INTRODUCERE

Electrotehnica este știința aplicată, ce studiază fenomenele electromagnetice și aplicarea

lor în scopuri practice. Această definire arată, că electrotehnica, în cel mai larg sens al
cuvântului, cuprinde un domeniu foarte larg de cunoștiințe tehnico-științifice. Rezultatele
dezvoltării rapide, a științei electrotehnicii sunt înaltele realizări ale etapei actuale în domeniul
energeticii, electronicii, automaticii și telemecanicii, automatizării, tehnicii de calcul ș.a.
În toate domeniile industriale se introduc utilaje electrice de înaltă productivitate tot mai
modernizate cu un înalt grad de automatizare. Așa de exemplu în domeniul extracției miniere
și cercetării geologice se utilizează mașini și agregate de putere acționate electric, complexe
de extracție, excavatoare, sonde și altele ce funcționează în condiții specifice grele de
exploatare.
Permanent se ridică și gradul automatizării proceselor tehnologice prin utilizarea
mijloacelor tehnicii moderne de calcul. Paralel cu introducerea utilajelor electrice moderne
automatizate în anii următori deosebit de exigent se pune problema creerii și introducerii
tehnologiilor pur ecologice și de eficiență înaltă în explorarea, extracția si prelucrarea
mineralelor utile. Rezolvarea acestei probleme este imposibilă fără utilizarea realizărilor
moderne din domeniul stiințelor electrotehnice. În acest sens urmează a se trage concluzia, că
dezvoltarea progresului tehnic stiințific în condițiile cercetărilor actuale pune în fața
specialiștilor din domeniul extractiv minier și de explorare geologică o serie de probleme cu
caracter tehnic, economic, ecologic ș.a.. Rezolvarea cu succes a acestor probleme necesită
eforturi comune ale diferiților specialiști. Aceasta impune necesitatea de extindere a cercului
de cunoștiințe a acestor specialiști pentru asigurarea înțelegerii reciproce a modului de
abordare a relațiilor teoretice interactive.
Pentru tehnologiile inginerești, stăpânirea cunostiințelor electrotehnice este o necesitate din
punctul de vedere al orientării lor mai corecte și combinării mai utile ale eforturilor lor cu
acești specialiști electricieni în rezolvarea problemelor complexe. Cursul “Electrotehnică si
mașini electrice” are sarcina de a pune în fața studenților noile probleme ale teoriei și aplicării
practice a circuitelor electrice și magnetice, mașinilor electrice și transformatoarelor. El este
perfecționat în acord cu electronica actuală dacă se iau în vedere legăturile de intrare si ieșire
cu alte discipline înrudite.
Autorul cărții editate în limba bulgară, prof. univ. dr. Ing. Ivan Milev, exprimă mulțumiri
cordiale recenzorilor: prof. univ. dr. ing. Andrei S. Cozarov, prof. univ. dr. ing. Ștefan A.
Stefanov, precum și colectivului catredei de Electrotehnică de la Universitatea de Mine și
Geologie “Sf. Ivan Rilski“, Sofia, Bulgaria, pentru recomandările făcute cu ocazia recenziei
manuscrisului. Autorul consideră că această carte nu este lipsită de neajunsuri și cu mulțumire
primește toate observațiile.
Această carte apare în limba română, urmare acordului de colaborare existent între
Universitatea de Mine și Geologie “Sf. Ivan Rilski“, Sofia, Bulgaria, și Universitatea
,,Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, România în care se stipulează și publicații de cărți de
colective mixte de cadre didactice. Autorii din partea română aduc mulțumiri d.lui prof. univ.
dr.ing.Ivan Milev pentru acceptul domniei sale privind traducerea acestei cărți precum și
pentru observațiile făcute în timpul editării prezentei lucrări. Pentru recomandările, sugestiile
și observații făcute cu ocazia studiului materialuului tradus în limba română, autorii din
partea română aduc mulțumiri:


7
 CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CIRCUITELE ELECTRICE
1.1. Elemente generale

În electrotehnică se studiază fenomenele electromagnetice şi utilizările lor în

scopuri practice. Fiecare fenomen electromagnetic, examinat ca un întreg, se
caracterizează prin două aspecte: electric şi magnetic, între care există o
legătură indisolubilă. În acest sens, câmpul electromagnetic unic are două forme
legate mutual (reciproc) – câmpul electric şi câmpul magnetic. Majoritatea
cunoştinţelor şi relațiilor fundamentale, referitoare la câmpul electric şi magnetic
au constituit obiect de studiu la cursul de fizică, motiv pentru care aici ele nu se
analizează amănunţit, dar se interpretează şi se aplică în soluționarea
problemelor tehnice concrete.
Potrivit legii conservării energiei, energia electrică se poate obţine pe seama
unor alte forme de energie: chimică, mecanică, termică, luminoasă, ş.a.
Echipamentele care convertesc o anumită formă de energie în energie electrică
se numesc surse sau generatoare de energie electrică. Energia electrică
generată de sursele de energie electrică, se transportă prin liniile electrice de
transport (reţele electrice) către consumatori, unde se converteşte într-o altă
formă de energie: mecanică, termică, luminoasă ş.a. Echipamentele ce realizează
conversia energiei electrice în alte forme de energie, se numesc consumatori
electrici (receptori).
Ansamblul surse-consumatori de energie electrică împreună cu linia electrică
de transport a acesteia constituie un circuit electric. În circuitul electric se
conectează şi echipamente auxiliare de comutaţie, măsură, protecţie și altă
aparatură. Procesele ce au loc în acest ansamblu de echipamente, ce constituie
circuitul electric, sunt legate prin intermediul câmpului electromagnetic şi pot fi
descrise cu ajutorul următoarelor mărimi: tensiune electrică, tensiune
electromotoare (t.e.m.), curent electric şi flux magnetic. Aceste mărimi sunt
cunoscute de la cursul de fizică, motiv pentru care aici nu se mai definesc.
Mărimea tensiunii electrice, u12 , se defineşte ca raport între lucrul mecanic,
L12 , efectuat de forţele câmpului electric pentru deplasarea sarcinii punctiforme
q pe distanţa l între punctele 1 şi 2 din câmp şi mărimea acestei sarcini (fig.1.1).
Acest raport, numeric se exprimă prin integrala de linie a vectorului intensităţii
câmpului electric E pe lungimea drumului l respectiv:
L 2
u12 = 12 = �E �
dl [V] (1.1)
q 1

1
8
 u12
1 2
+ -
L

fig.1.1. Reprezentarea a două sarcini punctiforme ân scopul definirii tensiunii electrice

Unitatea de măsură a tensiunii este voltul (V). Sensul pozitiv al mărimii

scalare a tensiunii electrice este de la punctul cu potenţial mai mare (borna „+”)
la punctul cu potenţial mai mic (borna „-”).
Caracteristic pentru fiecare câmp potenţial, cum este și cel electrostatic este
faptul, că pentru domeniul din spaţiul în care lipsesc sursele de energie electrică,
lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului la deplasarea sarcinii q după un
circuit închis, este egal cu zero, adică:

�
E�dl = 0 (1.2)

Atunci când în domeniul stabilit din spaţiu sunt prezente surse, se realizează
transformarea energiei neelectrice în energie electrică şi egalitatea (1.2) nu se
mai verifică. Apare tensiunea electromotoare (t.e.m.), legată de existenţa
câmpului cu caracter neelectrostatic, nepotenţial. Mărimea t.e.m. se determină
cu expresia următoare:

‫׹‬ e= �
E dl 0 [V] (1.3)

Unitatea de măsură a t.e.m e este voltul (V). Sensul pozitiv al mărimii scalare
a t.e.m. în interiorul sursei este de la punctul cu potenţial mai mic (borna „-”)
spre punctul cu potenţialul mai ridicat (borna „+”). Sursele de t.e.m. sunt de
exemplu: generatoare, elemente galvanice, termoelemente ş.a.
Apariţia mişcării orientate a particulelor încărcate cu sarcina electrică se
numeşte curent electric. Formele de bază ale curentului electric sunt:
 curentul de conducţie (mişcarea ordonată a particulelor încărcate
negativ din metale, sau a particulelor încărcte pozitiv în electroliți sub
acţiunea câmpului electric);
 curentul de transfer (în aparatele electrovacuumetrice);
 curentul de deplasare (în dielectrici).
Curentul electric poate fi examinat, ca efect al t.e.m. (cauzei) ce acţionează în
circuitul electric închis. Cel mai adesea în practică, de noțiunea de curent
electric este legată și mărimea sa. Curentul i printr-o secţiune determinată s este
egal cu sarcina elementară dq, transportată de particulele încărcate în timpul
elementar dt sau:
dq
i= [A] (1.4)
dt

9
 Unitatea de măsură a curentului este amperul (A). Convențional, se adoptă ca
sens pozitiv al curentului electric prin conductorul dat, sensul invers mişcării
particulelor încărcate negativ (electronilor). La trecerea curentului electric prin
conductor, în spaţiul înconjurător acestuia apare câmpul magnetic. Câmpul
magnetic se evidenţiază în spaţiul înconjurător sarcinii în mişcare, dar și în jurul
magneţilor permanenţi.
Mărimea scalară a fluxului magnetic F , se defineşte ca fiind fluxul fazorului
inducţie magnetică B prin suprafaţa determinată s sau.

F=�
B�ds (1.5)
S

Conform legii fluxului magnetic, fluxul fazorului inducție magnetică printr-o

suprafaţă închisă s este nul (se conservă) sau:

F=�
B�ds = 0 [Wb] (1.6.)
S

Unitatea de măsură a fuxului magnetic este weberul (Wb). În acord cu regula

burghiului drept, dacă mişcarea de înaintare progresivă a tijei burghiului
coincide cu sensul curentului prin conductor, mişcarea sa de rotaţie (a
mânerului) indică sensul liniilor cîmpului magnetic şi invers, dacă mişcarea de
rotaţie a burghiului (a mânerului) coincide cu sensul liniilor de câmp, mişcarea
de înaintare progresivă a tijei burghiului indică sensul curentului. Sensul
fluxului vectorului inducției magnetice dintre piesele polare ale magnetului
permanent este de la polul N la polul sud S.
Elementele specifice ce intră în componenţa circuitelor electrice pot fi
conectate prin procedee diferite, stabilind astfel configuraţia acestora. Datorită
varietăților mari de configuraţii ale circuitelor electrice, ele se examinează ca
fiind compuse din laturi distincte, formate între nodurile corespunzătoare. Prin
ramură (latură) se înţelege o parte a circuitului electric prin care trece acelaşi
curent, iar prin nod – punctul din circuit în care sunt conectate trei sau mai multe
laturi.
Latura de circuit care conţine sursa de energie electrică este activă, iar cea
care nu are sursa este latura pasivă. Succesiunea mai multor laturi la care
sfârşitul ultimei laturi este conectat cu începutul primei laturi se numeşte contur
închis al circuitului sau ochi de circuit.
Dacă elementul dat al circuitului electric are numai două borne (de intrare și
de ieșire), el se numeşte bipolar. Atunci când ieşirile sunt mai multe de două,
elementul este numit multipolar. Ca elemente bipolare se consideră
termocuplele, elementele chimice, rezistoarele, bobinele, condensatoarele
(ș.a.). Un exemplu de elemente tripolare, sunt tranzistoarele.
Linia electrică cu două conductoare de transport a energiei electrice,
reductoarele de curent, transformatoarele cu două înfăşurări ş.a. se consideră
10
circuite tetrapolare (cuadripoli). Circuitele bipolare şi multipolare pot fi active
sau pasive, în funcţie de existența sau nu a surselor de energie electrică.
Pentru studiul circuitelor electrice, obişnuit se foloseşte reprezentarea lor
convenţională, numită schema electrică. În schema electrică, elementele
distincte ale circuitului electric se reprezintă prin notaţii convenţionale. Astfel,
schema electrică reprezintă modelul de studiu analitic al proceselor din circuitul
electric real.
1.2. Parametrii circuitelor electrice

Atunci când prin circuitele electrice trec curenţi electrici, fenomenele şi

procesele ce apar sunt legate prin intermediul câmpului electromagnetic. Se
crează atât câmpul electric cât şi câmpul magnetic, în care se acumulează o
cantitate determinată de energie. O parte a energiei electrice (electromagnetice)
se transformă în căldură. Pentru caraterizarea acestor procese energetice se
introduc așa numiții parametrii ai circuitelor electrice. Spre exemplu, procesul
de transformare al energiei electrice în căldură se caracterizează prin
introducerea parametrului rezistenţă electrică (R). Acest parametru este
caracteristic atât surselor şi consumatorilor de energie electrică, cât și liniei
electrice de transport la care aceștia se conectează. În cele mai multe cazuri,
transformarea energiei electrice în căldură este un fenomen nedorit, întrucât de
el sunt legate așa numitele pierderi de energie. Excepţie fac numai câţiva
consumatori electrici: aparatele electrice de încălzire, lămpile electrice ş.a., unde
acest fenomen este util.
Rezistenţa electrică R se poate stabili, potrivit legii lui Joule-Lentz, ca raport
între puterea P (exprimată prin căldura degajată în unitatea de timp) şi pătratul
curentului (i2) ce trece prin circuit, adică:

R = P i2 (1.7)

În c.c, rezistenţa R a unui element din circuit se poate stabili şi potrivit legii
lui Ohm ca raport între tensiunea U la bornele lui şi mărimea curentului I ce
trece prin element:
R=U I (1.8)
Pentru caracterizarea fenomenelor energetice, legate de apariția și dispariția
câmpului electric se introduce parametrul capacitate electrică (C).
Condensatorul ca element de circuit electric reprezintă sistemul din două corpuri
conductoare numite armături, separate printr-un strat izolator (dielectric) între
care se crează câmpul electric, iar capacitatea electrică a condensatorului se
defineşte ca raport între sarcina electrică q a uneia din armături şi tensiunea U
dintre bornele lui, adică:
C=q U (1.9)

11
 La capacitate stabilită C, dacă tensiunea u la bornele condensatorului are
valoare stabilită constantă, sarcina q nu se schimbă (dq/dt=0), adică prin element
nu trece curent. Variaţia tensiunii u determină variaţia sarcinii q, câmpului
electric şi apariţia curentului:
i = dq dt = Cdu dt (1.10)
Dacă tensiunea variază de la zero la valoarea U pentru C=const., energia W C,
care se acumulează în câmpul electric se determină cu expresia:
U C� U2
WC = C � �0
u�du =
2
(1.11)
În consecinţă, parametrul capacitate electrică se poate determina prin expresia:
C = 2�
WC U 2 (1.12)
Unitatea de măsură a capacității este faradul (F).
Pentru caracterizarea fenomenelor energetice legate de apariția și dispariția
câmpului magnetic se introduce parametrul inductivitate (L) al circuitului
(coeficient de autoinducţie). Acest parametru este legat de fenomenul
autoinducţiei, adică inducţia t.e.m. în circuitul dat la variaţia curentului ce trece
prin el. În absenţa mediului feromagnetic, dacă circuitul este compus din w spire
(fig.1.2), inductivitatea se defineşte ca raport între fluxul magnetic total y L ce
străbate toate spirele şi mărimea curentului i ce trece prin circuit şi crează fluxul
magnetic, adică:
yL
L= (1.13)
i
Fluxul y L se numeşte fluxul magnetic total şi reprezintă suma fluxurilor
magnetice F LK ce străbat spirele distincte, adică:
w
yL = �FLK (1.14)
k =1

În caz particular, când fluxurile F LK sunt identice, y L = wF L . La variaţia

curentului i, respectiv a fluxului y L , potrivit legii inducţiei electromagnetice, în
circuit se induce t.e.m. de autoinducţie eL , care se determină cu expresia:
dy L di dL
eL = - = -L - i (1.15)
dt dt dt
Pentru L = constant:

12
 di
eL = - L (1.16)
dt
Semnul „-” din relaţia (1.16) reflectă principiul lui Lentz, sau altfel spus
principiul inerţiei electromagnetice. În acest sens, t.e.m. de autoinducţie se
opune variaţiei curentului din circuit, și tinde a îl menţine neschimbat.
Din relaţia (1.16) rezultă că parametrul inductivitate L are sens real numai la
di
variaţia curentului din circuit, adică pentru �0 . Astfel, dacă curentul i
dt
variază de la 0 la I, pentru L=const., energia W L, care se înmagazinează în
câmpul magnetic, se determină cu expresia:

I L�I2
WL = L � di =
i� (1.17)
0 2
În consecinţă, parametrul inductivitate al circuitului se poate determina şi cu
expresia:
2WL
L= [H] (1.18)
i2
Inductivitatea L depinde de forma şi dimensiunile circuitului precum şi de
proprietăţile magnetice ale mediului.

fig. 1.2. Reprezentarea schematică a fig. 1.3. Reprezentarea

unui circuit compus din w spire fără schematică a două circuite
mediu magnetic cuplate magnetic

Pe lângă parametrii R, L şi C în circuitele electrice se examinează şi

parametrul inductivitate mutuală M, care este legat nemijlocit de fenomenul
inducţiei mutuale. Acest fenomen se observă la două sau mai multe circuite,
dispuse unul în vecinătatea celuilalt, la care fluxul magnetic cuprins de unul din
ele depinde de curenţii ce trec prin toate circuitele. Aceste circuite sunt cuplate
magnetic. Dacă două circuite sunt apropiate unul faţă de celălalt (fig.1.3) şi prin
primul trece curentul i1, atunci o parte a fluxului magnetic de autoinducţie y L1 ,
creat de curentul i1 se închide prin al doilea circuit. Acest flux, este numit flux
de inducţie mutuală şi se notează cu y 21 (primul indice arată cu care circuit se

13
cuplează fluxul, iar al doilea – prin care circuit trece curentul, ce crează fluxul
magnetic). În absenţa miezului feromagnetic rezultă o proporţionalitate între
y 21 şi i1, adică coeficientul de inducţie mutuală se stabileşte cu expresia:

y 21
M 21 = (1.19)
i1

Mărimea inductivităţii mutuale este similară mărimii inductivităţii, motiv

pentru care şi aceasta se măsoară în Henry (H). Similar fenomenului de
autoinducţie şi aici la variaţia curentului i1 se modifică fluxul y 21 , datorită
căruia în al doilea circuit se induce t.e.m. e 21 urmare inducţiei mutuale,
determinată potrivit relaţiei:
dy 21 di dM 21
e21 = - = - M 21 1 - i1 (1.20)
dt dt dt
Inductivitatea mutuală depinde de proprietăţile magnetice ale mediului,
forma, dimensiunile şi dispunerea (plasarea) reciprocă a circuitelor. Pentru M 21
= const., atunci:
di
e21 = - M 21 1 (1.21)
dt

Semnul „-” din relaţia (1.21) exprimă principiul lui Lentz, adică t.e.m. e 21, are
asemenea sens, încât tinde să creeze curentul , al cărui câmp magnetic se opune
variaţiei lui y 21 .
Parametrul inductivitate mutuală caracterizează transferul de energie pe cale
electromagnetică între elementele diferite ale circuitului electric, sau între
diferitele circuite în prezenţa câmpului electromagnetic variabil. Spre exemplu,
la stabilirea curentului i1 în bobina cu inductivitatea L1=cst. dată, care nu este
cuplată magnetic cu alţi curenţi de contur, potrivit relaţiei (1.17) energia
înmagazinată în câmpul magnetic al bobinei este:
I1 1
�
WL�= L1 � i1di1 = � I12
L1 � (1.22)
0 2
Dacă bobina este cuplată magnetic cu al doilea contur cu inductivitatea
L2=const., prin care se stabileşte curentul i2, pentru M12=const., energia
câmpului magnetic din prima bobină, va crește cu:

I
WL� �i1di2 = M12 �I1 �I2 = y12 �I1
�= M12 � (1.23)
2

14
 Energia magnetică totală înmagazinată în câmpul magnetic al primei bobine
este:
1
WL = � L1 � I12 + M12 �
I1 �
I2 (1.24)
2
Energia magnetică totală, cuplată cu sistemul de două circuite de curenţi
cuplate magnetic va avea următoarea expresie:
1 1
Wem = L1I12 + M12I1I2 + L 2I 22 (1.25)
2 2

Fenomenul inducţiei mutuale este similar cu fenomenul autoinducţiei şi apare

împreună cu aceasta. Iată de ce, acesta se poate evidenţia cu ajutorul
inductivităţilor L ale elementelor corespunzătoare din circuitele electrice, adică
inductivitatea mutuală M se poate exprima prin inductivitatea L. În acest sens,
parametrul M nu este independent (de sine stătător), datorită căruia ca parametrii
de bază ai circuitului electric se consideră rezistenţa electrică R, inductivitatea L
şi capacitatea C. Un circuit se consideră determinat dacă se cunosc parametrii
acestuia.
Când elementul dat al circuitului electric se caracterizează numai printr-un
parametru el se numeşte element ideal. În practică astfel de elemente nu există.
În condiţii determinate, totuşi dacă în elementul dat, importanţa predominantă
are unul din parametrii iar ceilalţi doi se pot neglija, elementul poate fi examinat
ca ideal. Astfel spre exemplu, elementul: rezistor se caracterizează cu parametrul
rezistenţă electrică R, bobină cu inductivitatea L şi condensator cu capacitatea C.
Iată de ce rezistorul, bobina şi condensatorul sunt elemente de bază pasive,
bipolare în circuitul electric.
Reprezentările lor în schemele electrice sunt prezentate în fig.1.4. Parametrii
elementelor de bază ale circuitului electric sunt independenţi (constanţi) sau
dependenţi (variabili) de mărimea curentului ce le străbate, respectiv de
mărimea tensiunii aplicate lor. În primul caz, elementele sunt liniare, iar în al
doilea caz - neliniare.

fig.1.4. Reprezentarea convențională a elementelor ideale de circuit (R, L, C)

15
 1.3. Clasificarea circuitelor electrice

În examinarea circuitelor electrice, acestea se consideră ca circuite cu

parametrii distribuiţi sau concentraţi. Este necesar a se avea în vedere că
parametrii R, L, C şi corespunzător fenomenele ce le caracterizează, au
distribuţie pe întreaga lungime a circuitului electric. Totuşi, nu întotdeauna,
această distribuţie este uniformă. Distribuţia uniformă se observă mai rar,
exemplu la liniile electrice lungi, ce se utilizează în transportul energiei electrice
la distanţe mai mari. În acest caz, circuitul electric se examinează ca circuit cu
parametrii distribuiţi. Cel mai adesea distribuția parametrilor este neuniformă.
Astfel, dacă în porţiune stabilită a circuitului este atât de puternic exprimată
transformarea energiei electrice în căldură, încât se poate neglija prezenţa
câmpului magnetic şi electric, pentru această porţiune se consideră numai
parametrul R, iar L şi C se neglijează. Pentru alte părţi ale circuitului, unde
puternic sunt exprimate câmpurile magnetic sau electric, se consideră numai
parametrul L sau C. Prin asemenea formulare, când pentru circuitul electric se
poate admite, că câmpurile magnetic şi electric şi porţiunile, în care energia
electrică se transformă în căldură sunt concentrate în porţiunile lor distincte, el
se examinează ca circuit cu parametri concentraţi. În prezentul curs se
examinează numai circuitele cu parametrii concentraţi.
În funcţie de caracterul elementelor lor, circuitele electrice se examinează ca
liniare sau neliniare. Circuitul electric liniar este acela care se compune numai
din elemente liniare, adică elemente cu parametrii constanţi. Dacă circuitul
conţine cel puţin un element neliniar el este neliniar.
Ținând seama de configuraţia lor, circuitele electrice sunt neramificate,
reprezintând un circuit închis şi ramificate ce conţin două sau mai multe
contururi. Circuitele cu o sursă de energie electrică şi configuraţie relativ simplă
sunt circuite simple. Circuitele complexe conţin două sau mai multe surse şi
sunt cu configuraţie complexă.
Având în vedere forma curentului, circuitele electrice sunt circuite de curent
continuu şi circuite de curent alternativ. În circuitele de c.c. acţionează t.e.m.,
tensiuni şi curenţi, care sunt constante în timp şi se notează corespunzător cu E,
U şi I. În circuitele de c.a., t.e.m., tensiunile şi curenţii, sunt variabile în timp şi
sunt notate corespunzător prin e, u şi i. Referitor la circuitele de c.a., ele sunt
monofazate şi polifazate în funcţie de numărul de faze (circuite), care le
compun. Dintre circuitele polifazate, cele mai răspândite sunt circuitele
trifazate. Potrivit caracterului de variaţie al curentului, circuitele de c.a. se divid
în circuite de curent sinusoidal şi de curent nesinusoidal.
Circuitele electrice pot fi clasificate şi după o serie de alte particularităţi: de
exemplu, potrivit mărimii curentului ce trece prin ele – de forţă şi de curenţi
slabi, potrivit destinației lor funcționale – de putere, operaţionale ş.a.

