lui X pe Y.
Numerele naturale sunt definite prin axiomele Peano. În mulţimea N a acestora, 1 nu
este succesorul nici unui număr natural.
Mulţime finită
1.1 Fie [1, n+1] interval din N. Mulţimea [1, n+1] \ {a}, unde a ∈ [1, n+1] , este
echipotentă cu intervalul [1, n] din N.
„ Inducţie după n. n = 1. Evident. n ⇒ n + 1. Fie a din [1, n+2]. Dacă a = n+2, atunci
vădit [1, n+2] \ {a} ~ [1, n+1] iar dacă a ≠ n + 2, atunci, conform cu ipoteza inducţiei,
[1, n+1] \ {a} ~ [1, n] şi deci, asociind pe n + 2 cu n + 1, [1, n+2] \ {a}~ [1, n+1]. „
1.2 Intervalele [1, n] şi [1, p] din N sunt echipotente când şi numai când n = p.
„ Suficient. Evident. Necesar. Inducţie după p. p = 1. În acest caz, definiţia funcţiei
bijective cere n = 1. p ⇒ p + 1. Fie [1, n] ~ [1, p+1]. Cum n > 1, n = q + 1, q din N. Fie f
bijecţie a lui [1, q+1] pe [1, p+1] şi a din [1, q+1] cu f(a) = p + 1. Avem [1, q+1] \ {a} ~
[1, q] (1.1), deci, deoarece [1, q+1] \ {a} ~ [1, p] (ia restricţia lui f la [1, q+1] \ {a}!), [1,
q] ~ [1, p] şi deci q = p (ipoteza inducţiei), n = p+1. „
Definiţii. Mulţimea X este finită când fie este vidă, fie este echipotentă cu un interval
[1, n] din N. În al doilea caz, n este numărul elementelor lui X. 1.2 asigură corectitudinea
definiţiei. O mulţime care nu este finită se numeşte infinită.
1.3 Orice parte a unei mulţimi finite este finită.
„ Este deajuns a arăta că dacă M ≠ ∅ şi M ⊂ [1, n], [1, n] interval din N, există p în
N cu proprietatea M ~ [1, p], ceea ce se demonstrează prin inducţie după n (M ⊂ [1, n+1] şi
n+1∉ M ⇒ M ⊂ [1, n] iar M ⊂ [1, n+1] şi n+1∈ M ⇒ M \ {n+1} ⊂ [1, n] etc. ). „
1.4 Fie X mulţime finită şi A ⊂ X. Dacă A ~ X, atunci A = X.
„ Demonstraţie prin inducţie după numărul n al elementelor lui X. n=1. Evident.
n ⇒ n + 1. Presupunem enunţul adevărat pentru mulţimile cu n elemente şi fie n + 1
numărul elementelor lui X. Se ia u din X şi se pune B : = X \ {u}, deci B are n elemente
(1.1) şi X = B U {u}. Fie f : A → X bijectivă şi v din A cu f (v) = u. Restricţia lui f la A \ {v}
arată că A \ {v} ~ B, ori B ~ (B U {u}) \ {v}, cele două mulţimi având acelaşi număr n de
elemente, prin urmare A \ {v} ~ (B U {u}) \ {v} şi conform cu ipoteza inducţiei
A \ {v} = (B U {u}) \ {v}, A = B U {u} = X. „
Şir finit
O mulţime X împreună cu o surjecţie f a unui interval [1, n] din N pe X se numeşte şir
finit. În acest caz, X este finită, căci luând pentru fiecare x din X un număr m din [1, n] cu
proprietatea f (m) = x, se obţine o bijecţie a lui X pe o parte a lui [1, n] (vezi 1.3). Dacă xi :=
f (i), i = 1, n , şirul finit definit de X şi f se desemnează prin (xi )1 ≤ i ≤ n sau desfăcut x1 , x2 , ...,

11
xn. Evident X = {xi : 1 ≤ i ≤ n}.
Şir infinit
O mulţime X împreună cu o surjecţie f a lui N pe X se numeşte şir infinit. Punând
pentru fiecare n din N xn := f(n), şirul infinit definit de X şi f se desemnează prin (xn)n∈N,
(xn) n ≥ 1, (xn) sau în sfârşit desfăcut x1 , x2 , ... , xn , ... . Evident X = {xn : n ∈ N}. De cele mai
multe ori, adjectivul “infinit” este înlăturat.
Şir dublu
O mulţime X împreună cu o surjecţie f a lui N × N pe X se numeşte şir dublu. Punând
pentru fiecare cuplu (m, n) din N × N xmn := f (m,n), şirul dublu definit de X şi f se
desemnează prin (xmn )(m,n)∈N×N sau prin (xmn ).
Familie de mulţimi
Fie I o mulţime nevidă. Dacă la fiecare element i din I se asociază o mulţime, fie
aceasta Xi (i se numeşte indice), se obţine o familie de mulţimi, ea se notează (Xi )i∈I . Când
I = N1, N1 ⊂ N, în care caz indicele i se notează cu n, (Xn)n∈N1 este un şir de mulţimi, finit
sau infinit.
U Xi : = {x : ∃ i în I astfel încât x ∈ Xi} este reuniunea mulţimilor din familia (Xi )i∈I ;
i ∈I

Xi , i ∈ I, sunt termenii reuniunii.