16
 1.4. Legi și teoreme de bază pentru circuitele electrice și magnetice

Funcționarea echipamentelor electromagnetice se bazează pe legile

electromagnetismului, scrise în regim cvasistaționar, în care se neglijează
curentul de deplasare.
1.4.1. Legea inducției electromagnetice

Această lege exprimă legătura dintre un câmp magnetic de inducție B,

variabil în timp, și câmpul electric E, care ia naștere ca urmare a acestei variații,
exprimându-se matematic sub forma:

e=�
E�dr = �
�B
(
�dt �dA + �v �B �dr = et + em ) (1.26)
G SΓ G

în care SΓ reprezintă o suprafață deschisă, care se sprijină pe conturul închis Γ,

iar vectorul v este viteza instantanee locală a mediului în care are loc fenomentul
inducției electromagnetice. T.e.m. rezultantă e este formată din două
componente:
 componentă de transformare et (sau statică) obținută atunci când
conturul Γ este fix, iar câmpul magnetic este variabil în timp, fiind
specifică transformatoarelor electrice;
 o componentă de mișcare em (sau de rotație), care apare atunci când
conturul Γ se deplasează în câmpul magnetic, fiind specifică mașinilor
electrice.
1.4.2. Legea circuitului magnetic
În orice moment, tensiunea magnetomotoare (t.m.m.) u m de-a lungul oricărei
curbe închise Γ este egală cu suma dintre solenația θSΓ, corespunzătoare
curenţilor de conducţie care străbat o suprafaţă oarecare SΓ, mărginită de curba
Γ, şi curentul de deplasare iDΓ (derivata fluxului electric prin suprafaţa SΓ), care
străbate suprafaţa SΓ:
d
u m = qS Γ + i DΓ � � dr = �
� dt �
�
H� dA +
J� D�
dA (1.27)
Γ SΓ SΓ

În regim cvasistaţionar, legea circuitului magnetic este cunoscută şi sub

denumirea de teorema lui Ampère, având următoarea exprimare matematcă:

17
 �
H�dr = �w k �
ik =.qS Γ
(1.28)
Γ k

1.4.3. Legea fluxului magnetic

Fluxul magnetic prin orice suprafaţă închisă Σ este nul, în orice moment:

FΣ = 0 � �
� dA = 0
B�
(1.29)
S

Din această lege, rezultă că fluxul magnetic care intră (prin unele porţiuni) în
interiorul suprafeţei Σ, trebuie să fie egal cu fluxul magnetic care iese (prin
celelalte porţiuni) din interiorul suprafeţei Σ. Rezultă, de aici, că liniile de câmp
magnetic sunt întotdeauna închise (nu există sarcini magnetice).
1.4.4. Legea legăturii inducţiei magnetice - câmp magnetic

Această lege este consecinţa a două legi ale electromagnetismului: legea

legăturii dintre inducţia magnetică B, intensitatea câmpului magnetic H şi
magnetizaţie şi legea magnetizaţiei temporare. Exprimarea matematică a legii
este următoarea:

B= m�
H = m0 �
mr �
H (1.30)

p 10-7 H / m este permeabilitatea magnetică a vidului, mr fiind

în care m0 = 4 ��
permeabilitatea magnetică relativă a mediului. Materialele neferomagnetice au
permeabilitatea relativă foarte apropiată de unitate (practic mr = 1), iar
materialele feromagnetice (fierul, cobaltul, nichelul, gadoliniul şi unele aliaje)
au permeabilităţile relative foarte mari, de ordinul 102...105.
1.4.5. Legea conservării sarcinii electrice

Intensitatea curentului electric de conducţie i Σ, printr-o suprafaţă închisă Σ,

este egală, în fiecare moment, cu viteza de scădere în timp a sarcinii electrice qΣ,
cuprinsă de suprafaţa Σ:
dq Σ
iΣ = - ��
� �
dA = - �
J� �
r vdV (1.31)
dt Σ V Σ

în care r v este densitatea volumică de sarcină electrică. În regim electric

staţionar şi în cazul corpurilor imobile, legea capătă forma:
iΣ = 0 (1.32)

18
care reprezintă prima teoremă a lui Kirchhoff, cu enunţul: suma algebrică a
curenţilor dintr-un nod de reţea este nulă. Relaţia (1.32) ca şi relaţia (1.29)
conduce la următoarea interpretare: liniile de curent electric sunt închise, ca şi
liniile de câmp magnetic.
1.4.6. Legea conducţiei electrice

Intensitatea câmpului electric, în sens larg, E+E i din interiorul unui conductor
este proporțională cu densitatea de curent J, factorul de proporționalitate fiind
rezistivitatea ρ a conductorului:

E + E i = rJ (1.33)

în care Ei este intensitatea câmpului electric imprimat, care poate fi de natură

chimică (acumulatoare), termoelectrică (efectul Seebeck), mecanică (câmpuri de
accelerație) etc. În conductoare omogene (Ei =0), legea se mai scrie:
2 2 2
JA dr
E = rJ � �
Edr = �
r dr � U = R 12i, .unde.R 12 = �
r (1.34)
A A
1 1 1

care reprezintă legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit. În relaţiile (1.34),
i=JA reprezintă curentul electric de conducţie (A este aria secţiunii transversale a
conductorului), iar R12 este rezistenţa conductorului între punctele 1 şi 2.

1.4.7. Legea transformării energiei în conductoare

Puterea electrică cedată în unitatea de volum al conductorului de câmpul

electromagnetic, în procesul de conducție electrică, este egală cu produsul scalar
dintre intensitatea câmpului electric și densitatea curentului electric de
conducție:
2
p = E ��
J P=�
�
�EJdv = �
�
� �
EJAdr = i �Edr = i �
u12 (1.35)
V V 1
în care P reprezintă puterea activă pierdută prin efect Joule în conductor, iar u 12
este tensiunea electrică aplicată la capetele conductorulu.
1.4.8. Teorema a doua a lui Kirchhoff

În regim staționar, pe un ochi de rețea, suma algebrică a tensiunilor

electromotoare, în sens larg, este egală cu suma algebrică a căderilor de
tensiune:

19
 s q
�ek = �R k �ik (1.36)
k =1 k=1

în care s, reprezintă numărul de surse din ochiul considerat, iar q numărul de

laturi.
1.4.9. Teorema forțelor generale în câmp magnetic

Forța generală care acționează asupra unui sistem electromagnetic, în direcția

modificării coordonatei generalizate x, este egală cu derivata parțială a energiei
magnetice (exprimată ca funcție de curenți și coordonata generalizată x), în
raport cu coordonata generalizată corespunzătoare, la curenți constanți în
circuitele sistemului. Expresia acestei foețe este următoarea:
�
Wm �
Wm
Fx = � Fx = - (1.37)
�x i =const. �x F = const.
k k

În relația (1.37), mai este scrisă o altă formă (echivalentă) a teoremei forțelor
generale în câmp magnetic, care permite calculul aceleiași forțe F x, a cărei
valoare, evident, nu depinde de modul cum este calculată. Dacă în relația (1.37)
coordonata generalizată x este un unghi, mărimea determinată cu teorema este
un cuplu.
1.4.10. Ecuațiile lui Maxwell

Ecuațiile lui Maxwell sunt formele locale ale legilor circuitului magnetic,
inducției electromagnetice, fluxului electric și fluxul magnetic:
�D �B
rotH = J + ; ...rotE = J + ; ...divD = r v ; ...divB = 0 (1.38)
dt dt
1.4.11. Teorema energiei electromagnetice

Teorema energiei electromagnetice este o consecință directă a ecuațiilor lui

Maxwell și are următorul enunț: viteza de scădere a energiei W, a câmpului
electromagnetic, dintr-un domeniu limitat de suprafața închisă Σ este egală cu
suma dintre puterea cedată corpurilor din interiorul domeniului (corpuri
considerate imobile) și fluxul prin suprafața Σ al vectorului Poynting S = E �H ,
numit și densitatea fluxului de energie electromagnetică. Forma matematică a
teoremei este următoarea:

20
 D + B�
-
d
dt ���
E�
2
H
dv = ���
E�Jdv + �
�E �H n �dA ( )
V V Σ (1.39)
1 4 4Σ44 2 4 4 4 43 1 Σ4 2 43 1 4 4 2 4 4 3
dW PJ PΣ
dt

în care D = e E este inducția electrică din domeniul considerat. Mărimea ε este

numită permitivitatea electrică a mediului și are expresia ε=ε 0∙εr, în care ε0 este
permitivitatea vidului, având valoarea ε0=1/(4π∙9∙109)F/m.
Legile de bază cu ajutorul cărora se studiază procesele electromagnetice sunt
legile lui Ohm şi Kirchhoff. Aceste legi se scriu pentru valorile constante ale
t.e.m., tensiunilor şi curenţilor (E, U, I) din circuitele de c.c., iar în circuitele de
c.a. – pentru valorile lor momentane (e, u, i). Legile lui Ohm şi Kirchhoff sunt
cunoscute de la fizică, datorită cărui fapt aici doar se formulează.
Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit ce nu conţine sursă de energie
electrică (fig.1.5) spune că mărimea curentului prin conductor, respectiv prin
latura rezistivă (ce conţine numai rezistor) a circuitului, este proporţională cu
U
tensiunea aplicată la bornele lui, adică R = ab în circuitele de c.c. sau
I
u
R = ab în circuitele de curent alternativ.
i
În acest caz, curentul se examinează ca efect al tensiunii aplicate. Coeficientul
de proporţionalitate R este rezistenţa conductorului respectiv a laturii de circuit.
Unitatea de măsură a rezistenţei electrice este ohm [ W ]. Valoarea inversă
1
(reciprocă) a rezistenței determină conductanța G, adică G = [Ω-1]; [Siemens].
R
Pentru latura de circuit indicată în fig.1.5, dacă curentul se examinează ca
efect al tensiunii generate între punctele a şi b, atunci Uab = I � R respectiv
u ab = i �R este căderea de tensiune pe rezistenţa R. Dacă ramura de circuit este
activă şi conţine sursă de t.e.m. (fig.1.6 a, b) şi dacă tensiunea Uab se
examinează ca efect al curentului ce trece prin latură, atunci curentul se
determină potrivit expresiei:
Uab �E u �e
I= ,respectiv i = ab (1.40)
R R

I R
a b

U
ab
fig.1.5. Reprezentarea unei laturi de circuit pasiv

I E I E
R b a R b
a 21

U U
aab bab
 fig.1.6. a, b Reprezentarea unei laturi de circuit activ

Ecuaţiile (1.40) exprimă legea generală a lui Ohm. În aceste ecuații, semnul
„+” sau „–“ se admite potrivit cazului indicat în fig.1.6 a sau fig.1.6 b conform
regulii de semne pozitive adoptate la generatoare (pentru fig.1.6 a se adoptă
semnul „+” iar pentru fig.1.6 b semnul „–“).
Prima lege a lui Kirchhoff, exprimă principiul continuităţii curentului electric,
și se referă la nodurile de curenţi din circuitele electrice complexe (fig.1.7).
Aceasta spune că suma algebrică a curenţilor din fiecare nod al circuitului
este nulă, adică:
n n
�Ik = 0 respectiv �ik = 0 (1.41)
k =1 k =1

În egalitatea (1.41) curenţii care intră şi ies în și din diferitele noduri se

consideră cu semne opuse.
I1 I3 +
b
E1 R2
a I2
R1
I2 I1 E2
I4
a c
R3
I3

fig.1.7. Reprezentarea unui nod de fig.1.8. Reprezentarea unui ochi de circuit

circuit electric împreună cu sensurile electric împreună cu sensul pozitiv de
pozitive și negative arbitrar alese ale parcurgere arbitrar ales
curenților

Pentru nodul din fig.1.7 se scrie:

I1 + I 2 - I 3 - I4 = 0 (1.42)
unde curenţii ce intră în nod se admit cu semn pozitiv, iar curenţii ce ies, cu
semn negativ. Eglitatea (1.10) se poate pune şi sub forma:
I1 + I2 = I3 + I4

22
de unde rezultă o altă formulare a primei legi a lui Kirchhoff şi anume: pentru
fiecare nod de curent, suma curenţilor de intrare este egală cu suma
curenţilor de ieşire.
A doua lege a lui Kirchhoff se referă la conturul închis al circuitului electric
(fig.1.8) şi spune că: suma algebrică a căderilor de tensiune este egală cu
suma algebrică a t.e.m. ce acţionează în contur (ochi), respectiv:
n n n n
�R k Ik = �Ek , respectiv �ik R k = �ek (1.43)
k =1 k =1 k=1 k =1
Termenii celor două părţi ai egalităţii (1.43) se admit cu semn pozitiv sau
negativ, dacă sensurile corespunzătoare lor coincid sau sunt de sens opus cu
sensul pozitiv liber ales al parcurgerii circuitului. Pentru conturul indicat în
fig.1.8, la alegerea sensului pozitiv de parcurgere ce coincide cu sensul de
mişcare al acelor de ceasornic, se scrie egalitatea:
R 1I1 + R 2 I2 - R 3I3 = E1 - E 2

Legea lui Ohm este un caz particular al legii a doua a lui Kirchhoff.

23
 CAPITOLUL 2
CIRCUITE ELECTRICE DE CURENT CONTINUU
2.1. Analiza circuitelor liniare cu o sursă de t.e.m.

În circuitele de c.c., tensiunile electromotoare (t.e.m), tensiunile şi curenţii au

mărimi constante, adică au valori staţionare determinate, care nu depind de timp.
În acest caz, fenomenele autoinducţiei şi inducţiei mutuale nu se produc, adică
parametrii L (inductivitate proprie) şi M (inductivitate mutuală) pentru circuitele
de c.c. nu sunt prezenți.
Este eliminat şi parametrul C (capacitate), deoarece la tensiune constantă la
bornele condensatorului, sarcina lui este neschimbată şi nu trece curent prin el.
Iată de ce procesele electromagnetice din circuitele electrice de c.c. se descriu
1
numai cu ajutorul parametrului rezistenţă electrică, R sau conductanţă, G = ,
R
adică circuitul conţine numai elemente rezistive.
În analiza circuitelor electrice, obişnuit se dă schema şi parametrii
elementelor rezistive ( R k sau G k ), dar se caută distribuţia curenţilor pentru
valori cunoscute ale t.e.m. ale surselor. Există şi variante ale acestei probleme –
să se stabilească căderile de tensiune sau valorile t.e.m. ale surselor pentru valori
şi sensuri cunoscute ale curenţilor în laturi stabilite ale circuitului. În circuitele
electrice cu o singură sursă de t.e.m. sunt posibile trei procedee de conexiune a
elementelor rezistive specifice: serie, paralel şi mixt.
I R1 R2 Rn
+

U U U U
1 2 n
-

fig.2.1. Reprezentarea unui circuit electric cu rezistoare (simplu neramificat) conectate în

serie

24
 În fig.2.1 este prezentat circuitul simplu neramificat (cu un contur) constituit
din rezistoare conectate în serie, prin care trece acelaşi curent I sub acţiunea
tensiunii aplicate U. Pentru schema din fig.2.1, potrivit legii a II-a a lui
Kirchhoff se scrie ecuaţia:
n
U= �Uk = U1 + U 2 + ... + Un = I(R 1 + R 2 + ... + R n ) =
k=1
(2.1)
n
= I �R k = IR e
k =1

Din relaţia (2.1) rezultă că rezistoarele conectate în serie pot fi înlocuite cu un

rezistor echivalent, a cărui rezistenţă echivalentă R e reprezintă suma
rezistenţelor rezistoarelor conectate în serie, adică:
n
Re = �R k = R1 + R 2 + ... + R n (2.2)
k =1

Pentru parametrii Rk cunoscuţi ai circuitului şi valoarea dată a tensiunii de

alimentare U, se determină curentul I=U/Re din circuit. Se determină apoi
căderile de tensiune pe fiecare rezistor cu relația Uk=I·Rk, care sunt direct
proporţionale cu rezistenţele rezistoarelor corespunzătoare. Dacă se înmulţesc cu
I2 ce doi membrii ai egalităţii (2.2) se obţine:

R e I 2 = R1 �
I2 + R 2 �
I 2 + ... + R n �
I2 sau P = P1 + P2 + ... + Pn

adică: puterea consumată în întreg circuitul este suma puterilor consumate de

fiecare rezistor în parte.
I
+
I1 I2 In

U
R1(G1) R2(G2) R (G )
n n

-
fig.2.2. Reprezentarea unui circuit de rezistoare (ramificat) conectate în paralel

În fig.2.2 este prezentat circuitul electric ramificat compus din rezistoare

conectate în paralel, la bornele căruia este aplicată aceeaşi tensiune U. Pentru
schema din fig.2.2, în acord cu prima lege a lui Kirchhoff se scrie egalitatea:

25
 n
1 1 1
I= �Ik = I1 + I2 + ... + In = U( R +
R2
+ ... +
Rn
)=
k =1 1
(2.3)
n n
1
= U � = U �G k = UG e
R
k =1 k k =1

Din relaţia (2.3) rezultă că rezistoarele conectate în paralel se pot înlocui cu

conductanţa echivalentă Ge, egală cu suma conductanţelor din laturile specifice
ale circuitului, adică:
n
Ge = �Gk = G1 + G 2 + ... + Gn (2.4)
k =1
Dacă sunt cunoscuţi parametrii circuitului Gk şi valoarea tensiunii de
alimentare U, se determină curentul din circuit I=UGe. Egalitatea (2.4) se poate
prezenta și sub forma:
1 1 1 1
= + + ... + ,
R e R1 R 2 Rn
unde:
1
Re =
n
1 - rezistenţa echivalentă a circuitului.
�R
k =1 k

Pentru cazul particular cu două rezistoare R1 şi R2 conectate în paralel,

rezistenţa echivalentă se determină cu expresia:
R1 �R2
Re = (2.5)
R1 + R 2

Curenţii Ik din diferitele ramuri ale circuitului potrivit relaţiei (2.3) sunt invers
proporţionali cu rezistenţele sau direct proporţionali cu conductanţele, adică
Ik=U/Rk=UGk. Dacă se înmulţeşte cu U2 cei doi termeni ai egalităţii (2.4) se
obţine:

U 2G e = U 2G1 + U 2G 2 + ... + U 2G n sau P = P1 + P2 + ... + Pn ,

adică şi în acest caz, puterea consumată în întreg circuitul, reprezintă suma

puterilor consumate în rezistoarele separate.
În fig.2.3 este prezentat circuitul cu rezistoare conectate mixt (combinaţie de
rezistoare conectate în serie şi în paralel).

26
 I1 I3
R1 a R3
+

I2 I4
U R2 R4

-
b

fig.2.3. Reprezentarea unui circuit de rezistoare conectate mixt

Pentru determinarea rezistenţei echivalente a circuitului se utilizează metoda

transformării echivalente pornind de la elementele de capăt ale circuitului către
sursa de alimentare. Se utilizează dependenţele cunoscute la conexiunea în serie
şi în paralel a rezistoarelor. Astfel, spre exemplu, pentru circuitul prezentat în
fig.2.3 mai întâi se determină rezistenţa echivalentă R34=R3+R4 (când se face
abstracție de restul schemei iar rezistoarele R3 şi R4 conectate în serie).
Rezistorul fictiv cu rezistenţa R34 este conectat în paralel cu rezistorul R2, adică
rezistenţa lui echivalentă este:
R2 �
R 34
R 234 =
R 2 + R 34

Rezistorul fictiv cu rezistenţa R234 este conectat în serie cu rezistorul de

rezistenţă R1, iar rezistenţa echivalentă pentru întreg circuitul este Re=R1+R234.
Dacă este cunoscută valoarea tensiunii de alimentare U, distribuţia curenţilor în
laturile circuitului se determină în sens invers, de la sursa de alimentare spre
elementele de capăt ale circuitului. Spre exemplu, I1=U/Re. Tensiunea dintre
nodurile a şi b se stabileşte potrivit relaţiei:
Uab = U - R 1I1 = I1 �
R 234

Curenţii I2 şi I3=I4 se calculează potrivit legii lui Ohm, adică:

Uab Uab
I2 = şi I3 = I4 =
R2 R 34

Şi aici puterea consumată în întreg circuitul este egală cu suma puterilor

consumate în rezistoarele separate.

27
 2.2. Analiza circuitelor liniare complexe cu câteva surse de t.e.m.

În analiza circuitelor electrice complexe cu câteva surse de t.e.m., ca şi la

circuitele cu o singură sursă, obişnuit se dă schema şi parametrii (R k sau Gk) şi
se determină curenţii ca mărime şi sens în toate laturile sau în laturi separate ale
circuitului. Sunt posibile şi alte probleme cum ar fi stabilirea căderilor de
tensiune în laturi sau determinarea regimurilor de funcţionare ale surselor de
t.e.m. ş.a. Pentru soluţionarea acestor probleme, există diferite metode de
rezolvare ce au avantaje proprii pentru fiecare caz, în funcţie de configuraţia
circuitului şi caracterul problemei puse. La baza tuturor metodelor de rezolvare
stau legile de bază ale circuitelor electrice.
2.2.1. Metoda curenţilor de laturi

Această metodă se bazează pe aplicarea directă a legilor lui Kirchhoff. În

acest scop este necesar a se stabili arbitrar sensurile convenţionale ale curenţilor
din laturile circuitului.
Potrivit metodei de analiză pentru un circuit electric cu p laturi şi q noduri,
unde se pune problema determinării mărimii şi sensurilor curenţilor din laturi, se
constituie un sistem de p ecuaţii cu p curenţi necunoscuţi. Din aceste ecuaţii, în
acord cu prima lege a lui Kirchhoff se constituie q-1 ecuaţii. Dacă se stabilește
ecuaţie şi pentru nodul q, ea este efectul ecuaţiilor, stabilite pentru alte noduri.
Celelalte ecuaţii p-q+1 se stabilesc utilizând legea a doua a lui Kirchhoff şi se
atenţionează că ele sunt independente.
În acest scop contururile trebuie să cuprindă toate laturile, iar fiecare contur
trebuie să fie independent, adică să conţină în el cel puţin o nouă latură, care nu
participă în contururile examinate anterior acesteia. În acest caz, numărul
ecuaţiilor stabilite potrivit legii a II-a a lui Kirchhoff este egal cu numărul
ochiurilor independente ale circuitului.
După soluţionarea sistemului compus din p ecuaţii se determină mărimile
curenţilor din laturi. Dacă unii dintre aceștia se obţin cu semn negativ, aceasta
înseamnă, că sensul lor real este opus celui convenţional ales. Esenţa metodei se
explică, dacă se urmăreşte aplicarea ei în analiza circuitului din fig.2.4.
a
I1 I2 I3
E1 E2

+ 1 2
+

R1 R2 R3

b
fig.2.4. Rezolvarea unui circuit prin metoda curenților de laturi

28
 Circuitul este compus din p=3 laturi, formate între q=2 noduri a şi b. În cele
trei ramuri (laturi) arbitrar se notează sensurile convenţionale pentru curenţii I 1,
I2 şi I3. Pentru determinarea acestor curenţi este necesară stabilirea unui sistem
de trei ecuaţii.
Potrivit metodei, după legea I-a a lui Kirchhoff pentru circuitul din figura 2.4
va rezulta q-1=1 ecuaţie, exemplu pentru nodul a, adică:

I1 - I 2 - I3 = 0 sau I1 = I 2 + I3 (2.6)

Dacă se stabileşte ecuaţia şi pentru nodul b ( I1 = I 2 + I 3 ), atunci ea este la fel ca

pentru nodul a, adică aceasta nu ajută cu nimic nou la rezolvarea problemei.
Conform celei de-a doua legi a lui Kirchhoff, în acest caz se stabilesc
p - q + 1 = 2 ecuaţii, adică în circuit sunt două ochiuri separate și independente 1
şi 2. Dacă se admit aceleaşi sensuri pozitive în parcurgerea ochiurilor (pot fi şi
diferite în cele două ochiuri), exemplu în sensul de mişcare al acelor de
ceasornic, atunci pentru ochiurile 1 şi 2 se stabilesc ecuaţiile corespunzătoare:
�R1I1 + R 2I 2 = E1 - E 2
� (2.7)
�-R 2I2 + R 3I3 = E 2

Rezistenţele interne ale surselor sunt incluse în rezistenţele R 1 şi R2. Ecuaţiile

(2.6) şi (2.7) constituie sistemul de trei ecuaţii, după a cărui rezolvare se
stabilesc curenţii necunoscuţi I1, I2 şi I3 atât ca mărime cât şi ca sens. Exactitatea
rezolvării problemei date se verifică prin efectuarea bilanţului de puteri. Bilanțul
puterilor verifică dacă suma puterilor cedate de surse circuitului este egală cu
suma puterilor consumate (exprimate prin căldura degajată) în rezistenţele
corespunzătoare conform relaţiei de mai jos:
p p
�Ek Ik = �R k Ik2 (2.8)
k =1 k =1

Termenii sumei din partea stângă a egalităţii (2.8) se iau cu semn pozitiv sau
negativ, corespunzător când sensul t.e.m. al sursei coincide sau este opus
sensului real al curentului din latură. În primul caz, sursa lucrează în regim de
generator (cedează energie circuitului), iar în al doilea caz – în regim de
consumator (consumă energie). Termenii sumei din membrul drept al egalităţii
(2.8), ce reprezintă puterile consumate în diferitele rezistoare sunt totdeauna
pozitivi.
Dacă se admite că sensurile reale ale curenţilor coincid cu cele notate în
schema din fig.2.4, sursa cu t.e.m. E1 lucrează în regim de generator, iar sursa cu

29
t.e.m. E2 funcţionează în regim de consumator. Atunci, în acord cu relaţia (2.8)
se scrie următoarea ecuaţie ce exprimă bilanţul de puteri din circuit.

E1I1 - E 2I 2 = R1I12 + R 2I22 + R 3I 32

Avantajul metodei curenţilor din laturi este universalitatea şi aplicabilitatea ei

uşoară pentru toate circuitele plane, adică acele circuite ale căror laturi nu se
încrucişează (întretaie) şi sunt în acelaşi plan. Dezavantajul este că pentru
circuite complicate cu multe laturi şi noduri numărul ecuaţiilor stabilite este
mare şi conduce la creşterea volumului operaţiilor de calcul.
2.2.2. Metoda curenţilor de contur

Această metodă este cel mai des utilizată, datorită reducerii numărului de
ecuaţii necesare cu q-1, stabilite potrivit legii a I-a a lui Kirchhoff. Acestea se
obţin dacă se admite, că în fiecare contur, independent trece aşa numitul curent
de contur, considerat ca necunoscut. În acest caz, în locul sistemului compus din
p ecuaţii se stabileşte sistemul din p-q+1 ecuaţii, corespunzător legii a II-a a lui
Kirchhoff.
Caracteristic este faptul că în acest caz, căderea de tensiune din fiecare latură
a circuitului reprezintă suma algebrică a căderilor de tensiune, cauzate de toţi
curenţii de contururi ce trec prin laturi. În acest scop, în stabilirea ecuaţiilor,
arbitrar se aleg sensurile pozitive ale curenţilor de contur, iar pentru sensul
pozitiv de parcurgere a fiecărui contur se admite sensul curentului din conturul
respectiv.
După rezolvarea sistemului de ecuaţii şi calculul curenţilor de contur se
ajunge la determinarea curenţilor din laturi, care este scopul final al problemei.
Pe lângă aceasta, curenţii din laturile comune pentru două sau mai multe
contururi sunt egali cu suma algebrică a curenţilor corespunzători ochiurilor, iar
curenţii din laturile, aferente numai unui contur sunt egali cu valoarea curentului
de contur respectiv.

E1
E2

I"
I'
R1 R2 R3

fig.2.5. Explicativă privind rezolvarea unui circuit electric prin metoda curenţilor de contur

30
 Pentru explicarea esenţei metodei, se examinează circuitul prezentat în
fig.2.5, adică circuitul examinat potrivit metodei curenţilor de laturi. După cum
s-a arătat circuitul conţine două ochiuri independente. Ca diversitate, în acest
caz, se admite că un ochi independent conţine laturile cu rezistenţele R 1 şi R3,
iar altul conține laturile cu rezistețele R2 și R3. Latura cu rezistenţa R3 este
comună pentru cele două ochiuri independente.
Pentru cele două contururi se introduc în mod corespunzător curenţii de
ochiuri (de contur) I�şi I� �. Se admite că sensul lor pozitiv este identic (poate fi
şi diferit) şi coincide cu sensul de mişcare al acelor de ceasornic. Dacă se admite
sensul pozitiv de parcurgere al fiecărui ochi identic cu sensul curentului lui de
ochi, pentru cele două ochiuri independente se stabilesc corespunzător ecuaţiile:
�I�
(R 1 + R 3 ) + I�
�
R 2 = E1
� (2.9)
�I�
�
(R 2 + R 3 ) + I�
R 3 = E2

În egalitatea (2.9), (R1 + R 3 ) şi (R 2 + R 3 ) convenţional se numesc rezistenţe

proprii corespunzătoare primului şi celui de al doilea ochi independent. Căderile
de tensiuni în aceste ochiuri, totdeauna sunt pozitive, deoarece se datorează
curenţilor proprii de ochiuri, potrivit sensului în care se parcurg ochiurile.
Rezistenţa R3, considerată independentă, este numită rezistenţa mutuală,
deoarece participă simultan la cele două ochiuri. Căderile de tensiune pe aceasta
( I�
��R 3 şi I��R 3 ) în acest caz sunt pozitive deoarece sensurile curenţilor I�
�(din
primul ochi examinat) si I�(din al doilea ochi examinat) coincid cu sensul
pozitiv de parcurgere al primului, respectiv al celui de-al doilea contur. Curenţii
din laturi potrivit metodei se determină din egalităţile:
I1 = I�
, I2 = I�
�şi I3 = I' + I"

Exactitatea soluţiei problemei şi aici se poate dovedi, dacă se efectuează

bilanţul de puteri. Metoda curenţilor de ochiuri (de contur) are avantaje reale în
analiza circuitelor cu un număr mai mare de noduri q.
2.2.3. Metoda tensiunilor la noduri

Metoda tensiunilor la noduri este cazul particular al metodei potenţialelor la

noduri. Ea se aplică în analiza circuitelor, în care există numai două noduri, între
care se formează un număr nelimitat de laturi (fig.2.6). Pentru această metodă se
utilizează legea generalizată a lui Ohm şi prima lege a lui Kirchhoff.
Dacă convenţional se admite, că toţi curenţii din laturile circuitelor sunt
orientaţi de la nodul b către nodul a, atunci tensiunea dintre noduri Uab se obţine
ca diferenţă dintre t.e.m. Ek şi căderea de tensiune IkRk din latura arbitrară a
circuitului, adică:

31
 Uab = Ek - R k Ik

Curentul din latura examinată se determină cu expresia:

E - Uab
Ik = k = (Ek - Uab )Gk (2.10)
Rk
unde:
1
Gk = - conductanţa laturii corespunzătoare.
Rk

Ecuaţia (2.10) exprimă legea generalizată a lui Ohm. Potrivit legii întâi a lui
Kirchhoff pentru nodul a se scrie egalitatea:
n n
�Ik = 0 sau �(Ek - Uab )G k = 0 (2.11)
k =1 k =1

Din egalitatea (2.11) rezultă:

n
�Ek Gk E G + E 2G 2 + ... + EnG n
Uab = k =1 = 1 1 (2.12)
n G1 + G 2 + ... + G n
�Gk
k=1

Dacă în unele laturi lipsesc t.e.m., sau sensul lor este invers sensului din
fig.2.6, atunci în ecuaţia (2.12) în primul caz se elimină termenii corespunzători
de la numărător, iar în al doilea caz se iau cu semn negativ.
a

E1 E2 Ek En

R1 R2 Rk Rn Uab
(G1) (G2) (Gk) (Gn)

I1 I2 Ik In

fig.2.6. Rezolvarea unui circuit electric prin metoda tensiunilor în noduri

Prin această metodă se determină iniţial tensiunile nodurilor potrivit relaţiei

(2.12) şi după aceasta potrivit relaţiei (2.10) se stabilesc curenţii din toate

32
laturile circuitului. Dacă în unele laturi, t.e.m. este mai mică decât tensiunea la
noduri (Ek<Uab), din ecuaţia (2.10) se obţine valoare negativă pentru curent
(Ik<0). Aceasta înseamnă că sensul real al curentului în această latură, este opus
celui convenţional admis, adică de la nodul a către nodul b.
Avantajul metodei constă în aceea că în acest caz se elimină necesitatea de
constituire a p-q+1=n-1 ecuaţii potrivit legii a II-a lui Kirchhoff, unde n
reprezintă numărul laturilor conectate în paralel. Exactitatea soluţiei problemei
se dovedeşte prin efectuarea bilanţului de puteri.
2.2.4. Metoda suprapunerii efectelor (superpoziţiei)

În cadrul acestei metode se utilizează principiul suprapunerii efectelor care se

enunţă astfel: „atunci când între cauză şi efect există dependenţă liniară,
efectul acţiunii simultane al unor cauze este egal cu suma efectelor, dacă
aceste cauze acţionează separat, independent una de alta”.
În cazul când cauzele examinate reprezintă t.e.m. ale surselor, ce acţionează în
circuit, efectele (rezultatele) sunt curenţii ce trec prin laturi, sub acţiunea acestor
t.e.m. Astfel, între t.e.m. şi curenţi, trebuie să fie o dependenţă liniară, adică
această metodă se poate utiliza numai pentru analiza circuitelor electrice liniare.
Potrivit metodei, curentul din fiecare latură a circuitului este egal cu suma
algebrică a curenţilor parţiali, care ar trece prin laturi, dacă sursele de t.e.m. din
circuit acţionează succesiv, independent una de alta.
a

E1 E2

R1 R2 R3

fig.2.7. Rezolvarea unui circuit electric prin metoda superpoziției

Pentru circuitul indicat în fig.2.7, potrivit metodei superpoziţiei, mai întâi se

admite E2=0, iar circuitul capătă forma prezentată în fig.2.8 a (rezistenţa internă
a sursei cu t.e.m. E2 este inclusă în rezistenţa R2). După transformarea
echivalentă a schemei (vezi pct.2.1, fig.2.3) se determină curenţii parţiali I1�, I�
2
şi I�
3 din laturi datorită acţiunii independente a sursei cu t.e.m. E1:

R2 �R3 E
R 23 = , .......R 123 = R 1 + R 23 ;...I1�= 1
R2 + R3 R 123
33
 U�
ab ; ............I�= U�
ab
ab = E1 - I1
U� �� 2=
R 1; ...I� 3
R2 R3

În continuare, se consideră E1=0 (fig.2.8 b), când problema se rezolvă analog

ca în primul caz. Curenţii parţiali I1�
�, I�
2� şi I�
3� ce trec prin laturi, sub acţiunea
independentă a sursei cu t.e.m. E2 se determină după cum urmează:
R1 �R3 E2
R 13 = , ..........R 123 = R 2 + R13 , ...I�
2�=
R1 + R 3 R 123
U�� U��
� = E2 - R 2 �
U�
ab I�
2� �= ab ;............I�
;...I1� 3�=
ab
R1 R3

Curenţii reali din laturile circuitului se stabilesc ca sumă algebrică a curenţilor

parţiali, iar după sensul obţinut se compară cu sensul lor real sau:

I1 = I1�- I1�
�; ...I2 = I�
2 - I�
2�;...I3 = I�
3 + I�
3�

Verificarea problemei, ca şi la celelalte metode se realizează prin efectuarea

bilanţului de puteri.
a a

E1 E2

R1 I'1 R2 I' 2 R3 I' 3 R1 I" 1 R2 I"2 R3 I"3

b b

a b
fig.2.8. a, b Reprezentarea circuitelor electrice pasivizate succesivîn scopul rezolvării prin
metoda suprapunerii efectelor

Această metodă prezintă avantajul esenţial în cazul circuitelor complexe cu

un număr relativ mic de surse de t.e.m. Datorită creşterii volumului operaţiilor
de calcul analiza în cazuri particulare se reduce la circuitele cu sursă unică de
t.e.m.
Pe lângă metodele examinate în analiza circuitelor complexe există şi alte
metode cum ar fi: metoda generatorului echivalent, metoda potenţialelor la
noduri ş.a. Metoda generatorului echivalent, permite a se determina curentul în

34
latura dată a circuitului, fără a se determina curenţii din celelalte laturi. Metoda
potenţialelor la noduri permite analiza circuitelor neplanare.
2.3. Analiza circuitelor electrice neliniare de c.c.

Metodele analitice examinate anterior se utilizează pentru analiza circuitelor

electrice liniare, adică circuitele compuse numai din elemente liniare, ai căror
parametrii (rezistenţe sau conductanţe) sunt mărimi constante. Există însă şi
elemente neliniare (termorezistenţe, diode semiconductoare, tranzistori, tiristori
ş.a.) a căror rezistenţe nu sunt constante şi depind de mărimea curentului ce
trece prin ele sau de tensiunea dintre ieșirile lor.
Caracteristicile ce reprezintă grafic dependenţele dintre tensiunea şi curentul
elementelor circuitului electric se numesc caracteristici volt-ampermetrice.
Aceste caracteristici ale elementelor liniare sunt linii drepte, iar pentru
elementele neliniare, au caracter neliniar. În fig.2.9 a, b, c, sunt prezentate
notaţiile şi caracteristicile volt-ampermetrice pentru elementele liniare (rezistor)
şi pentru elementele neliniare (termistorul şi dioda semiconductoare).
I I I
R R
t

U U U

a b c

fig.2.9. a, b, c Reprezentarea caracteristicilorrezistorului, termistorului și diodei

Exigent privind, toate elementele sunt neliniare, deoarece la variaţia

curentului prin ele se modifică temperatura lor şi de aici şi rezistenţele lor. Însă,
la multe dintre elemente, în intervalul de lucru, caracteristicile lor au aproape
caracter liniar. Astfel de elemente se consideră liniare, simplificându-se calculul.
Elementele neliniare se consideră determinate, dacă sunt cunoscute
caracteristicile lor. În cazurile când caracteristica unui element dat îşi poate
modifica complet orientarea cu ajutorul unui semnal electric suplimentar,
elementul este comandat. Dacă lipseşte o astfel de posibilitate, elementul este
necomandat. Spre exemplu, elementul comandat este tranzistorul, cel
necomandat fiind dioda. În funcţie de forma caracteristicilor lor volt-
ampermetrice, elementele neliniare se clasifică în două grupe de bază:
 elemente cu caracteristică simetrică faţă de originea axelor de coordonate
(fig.2.9 b);
 elemente cu caracteristică nesimetrică faţă de originea axelor de coordonate
(fig.2.9 c).
35
 Diferenţa dintre ele constă în aceea că rezistenţa elementelor neliniare cu
caracteristică nesimetrică depinde de sensul de trecere al curentului prin ele.
Aceasta permite ca ele să fie utilizate în circuite de curent alternativ ca elemente
redresoare de curent.
Circuitul care conţine cel puţin un element neliniar, este neliniar. Elementele
neliniare din circuit se conectează în serie, paralel şi mixt, împreună sau nu cu
elemente liniare. Analiza circuitelor neliniare este sensibil mai complexă decât
aceea a circuitelor cu elemente liniare. Metodele analitice, de obicei sunt
neacceptate deoarece sunt prea complicate şi nu permit aplicarea directă a
legilor lui Ohm sau Kirchhoff.
Obişnuit caracteristicile volt-ampermetrice neliniare se descompun în porţiuni
şi fiecare porţiune se aproximează (înlocuieşte) cu oricare altă formă de curbă
cunoscută analitic sau cu o dreaptă. După efectuarea aproximării, analiza
circuitului, ce are caracter aproximativ, se realizează potrivit metodelor de
analiză a circuitelor liniare.
Pentru analiza circuitelor electrice neliniare se utilizează cel mai adesea
metoda grafică prin care se obţine o exactitate mai ridicată. Prin această metodă,
pentru punctele corespunzătoare ale caracteristicilor volt-ampermetrice date ale
elementelor, se efectuează suma pe ordonate sau pe abscise şi se obţine
caracteristica grafică comună a grupului de elemente.
Din aceasta pentru tensiunea generală dată a circuitului, se determină curentul
total sau invers. Din caracteristicile elementelor componente se determină
căderile de tensiuni sau mărimile curenţilor ce trec prin fiecare element. În
fig.2.10 a este prezentat circuitul electric compus din două elemente neliniare
înseriate cu rezistenţele R1=f1(I) şi R2=f2(I).
I R1=f1(I) R2=f2(I) I 1 2 3
+
M N
I K
U U1 U2

-
U1 U2 U3 U

fig.2.10. a Reprezentarea unui circuit fig.2.10. b Obţinerea caracteristicii

electric compus din două elemente I=f(U) pentru cele două elemente
neliniare conectate în serie neliniare înseriate

În fig.2.10 b se prezintă rezolvarea grafică a problemei. Curentul ce trece prin

cele două elemente este identic. Pentru caracteristicile 1 şi 2 date ale elementelor
neliniare, se însumează abscisele (tensiunile) la una şi aceeaşi ordonată (acelaşi
curent) şi se obţine caracteristica volt-ampermetrică rezultantă 3 pentru
conexiunea serie.

36
 Pentru valoare dată a tensiunii aplicate U se determină curentul I prin circuit
(punctul K de pe caracteristica 3) şi căderile de tensiune U 1 şi U2 pe elemente
(adică punctele M şi N de pe caracteristicile 1 şi 2).
În fig.2.11 a este prezentat circuitul electric compus din două elemente
neliniare conectate în paralel cu rezistenţele R 1=f(I1) şi R2=f(I2). În fig.2.11 b
este indicată soluţia grafică a problemei. Tensiunea la bornele elementelor este
aceeaşi. La aceeaşi abscisă (tensiuni identice) a caracteristicilor 1 şi 2 ale
elementelor, se însumează ordonatele lor (curenţii) şi se obţine caracteristica
volt-ampermetrică rezultantă 3 a conexiunii paralel.
Pentru valoare dată a tensiunii aplicate U se stabileşte curentul I (adică
punctul K de pe caracteristica 3) şi curenţii I1 şi I2 din cele două laturi paralele
(adică punctele M şi N de pe caracteristicile 1 şi 2).
Pentru conexiunea mixtă a elementelor neliniare soluţia grafică reprezintă o
combinaţie a procedeelor de rezolvare la conexiunile serie şi paralel, când se
utilizează metoda transformării echivalente a schemei.

fig.2.11. a Reprezentarea unui fig.2.11. b Obţinerea caracteristicii

circuit electric compus din două I=f(U) pentru două elemente neliniare
elemente neliniare conectate în conectate în paralel

Dacă în circuitul neliniar sunt conectate şi elemente liniare, la rezolvarea

grafică a problemei se lucrează cu caracteristicile lor volt-ampermetrice. Pentru
verificarea calculelor şi aici ca la circuitele electrice liniare se efectuează
bilanţul de puteri. Metoda grafică este caracterizată de caracterul intuitiv şi
simplitatea procedurii de calcul. Soluţiile obţinute în majoritatea cazurilor au
suficientă exactitate. Inconvenientul de bază este că prin aceasta nu se poate
obţine soluţia problemei în formă generală ci numai rezultate concret
particulare. În practică, cel mai adesea metodele grafice şi analitice se combină.
Circuitele neliniare au o largă răspândire în diferite domenii ale tehnicii:
automatică, telemecanică, tehnica măsurării, tehnica de calcul.

37
 CAPITOLUL 3
CIRCUITE ELECTRICE DE CURENT ALTERNATIV
3.1. Caracteristicile t.e.m., tensiunilor şi curenţilor de variaţie periodică
şi sinusoidală. Obţinerea t.e.m. sinusoidale

Utilizarea în practică a energiei electrice de c.c. este în general relativ

limitată. Producţia, distribuţia şi utilizarea considerabil mai uşoară a energiei
de curent alternativ este determinată de utilizarea ei avantajoasă.
După cum s-a arătat anterior, în circuitele electrice de curent alternativ,
acţionează t.e.m., tensiuni şi curenţi cu variaţie alternativă în timp. Valorile
momentane ale t.e.m., tensiunilor şi curenţilor sunt valorile acestor mărimi la
momentul de timp t stabilit şi se notează corespunzător prin e, u și i. Din
definiţie rezultă că:
e = f1 (t) , u 2 = f 2 (t) , i = f 3 (t)

Obişnuit, în tehnică se utilizează t.e.m., tensiuni şi curenţi cu variații

periodice, adică acelea, care după intervale egale de timp au aceleaşi valori.
Pentru ele se poate scrie:
e = f1 (t + kT), ...u = f 2 (t + kT) şi i = f 3 (t + kT) ,
unde:
k – este un număr întreg arbitrar ales, iar T este perioada funcţiei periodice.
Perioada T este cel mai mic interval de timp, după care funcţia considerată își
reia valorile sale. Perioada se măsoară în secunde (s). Valoarea reciprocă a
1
perioadei determină frecvenţa f = , adică ea determină numărul de perioade
T
în unitatea de timp. Unitatea de măsură a frecvenţei este în Hertz (Hz).
În tehnică se utilizează t.e.m., tensiuni şi curenţi cu variație alternativă de
diferite frecvenţe (de la câţiva hertzi până la miliarde de hertzi). În Europa,
frecvenţa curentului alternativ în sistemele energetice (frecvenţa industrială) este
de f=50 Hz, iar în America, f=60 Hz.
Dintre variaţiile periodice ale t.e.m., curenţilor şi tensiunilor cea mai mare
aplicare o au variaţiile după o lege sinusoidală. Valorile momentane ale t.e.m.,
tensiunilor şi curenţilor cu variaţie sinusoidală sunt:
e = Em sin(wt + Y e );u = Um sin(wt + Y u ) şi i = Im sin(wt + Y i ) (3.1)

În expresiile (3.1), Em, Um şi Im sunt valorile maxime (amplitudinile) ale

funcţiilor sinusoidale. Argumentul funcţiei sinusoidale, adică mărimea ( wt + Y )
este numit fază. El caracterizează starea oscilaţiei, adică determină valoarea
numerică a mărimii la un moment dat. Mărimea w = 2p / T = 2pf este pulsația şi
se măsoară în [rad/sec].
38
 Ea caracterizează viteza de variaţie a fazei. Valoarea fazei la momentul t=0,
adică unghiul Y este numit fază iniţială. Diferenţa dintre fazele iniţiale a două
mărimi variabile sinusoidal cu aceeaşi frecvenţă, stabileşte diferenţa de fază j
dintre ele. Exemplu, diferenţa de fază dintre tensiunea u = Um sin(wt + Y u ) şi
curentul i = Im sin(wt + Y i ) este j = Y u - Y i .
Mărimile sinusoidale se pot reprezenta sub formă grafică în sistemul
ortogonal de coordonate, în abscisa căruia se notează la scară corespunzătoare
timpul t sau unghiul wt , iar în ordonată - valorile momentane corespunzătoare.
În fig.3.1 sunt prezentate ca exemplu, graficele tensiunii u = Um sin(wt + Y u ) şi
curentului i = Im sin(wt + Y i ) . Din aceste grafice se pot determina
caracteristicile de bază ale mărimilor sinusoidale şi anume: amplitudinea,
perioada, frecvenţa, faza iniţială şi diferenţa de fază. Alte caracteristici
importante a mărimilor variabile sinusoidal sunt valorile lor medii şi efective.
u,i U
m
I u
m

φ ψi
ψu T

fig.3.1. Reprezentarea graficelor de variație a tensiunii și curentuluica mărimi variabile

sinusoidal în timp

Valoarea medie a mărimilor variabile sinusoidal se leagă de transformarea lor

în mărimi continue (cu corecția lor). Este cunoscut faptul că atunci când
graficele funcţiilor periodice sunt simetrice faţă de axa absciselor (semiundele
pozitive şi negative sunt identice), valoarea lor medie pentru o perioadă T este
nulă. De aceea la curenţi, tensiuni şi t.e.m. cu variaţie sinusoidală, prin valoarea
lor medie se înţelege valoarea medie corespunzătoare unei semiperioade T/2
sau:
T
1 2 2
Imed = � Im sin wtdt = Im @ 0,637 �
Im ;
T 0 p
2
2 2
Umed = Um ; ...Emed = Em
p p

39
 Valoarea efectivă a unei funcţii periodice este valoarea ei medie pătratică
pentru o perioadă T. Pentru curentul electric, ea se defineşte, dacă se compară
acţiunea termică a c.a. sinusoidal cu aceea a curentului continuu. În acest sens,
prin valoarea efectivă I a c.a. sinusoidal se înţelege valoarea acelui curent
continuu care în timpul egal cu perioada curentului alternativ degajă aceeaşi
cantitate de căldură pe aceeaşi rezistenţă, ca şi c.a., adică:
T
RI2T = �RIm
2
sin 2 wtdt
0
de unde:
2 T
1 T 2 2 Im 1 - cos 2wt Im
T� T � 2
I= I m sin wtdt = dt = �0,707 �
Im
0 2
0
Um E
U= ;...E = m
2 2
Majoritatea aparatelor de măsură indică valorile efective (I, U, E) ale
mărimilor electrice variabile sinusoidal. Valorile nominale pentru aparatele
electrotehnice, de asemenea se dau prin valorile lor efective. Forma sinusoidală
(armonică) de variaţie a mărimilor electrice este forma ideală către care se tinde.
Ea permite a se realiza cel mai economic producţia, transportul şi utilizarea
energiei electrice. Pentru a se obţine curenţi şi tensiuni de variaţie sinusoidală în
circuitele liniare, este necesar ca t.e.m. ce acţionează în aceste circuite să varieze
deasemenea după o lege sinusoidală.