I Xi : = {x : x ∈ Xi ∀ i din I} este intersecţia mulţimilor din familia (Xi ) i∈I ; Xi , i∈I,
i ∈I
sunt factorii intersecţiei.
∞
În cazul unui şir de mulţimi (Xn )n∈N , reuniunea se notează şi cu U Xn sau, desfăcut,
n =1
∞
X1 U X2 U ... U Xn U ... iar intersecţia şi cu I Xn sau, desfăcut, X1 I X2 I ... I Xn I ... .
n =1

C U X i  = I (CX i ) ,

 
Avem ( )
A U  I X i  = I A U X i , A I  U Xi  = U ( A I Xi ) ,
 i ∈I  i ∈I
 i∈I  i∈I  i∈I  i∈I

C I X i  = U (CX i ) .

 i∈I  i∈I
Fie E o mulţime nevidă de mulţimi. Se consideră familia obţinută din E prin indexare
cu E şi folosind aplicaţia identică. Reuniunea corespunzătoare este prin urmare U E ,
E∈E

reuniunea mulţimilor din E, iar intersecţia corespunzătoare I E , intersecţia mulţimilor din

E∈E
E.
Fie X, Y mulţimi. Mulţimea X × Y a cuplurilor (x, y), unde x parcurge pe X iar y pe Y,
se numeşte produsul lui X cu Y. Prin inducţie după N se defineşte produsul
N
∏ X k = X1 × X2 × ... × XN : = {(x1 , ... , xN) : xk ∈ Xk , k = 1, N }.
k=1

X × X × ... × X cu N factori se notează X N. xk , k = 1, N , este proiecţia de indice k a lui

x : = (x1, ... , xN) din X1 × ... × XN. Funcţia proiecţie de indice k, k = 1, N , este aplicaţia

12
 pk : X1 × ... × XN → Xk , pk (x1, ..., xN) = xk.
Fie f : X → X1 × ... × XN. Aplicaţiile fk : X → Xk , k = 1, N , fk (x) = pk ( f (x)), adică
f (x) = (f1 (x), ... , fN (x)) ∀x din X, se numesc componentele lui f, se notează f = (f1, ... , fN).
În cazul f : X × Y → T, X, Y, T mulţimi, se definesc pentru fiecare x din X şi pentru fiecare y
din Y aplicaţiile parţiale v→ f (x, v) a lui Y în T, ea se notează f (x,·), şi u → f (u, y) a lui X
în T, ea se notează f (·, y).
Fie f : X→ Y o aplicaţie a mulţimii X în mulţimea Y şi A ⊂ X, B ⊂ Y.
–1
= {f (x) : x∈A} – imaginea lui A prin f, f (B) = {x ∈ X : f (x) ∈ B} – imaginea
f (A) def
reciprocă a lui B prin f.
Exemplu. Funcţia caracteristică ϕE (notată uneori şi χE ,) a submulţimii E a mulţimii nevide X este

{
ϕ E (x) = 1, x ∈ E
0, x ∈ X \ E.
Pentru B ⊂ R, ϕE (B) = ∅ când 1 ∉ B şi 0 ∉ B; ϕE–1(B) = X când 1∈ B şi 0 ∈ B ; ϕE-1(B) = E când 1 ∈ B şi 0 ∉ B ;
–1

ϕE-1(B) = X \ E când 1 ∉ B şi 0 ∈ B.
Formule (A, Xi ⊂ X şi B, Yi ⊂ Y, i∈I)
f ( f –1(B)) ⊂ B, f –1(f (A)) ⊃ A;
   
f  U X i  = U f ( Xi ), f  I X i  ⊂ I f ( X i );
 i∈I  i∈I  i∈I  i∈I
   
f −1 U Yi  = U f −1 (Yi ), f −1 I Yi  = I f −1 (Yi );
 i ∈I  i ∈I  i∈I  i∈I
f –1(Y \ B) = X \ f –1(B) ( f –1(CB) = C f –1(B))
(verifică folosind definiţii şi dubla incluziune !).
Funcţia reală ia, prin definiţie, valori în R, funcţia numerică în R iar funcţia
complexă în C.
2. Şiruri de numere reale
2.1. Limită superioară şi limită inferioară
Numărul real α (resp. +∞, −∞) este, prin definiţie, valoare de aderenţă pentru şirul
(an ), an ∈ R, dacă în orice interval centrat în α (resp. în orice interval (v, +∞), (−∞, u)) se
află o infinitate de termeni ai şirului (an ).
( -1 ) n 1
Exemple 1. Valorile de aderenţă în cazul an = (−1)n sunt 1 şi −1, în cazul a n = n + 2
sunt +∞ şi 0.
n
2. Dacă an → a , a ∈R , atunci a este valoare de aderenţă unică pentru (an ).
2.1.1 γ este valoare de aderenţă pentru şirul (an ), când şi numai când (an ) are un
subşir cu limita γ.
Cea mai mare dintre valorile de aderenţă ale şirului (an ) se numeşte limita superioară,
se notează lim an . Cea mai mică dintre valorile de aderenţă ale şirului (an ) se numeşte
n →∞
limita inferioară, se notează lim an .
n →∞

3 3
Exemplul 3. Dacă an = 2n sin 2 nπ , lim a n =
2
, lim an = − : pentru n = 3k subşirul corespunzător
n +1 3 n →∞ 2 n →∞ 2
→ 0, pentru n = 3k + 1 subşirul corespunzător → 3 , pentru n = 3k + 2 subşirul corespunzător → − 3 şi alte
2 2
valori de aderenţă nu mai are.

13
 Dacă există şiruri de numere reale fără limită, finită sau infinită, în schimb
2.1.2 Teoremă. Orice şir de numere reale are limită superioară şi limită inferioară.
2.1.3 Fie L din R . L = lim a n ⇔ 1° L este valoare de aderenţă pentru (an ) şi
n →∞
2° ∀ α > L există un rang de la care an ≤ α.
Fie l din R . l = lim a n ⇔ 1° l este valoare de aderenţă pentru (an ) şi 2° ∀ β < l există
n →∞
un rang de la care an ≥ β.
2.1.4 Fie γ din R . γ = lim a n dacă şi numai dacă γ = lim a n şi γ = lim a n .
n →∞ n →∞ n →∞

2.1.5 (an ) este mărginit dacă şi numai dacă lim a n şi lim a n sunt finite.
n →∞ n →∞
2.1.6 Corolar. Orice şir mărginit de numere reale are un subşir convergent.
Câteva proprietăţi ale limitelor superioară şi inferioară cu specificarea că, acolo unde
apar sume de limite, formula este adevărată cu condiţia ca suma în discuţie să aibă sens.
1°. Pentru α > 0, lim α a n = α lim a n , lim α a n = α lim a n , lim ( −α an ) = −α lim an ,
n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

lim ( −α an ) = −α lim an .
n →∞ n →∞

2°. Dacă de la un rang încolo an ≤ bn , atunci lim a n ≤ lim bn şi lim a n ≤ lim bn .

n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

3°. lim an + lim bn ≤ lim ( an + bn ) ≤ lim an + lim bn .

n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

4°. lim an + lim bn ≤ lim ( an + bn ) ≤ lim an + lim bn .

n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

5°. Dacă ∃ lim a n , atunci lim ( an + bn ) = lim an + lim bn , lim ( an + bn ) = lim a n + lim bn .
n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

6°. Dacă de la un rang încolo a n ≥ 0 şi bn ≥ 0 , atunci lim a n lim bn ≤ lim a n bn ≤

n →∞ n →∞ n →∞

≤ lim a n lim bn ≤ lim an bn ≤ lim an lim bn .

n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

7°. Dacă de la un rang încolo an ≥ 0, bn ≥ 0 şi ∃ lim a n , atunci lim a n bn =

n →∞ n →∞

= lim a n lim bn , lim a n bn = lim a n lim bn .

n →∞ n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

8°. lim a n = lim bn , bn : = sup a p , lim a n = lim cn , cn : = inf a p .

n →∞ n →∞ p ≥n n →∞ n →∞ p≥n

2.2 Şir de numere complexe

Un şir (zn )n∈N , zn ∈ C ∀n, se desemnează şi α γ β E1
prin (zn )n ≥1 sau (zn ).
• × •
Definiţii. Fie (zn ), zn ∈ C ∀n şi α din C. α
este limita şirului (zn ), se notează α = lim z n , dacă E1
n →∞
∀ε > 0 ∃N în N cu proprietatea • ( • )
n ≥ N ⇒ α − z n ≤ ε . (zn ) este şir fundamental β u α v
(şir Cauchy) dacă ∀ε > 0 ∃ N în N cu proprietatea Fig. 1
m, n ≥ N ⇒ z m − z n ≤ ε . Un şir de numere complexe se numeşte convergent când are
limită şi divergent în caz contrar. (zn ) este mărginit când ∃ ρ > 0 cu proprietatea zn ≤ ρ ∀n
din N. Evident
(zn ) convergent ⇒ (zn ) fundamental ⇒ (zn ) mărginit.

14
 n
Exemplul 1. q ∈ C şi | q | < 1 ⇒ lim q = 0.
n →∞

2.2.1 α = lim z n când şi numai când în afara oricărui cerc centrat în α se află doar
n →∞
un număr finit de termeni ai şirului.
y
planul
complex

α
•
× zn , n ≥ N

O x
Fig. 2
2.2.2 Fie a n:= R zn , bn: = Im zn , a : = R α, b: = Im α. lim z n = α ⇔ a = lim a n şi b =
n →∞ n →∞
= lim b n .
n →∞
Astfel fiind, orice şir de numere complexe are cel mult o limită.
p ( p+1)
  ( p + n) !  n  n k + 2k  
2

Exemplul 2. lim   + i (p ∈ N).