fig.3.2. a Sursă elementară de t.e.m. fig.3.2. b Reprezentarea variației fluxului

sinusoidală sub forma unui cadru magnetic Φ cuprins de cadru
dreptunghiular conductor ce se rotește dreptunghiular conductor în rotație și a
cu viteză unghiulară ω într-un câmp t.e.m. induse în el
magnetic

Ca sursă elementară de t.e.m. se poate examina cadrul dreptunghiular

conductor, ce se roteşte cu viteză unghiulară constantă Ω într-un câmp magnetic

40
de mărime constantă (fig.3.2 a). În procesul de rotaţie, câmpul magnetic cuprins
de cadru, variază. În momentul iniţial (poziţia 1 - 1� ) el este maxim ( F = F m ),
după care începe a se micşora şi devine egal cu zero (poziţia 2 - 2� ) ş.a.m.d.
Variaţia fluxului magnetic F , cuprins de cadru, este reprezentată grafic în
fig.3.2 b. În consecinţă, fluxul magnetic variază potrivit legii:
F = Fm cos wt (3.2)
Potrivit legii inducţiei electromagnetice, cunoscută din fizică, la variaţia
fluxului, cuprins de cadru, în el se induce t.e.m., adică:
dF
e=- = wF m sin wt = Em sin wt (3.3)
dt
T.e.m. indusă variază după o lege sinusoidală şi este defazată în urma fluxului
cu p /2. Această variaţie este prezentată în fig.3.2 b.
3.2. Noţiuni generale privind analiza circuitelor electrice de curent
alternativ

Analiza circuitelor de curent alternativ este mai complicată decât aceea a

circuitelor de curent continuu, datorită particularităţilor caracteristice
fenomenelor electromagnetice ce au loc în circuitele de c.a. Aceste particularităţi
sunt determinate de variaţia câmpurilor magnetic şi electric, cuplate cu variația
curentului și tensiunii. Iată de ce procesele electromagnetice din ciruictele de
c.a. se descriu cu ajutorul a trei parametrii de bază R, L, şi C.
Pe lângă aceasta, fenomenele din aceste circuite depind nu numai de valorile
mărimilor sinusoidale corespunzătoare dar şi de fazele lor iniţiale. De aceea
analiza circuitelor electrice de c.a. este legată de stabilirea valorii efective a
mărimii căutate şi a fazei inițiale sau a diferenţei de fază faţă de altă mărime,
admisă de bază.
În procesul de analiză se impune a se realiza diferite operaţii matematice cu
mărimi sinusoidale. Se lucrează cu valorile momentane ale acestor mărimi când
se utilizează legile de bază ale circuitelor electrice. Această metodă analitică
adeseori este asociată cu important volum de transformări a funcţiilor
trigonometrice, care reprezintă neajunsul ei.
Datorită simplităţii mari, caracterului intuitiv şi uşurinţei calculului mărimilor
ce ne interesează se aplică metoda grafică. Prin această metodă, mărimile
sinusoidale se reprezintă grafic prin sinusoide. Dezavantajul metodei este că la
reprezentarea unui număr mare de mărimi, lipseşte claritatea şi sugestivitatea.
Pentru simplificarea analizei circuitelor de c.a. se utilizează metoda
diagramelor fazoriale. Prin această metodă, fiecare mărime sinusoidală se
reprezintă grafic în forma unui fazor rotativ (fazor radial). Modulul fazorului, în
acord cu scara de reprezentare, este egal cu amplitudinea funcţiei sinusoidale.

41
Fazorul se rotește în jurul originii sale cu viteza unghiulară constantă
corespunzătoare pulsației funcţiei.
În fig.3.3 a este reprezentată prin fazor, mărimea sinusoidală:
e = Em sin(wt + Y e )

Dacă la momentul t=0, fazorul OM , cu mărimea egală cu E m , face unghiul

Y e cu axa Ox, la momentul t > 0 acest unghi este (wt + Y e ) . Proiecţia acestui
fazor pe axa Oy este:

900 - ( wt + Y e ) �= Em sin ( wt + Y e ) = e
OM y = Em cos �
� �
adică în orice moment, această proiecţie pe axa ordonatelor reprezintă valoarea
momentană a t.e.m.. În consecinţă, prin rotaţia sa fazorul OM reprezintă variaţia
în timp a t.e.m. Printr-un procedeu analog se reprezintă prin fazori toate celelalte
mărimi sinusoidale.

fig.3.3. a Reprezentarea fig.3.3. b Reprezentarea prin f ig.3.3. c Reprezentarea

prin fazor a funcției: fazori la momentul t=0 a unghiului de defazaj dintre
e=Em∙sin(ωt+Ψe) mărimilor momentane u și i tensiune și curent

Se admite ca fazorul rotativ să fie reprezentat în poziţia pe care o are la

momentul t=0 şi se numeşte fazorul imagine al mărimii sinusoidale. În fig.3.3
b mărimile u = Um sin(wt + Y u ) și i = Im sin(wt + Y i ) sunt reprezentate prin
fazori rotativi la momentul t=0. Dacă pulsația celor două mărimi sinusoidale u
şi i este identică, cei doi fazori se rotesc cu aceeaşi viteză unghiulară Ω. Poziția
lor reciprocă, determinată prin diferenţa de faze j = Y u - Y i nu se schimbă.
Aceasta permite ca ele să fie examinate ca fazori imobili cu module egale cu
valorile efective ale mărimilor sinusoidale. Dispunerea lor în planul xy este
determinată de faza iniţială a unuia dintre fazori, admis de bază (exemplu
fazorul curentului) şi diferenţa de fază j = Y u - Y i (fig.3.3 c).
Ansamblul fazorilor ce reprezintă mărimile sinusoidale ce caracterizează
regimul de lucru al circuitului electric se numeşte diagramă fazorială. Ea
42
oglindeşte raportul dintre amplitudinile şi fazele mărimilor sinusoidale ce
acţionează în circuit. În construcţia diagramei, obişnuit unul dintre fazori se
admite de bază. La circuitele cu conexiune serie a elementelor, de bază este
fazorul curentului, iar la circuitele cu elemente conectate în paralel de bază
este fazorul tensiunii.
Pentru comoditate fazorul de bază se construieşte, dacă se admite, că mărimea
sinusoidală de bază pe care o reprezintă este cu fază iniţială nulă. Ceilalţi fazori
sunt defazaţi faţă de fazorul de bază cu un unghi stabilit, ce depinde de diferenţa
de fază dintre mărimile corespunzătoare şi mărimea sinusoidală de bază.
Avantajul metodei diagramelor fazoriale este că pe aceeaşi diagramă se poate
construi arbitrar un număr de fazori, fără a se perturba claritatea şi intuitivitatea
ei. Pe lângă aceasta, ușor se calculează sumele sau diferenţele mărimilor
sinusoidale, când se adună sau se scad geometric, fazorii corespunzători lor.
Dezavantajul metodei este că soluţia grafică obţinută are precizie limitată ce
depinde de exactitatea de construcţie a diagramei. Metodele examinate până aici,
datorită dezavantajelor lor se utilizează obişnuit în analiza circuitelor relativ
simple. Pentru analiza circuitelor electrice complexe de c.a. se utilizează
exclusiv metoda simbolică, ce va fi examinată.
3.3. Aplicarea metodei analitice obişnuite şi metodei diagramelor
fazoriale pentru analiza circuitelor electrice liniare de curent alternativ

Se analizează procesele din circuitele simple, ce conţin elemente bipolare

ideale, precum şi circuite cu conexiune serie şi paralel a acestor elemente.
3.3.1. Circuit cu rezistenţă

Dacă prin circuitul cu rezistenţa R (rezistor ideal) trece curentul sinusoidal de

forma i = Im sin wt , căderea activă de tensiune din circuit se determină potrivit
legii lui Ohm:
uR = R �
i = RIm sin wt = Um sin wt (3.4)
Din expresiile pentru valorile momentane ale curentului şi tensiunii se
observă că ele sunt cu faze iniţiale identice ( yu = y i = 0 ), adică diferenţa de
fază dintre ele este nulă ( j = Y u - Y i = 0 ).
În fig.3.4 sunt reprezentate grafic sinusoidele curentului şi tensiunii. Ele ating
simultan valorile lor de maxim şi minim. Din relaţia (3.4) rezultă, că valorile
maxime şi în consecinţă şi valorile efective ale curentului şi tensiunii sunt legate
prin egalitate potrivit legii lui Ohm:
Um = RIm si U = RI (3.5)

43
 Dacă se utilizează dependenţa reciprocă dintre conductanţă şi rezistenţa activă
(G=1/R), expresia (3.5) capătă forma:
Im = GUm şi I = GU

i
R
i
uR uR
pR pR
p=UI

p=UI

t
i
uR
I
U
fig.3.4. Reprezentarea variației puterii din circuitîn funcție de valorile momentane ale
circuitului (u, i)

Atunci când se construiește diagrama fazorială, obișnuit fazorul curentului I

se trasează pe axa abscisei la scara potrivită, cu mărimea egală cu valoare
efectivă a curentului. Fazorul tensiunii U este paralel cu fazorul curentului I (
j = 0 ) şi mărimea lui este egală cu valoarea efectivă U=RI la scară
corespunzătoare (fig.3.4). Valoarea momentană a puterii din circuit este egală cu
produsul valorilor momentane ale tensiunii şi curentului:
1 - cos 2wt
pR = u R �i = Um Im sin 2 wt = 2U 2I = UI(1 - cos 2wt) (3.6)
2
Din relaţia (3.6) rezultă, că puterea momentană se modifică după o lege
sinusoidală de la 0 la 2UI cu pulsația dublă 2w , în comparaţie cu frecvenţa
curentului şi tensiunii (fig.3.4). Ea are numai valori pozitive, deoarece curentul
şi tensiunea totdeauna sunt cu semne identice şi produsul lor în orice moment de
timp este pozitiv.Se observă, că, puterea momentană are două componente:
 una continuă UI;
 una variabilă sinusoidal cu amplitudinea UI şi pulsația dublă 2w .
Valoarea medie a puterii p R pentru o perioadă se numeşte puterea activă P şi
se determină cu expresia:
1 T
P= � p R dt = UI = RI 2 [ W ] (3.7)
T 0

44
 Energia consumată în circuit pentru o perioadă este:
T
WR = �p R dt = UIT = RI2T
0
adică întreaga energie, care acţionează în circuit se transformă în căldură.
Fenomenele sunt asemănătoare cu cele din circuitele de c.c.
Rezultă însă şi unele particularități. Este cunoscut că în curent continuu,
rezistenţa unui conductor cu lungimea l, cu secţiunea transversală S şi
rezistivitatea r (rezistivitatea – rezistența specifică a materialului), se determină
cu expresia:
l
R = r�
S
Din relaţia (3.7) rezultă, că în c.a. această rezistenţă de poate determina cu
expresia:
P
R= 2
I
În caz general, există diferențe între mărimile celor două rezistențe. Din acest
motiv, rezistenţa conductorului în curent continuu, obişnuit se numeşte ohmică,
iar în curent alternativ-activă. Diferenţa dintre cele două rezistenţe se explică
prin variaţia rezistenţei active, datorită inegalităţii densităţii curentului alternativ
la diferite frecvenţe. Astfel, de exemplu la frecvenţă suficient de înaltă se
manifestă puternic efectul de refulare, adică curentul se repartizează inegal pe
suprafaţa conductorului, iar în centrul secţiunii lui, curentul practic devine nul.
Acest efect nu are o manifestare puternică la frecvenţa f=50 Hz şi se neglijează.
Din acest motiv, la frecvenţă industrială, rezistenţa activă a conductorului în
curent alternativ se admite egală cu rezistenţa lui ohmică în c.c.
3.3.2. Circuit cu inductivitate

Fie curentul, ce trece prin circuitul cu inductivitatea L (bobină ideală) ce

variază potrivit legii i = Im sin wt . Prin această variaţie în bobină se induce
di
t.e.m. de autoinducţie eL = - L , care se echilibrează cu tensiunea aplicată
dt
circuitului ( u L = -eL ). Valoarea momentană a tensiunii este:
di � p�
uL = L = wLIm cos wt = Um sin �
wt + � (3.8)
dt � 2�

45
 Din expresiile pentru valorile momentane ale curentului şi tensiunii rezultă că
p
tensiunea depăşeşte în fază curentul cu unghiul , adică diferenţa de fază dintre
2
p
ele este j = Y u - Y i = + .
2

i i L
uL
pL uL
wL
wL
uL

t
pL
U i

fig.3.5. Reprezentarea curbei de variație a energiei după o lege sinusoidală de frecvență

dublă față de frecvența curentului și tensiunii

Atunci când curentul trece prin valoare nulă (fig.3.5) viteza lui de variaţie este
mai mare, datorită căreia eL respectiv uL, atinge valoarea sa maximă. Invers
tensiunea este nulă când curentul atinge valoarea maximă. Din relaţia (3.8)
rezultă, că valorile maxime şi deci și valorile efective ale curentului şi tensiunii
sunt legate prin egalităţile potrivit legii lui Ohm:
Um = wLIm = XL Işi
m U = w X= I L
LI (3.9)

Mărimea XL = wL = 2pfL se numeşte reactanţa inductivă a circuitului şi se

1 1
măsoară în ohmi [ W ]. Valoarea ei reciprocă BL = = este numită
X L wL
susceptanţă şi se măsoară în Siemens [S]. Dacă se are în vedere dependenţa
reciprocă dintre BL şi XL, egalitatea (3.9) capătă forma:
Im = BL·Uşi
m I B= ·UL

Caracteristic pentru reactanţa inductivă este faptul că depinde de frecvenţă.

Pentru f=0 (în curent continuu) XL=0, iar pentru f � �, XL � �.
Valoarea momentană a puterii în circuit este:
pL = u L·i = Um � sin wt cos wt = U ��
Im � I sin 2wt (3.10)

46
 Din rel.3.10, rezultă că puterea momentană variază după o lege sinusoidală cu
pulsație dublă 2 w , faţă de frecvenţa curentului şi tensiunii (fig.3.5). Ea devine
egală cu zero, când tensiunea sau curentul trec prin valorile lor de zero.
Valoarea ei maximă este QL = UI = X L I 2 şi este numită puterea reactivă
inductivă. Se măsoară în voltamperi reactivi (VAr).
Energia câmpului magnetic din bobină este:
1 t UI UI
WL = Li 2 = � UIsin 2wtdt = - cos 2wt�0t = (1 - cos 2wt) (3.11)
2 0 2w 2w
Dacă se are în vedere că U = wLI , atunci relaţia (3.11) capătă forma:

LI 2 (3.12)
WL = (1 - cos 2wt)
2
Din relaţia (3.12) rezultă, că energia variază după o lege sinusoidală cu
pulsație dublă 2ω faţă de pulsația curentului şi tensiunii (fig.3.5). Factorul (
1 - cos 2wt ) ia valori de la 0 la 2, rezultând astfel, că totdeauna energia este
2� �
2
LIm
pozitivă şi variază în limitele de la 0 până la LI � �simultan cu variația
�2 �
curentului din circuit.
Din fig.3.5 se observă că atunci când curentul ce trece prin bobină creşte, de
asemenea creşte şi energia. Puterea pL>0 (i şi uL sunt cu semne identice), adică
aceasta înseamnă, că energia este absorbită de la sursă şi se stochează momentan
în câmpul magnetic al bobinei.
La reducerea curentului, se reduce şi energia. Puterea momentană în acest caz
este negativă (pL<0), ceea ce înseamnă, că energia se restituie de către câmpul
magnetic al bobinei spre sursă. Valoarea medie a p L pentru o perioadă, ce
determină puterea activă din circuit este nulă.
1 T
T�
P= p dt = 0
0 L

Prin acest raționament se realizează transferul continuu de energie de la sursă

spre bobină şi invers, fără a se înfăptui transformarea inversă în căldură (P=0).

3.3.3. Circuit cu capacitate

Pentru trecerea curentului alternativ sinusoidal prin circuitul cu capacitate

(condensator ideal) este necesar ca la bornele lui să fie aplicată tensiunea
1
uC = � idt . Dacă tensiunea variază după legea u C = Um sin wt , curentul prin
C
circuit va fi:
47
 du C � p�
i=C = wCUm cos wt = Im sin �
wt + � (3.13)
dt � 2�
Din expresiile valorilor momentane ale curentului şi tensiunii, rezultă că,
p p
curentul este defazat înaintea tensiunii cu unghiul sau j = Y u - Y i = - .
2 2
Atunci când tensiunea uC trece valoarea sa zero (fig.3.6), viteza ei de variaţie
este cea mai mare, datorită căreia curentul din circuit obţine valoarea maximă.
Invers curentul devine nul când tensiunea atinge valoarea maximă.

i
i C
uC
pC wC uC
wC
i

t
pC
uC
I

fig.3.6. Reprezentarea curbei de variaţie a energiei înmagazinate în câmpul electric al

condensatorului

Din relaţia (3.13) rezultă că valorile maxime şi în consecinţă şi valorile

efective ale tensiunii şi curentului sunt legate prin relaţii potrivit legii lui Ohm:
1 1
Um = Im = XC Işi
m U = I X = IC
wC wC
1 1
Mărimea XC = = este numită reactanţa capacitivă şi se măsoară
wC 2pfC
1
în ohmi [ W ]. Valoarea reciprocă a reactanţei capacitive BC = = wC este
XC
numită susceptanţa capacitivă, măsurată în Siemens [S]. În consecinţă, relaţia
(3.14) se poate reprezenta sub forma:
Im = BC·Uşi
m I B= ·U
C

48
 Reactanţa capacitivă depinde invers proporţional de frecvenţă. Pentru f=0
(c.c.) XC ; �, adică curentul continuu prin condensator nu trece, iar la f = �
, XC � 0 . Valoarea momentană a puterii din circuit este:
pC = u C·i = Um Im sin wt cos wt = UIsin 2wt (3.15)
Din relaţia (3.15) rezultă, că valoarea momentană ca şi în circuitul cu
inductivitate se modifică după o lege sinusoidală cu pulsație dublă 2w (fig.3.6).
U2
Amplitudinea ei QC = UI = = I2 �XC este numită puterea reactivă
XC
capacitivă, măsurată în voltamperi reactivi [VAr]. Energia în câmpul electric al
condensatorului se determină cu expresia:
2
Cu C t CU 2 (3.16)
WC = =� UIsin 2wtdt = (1 - cos 2wt)
2 0 2

Din relaţia (3.16) rezultă că WC, ca şi WL se modifică după o lege sinusoidală

cu pulsație dublă (fig.3.6). Întotdeauna ea este pozitivă şi se modifică în limitele
� 2 �
2 CUm
0 �CU � �
� 2 �. Din fig.3.6 se observă, că atunci când tensiunea creşte, creşte
� �
şi energia ce se înmagazinează în câmpul electric al condensatorului. Puterea
pC>0 (i şi u sunt de aceleaşi semn). La reducerea tensiunii, p C<0 şi energia se
întoarce invers, de la câmpul electric al condensatorului la sursă. Şi aici, ca şi în
1 T
circuitul cu inductivitate, puterea activă este nulă sau P = �pCdt = 0 .
T 0
Prin acest raționament se explică și se realizează transferul continuu de
energie de la sursă la condensator şi invers, fără pierderi de putere activă (P=0).
3.3.4. Circuit cu elemente ideale de parametrii R, L şi C, conectate în
serie
Schema circuitului cu elemente ideale de parametrii R, L şi C, conectate în
serie, este modelul bipolar pasiv real, cel mai des întâlnit pentru analiză (fig.3.7
a). Se consideră că prin circuit trece curentul sinusoidal de forma i = Im sin wt .
Pentru studiul proceselor din circuit se utilizează metoda diagramelor fazoriale
şi rezultatele obţinute de la analiza circuitelor cu elemente bipolare ideale cu
parametrii corespunzători R, L şi C. Dacă se admite că în circuit predomină
caracterul inductiv, atunci tensiunea comună u va fi defazată faţă de curentul i
cu un unghi oarecare şi deci:
u = Um sin(wt + j) UC=XCI U =X I L L
i B
R L C
U=ZI Ur=UL-UC=I(XL-XC)
~u uR uL uC 49
0 A I
Ua=RI
a b
 fig.3.7. a Circuit cu elemente
ideale de parametrii R, L, C
conectate în serie
X=XL-XC
fig.3.7. b Diagrama fazorială a tensiunilor
pentru circuitul R, L, C serie
UL

UC
U=Ua
Z 0 I
φ d
0
R
fig.3.7. c Reprezentarea fig.3.7. d Diagrama fazorială a tensiunilor
c
triunghiului impedanțelor pentru la rezonanță (U2=Uc) pentru circuitul R, L,
circuitul R, L, C serie C serie

În acest caz, pentru circuitul prezentat în fig.3.7 a, potrivit legii a II-a a lui
Kirchhoff se scrie egalitatea:
di 1
Um sin(wt + j) = u R + u L + u C = Ri + L + � idt (3.17)
dt C
Problema constă în a determina amplitudinea tensiunii generale U m şi
diferenţa de fază j , cunoscând parametrii R, L şi C ai circuitului şi curentul i, ce
trece prin circuit. Diagrama fazorială (fig.3.7 b) reprezintă rezolvarea grafică a
egalităţii (3.17). Ca fazor iniţial în construcţia diagramei fazoriale se alege
fazorul curentului. Curentul este acelaşi prin elementele conectate serie. El este
cu fază iniţială nulă, datorită căreia fazorul este orientat în lungul axei ox.
Mărimea acestui fazor la scară corespunzătoare este egală cu mărimea valorii
efective a curentului sinusoidal. Orientarea fazorilor tensiunilor u R, uL şi uC faţă
de fazorul curentului i se determină corespunzător, de egalitățile (3.4), (3.8) și
(3.13) iar mărimile acestor fazori de egalităţile (3.5), (3.9) şi (3.14).
Suma geometrică a fazorilor celor trei tensiuni determină fazorul tensiunii
rezultante, care este defazat faţă de fazorul curentului cu unghiul j . Tensiunea
rezultantă are două componente: activă U a şi reactivă Ur (fig.3.7 b), pentru care
se formează triunghiul dreptunghic OAB, numit triunghiul tensiunilor. Din
triunghiul tensiunilor se constată, că tensiunea rezultantă se obţine ca o sumă
geometrică a componentelor ei, activă şi reactivă:
2 2
U= Uactivă + U reactivă = U 2R + (U L - U C )2 (3.18)

unde:
50
 U
Uactivă = U cos j, U reactivă = Usin j, j = arctg reactivă ,
Uactivă
iar valoarea maximă a tensiunii este Um = 2U .
Egalitatea (3.18) se poate pune sub forma:

U = (RI) 2 + (I � XC ) 2 = I R 2 + (X L - X C ) 2
XL - I � (3.19)

şi este conformă cu legea lui Ohm, iar mărimea R 2 + (XL - XC )2 are

dimensiune (unitate de măsură) de rezistenţă. Ea se notează cu Z şi este numită
impedanţa circuitului, adică:

Z = R 2 + (X L - XC )2 şi atunci U=ZI.