2
p 
+ k=1 1
∑ log 2
i = e
   2 ( k + 1)
 
n→∞ n !n

2.2.3 Fie an : = Rzn , bn : = Im zn . (zn ) este şir fundamental ⇔ (an ) şi (bn ) sunt şiruri
fundamentale.
2.2.4 Criteriul Cauchy. Orice şir fundamental de numere complexe este convergent.
n
sin k !  n 1  sin n!
Exemplul 3. Şirul (zn ), zn = ∑ +  ∑ k i este fundamental. Într-adevăr,
k =1 k(k + 1)  k =0 2  (
n n +1 ) +...
sin m ! 1 1
+ ≤ + ...+ , sumă care este arbitrar de mică de la un rang încolo
m ( m + 1) n( n + 1 ) m ( m + 1)
n n
1 1
căci sn : = ∑ k (k + 1) → 1 şi astfel (sn ) este fundamental, de asemeni (tn ), tn : = ∑ 2k ,
k =1 k =0
este fundamental căci tn → 2.
2.2.5 lim zn = z0 şi lim t n = t 0 ⇒ lim ( z n ± t n ) = z 0 ± t 0 , lim znt n = z0t 0 şi
n→∞ n →∞ n →∞ n→∞

zn z0
lim = (când t0 ≠ 0).
n→∞ tn t0
2.2.6 Dacă zn → z0 , atunci z n → z0 şi, când z0 ≠ 0 şi [arg z0 ] > 0, [arg zn ] →
→ [arg z0 ].
2.2.7 Orice şir mărginit de numere complexe are un subşir convergent.

15
 3. Spaţii metrice
3.1 Prime proprietăţi
Distanţă
Fie X o mulţime nevidă. Aplicaţia d : X × X → R este, prin definiţie, o distanţă pe X
dacă are proprietăţile (axiomele Lindenberg):
1° d (x, y) = 0 ⇔ x = y ∀ x, y din X
2° d (x, y) ≤ d (z, x) + d (z, y) ∀ x, y, z din X (inegalitatea triunghiului).
Luând în 2° x = y şi apoi z = y se obţine că distanţa ia valori în R+ şi că ea este
simetrică: d (x, y) = d (y, x). O mulţime nevidă înzestrată cu o distanţă se numeşte spaţiu
metric iar elementele acestuia - puncte. O submulţime a acestuia, înzestrată cu aceeaşi
distanţă, îi devine subspaţiu metric. d (x, y) este, prin definiţie, distanţa dintre punctele x
şi y.
Exemple 1. Pentru x, y din R luând d (x, y) = | x − y |, se obţine o distanţă d pe R,
distanţa euclidiană, cu interpretarea geometrică:
distanţa ||AB|| dintre punctele A şi B ale dreptei E1
A (a) B (b)
euclidiene E1, de abscise respectiv a şi b, este • •
egală cu | a − b |. Peste tot în această carte, spaţiul
metric R va însemna mulţimea R înzestrată cu Fig. 3
distanţa euclidiană. De asemeni, spaţiul metric C
va însemna mulţimea C înzestrată cu distanţa d (u, v) : = | u − v |.
n
2. Fie p ∈ R, p ≥ 1. Pentru fiecare x : = (x1 , … , xn ) şi y : = (y1 , … , yn ) din R (resp.
1
 n p p
C ) se ia dp ( x, y) =  ∑ x k − yk  , d∞ ( x, y) = max x k − yk . dp este o distanţă pe R
n n

 k =1  1 ≤ k ≤ n
n
(resp. C ):
1
 n p p
1° dp ( x, y) = 0 ⇔  ∑ x k − yk  = 0 ⇔ x k = yk k = 1, n ⇔ x = y ;
 k =1 
n n
2° fie z : = (z1 , … , zn ) din R (resp. C ), folosind inegalitatea Minkovski,
1 1 1 1
n p
p n p
p n p
p n p
dp (x, y) =  ∑ xk − yk  =  ∑ (xk − zk ) + (zk − yk )  ≤  ∑ xk − zk  +  ∑ zk − yk  =
p

 k =1   k =1   k =1   k =1 
     
= dp (x, z) + dp (y, z).
d∞ este de asemenea o distanţă pe R (resp. C ; exerciţiu!). Avem lim dp ( x, y ) =
n n
p →∞
1

(
= d∞ (x, y) (căci lim a t + b t
t → +∞
) t = max (a, b) , pentru a, b ≥ 0), ceea ce justifică notaţia.

16
Dintre aceste distanţe o importanţă deosebită au d1 , d2 , d∞ . d2 se numeşte distanţa
euclidiană, ea având pentru n = 3 următoarea
z interpretare geometrică: distanţa || A1 A2 || dintre
E3 punctele A1 , A2 ale spaţiului euclidian E3, de
A2 (x2 , y2 , z2 ) coordonate carteziene ortogonale respectiv
x1 , y1 , z1 şi x2 , y2 , z2 , este egală cu

A1 (x1 , y1 , z1 ) ( x1 − x2 ) 2 + ( y1 − y2 ) 2 + ( z1 − z2 ) 2 . Pretutin-
n n
deni prin spaţiul metric R (resp. C ) se va
n n
O y înţelege mulţimea R (resp. C ) înzestrată cu
una din distanţele d1 , d2 , d∞ iar acestea vor fi
x notate d', d, d'' respectiv.
Fig. 4 p p
3. Fie p ∈ R, p ≥ 1, şi l (R) (resp. l (C) )
∞
∑ tn
p
mulţimea şirurilor (tn )n∈N , tn din R (resp. C), cu proprietatea convergentă.
n =1
1
∞ p p
Pentru fiecare x : = (xn ), y : = (yn ) din l (R) (resp. l (C) ) se ia d ( x, y) =  ∑ x n − yn  . d
p p

 n =1 
p p
este o distanţă pe l (R) (resp. l (C) ). Într-adevăr, d ia valori în R+ , căci
1 1 1 1 1
n p n
p
p n p
p
p ∞ p
p ∞ p
p
 ∑ x k − y k  ≤  ∑ x k  +  ∑ yk  ≤  ∑ x n  +  ∑ y n 
 k=1   k=1   k=1   n=1   n=1 
∞

∑ x n − yn
p
deci este convergentă, şi verifică axiomele distanţei:
n =1
1
 ∞ p p
1° d ( x, y) = 0 ⇔  ∑ x n − yn  = 0 ⇔ x n = yn ∀ n ≥ 1 (seria are toţi termenii ≥ 0,
 n =1 
şirul sumelor parţiale este monoton crescător) ⇔ x = y;
p
2° fie z : = (zn ) din l , folosind inegalitatea Minkovski,
1 1 1 1
 n p p  n p p  n p p  n p p
 ∑ x k − yk  =  ∑ ( x k − z k ) + ( z k − yk )  ≤  ∑ x k − z k  +  ∑ yk − z k  ≤
 k =1   k =1   k =1   k =1 

1 1
 ∞ p p  ∞ p p
≤  ∑ x n − z n  +  ∑ yn − z n  = d ( x, z ) + d ( y, z) ,
 n =1   n =1 
se ia limita pentru n → ∞.
4. Se consideră mulţimea E : = C ([a, b]; R) a funcţiilor reale definite şi continue pe
intervalul [a, b] din R. Luând, pentru fiecare f, g din E, d ( f , g ) = sup f ( x ) − g( x ) , se
x∈[ a,b ]

obţine o distanţă pe E, distanţa Cebâşev. Într-adevăr, | f − g | fiind continuă pe [a, b] este

mărginită, prin urmare d ( f, g ) ∈ R.
1° d ( f , g ) = 0 ⇔ sup f ( x ) − g( x ) = 0 ⇔ f ( x ) − g( x ) = 0 ∀ x din [a, b] ⇔ f = g.
x∈[ a,b ]

17
 2° Fie h din E, f ( x ) − g( x ) ≤ f ( x ) − h( x ) + h( x ) − g( x ) ≤ d ( f , h) + d ( g, h) ∀ x din
[a, b], prin urmare d (f, g) = sup f ( x ) − g( x ) ≤
x∈[ a,b ]
y E2
 π
≤ d ( f, h) + d ( g, h). De pildă, fie [a, b] = 0, ; π
 2 •
2 distan¡a
π
dacă f ( x ) = x , g( x ) = sin x, d ( f , g) = −1; 1• Cebâşev
2
dacă f ( x ) = cos x, g( x ) = sin x, d ( f, g) = 1.
Pe mulţimea E se mai pune o distanţă: p
fiind un număr real ≥ 1, d ( f, g) = •
O π x
1

= (∫ b
a
f ( x ) − g( x ) dx
p
) p
.
2
Fig. 5
Într-adevăr, f şi g sunt integrabile Riemann pe [a, b], deci d ( f, g) ∈ R.
1° d ( f , g) = 0 ⇔ ∫ f ( x ) − g( x ) dx = 0 ⇔ f = g
b

a
p
(∫ b
a
ϕ ( x ) dx = 0, ϕ (x) ≥ 0 pe [a, b] şi
ϕ continuă pe [a, b] ⇒ ϕ (x) = 0 pe [a, b]).
2° Se aplică forma integrală a inegalităţii lui Minkovski.
 π π
De pildă pentru p = 2, [ a, b] = 0, , f ( x ) = cos x, g( x ) = sin x, d ( f , g) = − 1.
 2 2
5. Se consideră dreapta euclidiană E1 , planul euclidian E2 , spaţiul euclidian E3 .
Asociind la fiecare două puncte A, B distanţa || AB ||, se obţin în mod corespunzător spaţii
metrice. Acestea dau o puternică încărcătură intuitivă noţiunii de spaţiu metric.
Sferoid
Fie X un spaţiu metric şi d distanţa acestuia. a fiind un punct din X iar r un număr real
> 0, sferoidul deschis S (a, r) (resp. sferoidul închis Sr (a) ) de centru a şi rază r este
mulţimea {x ∈X : d (a, x) < r} ( resp. {x ∈X : d (a, x) ≤ r}). Evident S (a, r) ⊂ Sr (a) şi
a ∈ S (a, r) căci d (a, a) = 0 < r.
{
Sfera de centru a şi rază r este mulţimea σ( a, r ): = x ∈ X: d ( a, x ) = r . Ea apare în }
n
geometria analitică sub numele ”hipersferă“. Pentru sfera din R de centru 0 cu raza 1 este
n−1
foarte folosită notaţia S .
Exemple 6. În spaţiul metric R, S( a, r ) = ( a − r, a + r ): d ( x, a) = x − a , x − a < r
⇔ a − r < x < a + r , Sr (a) = [a − r, a + r].