Din triunghiul dreptunghic al tensiunilor se obţine triunghiul asemănător al

rezistenţelor (fig.3.7 c), care are laturile de I ori mai mici decât acelea ale
triunghiului tensiunilor. Din triunghiul rezistenţelor, rezultă că impedanţa Z are
două componente:
 R = Zcos j - rezistenţa;
X
 X = X L - XC = Zsin j - reactanţa totală, iar j = arctg .
R
Rezistenţa R, totdeauna este pozitivă, în timp ce spre deosebire de aceasta,
reactanţa X, la caracter predominant inductiv (XL>XC), este pozitivă, iar la
caracter capacitiv (XL<XC) este negativă. Pentru XL = XC, reactanţa totală este
nulă (X=0). În acest caz, circuitul este în regim special, numit rezonanţa de
tensiune. Pentru parametri determinaţi L şi C din egalitatea XL = XC se
determină frecvenţa de rezonanţă f0, pentru care apare fenomenul de rezonanţă
(XL şi XC sunt dependente de frecvenţe):
1
f0 =
2p LC
În fig.3.7 d este prezentată diagrama fazorială pentru regimul de rezonanţă. În
acest caz, circuitul poate fi examinat ca circuit numai cu rezistenţă. Impedanţa
U U
Z=R(X=0) are valoarea minimă, datorită căreia curentul I = = este maxim
Z R
pentru tensiunea U dată. Căderile de tensiune pe reactanţele X L şi XC sunt egale
ca mărime şi deoarece sunt în opoziţie de fază, componenta reactivă a tensiunii
comune este nulă (Ureactivă=0). Tensiunea U este în fază cu curentul I şi are

51
valoarea minimă, egală cu căderea de tensiune pe rezistenţa activă, adică
U=Uactivă=RI.
Dacă reactanţele sunt mai mari decât rezistenţa (XL = XC > R), tensiunile pe
ele sunt mai mari decât tensiunea comună ( U L = UC > U = Uactivă ) , de unde,
fenomenul se numeşte rezonanţă de tensiune.
3.3.5. Circuitul cu conexiune paralelă aelementelor ideale de parametrii
R, L şi C

Schema circuitului cu elementele R, L şi C conectate în paralel este un alt

model bipolar, pasiv, real pentru analiză (fig.3.8 a). Se consideră că circuitului i
se aplică tensiunea u = Um sin wt . Problema constă în stabilirea amplitudinii I m
a curentului total şi diferenţei de fază j dintre el şi tensiune. Dacă se admite, că
în circuit predomină caracterul inductiv, pentru valorile momentane ale
curenţilor, potrivit legii întâi a lui Kirchhoff se poate scrie:
u 1 du
Im sin ( wt - j ) = i R + iL + iC =
+ � udt + C =
R L dt
= GUm sin wt - BL Um cos wt + BC Um cos wt = (3.19)

= Um [G sin wt - ( BL - BC ) cos wt] = Um [Gsin wt - Bcos wt]

1
Mărimea B = BL - BC = - wC este numită susceptanţa reactivă, iar
wL
1
G= este conductanţa circuitului. Pentru determinarea amplitudinii
R
curentului Im şi diferenţei de fază, în ecuaţia (3.19) se utilizează dependenţele
trigonometrice:
b
a sin a �bcos a = a 2 + b 2 sin ( a �j ) ; j = arctg
a
În consecinţă:
B
Im = Um � G 2 + B2 , j = arctg
G
2
Mărimea Y = G 2 + B2 = G 2 + ( BL - BC ) este numită admitanţa
circuitului.
i IR=Ia=GU
A
iR iL iC 0 φ
~u R L C Ir=IL-IC=U(BL-BC)
B
IC=BCU IL=BLU
52
a b
 fig.3.8. a Reprezentarea unui fig.3.8. b Diagrama fazorială a
circuit cu elemente ideale de curenților pentru circuitul R, L, C
parametrii R, L, C conectate în paralel
paralel

U
0
B=BL-BC I=Ia
G IC
0
φ
Y IL
d

fig.3.8. c Reprezentarea fig.3.8. d Diagrama fazorială a

c
triunghiului admitanțelor pentru curenţilor pentru circuitul rezonant
circuitul R, L, C paralel (IL=IC) cu conexiune paralelă a
elementelor R, L, C

În fig.3.8 b se reprezintă diagrama fazorială, ce reprezintă grafic soluţia

ecuaţiei (3.19). Aici se consideră ca fazor iniţial, fazorul tensiunii ce este aceeaşi
pentru toate elementele circuitului. Mărimile fazorilor curenţilor i R, iL şi iC şi
orientarea lor faţă de fazorul tensiunii se determină din aceleaşi egalităţi,
utilizate în construcţia diagramei fazoriale din fig.3.7 b.
Triunghiul OAB (fig.3.8 b) este triunghiul curenţilor, din care se obţine
triunghiul asemănător al admitanţelor, indicat în fig.3.8 c. Din triunghiul
curenţilor rezultă, că curentul total I are două componente:
 activă Ia=Icos j ;
 reactivă Ir=I sin j ;
adică curentul se obţine ca sumă geometrică a acestor două componente:
2
I = Ia2 + Ib2 = I 2R + ( IL - IC ) .
Ir
Diferenţa de fază se poate determina şi cu expresia j = arctg . Observația
Ia
că, curenţii ILşi IC sunt cu faze opuse şi că Ireactiv=IL-IC se utilizează în practică
pentru reducerea consumului de curent reactiv. Pentru conectarea în paralel a
consumatorilor electrici, care obişnuit au un predominant caracter inductiv, se
conectează condensatori cu capacitate determinată.
Din triunghiul impedanţelor rezultă, că G = Y cos j şi B = BL - BC = Ysin j .
Conductanţa G, totdeauna este pozitivă. Susceptanţa B, pentru caracter

53
predominant inductiv al circuitului (BL>BC) este pozitivă, iar la caracter
predominant capacitiv (BL<BC) este negativă.
Pentru BL=BC, susceptanţa este nulă (B=0). În acest caz, circuitul este în
regim particular, numit rezonanţa curenţilor. Fenomenul de rezonanţă al
curenţilor este analog fenomenului de rezonanţă a tensiunii. Şi aici la parametrii
determinaţi L şi C ai circuitului, din egalitatea BL=BC se determină frecvenţa de
rezonanţă:
1
f0 =
2p LC
În fig.3.8 d este prezentată diagrama fazorială în regim de rezonanţă. În acest
caz, circuitul poate fi examinat ca circuit numai conductanţă. Admitanţa în acest
caz Y=G are valoare minimă, datorită căreia, curentul total din circuit
I=YU=GU este minim. Curenţii prin susceptanţe sunt egali ca mărime şi cu faze
opuse, datorită căreia componenta reactivă Ireactiv a curentului total este nulă.
Din aceasta rezultă, că curentul total coincide în fază cu tensiunea şi este egal cu
curentul prin conductanţă (I=Ia).
Dacă susceptanţele sunt mai mari decât conductanţa (BL=BC>G), curenţii prin
aceştia sunt mai mari decât curentul total ( IL = IC > I ) , iar fenomenul se
numeşte rezonanţă de curent.
3.3.6. Puterea în circuitele de c.a.

Se consideră circuitul cu elementele reale bipolare de parametrii R, L şi C, iar

tensiunea comună se modifică potrivit legii u = Um sin wt . Dacă se admite, că în
circuit predomină caracterul inductiv, curentul se modifică potrivit legii
i = Im sin(wt - j) . Valoarea momentană a puterii în circuit este:

p = u·i = Um·Im sin wt �

sin(wt - j) (3.20)
Dacă se utilizează dependenţa trigonometrică:
1
sin a sin b = [ cos(a - b) - cos(a + b) ]
2
egalitatea (3.20) ia forma:
p = U·I [ cos j - cos(2wt - j) ] (3.21)
Din relaţia (3.21) rezultă, că puterea are două componente:
 continuă UIcosj ;
 alternativă UIcos(2wt - j) ce variază cu pulsație dublă 2 w .
Valoarea medie a puterii p pentru o perioadă este determinată de puterea
activă din circuit sau:
54
 1 T
pdt = UIcos j [ W ]
T�
P= (3.22)
0

Coeficientul cos j din expresia (3.22) este numit factor de putere. El este un
indicator energetic de bază ce determină mărimea puterii active pentru valori
stabilite ale curentului şi tensiunii din circuit. Valoarea lui cos j se alege, încât
să tindă cât mai aproape de 1, pentru a se obţine puterea utilă maximă. Produsul
dintre valorile efective al tensiunii şi curentului determină puterea aparentă S,
adică:
S = UI [VA] (3.23)
Din relaţiile (3.22) şi (3.23) rezultă că:
P P
cos j = = adică:
UI S
factorul de putere arată a câta parte din puterea aparentă este utilizată ca
putere activă ( P = Scos j ) . În analiza circuitelor electrice şi în practică, ca
măsură de creare sau consum a curentului reactiv se introduce noţiunea de
putere reactivă. Ea se determină cu egalitatea:
Q = U ��
I sin j [VAr] (3.24)
Din expresiile (3.22), (3.23) şi (3.24) rezultă că între cele trei forme de puteri
definite, sunt valabile relaţiile:

P = S�
cos j; Q = S�
sin j; S = P 2 + Q2

În fig.3.9 sunt prezentate grafic dependenţele pentru u, i şi p. Puterea p este

oscilantă cu pulsație dublă faţă de dreapta aflată la depărtarea U∙I∙cos j faţă de
axa timpului.
i,u,p
p
u
i
UIcosφ
t

fig.3.9. Curbele de variaţie în timp pentru u, i şi p

55
 Atunci când curentul şi tensiunea sunt cu semne identice p>0, ceea ce
înseamnă, că energia circulă dinspre sursă la circuit. Pentru semne diferite ale lui
u şi i, p<0 – energia parţial se restituie de la circuit la sursă.
Suprafaţa pozitivă, delimitată de curba lui p şi axa timpului este mai mare
decât suprafaţa negativă. Prin urmare, valoarea medie a puterii p, adică puterea
activă este diferită de zero. Relaţiile energetice examinat în §3.31, §3.32 şi §33.3
sunt aspecte particulare ale cazului general examinat.
3.4. Aplicarea metodei simbolice de analiză a circuitelor electrice liniare
de curent alternativ

Pentru analiza circuitelor electrice liniare de c.a. şi în special pentru circuitele

complexe cu câteva surse de t.e.m. cea mai utilă este metoda simbolică. Ea
combină avantajele calculului analitic (exactitate înaltă) şi posibilitatea de
construcţie a diagramelor fazoriale pentru a ilustra corelaţiile amplitudine-fază
dintre mărimile sinusoidale.
Aplicarea ei permite ca circuitele electrice de c.a. să fie calculate algebric,
întocmai ca şi circuitele de c.c. Pe lângă aceasta, legile de bază ale lui Ohm şi
Kirchhoff în formă simbolică păstrează aceeaşi formă ca şi la circuitele de c.c.
De aici rezultă, că cunoaşterea metodelor de analiză a circuitelor electrice de
c.a., combinată cu dependenţele de bază ale metodei simbolice, oferă
posibilitatea de analiză uşoară a proceselor din circuitele electrice liniare de c.a,
diferite ca complexitate. Iată de ce, metoda simbolică se consideră ca metodă de
bază în teoria circuitelor de curent alternativ.
3.4.1. Reprezentarea mărimilor sinusoidale prin numere complexe

La utilizarea metodei simbolice, funcţiile sinusoidale se reprezintă în formă

simbolică (forma complexă), adică se reprezintă prin fazori rotitori, reprezentaţi
prin numere complexe. Este cunoscut că în fiecare punct din planul complex se
determină cu un fazor a cărui origine coincide cu originea axelor de coordonate,
iar sfârşitul său cu punctul dat ce corespunde unui număr complex.
Astfel, de exemplu, numărul complex A (fig.3.10 a) este complet determinat
�A = A� 2
+ A�
�2�
dacă sunt cunoscute modulul � � şi argumentul acestuia
� �
� A���
� a = arctg �. Mărimile A� = A cos a = Re(A) și A�
�= Asin a = Im (A) sunt în
� A� �
mod corespunzător componentele reală şi imaginară ale lui A .

56
 fig.3.10. a Reprezentarea unui număr
complex în funcţie de componentele
Numărul reală şi imaginară
complex A se poate
trigonometrică şi exponenţială, astfel:
fig.3.10. b Reprezentarea fazorului
rotativ a t.e.m. al cărui argument este
reprezenta şi dependent
în formele de timp
algebrică,

A = A '+ jA" = A(cos a + jsin a) = A·e jα (3.25)

În relaţia (3.25), unitatea imaginară se notează cu j = -1 , pentru a se

deosebi de valoarea momentană a curentului i. În mod corespunzător j2 = -1 .
Se admite, că modulul A este proporţional cu amplitudinea mărimii
sinusoidale e = Em sin(wt + Y e ) adică A @ Em , iar argumentul este egal cu
unghiul de fază al acestei mărimi, adică a = wt + Y e . Atunci numărul complex,
scris în forma trigonometrică este:

cos ( wt + Y e ) + jsin ( wt + Y e ) �
A = A(cos a + jsin a) = Em �
� �

În consecinţă, componenta imaginară Im ( A ) a numărului complex A este

proporţională cu valoarea momentană a t.e.m. sinusoidale, adică:
Im (A) = Em sin ( wt + Y e ) (3.26)

Expresia (3.26) stabileşte legătura directă dintre numărul complex A şi

valoarea momentană a t.e.m. sinusoidale. Întrucât argumentul a = wt + Y e este
dependent de timp, fazorul cu modulul A @ Em (fig.3.10 b) este fazor rotativ. În
fiecare moment de timp, proiecţia acestui fazor pe axa ordonatelor
(imaginară), adică componenta imaginară a lui A , reprezintă valoarea
momentană a t.e.m. sinusoidale.
Iată de ce, numărul complex A se numeşte valoarea momentană complexă a
t.e.m. Prin raţionament similar, se definesc valorile momentane complexe ale
curentului şi tensiunii. Valoarea complexă se notează cu aceeaşi literă, ca şi
mărimea sinusoidală corespunzătoare, când dedesubtul ei se pune linie. În acest

57
caz, valorile momentane complexe ale t.e.m. , curenţilor şi tensiunilor de variaţie
sinusoidală, sunt:

e-j(ωt+Ψe ) , i = Im �
e = Em � e-j(ωt+Ψi ) ; u = Um �
e-j(ωt+Ψu )

Atunci când mărimile sinusoidale variază cu aceeaşi pulsație w , fazorii

rotativi, exprimaţi prin numere complexe, în procesul de rotaţie își păstrează
reciproc poziţia unul faţă de celălalt. Aceasta este determinată de diferenţa de
fază dintre mărimile corespunzătoare. Aceasta permite fazorilor, de a se
examina ca imobili, adică la momentul iniţial de timp t=0. Prin acest procedeu
se definesc valorile complexe ale amplitudinilor t.e.m., curenţilor şi tensiunilor
de variaţie sinusoidală, care au forma:
�e
e jΨ
Em = Em � e jΨi ,şi U m U
, I m = Im � = me�jΨ u (3.27)

Dacă egalităţile (3.27) se împart cu 2 se obţin corespunzător valorile

efective complexe ale mărimilor sau:

E = E� e jΨi ,şi U
e jΨe , I = I � = e�jΨu
U

Caracteristicile de bază ale mărimilor sinusoidale sunt valorile lor efective şi

fazele lor iniţiale. Iată de ce, obişnuit prin valoarea complexă sau complexul
unei mărimi sinusoidale se înţelege valoarea ei efectivă complexă cu modulul
egal cu valoarea efectivă a mărimii și argumentul egal cu faza inițială.
În fig.3.11 a şi fig.3.11 b sunt prezentate corespunzător două funcţii sinusoi-
dale u = Um sin(wt + Y u ) şi i = Im sin(wt + Y i ) cu aceeaşi frecvenţă unghiulară
şi reprezentarea lor fazorială în planul complex.

fig.3.11. a Reprezentarea a două funcţii fig.3.11. b Reprezentarea fazorială

sinusoidale cu aceeaşi frecvenţă în planul complex a tensiunii şi
unghiulară în funcție de timp curentului (U şiI)

3.4.2. Operaţii cu mărimi sinusoidale complexe

58
 În utilizarea metodei simbolice pentru analiza circuitelor electrice de c.a. se
realizează diferite operaţii matematice cu numere complexe. Este cunoscut că
pentru efectuarea adunării şi scăderii este comod a se lucra cu forma algebrică
de scriere în complex a mărimilor sinusoidale, iar la efectuarea înmulţirii şi
împărţirii cu forma exponenţială.
Acesta impune necesitatea trecerii de la o formă la alta a reprezentării în
complex a mărimilor sinusoidale. Pentru trecerea de la forma algebrică la cea
exponenţială de scriere, spre exemplu a numărului complex A = A '+ jA ''
A"
(fig.3.10 a) se utilizează dependenţele A = A'2 + A"2 şi a = arctg adică
A'
A = A '+ jA '' = Ae . Pentru transformarea inversă, de la forma exponenţială la
jα

cea algebrică, se utilizează formula lui Euler:

e ±jα = cos a �jsin a adică A = A·e jα = A cos a + jAsin a = A '+ jA"

Pentru analiza regimurilor sinusoidale în circuitele electrice liniare este

necesar a se calcula mărimea necunoscută a ecuaţiei integro-diferenţiale, în care
participă derivate şi integrale. Derivata şi integrala, spre exemplu a valorii
momentane complexe a t.e.m. e = Em·e jωt în mod corespunzător este:

de
= jwEme jωt = jweşi
dt
(3.28)
1 jωt e
� jw
e �
dt = E m ·e =
jw
Din relaţia (3.28) rezultă că la operaţiile matematice de diferenţiere şi
integrare a funcţiei sinusoidale, după trecerea la valoarea momentană complexă,
corespunde operaţia de înmulţire şi împărţire cu operatorul jw . Prin urmare
ecuaţiile integro-diferenţiale complexe cu mărimile sinusoidale se înlocuiesc cu
ecuaţii algebrice ale valorilor momentane complexe, a căror soluţie se obţine
considerabil mai uşor. În aceasta constă unul din avantajele de bază ale metodei
simbolice.
3.4.3. Legea lui Ohm şi legile lui Kirchhoff în forma simbolică.
Expresia puterii în formă complexă

Prin metoda analitică obişnuită de analiză a circuitelor electrice cu parametrii

R, L şi C (vezi §3.3.4 şi §3.3.5) se utilizează următoarele ecuaţii integro-
diferenţiale, stabilite potrivit legilor lui Kirchhoff:
di 1
dt C �
u = Ri + L + idt - pentru elemente conectate în serie (3.29)

59
 1 1 du
i= u+ �udt + C - pentru elemente conectate în paralel (3.30)
R L dt
Prin utilizarea metodei simbolice, dacă se are în vedere egalitatea (3.28),
ecuaţiile (3.29) şi (3.30) în mod corespunzător capătă formele:
1 � � 1 ��
U = R I + jwLI + I = U R + UC + U L = I �R + j�wL - �= IZ
� (3.31)
jw C � � wC ��
şi
1 1 � �1 ��
I = U+ U + jwCU = I R + I C + I L = U �G - j � - wC � �= UY (3.32)
R jwL � �wL ��
Egalităţile (3.31) şi (3.32) sunt ecuaţii algebrice obişnuite. Din acestea se
observă că complexele curentului şi tensiunii într-un circuit cu parametrii R, L şi
C sunt legate prin egalitatea, potrivit legii lui Ohm, adică legea lui Ohm în formă
simbolică are aceeaşi formă ca şi în circuitele de c.c. Mărimea:

U � 1 �
Z= =R+ wL -
j� �= R + j( X L - XC ) = R + jX (3.33)
I � wC �
reprezintă impedanţa complexă a circuitului.
Partea reală a lui Z este rezistenţa activă R, iar partea imaginară – reactanţa X.
Dacă semnul din faţa părţii imaginare este pozitiv, circuitul are caracter inductiv
(X=XL-XC>0), iar dacă semnul este negativ – caracter capacitiv (X=XL-XC<0).
Analog mărimea:
I 1 �1 �
Y= = = G - j� - wC �= G - j ( BL - BC ) = G - jB (3.34)
U Z �wL �
este numită admitanţa complexă a circuitului și se noteză cu litera Y. Partea
reală a lui Y este conductanţa G, iar cea imaginară – susceptanţa B. Şi aici
semnul din faţa părţii imaginare a lui Y poate stabili caracterul circuitului.
Dacă se au în vedere relaţiile: R = Zcos j , X = Zsin j și G = Y cos j,
B = Ysin j şi dacă se utilizează relaţiile lui Euler e�jα = cos a �jsin a , din
relaţiile (3.33) şi (3.34) se obţine:

sin j ) = Z·e jj
Zsin j = Z ( cos j + j �
Z = Zcos j + j �
şi
Y = Y cos j - jYsin j = Y ( cos j - jsin j ) = Y·e-jj

60
 Din egalităţile (3.31) şi (3.32) rezultă, că în forma simbolică, pe lângă legea
lui Ohm, legile lui Kirchhoff de asemenea își păstrează forma sa, ca pentru
circuitele de c.c. Forma lor este:
n n n
�Ik = 0şi �
E k =�
Z ·I
k k
k=1 k=1 k =1

În consecinţă, aplicarea metodei simbolice în analiza circuitelor de c.a.

sinusoidal permite aplicarea tuturor metodelor de analiză a circuitelor de c.c.
Dependenţele obţinute în circuitele de c.c. păstrează forma şi în regimurile
sinusoidale, doar în forma simbolică.
Pentru exemplificarea rapoartelor de amplitudini şi faze dintre diferite mărimi
potrivit regulii deja cunoscute şi aici se pot construi diagrame fazoriale, numai
că construcţia lor se realizează în planul complex. În fig.3.12 a şi fig.3.12 b sunt
prezentate diagramele fazoriale corespunzătoare pentru circuitele cu conexiune
în serie şi în paralel a elementelor cu parametrii R, L şi C.
În esenţă ele reprezintă soluţiile grafice corespunzătoare egalităţilor (3.31) şi
(3.32), când în circuit predomină caracterul inductiv. Fie curentul şi tensiunea
dintr-un circuit de c.a. ce variază potrivit legii i = Im sin(wt + y i ) și
u = Um sin ( wt + Y u ) . Atunci complexele lor sunt:
jΨ jΨu
I = I·eşi i U U·e =

fig.3.12. a Diagrama fazorială a unui fig.3.12. b Diagrama fazorială a un

circuit R, L, C serie în plan complex circuit R, L, C, paralel în plan complex

Puterea aparentă complexă S se determină ca produs al tensiunii complexe U

şi curentului complex conjugat I* (complex conjugatul se notează cu steluţă la
dreapta sus a literei), adică:

S = UI* = U·e jΨu ·I·e-jΨi = UIe +j(Ψu -Ψi ) = UI(cos j + jsin j) = P + jQ

61
 Din egalitatea (3.35) rezultă că partea reală a puterii aparente S reprezintă
puterea activă P, iar partea imaginară – puterea reactivă Q, din circuit. Potrivit
semnului din faţa lui Im (S) = Q se poate stabili caracterul circuitului.
3.4.4. Aplicarea metodei simbolice pentru analiza circuitelor liniare
complexe de c.a.

Analiza circuitelor electrice complexe de c.a. se bazează pe utilizarea

schemelor lor echivalente complexe şi aplicarea legilor lui Ohm şi Kirchhoff în
formă simbolică. Pentru calculul circuitelor electrice complexe se pot utiliza
toate metodele examinate în § 2.2. Ca exemplu concret se examinează circuitul
indicat în fig.3.13 a. Pentru analiză se utilizează metoda curenţilor din laturi.

fig.3.13. a Schema complexă unui fig.3.13. b Schema echivalentă

circuit de c.a. în scopul rezolvării a circuitului de c.a. în scopul
prin aplicarea metodei simbolice rezolvării prin aplicarea metodei
În fig.3.13 b este prezentată schema echivalentă complexă
simbolice
a circuitului în
care:
Ψe1 jΨe2
E1 = E1·e ; E 2 = E 2·e ; Z1 = R1 + jX1; Z2 = R 2 - jX 2 ; Z3 = R 3

Pentru determinarea curenţilor I1 , Işi

2 I 3 potrivit metodei se stabileşte
sistemul din următoarele ecuaţii:
I1 + I 2 - I3 = 0
Z1 I1 - Z2 I2 = E1 - E 2
Z2 I 2 + Z3 I 3 = E 2

După rezolvarea sistemului de ecuaţii se determină:

62
 jΨ
I1 = I1' + jI1'' = I1·e i1
jΨ
I2 = I'2 + jI''2 = I 2·e i2
jΨ
I3 = I'3 + jI''3 = I 3·e i3

Valorile efective ale curenţilor şi fazele lor iniţiale se determină potrivit

expresiilor:

I''k
Ik = I'2 ''2
k + Işi
k Y ik =
arctg
I'k

Curenţii sinusoidali, ce reprezintă componentele imaginare, ale valorilor

momentane complexe corespunzătoare ale curenţilor se determină cu expresia:
ik = Im ( ik ) = Ikm sin ( wt + Y ik )

Din exemplul examinat se observă analogia totală a schemelor echivalente,

formelor de scriere a dependenţelor de bază şi a metodicii de calcul cu acestea,
utilizate în analiza circuitelor de c.c. Ceva mai mult, uşor se stabileşte că
regimurile de c.c. sunt cazuri particulare ale regimurilor sinusoidale de c.a.
(când se admite w = 0 ).
3.5. Sisteme trifazate de circuite electrice

3.5.1. Noțiuni generale

În electroenergetica modernă, producţia, transportul, distribuţia şi utilizarea

energiei electrice se realizează exclusiv în sisteme trifazate de circuite electrice.
Aceasta se datorează avantajelor lor cum ar fi:
 reducerea numărului de conductoare pentru transportul energiei;
 prezenţa a două tensiuni de lucru în unul şi acelaşi sistem (ex.380/220V);
 procedeu mult mai simplu de obţinere a câmpului magnetic învârtitor
circular, întâlnit în principiul de funcţionare al motoarelor asincrone
trifazate şi al unor mecanisme de măsură.
Sistemul trifazat de circuite electrice (circuit trifazat) este constituit din trei
circuite electrice, în care acţionează t.e.m. sinusoidale cu aceeaşi frecvenţă şi
diferență de fază stabilită între ele. Prin definiţie rezultă, că numărul de circuite
stabileşte numărul fazelor. În consecinţă, în electrotehnică cu noţiunea de fază se
stabileşte:
starea de oscilaţie a unei mărimi sinusoidale la un moment determinat de
timp;
partea de circuit din sistemul trifazat de circuite.