18
 7. În spaţiul metric R sferoidul S1 ( 0) , 0 = ( 0,0), pentru distanţele respectiv d', d, d'' (ex. 2) este reprezentat
2

grafic succesiv în cele trei figuri:

y y y E2
(0, 1) E2 E2


x
2
(–1, 0) O (1, 0) O 14243 x O x
1

(0, –1) 

Fig. 6
8. Fie E o mulţime nevidă. Luând pentru fiecare x ,y din E
1, x ≠ y
d ( x, y) = 
0, x = y
se obţine o distanţă pe E : 1° d (x, y) = 0 ⇔ x = y; 2° dacă x = y, d (x, y) = 0 , deci d (x, y) ≤ d (z, x) + d (z, y) iar
dacă x ≠ y, d (x, y) = 1 şi în plus fie z ≠ x, fie z ≠ y, în ambele cazuri d (x, y) ≤ d (z, x) + d (z, y). Avem
S (a, r) = {a} când r ≤ 1 şi S (a, r) = E când r > 1, Sr (a) = {a} când r < 1 şi Sr (a) = E când r ≥ 1, σ (a, r) = ∅ când
r > 1 sau când r < 1 şi σ (a, r) = E \ {a} când r = 1.
Fie X un spaţiu metric şi d distanţa acestuia. Mulţimea A de puncte din X este, prin
definiţie, mărginită dacă există un sferoid S cu proprietatea A ⊂ S. De pildă, orice sferoid
este o mulţime mărginită iar în figură sunt reprezentate grafic o mulţime mărginită şi una
2
nemărginită din R :
y E2

O x

Fig. 7
3.1.1 Reuniunea unui număr finit de mulţimi mărginite este mărginită.
O funcţie care ia valori într-un spaţiu metric se numeşte mărginită când este mărginită
mulţimea valorilor acesteia.
Diametrul δ (A) al mulţimii nevide A este, prin definiţie, sup d ( x, y).
x, y ∈A

19
 x2
De pildă, A fiind mulţimea din R de inecuaţie
2
+ y E2
a2
2 (0, b)
y
+ 2
≤ 1, a > b, δ ( A ) = 2 a. De asemenea, B fiind mulţimea de (−a, 0) (a, 0)
b
x
2
y
2 O O x
ecuaţie + = 1, δ ( B ) = 2 a.
a
2
b
2 (0, − b)
Fig. 8

Distanţa d (x, A) de la punctul x la mulţimea nevidă A este, prin definiţie, inf d ( x, t ).

t ∈A
De pildă, distanţa de la ( 0,0) la mulţimea A din R de
2

y E2
1
ecuaţie x + y = 1 este . (0, 1)
2

O (1, 0) x

Fig. 9
Avem ∀ x, y din X (1) | d (x, A) − d (y, A) | ≤ d (x, y). Într-adevăr, t fiind un punct
oarecare din A, d (x, A) ≤ d (x, t) ≤ d (x, y) + d (y, t), d (x, A) − d (x, y) ≤ d (y, t) ∀ t din A,
prin urmare d( x, A ) − d( x, y ) ≤ inf d( y, t ) = d( y, A ) , astfel că d ( x, A ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, A ), cum
t ∈A
evident şi d ( y, A ) ≤ d ( y, x ) + d ( x, A ), rezultă concluzia.
În sfârşit, distanţa d (A, B) ( = d (B, A)) dintre mulţimile nevide A şi B este, prin
definiţie, inf d ( x, y ) .
x ∈A
y ∈B
De pildă, dacă A şi B au inecuaţiile
2 2 2 2
x + y ≤ 1 şi x + y − 4x + 3 ≤ 0, atunci d(A,B) y
= 0. E2

1424314243
O 1 1 x

Fig. 10

Avem d ( A, B) = inf d ( x, B) = inf d ( y, A). Într-adevăr, pentru y din B oarecare fixat,

x ∈A y ∈B

d ( x, y) ≥ d ( x, B), deci inf d ( x, y) ≥ inf d ( x, B) şi prin urmare d ( A, B) ≥ inf d ( x, B). Dacă

x ∈A x ∈A x ∈A

prin absurd d ( A, B) > inf d ( x, B), ∃ x ′ în A a. î. d ( A, B) > d ( x ′, B) şi deci ∃ y' în B a. î.

x ∈A

d ( A, B) > d ( x ′, y ′), contradicţie, etc.