63
 T.e.m. ce acţionează în circuitul trifazat determină sistemul trifazat de t.e.m.,
iar curenţii ce circulă – sistemul trifazat de curenţi. Un sistem trifazat de mărimi
sinusoidale identice este simetric, când mărimile separate sunt egale ca valoare
(au amplitudini identice) şi sunt defazate una faţă de cealaltă cu unul şi acelaşi
2p
unghi, egal cu (120o). Dacă una din cele două condiţii nu este îndeplinită,
3
sistemul trifazat de mărimi identice este nesimetric.
Ca sursă elementară de alimentare a sistemului trifazat simetric de t.e.m. se
2p
pot examina trei spire identice, decalate între ele cu unghiul de şi care se
3
rotesc cu viteza unghiulară constantă Ω în câmp magnetic constant (continuu)
(fig.3.14).

fig.3.14. Reprezentarea unui sistem de trei spire identice decalate între ele
cu unghiul 2π/3 ce se rotesc cu viteza unghiulară ω în câmp magnetic constant

Începuturile spirelor sunt notate cu A, B, C, iar sfârşiturile lor cu X, Y, Z.

Spirele A-X, B-Y, C-Z se numesc faze (înfăşurări de fază) ale sursei trifazate
elementare de t.e.m. Dacă se admite ca sens pozitiv al t.e.m. în spire de la
sfârşiturile X, Y, Z către începuturile A, B, C şi ca moment iniţial considerat t=0,
momentul când t.e.m. din spira A-X este nulă (suprafaţa ei este perpendiculară
pe liniile inducţiei magnetice), valorile momentane şi complexele celor trei
t.e.m. sunt:

e A = Em sin wt ;..................................................E A = E·e j0

2p
� 2p � -j
eB = Em sin �
wt - ;.......................................E = E·e 3
� B
� 3 �
2p
� 4p � � 2p � +j
eC = Em sin �
wt - = E sin w t + ;...E = E·e 3
� m � � C
� 3 � � 3 �
În fig.3.15 a şi fig.5.15 b sunt prezentate în mod corespunzător diagramele
sistemului trifazat simetric de t.e.m. Din diagrama fazorială se vede, că în orice

64
moment de timp E A + E B + EC = 0 , care este o proprietate importantă a
fiecărui sistem trifazat simetric de mărimi. Pe lângă aceasta rezultă că
succesiunea celor trei t.e.m. este în sensul de mişcare al acelor de ceasornic,
datorită căruia sistemul trifazat de t.e.m. este de succesiune directă. În caz invers
sistemul este de succesiune inversă. În practică, obişnuit se utilizează sistemele
trifazate de mărimi cu succesiune directă.

fig.3.15. a Reprezentarea sistemului trifazat fig.3.15. b Reprezentarea fazorială

simetric de t.e.m. de succesiune directă prin a t.e.m. ale sistemului trifazat de
mărimile momentane eA, eB, eC succesiune directă

Dacă în fazele sursei trifazate de t.e.m. se conectează consumatorii cu

impedanţele Za, Zb, Zc (fig.3.16), prin cele trei faze trec curenţi, ce determină
sistemul trifazat de curenţi.
Ansamblul constituit din: sursa trifazată de t.e.m., linia de transport a energiei
electrice şi consumatorii electrici reprezintă circuitul electric trifazic. Un circuit
trifazat, lucrează în regim simetric, când sursa trifazată crează sistemul simetric
de t.e.m. şi în cele trei faze sunt conectaţi consumatori identici (Z a=Zb=Zc= Z).
Dacă una din cele două condiţii nu este îndeplinită, circuitul funcţionează în
regim nesimetric. În regim simetric, curenţii din cele trei faze formează un
sistem simetric trifazat, pentru care este valabilă egalitatea I A + IB + IC = 0.
Astfel de sarcină a circuitului trifazat este numită simetrică sau uniformă.

65
 fig.3.16. Schema echivalentă complexă cu trei circuite independenteunul faţă de altul și
circulația curenților

Se prezintă în fig.3.16 schema echivalentă complexă care este cu circuite

trifazate independente neconectate, unde circuitele pe fazele diferite ale sursei
trifazate sunt independente unul faţă de altul. Dezavantajul de bază al circuitelor
trifazate independente este numărul mare de conductoare (şase) al liniei
electrice. În scopul reducerii numărului lor, în practică se utilizează circuite
trifazate conectate. La acestea, obişnuit sursa trifazată se leagă în „stea”, iar
consumatorii ori în „stea” ori în „triunghi”.
3.5.2. Conexiunea stea

Conexiunea în „stea” se obţine, dacă sfârşiturile celor trei faze fie la sursă (X,
Y, Z), fie la consumator (x, y, z) ce conectează în acelaşi punct, numit centrul
stelei (nul sau punct neutral). În fig.3.17 este prezentă schema echivalentă
complexă a circuitului trifazat, în care sursa şi consumatorul sunt conectate în
„stea”. Conductorul ce uneşte cele două centre ale stelelor O�şi O� �al sursei şi
consumatorului este numit conductor de nul sau conductor neutral.
Impedanţa lui în schemă este notată cu Z0. Celelalte conductoare ale liniei
electrice de transport, care leagă începuturile fazelor sursei (A, B, C) cu
începuturile fazelor consumatorului (a, b, c) se numesc conductoare de linie.
Curenţii, ce trec prin conductoarele de linie sunt numiţi curenţi de linie (I l).
Curenţii din înfăşurările de fază proprii ale sursei sau consumatorului se numesc
curenţi de fază (If).

66
 fig.3.17. Schema echivalentă complexă a unui circuit trifazat în conexiune „stea”
cu indicarea tensiunilor și curenților de linie și de fază

Din schema din fig.3.17 se vede că la conexiunea în „stea”, curentul ce trece

prin fazele sursei şi consumatorului, este acelaşi curent şi în linie, adică
curentul de linie este egal cu curentul de fază (Il=If ).
Tensiunile măsurate între începutul şi sfârşitul fazelor sursei ( U A , UB , U C )
sau consumatorului ( Ua , Ub , Uc ) se numesc tensiuni de faze (Uf). Sensul lor
convenţional este de la începuturile spre sfârşiturile înfăşurărilor de fază
corespunzătoare.
Tensiunile măsurate între două conductoare de linie sau între începuturile a
două faze ( U AB , UBC , UCA ) se numesc tensiuni de linie (Ul). Succesiunea
indicilor indică sensul lor convenţional (ex. UAB este orientată de la punctul A
către punctul B). Dacă se stabilesc ecuaţiile potrivit legii a II-a a lui Kirchhoff,
pentru circuitul stabilit de cele două faze A şi B şi corespunzător lui tensiunea de
linie U AB se obţine:
U AB + UB - U A = 0 sau U AB = U A - U B (3.36)
Prin procedeu analog se determină:
U BC = U B - UC şi UCA = UC - U A (3.37)
În fig.3.18 a este prezentată dispunerea fazorilor sistemului simetric trifazat al
tensiunilor de fază şi obţinerea tensiunilor de linie corespunzătoare, prin
rezolvarea grafică a egalităţilor (3.36) şi (3.37).

67
 fig.3.18. a Dispunerea fazorilor
sistemului simetric trifazat al tensiunilor
de fază și obținerea tensiunilor de linie
corespunzătoare; dispunerea fazorilor
curenților
fig.3.18. b Diagrama fazorială a
tensiunilor pentru un sistem trifazat
nesimetric; apariția tensiunii de
nesimetrie U00

Din triunghiul OMN se determină: U l = 2Uf cos30o sau U l = 3Uf , adică:

tensiunea de linie este de 3 ori mai mare decât tensiunea de fază. Astfel de
exemplu, dacă Uf =220V, Ul =380V.
Sursele trifazate, obişnuit se construiesc astfel încât să creeze sistemul
simetric al tensiunilor de fază şi de linie. Dacă la cele trei faze ale unei asemenea
surse se conectează impedanţele egale Za = Zb = Zc = Z , circuitul trifazat
lucrează în regim simetric. În consecinţă, curenţii din circuit formează sistemul
trifazat simetric de curenţi, pentru care este valabilă egalitatea:
I A+ IB + IC = 0 (3.38)
În fig.3.18 a este prezentată dispoziţia fazorilor curenţilor la caracter inductiv
al circuitului. Tensiunile de fază sunt defazate înaintea curenţilor corespunzători
cu unul şi acelaşi unghi de fază j = jA = jB = jC . Potrivit legii a I-a a lui
Kirchhoff (fig.3.17) pentru nodul O sau O�se scrie egalitatea:
I0 = I A + IB + IC (3.39)

Dacă se are în vedere egalitatea (3.38) rezultă că I0 = 0 , adică în regimul

simetric al circuitului trifazat, prin conductorul de nul nu trece curent
(potenţialul dintre centrele stelelor O şi O�este nul). În acest caz conductorul de
nul poate fi înlăturat şi circuitul trifazat cu patru conductoare devine cu trei
conductoare.
Dacă circuitul trifazat (fig.3.17) lucrează în regim nesimetric (ex. Za �Zb
�Zc ) sistemul trifazat de curenţi este nesimetric. Atunci, I0 = I A + IB + IC �0 ,

68
adică între punctele de nul O şi O�apare o diferenţă de potenţial. Ea se poate
determina prin metoda tensiunilor la noduri sau:
U A Ya + U B Yb + UC Y c
U 00 = (3.40)
Y a + Y b + Yc + Y 0

unde:
1 1 1 1
Y0 = ; Ya = ; Yşi =
Y = sunt admitanţele complexe
Z0 Za b Zb c
Zc
ale conductorului de nul şi ale celor trei faze ale circuitului.
Pentru valori stabilite ale tensiunilor sursei U A , Uşi B U C , tensiunile de
fază la bornele consumatorului sunt:
Ua = U A - U 0 , U b = U B - U 0 , U c= UC - U 0

Curenţii din circuit sunt:

I A = Ya Ua ; IB = Yb Ub ; IC = Yc Uşi
c I0 = I A + IB + IC = U00 Y0

Din relaţia (3.40) rezultă, că la parametrii daţi ai circuitului şi valori

determinate ale tensiunilor sursei, tensiunea U 00 , numită tensiune de nesimetrie
depinde exclusiv de admitanţa conductorului de nul Y0 .
Când Y0 � 0 , atunci U 00 �0 , adică tensiunea de nesimetrie are valoare
determinată, ce depinde de tensiunile şi admitanţele celor trei faze. În acest caz,
indiferent că sistemul tensiunilor de fază la ieşirile sursei ( U A , Uşi
B U C ) este
simetric, sistemul tensiunilor de fază la ieşirile consumatorului este nesimetric
(fig.3.18 b). Cu cât este mai mică admitanța conductorului de nul, cu atât este
mai mare U 00 , adică cu atât mai puternic este exprimată nesimetria.
Când Y0 � �, atunci U 00 � 0 , adică se păstrează simetria tensiunilor de
fază la ieşirile consumatorului (în fig.3.18 b, O�se deplasează în O), indiferent
de diferenţa între admitanţele fazelor consumatorului. În aceasta constă
destinaţia conductorului de nul. La utilizarea circuitelor trifazate exemplu pentru
iluminat şi nevoi casnice, nu este posibilă distribuţia uniformă a sarcinii pe cele
trei faze. Atunci se utilizează circuitul trifazat cu patru conductoare, adică
circuitul trifazat cu conductor de nul. Pentru alimentare, însă la motoarele
electrice trifazate conductorul de nul nu este necesar, întrucât sarcina este
simetrică.
3.5.3. Conexiunea în triunghi

Conexiunea „în triunghi” se obţine când sfârşitul primei faze x a

consumatorului se leagă cu începutul b al celei de-a doua faze, sfârşitul y al celei
de-a doua faze – cu începutul c al celei de-a treia faze şi sfârşitul z al celei de-a
69
treia faze cu începutul a al primei faze. Prin acest procedeu impedanţele Zab, Zbc
şi Zca determină conturul triunghiular închis (fig.3.19).

fig.3.19. Schema de alimentare a fig.3.20. Diagrama fazorială a

unui circuit electric trifazat în tensiunilor şi curenţilor pentru
conexiune „triunghi” conexiune „triunghi”
Din fig.3.19 se vede, că tensiunile de linie coincid cu cele de fază (exemplu
tensiunea de fază, măsurată între punctele a şi x coincide cu tensiunea de linie,
măsurată între punctele a şi b). Prin urmare la conexiunea „în triunghi” Ul =Uf.
Cu sensurile pozitive admise convenţional în fig.3.19 pentru curenţii de linie (
I A , IB , IC ) şi de fază ( Iab , Ibc , Ica ), potrivit primei legi a lui Kirchhoff în
nodurile a, b şi c se stabilesc relaţiile:
I A = Iab - Ica , IB = Ibc - Iab , IC = Ica - Ibc (3.41)
În fig.3.20 este prezentată dispunerea fazorilor tensiunilor, fazorilor curenţilor
de fază şi obţinerea fazorilor corespunzători curenţilor de linie, prin rezolvarea
grafică a egalităţilor (3.41). Din triunghiul OMN se determină: Il = 2If cos30o
sau Il = 3If adică: la conexiunea „în triunghi” curentul de linie este de 3
ori mai mare decât curentul de fază.
Din egalitatea (3.41) rezultă, că I A + IB + IC = 0 . În practică, conexiunea în
„triunghi” la sursele trifazate de t.e.m. aproape nu se utilizează. Motivul este că
se atinge greu forma sinusoidală reală a t.e.m. din înfăşurările de fază ale sursei.
Astfel, nu se poate îndeplini condiţia ca în orice moment suma celor trei t.e.m.
ce acţionează în conturul închis să fie nulă. Datorită acestui fapt, în conturul
determinat de înfăşurările de fază ale sursei trece curent chiar şi dacă nu este
conectat consumator, care este un fenomen nedorit.

3.5.4. Puterea în circuitele trifazate

70
 În circuitele trifazate, ca şi în cele monofazate se definesc puterea mo-
mentană, activă, reactivă şi aparentă. Circuitul trifazat reprezintă în esenţă
reuniunea a trei circuite monofazate cu conexiune comună, datorită căreia,
diferitele puteri reprezintă sumele corespunzătoare a puterilor diferitelor faze,
sau:
 puterea instantanee
C
p= �uk ik = u Ai A + u BiB + uCiC ;
k=A
 puterea activă
C
P= �Ufk Ifk cos jk = U AIA cos jA + UBIB cos jB + UCIC cos jC ;
k=A
 puterea reactivă
C
Q= �Ufk Ifk sin jk = U AI A sin jA + UBIB sin jB + UCIC sin jC ;
k =A
 puterea aparentă
C
S= �Ufk Ifk = U A IA + UB IB + UCIC.
k =A
Atunci când circuitul trifazat lucrează în regim simetric, puterile în cele trei
faze sunt egale, și atunci:
P = 3Uf If cos j; Q = 3Uf If sin j; S = 3Uf If (3.42)
Dacă se au în vedere relaţiile dintre tensiunile de fază şi de linie şi dintre
curenţii de fază şi de linie, independent de modul de conexiune al circuitului
trifazat egalităţile (3.42) se prezintă sub forma:

P = 3Ul Il cos j; Q = 3U l Il sin j; S = 3U l Il

3.6. Circuite cu mărimi electrice, nesinusoidale, periodice

Cum s-a arătat anterior, forma sinusoidală de variaţie a mărimilor electrice

permite a se realiza cel mai economic producţia, transportul şi utilizarea energiei
electrice. În practică însă, din diferite motive, între care şi imposibilitatea
obţinerii t.e.m. perfect sinusoidale sau prezenţa elementelor neliniare în circuite,
determină abateri de la această formă și t.e.m. are o variație nesinusoidală. Pe
lângă aceasta, de multe ori pentru necesităţile automaticii, tehnicii de calcul ş.a.
se utilizează surse de tensiuni cu forme: dreptunghiulară, triunghiulară ş.a.
Mărimile nesinusoidale, cu variaţie periodică (t.e.m., curenţi, tensiuni) se pot
reprezenta analitic (există procedee grafice şi spectrale de reprezentare) cu seria

71
Fourier, ca sumă de componentă continuă şi serie de componente cu variaţie
sinusoidală numite armonici.
Dacă f(t) este funcţia nesinusoidală variabilă periodic, descompusă în serie
Fourier, ea are forma:
�
f (t) = A 0 + �Akm sin(kwt + Yk ) = A0 + A1m sin(wt + Y1 ) + (3.43)
κ=1
......... + A 2m sin(2wt + Y 2 ) + ... + Akm sin(kwt + Y k )
unde:
A0 – componentă continuă, egală cu valoarea medie a funcţiei f(t), iar
ceilalţi membrii se numesc armonicele lui f(t). Prima componentă sinusoidală
(k=1) A1m sin(wt + Y1 ) cu frecvenţa funcţiei sinusoidale f(t) este numită prima
armonică sau armonica fundamentală. Celelalte armonici, cu frecvenţe
multiple frecvenţei armonicii de bază (k w ; unde k>1) sunt numite armonici
superioare care sunt armonici impare pentru k=1, 3, 5... și armonici pare când
k=2, 4, 6...
Dacă se utilizează dependenţa sin(a + b) = sin a cos b + cos a sin b , expresia
(3.43) capătă forma:
� �
f (t) = A 0 + �Bk sin kwt + �Ck sin kwt, (3.44)
k=1 k=1
unde:
Bk = Akm cosşi
Yk C A k =sinkm Yk .

Coeficienţii din relaţia (3.44), după cum este cunoscut de la matematică se

determină cu expresiile:
1 T 2 T 2 T
T� T� T�
A0 = f (t)dt; Bk = f (t) �
sin kwt �
dt; C k = cos kwt �
f (t) � dt;
0 0 0

Legătura dintre coeficienţii Bk şi Ck sub aspectul amplitudinilor Akm şi

fazelor iniţiale Y k pe de altă parte este:
C
Akm = Bk2 + Cşi
2
k tg Yk = k
Bk

Dacă graficele funcţiilor nesinusoidale periodice sunt simetrice faţă de axele

de coordonate, unii din termenii funcţiei Fourier lipsesc. Spre exemplu, dacă
graficul este simetric faţă de axa abscisei din seria Fourier se elimină A 0 şi
armonicele pare. Ca exemplu, în fig.3.21 a, b sunt prezentate curbele a două
t.e.m. nesinusoidale cu variaţie periodică.

72
 fig.3.21. a, b Reprezentarea curbelor de variaţie a două tensiuni nesinusoidale cu variaţie
periodică

Şi cele două funcţii periodice descompuse în serie Fourier au prima şi a treia

armonică, dar armonicele lor de ordinul trei au diferite faze iniţiale:
ea = e1a + e 3a = E1ma sin wt + E 3ma sin 3wt
eb = e1b + e 3b = E1mb sin wt + E 3mb sin 3wt

Valoarea efectivă a unei mărimi nesinusoidale periodic, se determină ca la

mărimile sinusoidale. Exemplu, valoarea efectivă a curentului nesinusoidal
periodic i(t) se determină cu expresia:

1 T2
T�
I= i dt (3.45)
0
�
Dacă curentul i(t) se prezintă în serie Fourier i(t) = I0 + �Ikm sin(wt + Yk ) ,
k=1
după înlocuire în relaţia (3.45) şi rezolvarea integralelor corespunzătoare, se
obţine:
�
I= I02 + I12 + I22 + ... = I02 + �Ik2
k=1

unde: I0 – componenta continuă;

Ik – valorile efective ale armonicilor corespunzătoare.
Valoarea medie a curentului nesinusoidal periodic este egală cu componenta
continuă, adică:
1 T
T�
Imed = i(t)dt = I0
0

Pentru caracterizarea mărimilor nesinusoidale periodice se introduc următorii

trei coeficienţi:

73
  k a coeficientul de amplitudine, egal cu raportul valorii maxime, pe care
o atinge mărimea nesinusoidală şi valoarea ei efectivă. Pentru
I
curentul periodic nesinusoidal acest coeficient este k a = m iar în
I
I
cazul curentului alternativ sinosoidal k a = m = 2 .
I
Curbele nesinusoidale pentru care k a > 2 se numesc, „ascuţite”
(exemplu forma triunghiulară), iar acelea pentru care k a < 2 -
„tocite” (ex. forma dreptunghiulară).
 k f factorul de formă, egal cu raportul dintre valoarea efectivă a
mărimii nesinusoidale şi modulul valorii ei medii (valoare luată
pentru semiperioada pozitivă). Pentru curentul nesinusoidal periodic,
acest coeficient se determină cu expresia:
I I
kf = =
1 T T
T�
i(t) �
dt 2 2
T�
0 i(t) �
dt
0

Cu cât kf este mai mare, cu atât mai ascuţită este curba mărimii
nesinusoidale. Pentru cazul sinusoidei
Im
I
kf = = 2 �1,11;
Imed 2Im
p
 k d coeficientul de deformare (denaturare), egal cu raportul dintre
valoarea efectivă a primei armonici şi valoarea efectivă a mărimii
nesinusoidale. Pentru curentul nesinusoidal, acest coeficient este:
I
kd = 1
I
Cu cât este mai mic faţă de unitate (1) acest coeficient, cu atât este mai
deformată curba (deformare faţă de sinusoidă) mărimii nesinusoidale. Pentru
sinusoidă kd=1. Pentru analiza circuitelor electrice liniare în regimuri periodice
nesinusoidale se utilizează principiul superpoziţiei (suprapunerii efectelor). În
acest sens fiecare t.e.m. nesinusoidală ce acţionează în circuit se descompune în
serie Fourier. Prin acest raţionament, sursa de t.e.m. nesinusoidală se înlocuieşte
cu un număr mare de surse, una dintre ele fiind sursă de t.e.m. continuă, egală cu
componenta continuă, iar celelalte sunt surse de t.e.m. sinusoidale, ce corespund
celorlalte armonici.

74
 În acest caz, analiza regimului nesinuoidal se reduce la studiul succesiv al
unui regim de c.c. şi unui număr mare de regimuri sinusoidale de diferite
frecvenţe. Calculul circuitului în regimuri particulare se realizează cu metode
deja cunoscute pentru analiza circuitelor electrice liniare. Curenţii particulari
obţinuţi prin calcule separate se adună şi se determină curenţii nesinusoidali
căutaţi.
Adeseori în practică în analiza proceselor din echipamente stabilite, curba
curentului nesinusoidal şi tensiunii se substituie cu armonica fundamentală, ce
are valoarea efectivă egală cu valoarea efectivă a mărimii nesinusoidale. Totuşi,
sinusoidele curentului şi tensiunii sunt defazate cu unghiul j , încât puterea,
calculată prin fundamentale, este egală cu puterea curentului şi tensiunii de
variaţie nesinusoidală. Această metodă de înlocuire a funcţiei nesinusoidale cu
sinusoida echivalentă este cunoscută ca metoda sinusoidelor echivalente.
Pentru regimurile nesinusoidale este caracteristică aceea, că dacă în circuitele
cu elementele liniare R, L şi C se aplică tensiune nesinusoidală, curentul ce trece
prin ele, este de asemenea nesinusoidal, dar diferit ca formă în funcţie de felul
elementelor. Aceasta se datorează motivului că, bobina are reactanţă mare pentru
armonicile de ordin superior, adică cu frecvenţă mai înaltă ( XL = 2pfL ) şi le
suprimă.
� � 1
Invers, condensatorul blochează armonicile cu frecvenţă joasă �XC = �,
2pfC � �
dar lasă să treacă cele cu frecvenţe înalte. Elementele inductive şi capacitive
potrivit alese, prin care pentru un scop bine determinat se modifică curba
curentului sau tensiunii se numesc filtre electrice. În fig.3.22 a şi fig.3.22 b sunt
prezentate filtre electrice, care lasă să treacă prin rezistenţa de sarcină R S
corespunzător frecvenţe joase şi înalte.

fig.3.22. a, b Reprezentarea a două filtre electrice corespunzătoare frecvenţelor joase (a),

respectiv înalte (b)

Filtrele electrice pot lucra şi pe principiul rezonanţei. Exemplu, filtru cu L şi

C conectate în paralel, în care apare rezonanţa de curenţi la frecvenţă

75
determinată f0 (vezi§3.34), prezintă o rezistenţă mică pentru armonica cu
frecvenţa egală cu aceea de la rezonanţă.

fig.3.23. Reprezentarea filtrelor electrice ce funcţionează pe principiul rezonanţei

În fig.3.23, dacă tensiunea de intrare conţine prima, a doua şi a k-a armonică

( u intr = u1 + u 2 + u k ) şi filtrele L2C2 şi LkCk sunt construite la rezonanţă
corespunzător pentru a doua şi a k-a armonică, atunci tensiunea de ieşire va
conţine numai prima armonică u ieşire = u 1 . Foarte mare este diversitatea filtrelor
electrice ce se analizează amănunţit în cursuri speciale.

CAPITOLUL 4
CIRCUITE MAGNETICE
4.1. Noţiuni generale şi definiţii

Prin noţiunea de circuit magnetic se înţelege ansamblul de materiale

magnetice şi nemagnetice (medii), ce determină calea prin care se închide partea
principală a fluxului magnetic din diferite echipamente electrotehnice.
Destinaţia circuitului magnetic este aceea de a fi elementul conductor pentru
câmpul magnetic într-un spaţiu determinat. Iată de ce, obişnuit el se realizează
din material feromagnetic (din oţel electrotehnic). Dimensionarea exactă a
circuitelor magnetice ale diferitelor echipamente electrotehnice, determină în
mare măsură calitatea lor.
Câmpul magnetic se excită de aşa numitele surse de tensiune magnetomotoare
(t.m.m). Acestea, cel mai adesea sunt bobine cu număr determinat de spire, prin
care trece curent şi mai rar magneţi permanenţi. În acest sens, circuitul magnetic
se poate examina ca un ansamblu de surse de t.m.m şi conductorul magnetic.

76
 În circuitele magnetice, fenomenele electromagnetice se descriu cu ajutorul
mărimilor: fluxul magnetic F , tensiunea magnetomotoare, F, tensiunea
magnetică Um şi reluctanţa magnetică Rm. În teorie se arată, că între circuitele
magnetice şi electrice există o analogie formală. Curentului electric i aici îi
corespunde fluxul magnetic F , intensităţii E a câmpului electric – intensitatea
câmpului magnetic H, t.e.m. e = � E� dl ce acţionează conturul închis – t.m.m.
F=� H� dl . Deoarece obişnuit sursa de t.m.m este bobina cu w spire, prin care
trece curentul i, atunci:

F=�
H�dl = w �
i (4.1)

Dependenţa (4.1) reprezintă legea circuitului magnetic în regim cvasistaționar

cunoscută din fizică. Ea exprimă legătura dintre câmpul magnetic şi curentul ce
excită câmpul. Mărimea wi este numită solenaţie sau curentul total şi se
măsoară în amperi spire. De aici rezultă, că şi t.m.m. se măsoară în A. În amperi
2
se exprimă şi tensiunea magnetică u m12 = �H �
dl între punctele 1 şi 2 pe
1
lungimea l a circuitului magnetic. Ei îi corespunde tensiunea electrică
2
u12 = �E �
dl .
1
Dacă pentru o porţiune dată a circuitului magnetic sunt cunoscute tensiunea
magnetică um şi fluxul F , reluctanţa ei se determină cu expresia:
u
Rm = m (4.2)
F
u
Reluctanţei magnetice Rm îi corespunde rezistenţa electrică R = . Dacă
i
inducţia magnetică este constantă ca mărime şi ca sens pentru fiecare punct al
porţiunii examinate a circuitului magnetic, reluctanţa magnetică se poate
determina cu expresia:
l
Rm = (4.3)
m·S
unde:
m – permeabilitatea magnetică;
l – lungimea;
S – secţiunea porţiunii circuitului magnetic.
Expresia (4.3) este similară cu expresia pentru determinarea rezistenţei
l 1 l
circuitului electric în curent continuu R = r = � , unde permeabilitatea
S g S
magnetică m corespunde conductivității specifice g .

77
 Circuitele magnetice, analog circuitelor electrice sunt neramificate şi
ramificate, cu una sau câteva surse de t.m.m.. Similar circuitelor electrice, unde
se admite sensul pozitiv al curentului, aici se admite de asemenea pentru fluxul
F . Se admite că sensul fluxului magnetic coincide cu sensul liniilor inducţiei
magnetice (linii magnetice).
În circuitele liniare B şi H sunt coliniari. Dependenţa B= f(H) pentru diferite
materiale feromagnetice reprezintă curba de magnetizare pentru materialul
respectiv. Laturile circuitelor magnetice se caracterizează prin aceea, că fluxul
magnetic este identic indiferent de secţiunea lor transversală. Laturile se compun
din una sau câteva porţiuni. Prin porţiune se înţelege parte a circuitului magnetic
ce are secţiunea neschimbată şi este realizată din material omogen.

fig.4.1. a Reprezentarea unui fig.4.2. b Reprezentarea unui

circuit magnetic neramificat cu circuit magnetic cu trei coloane
întrefier (l0) şi întrefier (l0)
În fig.4.1 a este prezentat circuitul magnetic neramificat cu două porţiuni:
 una este din material feromagnetic cu lungimea l;
 cealaltă este întrefierul cu lungimea l0.
În fig.4.1b este prezentat circuitul magnetic cu trei coloane, formate între
nodurile a şi b cu lungimile corespunzătoare l1, l2 şi l'3 + l''3 + l0 . A treia coloană
are două părţi: una este din material feromagnetic cu lungimea l3 = l'3 + l''3 , iar
a doua este întrefierul cu lungimea l0.
Partea principală F 0 a fluxului magnetic F al câmpului creat de excitatoare,
se închide prin conductorul magnetic şi se numeşte flux magnetic de bază
(fig.4.1 a). O mică parte din fluxul total Φ și anume fluxul F σ se închide prin
aer şi conductorul magnetic şi se numeşte flux de dispersie. Coeficientul de
dispersie k s este raportul dintre fluxul magnetic total F şi fluxul de bază F 0
� F F0 + Fs �
� ks = = �1�. Valoarea lui k s se stabileşte pe cale experimentală
� F0 F0 �
şi depinde de porţiunile de aer din conductorul magnetic şi de permeabilitatea
magnetică a materialului feromagnetic. Prin analogie cu circuitele electrice,
78
unde mediul ambiant se admite dielectric ideal şi în circuitele magnetice uneori
nu se ţine seamă de fluxul de dispersie, adică se admite F = F 0 .
Circuitele magnetice se supun legilor, analoage ca formă celor pentru
circuitele electrice. Spre exemplu, relaţia (4.2) exprimă legea lui Ohm pentru o
porţiune de circuit magnetic. Pentru circuitul magnetic neramificat se scrie:
F
Rm = (4.4)
F
Din principiul de continuitate a fluxului magnetic rezultă, că fluxul F prin
suprafaţa închisă arbitrară, totdeauna este nul. În acest caz, pentru nodurile unui
circuit magnetic se scrie egalitatea, analoagă primei legi a lui Kirchhoff pentru
circuitele electrice, adică:
n
�Fk = 0 (4.5)
k =1

În relaţia (4.5) fluxurile de intrare şi ieşire în nodul dat se admit cu semne

opuse. Dacă se au în vedere egalităţile (4.1) şi (4.4) pentru circuitul magnetic
ramificat cu câteva surse de t.m.m., se poate scrie egalitatea, potrivit legii a II-a
lui Kirchhoff pentru circuitele electrice, sau:
n 1 n n
�Fk = �Hk lk = �w k ik = �Fk R mk (4.6)
k=1 k=1 k=1 k=1

În egalitatea (4.6) se respectă aceleaşi reguli pentru semne în sumele

algebrice, ca şi la circuitele electrice. Analogia dintre circuitele magnetice şi
electrice în raport cu legile de bază şi dependenţe se extinde şi asupra metodelor
de analiză a acestor circuite. Independent de aceasta, în studiul circuitelor
magnetice, există particularităţi cunoscute.
Spre exemplu, una dintre acestea este, că ele în principiu sunt neliniare şi ca
liniare se pot examina numai prin excepţie. Iată de ce, studiul lor este similar cu
acela al circuitelor electrice neliniare, când se utilizează metodele grafoanalitice.
O altă particularitate este, că la circuitele magnetice, spre deosebire de
circuitele electrice, raportul între permeabilităţile materialelor conductoare şi
neconductoare este sensibil mai mic. Acesta este motivul apariţiei fluxurilor de
dispersie. Pe lângă aceasta, la circuitele magnetice raportul dintre dimensiunile
lor longitudinale şi transversale este mic.
Din acest motiv se admite că liniile magnetice sunt cu densitatea constantă şi
sensul pentru fiecare porţiune a circuitului este relativ convenţional. În practică
se utilizează circuite magnetice cu configuraţie relativ simplă, ce uşurează într-o
măsură cunoscută analiza lor.

79
 Circuitele magnetice, prin analogie cu circuitele electrice se pot examina ca
circuite cu t.m.m. constantă (fluxul F este continuu) şi ca circuite cu t.m.m.
variabilă (fluxul F este variabil în timp).
4.2. Analiza circuitelor magnetice cu t.m.m. continuă

Excitaţia circuitelor magnetice cu t.m.m. continuă este realizată de o bobină

(una sau mai multe), prin care trece curent continuu. În analiza acestor circuite
se pun două probleme:
 problema directă – pentru flux magnetic dat, să se determine t.m.m.;
 problema inversă – pentru t.m.m dată, să se determine fluxul magnetic.
Şi în cele două cazuri se cere a se cunoaşte dimensiunile circuitului magnetic
şi curba de magnetizare a materialului. Atunci când nu este necesară exactitate
mare, circuitele magnetice se calculează pe lungimea lor medie (pe linia geome-
trică medie), când se admite aceeaşi densitate a liniilor magnetice pe întreaga
secţiune a circuitului magnetic şi se neglijează fluxul de dispersie, adică F = F 0
.
Prin această formulare, pentru circuitul magnetic neramificat prezentat în
fig.4.1.a, se examinează problema directă – la flux magnetic dat F = F 0 , se
determină t.m.m. F=wi. Deoarece, cele două părţi ale circuitului (întrefierul cu
lungimea l0 şi porţiunea din material feromagnetic cu lungimea l) sunt conectate
în serie, fluxul magnetic în întreg circuitul are una şi aceeaşi valoare.
Dacă se admite, că secţiunea întrefierului, prin care se închide fluxul F , este
egală cu secţiunea S a porţiunii feromagnetice a circuitului, inducţiile B 0 şi B,
corespunzătoare celei de-a doua porţiuni sunt identice. Ele se determină cu
expresia:
F
B0 = B =
S
Potrivit valorii inducţiei B din curba de magnetizare a materialului
feromagnetic B=f(H) se determină intensitatea câmpului din porțiunea
feromagnetică a circuitului. În întrefier intensitatea câmpului se determină cu
expresia:
B
H0 = 0
m0

unde: m0 = 4p·10-7 H / m este permeabilitatea spaţiului gol (practic şi a aerului).

Pentru H, H0, l și l0 cunoscute, potrivit legii circuitului magnetic şi a legii a II-
a a lui Kirchhoff – expresia (4.6) se determină valoarea t.m.m. F = H0l0 + H·l .
Referitor la problema inversă, calculul se realizează grafic. Obişnuit se
construieşte caracteristica weber-amper F = f (F) , când se dau valorile arbitrare

80
ale fluxului F i şi pentru fiecare dintre acestea se calculează corespunzător
t.m.m. Fi potrivit metodicii problemei directe.
În analiza circuitelor magnetice ramificate se utilizează legile lui Kirchhoff.
Se aplică metodele grafo-analitice, analoage metodelor de analiză a circuitelor
electrice cu elemente neliniare. Mai înainte de toate se stabilesc sensurile t.m.m.,
dacă ele sunt cunoscute sau se dau sensurile pozitive pentru ele, dacă ele se aleg
(stabilesc). După aceasta se atribuie sensurile pozitive ale fluxurilor magnetice,
se stabileşte schema echivalentă şi se trece la rezolvarea ei.
Se consideră miezul magnetic al circuitului ramificat, prezentat în fig.4.1 b,
care este realizat din acelaşi material, cu secţiuni transversale S identice în toate
porţiunile lui. Se consideră date dimensiunile lui geometrice şi curba de
magnetizare a materialului, mărimea fluxului F 3 , şi se stabilește t.m.m. F=wi.
Pentru rezolvarea problemei, potrivit legilor lui Kirchhoff, pentru circuitele
magnetice, se stabileşte următorul sistem de ecuaţii:
F1 - F 2 - F 3 = 0...H3l3 + H0l0 - H 2l2 = 0;...F = H1l1 + H2l2

Pentru soluţionarea sistemului de ecuaţii de mai sus se calculează:

F B0
B0 = Bşi
3 =H 0= , după care din curba de magnetizare B=f(H) prin B 3 se
S m0
determină H3. În continuare se determină tensiunea magnetică dintre nodurile a
şi b (se utilizează a doua ecuaţie a sistemului) Umab = H 2l2 = H 3l3 + H0l0 , de
Umab
unde H 2 = . Din curba de magnetizare, prin H2 se determină B2, şi se
l2
calculează F 2 = B2·S . Prin F 2 și F 3 (utilizându-se prima ecuaţie a sistemului)
F
se determină fluxul F1 = F 2 + F 3 , după care se calculează B1 = 1 .
S
Din curba de magnetizare, pentru B1 rezultă H1. T.m.m. căutată se stabileşte
potrivit expresiei F = wi + H1l1 + H 2l2 (utilizându-se a treia ecuaţie a
sistemului).

fig.4.2. Schema echivalentă a circuitului magnetic cu trei coloane

81
 În analiza problemei inverse de mai înainte, din curba de magnetizare B=f(H)
se construiesc caracteristicile F1 = f (Um ); F 2 = f (Um ); F 3 = f (Um ) ale
elementelor neliniare din cele trei laturi ale circuitului. Aceste caracteristici se
construiesc analog caracteristicii F = f (F) de la problema inversă pentru
circuitele neramificate. După aceasta, problema se rezolvă grafic precum
problema elementelor neliniare conectate mixt.
4.3. Analiza circuitelor magnetice cu t.m.m. alternativă

Excitația circuitelor magnetice cu t.m.m. alternativă este realizează de bobina

prin care trece curentul alternativ. T.m.m. alternative, crează în miezurile
magnetice ale maşinilor, aparatelor şi transformatoarelor electrice şi ale altor
echipamente electrice câmpuri magnetice variabile. Datorită acestora, circuitele
lor magnetice se magnetizează şi apar pierderi prin fenomenul de histerezis şi
curenţi turbionari.
Se consideră spre examinare o bobină cu miez magnetic şi cu w spire, căreia i
se aplică o tensiune sinusoidală alternativă u = Um sin wt (fig.4.3 a). Curentul
alternativ i ce trece prin aceste spire ale bobinei crează câmpul magnetic
alternativ. Sub acţiunea lui, miezul magnetic se magnetizează ciclic şi în el se
degajă căldură.
Energia care se degajă de către sursa externă pentru fiecare ciclu de
magnetizare a miezului magnetic este proporţională cu suprafaţa ciclului
histerezis. Această energie, raportată la o secundă şi pentru 1 kilogram de oţel
magnetic, stabileşte pierderea specifică de putere datorată fenomenului de
histerezis.

fig.4.3. a Schema de alimentare a unei fig.4.3. b Reprezentarea caracteristicii

bobine cu miez magnetic şi w spire Weber-Ampere a bobinei cu miez
magnetic şi w spire

La variaţia câmpului magnetic din miezul feromagnetic se induce t.e.m., sub

acţiunea căreia apar în el aşa zişi curenţii turbionari (curenţi Foucault). Potrivit
regulii lui Lentz aceşti curenţi turbionari se opun cauzei iniţiale ce îi provoacă.

82
 În consecință, câmpul curenților turbionari, totdeauna acţionează împotriva
câmpului magnetic de bază şi îl reduce. Din acest motiv, curenţii turbionari care
apar la deplasarea părţilor metalice în câmpul magnetic, exercită acţiune de
frânare asupra acestora.
La trecerea curenţilor turbionari prin miezul feromagnetic, el se încălzeşte, iar
puterea consumată pentru încălzire stabileşte aşa numitele pierderi datorate
curenţilor turbionari. În practică, pierderile datorate curenţilor turbionari şi
fenomenului de histerezis apar simultan, încât ele se evaluează în comun ca
pierderi de putere activă în fierul magnetic pFe = pFeH + pFeT . Ele depind de
pătratul amplitudinii inducţiei magnetice a câmpului, și la frecvenţe date f şi
construcţie a circuitului magnetic stabilită, se determină cu expresia:
2
pFe = k Fe·Bm ·G (4.7)
unde:
k Fe - coeficient care depinde de marca oţelului magnetic şi de frecvenţa
de magnetizare f;
G - masa miezului magnetic.
Pentru reducerea pierderilor în miezul magnetic al diferitelor echipamente
electromecanice, acesta se execută din material magnetic moale, cu inducţie
remanentă mică şi forţă coercitivă de asemenea redusă (pierderi de histerezis
mici). Pe lângă aceasta, miezul magnetic nu este compact ci sub formă de
pachete de tole subţiri izolate între ele, din oţel electrotehnic (aliat cu siliciu
pentru creşterea permeanţei specifice), prin care se reduce mărimea curenţilor
turbionari.
Contrar acesteia, pierderile în miezul magnetic, nu se pot înlătura, motiv
pentru care în echipamentele de putere de c.a. se iau măsuri speciale de răcire a
circuitelor magnetice şi de asemenea şi pentru înfăşurările lor de excitaţie. Prin
urmare, în miezul magnetic al bobinei examinate apar pierderi de putere activă.
Dacă se admite că inducţia magnetică B rămâne constantă în toate punctele
secţiunii S a circuitului magnetic, fluxul magnetic de bază pentru o spiră este
F 0 = B·S . Fluxul magnetic de bază total al bobinei (fluxul total de înlănţuire)
este Y 0 = w·F 0 .
La creşterea curentului prin bobină, creşte şi fluxul Y 0 . Datorită saturaţiei
miezului magnetic, caracteristica Weber-Ampere a bobinei Y 0 = f (i) este
neliniară (fig.4.3 b). Ea este asemănătoare curbei de magnetizare B=f(H) a
materialului, din care este executat miezul magnetic.
Fluxul magnetic total de dispersie este Y s = wF s ( F s este fluxul fascicular
de dispersie înlănţuit cu fiecare spiră a bobinei). Deoarece Y s se închide prin
aer, care este mediu cu reluctanţă magnetică mare, atunci Y s << Y 0 . Pe lângă
aceasta, aerul este mediu magnetic liniar ( m0 -constant), datorită căruia
dependenţa Y s = f (i) este liniară sau:

83
 Y s = Ls i ,
unde:
Ls - coeficientul de proporţionalitate, numit inductivitate de dispersie a
bobinei şi se exprimă în Henry [H].
Dependenţa neliniară a fluxului de bază Y 0 de curentul i arată că bobina cu
miez magnetic este un element neliniar. Din aceasta rezultă, că independent de
tensiunea sinusoidală aplicată u = Um sin wt , curentul prin bobină şi căderile de
tensiune datorate lui, sunt nesinusoidale. Iată de ce, în analiză, pentru calculul
aproximativ al proceselor periodice din bobină se poate aplica metoda
sinusoidelor echivalente. Potrivit acestei metode, curentul nesinusoidal se
substituie cu curentul sinusoidal echivalent, cu valoarea efectivă Ie egală cu
valoarea efectivă I a curentului nesinusoidal, adică:

Ie = I = I12 + I32 + ... + ,

Diferenţa de fază dintre tensiunea de alimentare şi curentul sinusoidal

echivalent se determină din condiţia de conservare a aceleiaşi puteri în
regimurile de curent nesinusoidal şi de curent sinusoidal echivalent, adică:
P P
cos j = =
U·Ie U·I
Mai jos, pentru uşurare în expunere, indicele „e” pentru curentul sinusoidal
echivalent nu se scrie, dar rezultă a se subînţelege. Aplicarea metodei
sinusoidelor echivalente permite utilizarea metodei simbolice în analiza
proceselor. La trecerea curentului i prin bobină, pe rezistenţa activă R a bobinei,
apare căderea de tensiune Ri.
dY 0
Pe lângă aceasta, în bobină se induc t.e.m. de autoinducţie e0 = - şi
dt
dY s
t.e.m. de dispersie es = - defazate cu unghiul p / 2 în urma fluxurilor
dt
corespunzătoare Y 0 şi Y s ce le induc. Aceste t.e.m. se echilibrează de căderile
de tensiuni corespunzătoare, adică u = -eşi u = e- . Atunci, potrivit legii a II-
0 0 s s

a a lui Kirchhoff, pentru conturul bobinei se scrie egalitatea:

dY 0 di
u = Ri + u 0 + u s = Ri + + Ls (4.8)
dt dt
În formă simbolică, relaţia (4.8) capătă forma:
U = R·I + U 0 + U s = R·I + jwY 0 + jwLs I (4.9)

84
 Pentru analiza procesului periodic din circuit, se admite că sunt daţi
parametrii bobinei R, Lşi s w , dimensiunile circuitului magnetic şi
proprietăţile materialului, din care se realizează, precum şi fluxul magnetic total
și de bază Y 0 = Y 0m sin wt . Se determină curentul prin bobină şi tensiunea la
bornele ei.
Mai întâi, prin y 0 se determină U 0 = jwy 0 . După aceasta se calculează
y
F 0 = 0 şi potrivit metodei de analiză a circuitelor magnetice neramificate
w
(problema directă) se determină curentul de magnetizare Im care este în fază cu
fluxul y 0 .

fig.4.4. a Reprezentarea fig.4.4. b Reprezentarea fig.4.4. c Diagrama

fazorială a mărimilor fazorială a curentului fazorială a ecuaţiei 4.9
complexe Ψ0, U0 și Iμ prin bobină I=Iμ+Ia

În fig.4.4 a sunt prezentate grafic complexele y 0 , Uşi 0 I m . Raportul

fazorial dintre Uşi 0 I m este caracteristic pentru circuitul cu caracter pur
inductiv. Dar în circuit, după cum s-a arătat, există şi pierderi active de putere în
fier pFe. Pentru frecvenţă f şi construcţie a circuitului magnetic dată, pierderile în
fier pFe se determină din egalitatea (4.7) unde:
F Y
Bm = 0m = 0m (S – secţiunea circuitului magnetic, w – numărul spirelor
S wS
bobinei).
În consecinţă, în circuit, pe lângă curentul de magnetizare Im trebuie să treacă
şi un anumit curent activ Ia care este în fază cu căderea de tensiune U 0 . Mărimea
curentului activ Ia trebuie să fie aceea care îndeplineşte condiţia:

pFe = U0Ia cos 0o = U0Ia

Curentul efectiv I prin bobină este suma dintre Işi

m I a (fig.4.4 b). El este
defazat faţă de fluxul Y 0 cu unghiul a , ce depinde de pierderile din fierul

85
magnetic. Potrivit relaţiei (4.9), curentul I crează pierderile de tensiune RI şi
jwLs I care însumate cu U 0 determină tensiunea U la bornele bobinei. După
acest raționament se obţine digrama fazorială a bobinei cu miez feromagnetic
(fig.4.4 c), ce reprezintă soluţionarea grafică a egalităţii (4.9). În fig.4.5 se
prezintă schema echivalentă a bobinei cu miez feromagnetic.

fig.4.5. Schema echivalentă a bobinei cu miez feromagnetic

Ea constituie un model de calcul al bobinei reale (există şi schema în paralel).

Constă din:
 elemente liniare R, Lşi s R 0 (rezistenţa fictivă ce corespunde
pierderilor active din fierul magnetic);
 un element neliniar L0 – bobina neliniară idealizată. Aceasta nu are
pierderi în miezul magnetic, nici inductivitate de dispersie şi nici
rezistenţă activă a conductorului, dar se caracterizează numai cu
caracteristica neliniară Weber-Amper.
Dependenţele examinate, sunt baza teoriei tuturor echipamentelor
electrotehnice cu miez feromagnetic ca maşini şi transformatoare electrice.

86
 PARTEA A II – A
MAŞINI ELECTRICE

PART II - ELECTRICAL MACHINERY

87
 ЧАСТ II: ЕЛЕКТРИЧЕСКИ МАШИНИ.

CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE
1.1 Generalităţi

Transformatoarele şi maşinile electrice sunt unele dintre cele mai importante

aplicaţii practice ale fenomenelor electromagnetice. Maşinile electrice sunt
echipamente electromecanice ce convertesc energia mecanică în energie
electrică sau invers, după cum ele funcţionează în regim de generator electric
sau de – motor electric. Principiul de funcţionare al maşinilor electrice se
bazează pe următoarele două fenomene:
a) fenomenul de inducţie electromagnetică – adică inducţia de t.e.m. în
conductoarele ce se deplasează în câmpul magnetic continuu staţionar
sau în conductoare imobile situate în câmp magnetic nestaţionar, de
mărime constantă;
b) fenomenul de apariție a forţelor electromagnetice ca urmare a
interacțiunii dintre câmpul magnetic şi conductoarele parcurse de
curent electric.