20
 3.2 Teorema Banach de punct fix

O aplicaţie f a unei mulţimi E în ea însăşi are, prin definiţie, în x ∗ un punct fix, dacă
y
E2
f x∗ = x∗ . ( )
Exemplul 1. Punctele fixe ale aplicaţiei f : [0, 1] → [0, 1],
y = x2 (1, 1) 2
f (x) = x sunt abscisele 0 şi 1 ale punctelor de intersecţie
2
dintre curbele de ecuaţii y = x , y = x.

O (1, 0) x
y=x
Fig. 11
Aplicaţia f : X → Y, X şi Y spaţii metrice, este, prin definiţie, o contracţie, dacă ∃ ρ,
0 ≤ ρ < 1 cu proprietatea
( )
d f ( x ), f ( y) ≤ ρ d ( x, y) ∀ x , y din X.
Aceeaşi literă d a desemnat distanţele pe X şi pe Y. ρ se numeşte constantă de contracţie.
3.2.1 Teorema Banach. Orice contracţie a unui spaţiu metric complet în el însuşi are
un punct fix unic.
„ Fie X spaţiu metric complet şi f : X → X contracţie de constantă ρ. Se consideră
un punct oarecare x0 din X şi se defineşte şirul (xn )n≥ 0 de puncte din X prin inducţie:
xn+1 = f (xn ). Pentru n ≥ 1, d (xn , xn+1 ) = d (f (xn−1 ) , f (xn )) ≤ ρ d (xn−1 , xn ) , repetând , se
obţine
(1) d ( x n , x n+1 ) ≤ ρ n d ( x 0 , x1 ) ,
deci pentru m ≥ n
(2) d( x n , x m ) = ( ρ n + ρ n+1 +K+ ρ m −1) d( x0 , x1) .
Fie ε > 0. Dacă d ( x 0 , x 1 ) = 0, x 0 = x1 = f ( x 0 ) , x0 este punct fix pentru f. În caz contrar,
ε ε ∞
pentru ∃ N în N a.î. m, n ≥ N ⇒ ρ n + ρ n+1 +K+ ρ m −1 ≤ ( ∑ ρ n este
d ( x 0 , x1 ) d( x0 , x1) n =1
convergentă căci ρ ∈ [0, 1) ), prin urmare, din (2), m, n ≥ N ⇒ d ( x n , x m ) ≤ ε , şirul (xn )

(
este fundamental. Fie x ∗ = lim x n (X este complet), ori d ( f ( x ∗ ), f ( x n ) ) ≤ ρ d x n , x ∗ , se
n →∞
)
ia limita pentru n → ∞, f ( x
∗
) = lim f ( x ) = lim x
n →∞
n
n →∞
n+1 ( )
, deci f x ∗ = x ∗ (unicitatea limitei),

x ∗ este punct fix al lui f. Iar dacă prin absurd ∃ x' în X, x ′ ≠ x ∗ , alt punct fix pentru f, cum
∗ ∗ ∗
( )
d ( x′, x ) = d ( f ( x′ ), f ( x ) ) ≤ ρ d ( x′, x ) iar d x ′, x ∗ > 0 , rezultă ρ ≥ 1, contradicţie. „
Observaţii. 1° Punctul de pornire x0 pentru a construi şirul aproximaţiilor succesive
( n )n ≥ 0 poate fi ales arbitrar, limita fiind punctul fix unic al lui f.
x
2° Limitarea erorii în metoda aproximaţiilor succesive se obţine din (2) aşa:
ρn
( ) ( )
d xn , x∗ ≤ d ( xn , x m ) + d xm, x ∗ ≤
1− ρ
d ( x0 , x1) + d ( x m , x ∗ ) , se ia limita pentru m → ∞,

21
 n
ρ
(3) d ( x n , x )≤ d ( x0 , x1 ) .
∗
1− ρ
Exemple 2. Ecuaţia (1) x3 + 6 x − 1 = 0 are o singură rădăcină reală x * şi aceasta
cuprinsă între 0 şi 1, să îi găsim valoarea aproximativă cu 4 zecimale exacte. (1) este
1 1
echivalentă cu x = , se ia f : [0, 1] → [0, 1], f (x) = , x * este punctul fix al
6 + x2 6 + x2
lui f. [0, 1] este subspaţiu metric complet al lui R, rămâne a arăta că f este o contracţie
−2 x
pentru a putea folosi metoda aproximaţiilor succesive. f ′(x) = , cum
2
x +6
2
( )
g (x ) =
2x
[ ]
este strict crescătoare pe 0, 2 , rezultă f ′(x) ≤ g 2 = ( ) 2
pe [0,1] , prin
(x 2
+6 )
2 32

2 ′ ′′ 3
urmare | f (x' ) − f (x'' )| ≤ x − x ∀ x', x'' din [0, 1] şi se poate lua convenabil ρ = .
32 64
n
 3
 
64
Se ia ca punct de pornire x0 = 0 şi conform cu (3), xn − x∗ ≤   x1 − x0 , şi cum pentru
3
1−
64
3
 3
 
64 1
n = 3  < 10−4 , x3 este valoarea aproximativă căutată, x3 = 0,1060.
3 6
1−
64
3. Ecuaţia x = a sin x + b cos x, a, b ∈ R şi | a| + | b| < 1, are o singură soluţie reală, căci
f : R → R, f (x ) = a sin x + b cos x este o contracţie: f ′(x ) ≤ a + b pe R, f x′ − f x′′ ≤ () ( )
(a + b ) x′ − x′′ .
n
4. Sistemul de n ecuaţii liniare cu n necunoscute (5) ∑ aik xk + bi = xi , i = 1, n cu
k =1
n
aik , bi ∈ R iar ∑ aik ≤ ρ < 1 pentru k = 1, n are o singură soluţie. Într-adevăr, punând
i =1
n
fi (x) = fi (x1, K, xn ) = ∑ aik xk + bi , (5) este echivalent cu ecuaţia f (x ) = x, f = ( f1, K, f n )
k =1
n n
iar aplicaţia f:R →R
este o contracţie faţă de
n n  n  n
( ( ) ( )) ( )
d ′ : d ′ f x′ , f x′′ = ∑ ∑ aik x′k − xk′′ ≤ ∑  ∑ aik  xk′ − xk′′ ≤ ρd ′ x′, x′′ .
 
( )
i =1 k =1 k =1  i =1 
5. Ecuaţia t = 1 + α sin t , α ∈ R, |α | < 1 are în spaţiul metric, complet cu distanţa
Cebâşev, E : = C ( [ a, b ]; R ) o singură soluţie, căci Φ : E → E, Φ ( f ) = 1 + α sin f (definiţie
corectă, 1 + α sin f este continuă pe [a, b]) este contracţie:
d (Φ( f ), Φ(g )) = sup Φ( f )(x) − Φ(g )(x) ≤ α d ( f , g ) , căci Φ( f )(x) − Φ(g )(x) =
x∈[a,b]

22
 1
= α sin f (x) − α sin g (x) = 2α sin
2
[ f (x) − g (x)]cos 12 [ f (x) + g (x)] ≤ α f (x) − g (x),∀x din
[a, b].
6. Sistemul de ecuaţii
7 sin x = x 2 + yz + cos z
(6) 9 sin y = x z 2 + y cos(xyz) + 1
8 sin z = x sin z 2 + y 2 cos(xy)
are o singură soluţie pe ∆: | x | ≤ 1, | y | ≤ 1, | z | ≤ 1. Într-adevăr, (6) este echivalent pe ∆ cu
sistemul (7) x = f1(x, y, z ) , y = f 2 (x, y, z ), z = f3(x, y, z ) unde

f1(x, y, z ) = arcsin
1 2
7
(
x + yz + cos z ) ,
1
(
f 2 (x, y, z ) = arcsin xz 2 + y cos(xyz ) + 1 ,
9
)
1
( )
f3(x, y, z ) = arcsin x sin z + y cos( xy) şi punând F = ( f1, f2, f3 ) şi u = (x, y, z ) se obţine
8
2 2

ecuaţia u = F (u) echivalentă cu (7). Ori F (∆) ⊂ ∆ (pentru că, de pildă,

7
(
1 2
)
x + yz + cos z ≤ <
3
7
2 
2 
3
, ∆ este subspaţiu metric complet al lui R (1.4) iar F este

contracţie faţă de d∞ : d∞ (F (u1), F (u2 )) = max fi (u1) − fi (u2 ) , uk = (xk , yk , zk ),
1≤i ≤3
∂f ∂f ∂f
k = 1,2,3,
∂x
() ∂y
()
fi (u1) − fi (u2 ) = (x1 − x2 ) i u′ +( y1 − y2 ) i u′ + (z1 − z2 ) i u′ ≤
∂z
()
∂f ∂f ∂f 
x
()∂ y ∂ z
() ()
≤  i u′ + i u′ + i u′  d∞ (u1 , u2 ) (vezi formula Taylor), pe ∆
∂
 
∂ f1 ∂ f1 ∂ f1 2 1 2 5
+ + ≤ + + = ,
∂x ∂y ∂z 6 6 6 6

∂ f2 ∂ f2 ∂ f2 1 + sin 1
+ + ≤3 = α < 1,
∂x ∂y ∂z 8

∂ f3 ∂ f3 ∂ f3 1 + sin 1 2 + sin 1 2
+ + ≤ + + = β < 1,
∂x ∂y ∂z 7 7 7
5 
prin urmare dacă ρ = max , α, β  , avem ρ < 1 şi d∞ (F (u1), F (u2 )) ≤ ρd∞ (u1, u2 ) .
 6 
1
() ( )
7. Pentru f : [1,+∞ ) → R, f (x ) = x + avem f x′ − f x′′ < x′ − x′′ când x' ≠ x'' (f este
x
neexpansivă) şi totuşi f nu are puncte fixe. Cum [1, +∞) este complet, rezultă că f nu este
contracţie.

23