88
 Mașinile electrice rotative au două armături:
a) inductorul reprezintă sistemul electromagnetic ce crează câmpul
magnetic inductor (de excitație);
b) indusul reprezintă sistemul ce conține înfășurarea (înfășurările)
în care se induc t.e.m.
În procesul de funcţionare al maşinilor electrice, una din cele două armături
este imobilă şi se denumeşte stator, iar cealaltă parte mobilă este numită rotor.
Maşinile electrice se pot construi pentru funcţionare în curent continuu sau
alternativ.
În grupa maşinilor electrice, obişnuit se includ şi transformatoarele, care în
calitate de echipamente electromagnetice staţionare nu reprezintă maşini
electrice în adevăratul sens al cuvântului şi nu transformă energia electrică într-o
altă formă de energie ci modifică numai parametrii ei.
Procesele electromagnetice din transformatoare au la bază tot fenomenul de
inducție electromagnetică ca și mașinile electrice. Aceasta permite a se studia
transformatorul electric în comun cu mașinile electrice de curent alternativ.
Transformatoarele conțin următoarele părţi de bază:
a) două (sau mai multe) înfăşurări cuplate magnetic – una este
înfăşurarea primară ce primeşte energia electrică de transformat şi a
doua (pot fi mai multe decât una), înfăşurarea secundară de la care
se obţine energia electrică cu parametrii transformaţi;
b) circuitul magnetic pentru crearea cuplajului magnetic mai puternic
dintre înfăşurări.
Spre deosebire de maşinile electrice, transformatoarele electrice au părţile
componente imobile cărora le lipseşte mişcarea relativă dintre conductoare şi
câmpul magnetic. Iată de ce pentru funcţionarea lor este necesară crearea
câmpului magnetic variabil, adică transformatoarele electrice funcţionează
numai în curent alternativ.
Maşinile şi transformatoarele electrice sunt construite şi destinate să lucreze
în condiţii date, ce determină regimul lor nominal de lucru. Mărimile ce
caracterizează regimul nominal de lucru, sunt numite nominale. Una dintre
mărimile nominale de bază pentru transformatoarele electrice este puterea
nominală ce reprezintă puterea aparentă la bornele circuitului secundar (S2n)
exprimată în VA, kVA şi MVA, pentru care nu sunt depășite limitele de încălzire
admisibile ale elementelor componente în condiții de mediu indicate (STAS-
1703/2-80).
Prin puterea nominală a generatoarelor electrice se înţelege puterea electrică
utilă (puterea UnIn, la bornele rotorice) exprimată în W sau kW, respectiv puterea
maximă pe care ele o dezvoltă fără a se depăși încălzirea maximă admisibilă a
diferitele lor părți componente. Pentru motoare, puterea nominală reprezintă
puterea mecanică la arbore (MnΩn), exprimată de asemenea în W sau kW, pe
care o cedează mecanismului de lucru antrenat, cu respectarea aceleiași
condiții(ne depășirea încălzirii admisibile potrivit clasei de izolaţie).

89
 Puterea nominală ca şi alte mărimi nominale: curentul nominal, tensiunea
nominală, factorul de putere nominal, turaţia nominală, precum şi alte date se
înscriu pe tăbliţa fixată pe carcasa maşinii electrice sau transformatorului în
uzina producătoare.
Maşinile şi transformatoarele electrice sunt elementele de bază ale oricărui
sistem energetic sau sistem electromecanic de acţionare. De aceea este necesar a
se cunoaşte atât teoria cât şi fenomenele ce au loc în acestea în timpul
exploatării lor.
1.2. Clasificarea maşinilor electrice

Maşinile electrice pot fi clasificate după diferite criterii. După regimul lor de
funcţionare, acestea sunt: generatoare, motoare, convertizoare, amplificatoare,
regulatoare ş.a.
Având în vedere natura curentului ce străbate înfășurările, maşinile electrice
sunt de c.c. şi de c.a. În grupa maşinilor de c.a. sunt cuprinse în principial
maşinile asincrone şi sincrone. Tot în această grupă, convenţional se includ şi
transformatoarele.
După procedeul de răcire, maşinile sunt cu ventilaţie naturală şi forţată (cu
ventilator). În funcţie de gradul de protecţie (IP00-IP68), maşinile electrice se
separă în următoarele grupe mai importante:
a) deschise – nu au dispozitive de protecţie a părţilor în rotaţie sau
conducătoare de curenţi;
b) închise – nu au orificii-deschizături (în această grupă sunt incluse şi
maşinile protejate ermetic, care nu lasă să treacă
umezeala la cufundarea lor completă în apă);
c) protejate– au dispozitive pentru protecţia maşinii împotriva
pătrunderii corpurilor străine, picăturilor de apă ş.a.;
d) antiexplozive se execută în mantale speciale antiexplozive, care previn
pătrunderea în interiorul maşinii a gazelor explozive, fără
a transmite flăcări sau scântei din interior spre exterior
sau în sens invers.
Datorită condiţiilor de exploatare grele din mine şi locurile de cercetări
geologice, o mai mare parte a maşinilor electrice utilizate sunt protejate
împotriva atingerii părţilor în mișcare, pătrunderii corpurilor şi a apei în ele.
Notaţia convenţională a acestei protecţii include literele IP şi două cifre. Prima
cifră (de la 0 la 6) stabileşte convenţional protecţia împotriva atingerii părţilor
lor în mişcare şi pătrunderii corpurilor, iar a doua cifră (de la 0 la 8) - împotriva
pătrunderii apei. Cu cât este mai mare ordinul cifrei corespunzătoare, cu atât este
mai mare gradul de protecţie.
În minele cu mediu exploziv (pericol de gaze şi praf) şi de asemenea şi în
spaţiile cu pericole chimice se utilizează maşini antiexplozive. Ele se clasifică
după grade speciale de protecţie ale echipamentelor electrice antideflagrante.

90
 Având în vedere forma de mişcare a părţii lor mobile, maşinile electrice se
divid în rotative şi liniare (cu mişcare progresivă). De obicei în industrie se
aplică în principal maşini electrice rotative. În funcţie de puterea nominală
maşinile electrice se împart în următoarele grupe:
 micromaşini – până la 0,5 kW;
 maşini de putere mică – de la 0,5 kW până la 20 kW;
 maşini de putere medie – de la 20 kW până la 250 kW;
 maşini de putere mare – peste 250 kW.
Clasificarea maşinilor electrice după putere este convenţională şi aproximativă.

CAPITOLUL 2
MAŞINI DE CURENT CONTINUU
2.1. Noţiuni generale. Construcţia şi principiul de funcţionare

Toate maşinile electrice, inclusiv maşinile de c.c. sunt reversibile, adică

aceeaşi maşină în condiții stabilite poate funcţiona ca generator, iar în alte
condiții - ca motor. De aici decurge similitudinea (asemănarea) corespunzătoare
a circuitelor magnetice şi electrice la generatoare şi motoare şi de asemenea şi
identitatea proceselor fizice din maşinile de c.c. Aceasta permite examinarea
comună a seriei de probleme referitoare la generatoarele, dar şi la motoarele de
c.c.
Principiul de funcţionare al maşinilor de c.c. se bazează pe fenomenul
inducţiei electromagnetice şi interacţiunii conductoarelor parcurse de curenți cu
cîmpul magnetic fix în spațiu și constant în timp. Inductorul este statorul, în
interiorul căruia se plasează partea mobilă a maşinii (rotorul), în canalele căruia
sunt dispuse spirele înfăşurării indusului, adică indusul este rotorul. Prin
urmare, în maşinile electrice de c.c. se induc t.e.m. în spirele mobile ale
rotorului iar conductoarele rotorice prin care trece curentul, interacţionează cu

91
câmpul magnetic imobil. Schema de principiu a maşinii de c.c., este prezentată
în fig.2.1.

Înfășurarea de excitație a
polilor inductori
Jugul statoric
Înfășurarea indusului
Miezul magnetic al polilor
inductori (de excitație)
Miezul magnetic
al indusului

Colector
Perie

fig. 2.1. Schema de principiu a maşinii de c.c.

Din figură se observă că statorul conţine carcasa maşinii de care sunt fixaţi
polii principali cu înfăşurările lor de excitaţie a căror destinaţie este de a crea
câmpul magnetic de bază. Statorul poate să conţină şi poli auxiliari (în figură nu
sunt prezentaţi), destinaţia lor fiind examinată la pct.2.2.
Carcasa maşinilor de c.c. se realizează masiv, din oţel turnat, încât datorită
mărimii constante şi imobilităţii câmpului magnetic, în această parte a maşinii
lipsesc pierderile datorită curenţilor turbionari și fenomenului de histerezis.
În interiorul inductorului se plasează armătura cilindrică a indusului, fixată pe
arbore. În crestăturile de pe suprafaţa acesteia se plasează înfăşurarea indusului.
Referitor la miezul magnetic al indusului, la rotirea sa în câmpul magnetic
imobil, în el se induc curenţi turbionari. Iată de ce acesta se realizează ca un
pachet din tole subţiri ştanţate din table de oţel electrotehnic și izolate una față
de alta. Vederea unei astfel de tole subţiri este prezentată în fig.2.2.

92
 fig.2.2. Vedere a unei tole a miezului magnetic rotoricştanţată din tablă de oţel electrotehnic
Pentru reducerea pierderilor datorită curenţilor turbionari, miezul magnetic al
polilor principali ai maşinii de asemenea se realizează din tole de oţel
electrotehnic. Vederile exterioare ale celor două părţi de bază ale maşinii de c.c.
(inductorul şi indusul) sunt prezentate în fig.2.3. Pe lângă acestea, o parte
specifică a maşinilor de c.c. este aşa numitul colector. El este un corp cilindric
inelar, ce cuprinde lamelele 1 de cupru izolate între ele (fig.2.4.).
Colectorul se fixează izolat pe arborele indusului, iar lamelele lui, separat se
conectează cu înfăşurarea indusului potrivit unor anumitor reguli. Pe colectorul
în rotaţie alunecă periile din grafit sau cupru grafitat, imobile în procesul de
funcţionare, cu ajutorul cărora se obţine legătura electrică dintre înfăşurarea
indusului în rotaţie şi circuitul extern al maşinii.
Destinaţia colectorului este de a închide prin procedeu corespunzător
înfăşurarea indusului, încât în circuitul exterior (la consumator) să se obţină
t.e.m. de sens constant în regimul de generator sau la arborele maşinii să se
creeze moment electromagnetic de sens constant în regimul de motor.
Ventilator

Colector

Indus

Inductor

93
fig.2.3. Vederi exterioare pentru armăturile rotorică (indusul) şi statorică (inductorul) ale unei
maşini de c.c.

Lamele de colector

fig.2.4. Vedere combinată cu secţiune longitudinală a colectorului mașinii de c.c.

Pentru clarificarea rolului colectorului, mai întâi se examinează principiul de

funcţionare al generatorului electric. În fig.2.5 se prezintă schema de principiu a
maşinii electrice simple cu o pereche de poli principali imobili (nord N şi sud S),
care crează fluxul magnetic de mărime constantă cu sensul de la N la S. În
spaţiul dintre poli se plasează indusul (partea rotativă a maşinii), pe suprafaţa
căruia în plan diametral este fixată spira ab-cd.
Capetele spirei sunt conectate la două inele fixate pe arborele maşinii, izolate
faţă de el şi între ele. Pe cele două inele calcă cele două perii A şi B la care se
leagă circuitul exterior. În acesta este conectat convenţional ca consumator o
lampă electrică.
Se consideră indusul rotit de un motor primar (nu este arătat în figură) cu
viteza unghiulară w (sau turaţia n = w / 2p ) în sensul invers de mişcare al acelor
ceasornicului. Potrivit legii inducţiei electromagnetice, t.e.m. indusă în
conductorul ce roteşte în câmpul magnetic continuu (constant), se determină cu
expresia:
dY
e=- sau e = Blvsin S (B : v)
dt
Deoarece conductoarele ab şi cd ale spirei se află în condiţii identice – unul
faţă de polul N, iar celălalt faţă de polul S, este suficient a se examina procesul,
prin care într-un dintre ele (ex. conductorul ab) se excită t.e.m.
Pe întreaga lungime activă l a conductorului, adică acea parte a lui, care
intersectează liniile magnetice ale câmpului, inducţia B are aceeaşi valoare.
Dacă conductorul se deplasează cu viteza v (v - este viteza periferică a

94
conductorului) faţă de câmpul magnetic, valoarea t.e.m. induse în el este e=Blv.
În mod cu totul similar se determină şi valoarea t.e.m. induse în conductorul cd.
Sensurile celor două t.e.m. în cele două conductoare se determină potrivit
regulii mâinii drepte şi sunt indicate în fig.2.5 cu săgeţi. Din figură se observă că
t.e.m. rezultantă din spira ab-cd reprezintă suma t.e.m. induse în cele două
conductoare, adică es = 2ec = 2Blv . Sub acţiunea acestei t.e.m., în circuitul
exterior trece curent electric în sensul de la peria A la peria B. Atunci când spira
se roteşte cu acel unghi încât ea se află în axa neutră geometrică - a.n.g.
perpendiculară pe axa polilor inductori, t.e.m. indusă în conductoare este nulă.
La deplasarea conductorului ab în zona polului S şi conductorului cd în zona
polului N, t.e.m. induse sunt opuse celor arătate în fig.2.5, şi curentul din
circuitul exterior trece de la peria B la peria A.

ATENȚIE FIGURA CU DOUĂ INELE

fig.2.5. Explicativă privind principiul de funcţionare al generatorului de curent alternativ

În consecinţă în înfăşurarea indusului se induce t.e.m. alternativă şi

generatorul în raport cu circuitul exterior reprezintă un generator de curent
alternativ. Curba t.e.m. din înfăşurarea indusului şi din circuitul exterior este
prezentată în fig.2.6 a şi prezintă o formă trapezoidală (nesinusoidală), deoarece
câmpul magnetic nu este uniform distribuit în întrefierul dintre inductor şi indus.
Se consideră schimbată forma maşinii examinate până acum, încât capetele
spirei ab-cd în locul celor două inele se conectează la două segmente de cupru
(două semiinele-lamele de colector), fig.2.7.

95
 fig.2.6. a,b Formele t.e.m. indusă în spira în rotaţieînainte de redresare (a) şi după redresare
(b)

fig.2.7. Maşina de c.c. cu colectorul compus din două semiinele de cupru (explicativă pentru
funcţionarea generatorului de c.c.)

Atunci, prin rotaţia spirei, periile A şi B se conectează tot timpul cu

conductorul care se află în zona unuia şi aceluiaşi pol (în cazul periei A – cu
conductorul de sub polul N şi peria B – cu conductorul de sub polul S). Prin
acest procedeu, t.e.m. alternativă indusă în înfăşurarea indusului se redresează
prin ansamblul colector-perii, iar curentul prin circuitul exterior totdeauna trece
în sensul de la peria A la peria B. Prin urmare, maşina examinată reprezintă
generatorul de c.c. cu bornele „+” – peria A şi „-” peria B, în raport cu circuitul
exterior. Curba t.e.m. din circuitul exterior este prezentată în fig. 2.6 b.
Atunci când maşina funcţionează ca motor, înfăşurarea indusului se
conectează prin perii şi colector la sursa de energie electrică (fig.2.8).

96
 fig.2.8. Maşină de c.c. în regimul de funcţionare ca motor

Prin conductoarele înfăşurării indusului trece curentul I a ce interacţionează cu

câmpul magnetic de bază de inducţie B, creat de polii de excitaţie ai maşinii.
Asupra conductoarelor ab şi cd cu lungimea activă l se exercită forţele mecanice
F = BIalsin a(F = BIal pentru a = p / 2) , unde a este unghiul dintre sensurile
curentului Ia şi inducţiei magnetice B. Sensurile forţelor electromagnetice se
determină potrivit regulii mâinii stângi. Forţele ce acţionează asupra spirei ab-
cd, determină cuplul de forţe prin care se crează momentul electromagnetic
M=Fd, unde d este depărtarea între punctele de aplicaţie ale forţelor. Sub
acţiunea acestui moment rotorul maşinii se roteşte în sensul invers mişcării
acelor de ceasornic. Pentru a se întreţine rotorul în mişcare este necesar ca
momentul electromagnetic să aibă acelaşi sens.
În acest sens, la trecerea conductoarelor ab şi cd din zona unui pol în zona
celuilalt pol, este necesar a se schimba şi sensul curentului prin ele. Aceasta se
realizează prin ansamblul colector-perii. În acelaşi timp, trecându-se de la regula
mâinii stângi la regula mâinii drepte, se observă că, la sensuri identice ale
liniilor magnetice şi curentului din înfăşurarea indusului, sensurile de rotaţie ale
rotorului în regimurile de motor şi generator sunt opuse.
Pentru a se obţine constante nu numai ca sens, dar şi ca mărime, t.e.m. la
generatoare şi cuplul electromagnetic la motoare, în crestăturile rotorului se
plasează un număr mai mare de spire conductoare numite secţii. Prin secţie se
înţelege o parte a înfăşurării indusului, care constă din una sau mai multe spire
conectate în serie. Capetele secţiilor se conectează la două lamele de colector. În
consecinţă, în acest caz, colectorul este compus nu din două segmente ci dintr-o
mulţime de lamele de colector.
Depărtarea dintre începutul şi sfârşitul fiecărei secţii, măsurată pe colector, în
număr de lamele de colector se numeşte pasul la colector. În fig.2.9 este
prezentată dispoziţia de principiu a conductoarelor secţiei 1 şi lamelelor de
colector 2.

97
 fig.2.9. Dispunerea de principiu a conductoarelor secţiei 1 şi lamelelor de colector 2

fig.2.10. a, b Schema desfăşurată a înfăşurăriibuclate simple (a); forma unei secţii buclate (b)

Procedeul de conexiune al secţiilor diferite într-o înfăşurare comună

determină schema înfăşurării. Cele mai simple scheme sunt cele buclate (formă
de buclă) şi ondulate (formă de undă). În fig.2.10 a, b sunt prezentate
corespunzător forma generală a înfăşurării buclate simplu desfăşurată şi forma
unei secţii buclate. În fig.2.11 a şi b este prezentată forma generală a înfăşurării
schemei ondulate simplu desfăşurată şi forma unei secţii ondulate.

Secție

fig.2.11. a, b Schema desfăşurată a înfăşurării ondulate simplu (a), schema unei secţii
ondulate (b)

98
 Înfăşurarea indusului se separă prin periile maşinii în ramuri paralele (căi de
curent). Prin cale de curent se înţelege secţii conectate în serie ale înfăşurării în
care se induc t.e.m. cu acelaşi sens.
Se admite a se nota prin a numărul perechilor căilor de curent în paralel, iar
numărul căilor de curent în paralel este 2a. Acest număr depinde de tipul
înfăşurării. Astfel, la înfăşurarea ondulată (simplă 2a=2p; multiplă 2a=2m),
iar la înfăşurarea buclată (simplă 2a=2p; multiplă 2a=2mp). Se consideră că
prin p se notează numărul perechilor de poli ai maşinii, iar numărul de poli este
2p.
La maşinile electrice de c.c. se utilizează şi noţiunea de pas polar, notat cu t ,
prin care se înţelege porţiunea din circumferinţa exterioară a indusului,
corespunzătoare unui pol. Dacă D – diametrul indusului, pasul polar este
pD
t= .
2p
2.2. Reacţia indusului. Compensarea câmpului de reacţie

Fiecare maşină electrică de c.c. are în componenţa sa două circuite cuplate

electromagnetic. Unul dintre acestea este circuitul înfăşurării de excitaţie, ce
crează câmpul magnetic de bază din maşină şi este numit primar. Circuitul
electric secundar reprezintă înfăşurarea indusului maşinii. Atât timp cât prin
circuitul secundar (înfăşurarea indusului) nu trece curent, acest circuit nu
influenţează asupra câmpului magnetic de bază inductor creat de circuitul
primar.
La trecerea curentului prin înfăşurarea indusului se crează câmpul magnetic
indus (secundar) care interacţionează cu câmpul magnetic inductor şi potrivit
principiului lui Lentz tinde a îl slăbi (reduce) şi deforma. Cu alte cuvinte,
circuitul indusului exercită acţiune electromagnetică inversă (acţiune
demagnetizată), având ca efect obţinerea câmpului magnetic rezultant,
determinat de regimul de lucru al maşinii electrice. Această acţiune (influenţă) a
câmpului magnetic creat de înfăşurarea indusului asupra câmpului magnetic
inductor poartă denumirea de reacţia curentului din indus (reacția indusului).
În fig.2.12 a este prezentat fluxul magnetic al câmpului inductor în absenţa
reacţiei electromagnetice a înfăşurării indusului (nu trece curent prin înfăşurarea
indusului).
În fig.2.12 b se prezintă câmpul magnetic creat numai de înfăşurarea
indusului cu polii echivalenţi Na şi Sa, în absenţa câmpului magnetic inductor.
Pentru sensul dat al curentului prin înfăşurarea indusului se indică sensul liniilor
magnetice ale câmpului, determinat potrivit regulii burghiului drept. Câmpul
înfăşurării indusului este orientat transversal faţă de câmpul magnetic inductor.
În fig.2.12 c se prezintă câmpul magnetic rezultant obţinut prin suprapunerea
celor două câmpuri, la funcţionarea normală a maşinii în sarcină. Se arată că

99
datorită interacţiunii dintre câmpul de bază şi câmpul indusului, câmpul
rezultant este deformat şi decalat cu unghiul a faţă de axa polară.

fig.2.12. Explicativă privind reacţia indusului: a) câmpul magnetic inductor în absenţa

reacţiei electromagnetice a indusului (Ia=0); b) câmpul magnetic indus (de reacţie)
în absenţa câmpului magnetic inductor(Ie=0); c) câmpul magnetic rezultant
obţinut prin suprapunerea celor două câmpuri (inductor şi indus) din maşină.
Mărimea unghiului a depinde de mărimea curentului Ia prin înfăşurarea
indusului. Cu unghiul a este rotită şi axa neutrală (fig.2.12 c) – aceasta este
numită axa neutră fizică, care este deplasată cu unghiul a faţă de axa neutră
geometrică.

fig.2.13. Compensarea reacţiei indusului prin plasarea de poli auxiliari în axa neutră
geometrică a maşinii

100
 Deplasarea axei neutre este în sensul de rotaţie al indusului în regim de
generator şi invers sensului de rotaţie al indusului în regimul de motor al
maşinii. Aceasta este aşa, deoarece la acelaşi sens al curentului prin înfăşurarea
indusului, sensul de rotaţie al indusului în regimurile de motor şi generator este
diferit. Deformarea şi slăbirea câmpului magnetic înrăutăţesc condiţiile de
funcţionare ale maşinii de c.c. Pentru compensarea reacţiei curentului indusului
în zona axei neutre geometrice se plasează polii auxiliari (fig.2.13).
Ei crează de asemenea câmp transversal, dar de sens opus câmpului indus şi îl
compensează. Pentru compensarea completă, înfăşurările polilor auxiliari se
conectează în serie cu înfăşurarea indusului. Astfel, la fiecare variaţie a
curentului indusului, prin care se modifică şi reacţia indusului, se modifică şi
mărimea câmpului de compensaţie creat de polii auxiliari.
La maşinile de puteri mai mari şi în special la maşinile cu variaţie rapidă a
sarcinii, ex. motoarele pentru macarale, mecanisme de ridicat ş.a. sau la
generatoarele ce alimentează aceste motoare, alături de polii auxiliari se
utilizează o înfăşurarea specială, numită de compensaţie. Această înfăşurare se
plasează în crestături practicate în tălpile polare ale polilor principali (fig.2.14).
Înfăşurarea de compensare se înseriază cu înfăşurarea indusului şi serveşte la
compensarea reacţiei indusului în zona polilor principali. Atunci când maşina
are înfăşurare de compensare, se poate considera că reacţia indusului este
compensată peste tot. Maşinile cu înfăşurare de compensare sunt mai sigure dar
mai complicate constructiv şi mai costisitoare.

fig.2.14. Secţiune transversală prin maşina de c.c. cu poli principali, poli auxiliari şi înfăşurare
de compensare în tălpile polilor principali

2.3. Comutaţia. Procedee de îmbunătăţire a procesului de comutaţie

Comutaţia curentului în maşinile de c.c. este exclusiv foarte importantă pentru

exploatarea lor. Desfăşurarea corectă a procesului de comutaţie este direct legată
de funcţionarea fără scântei a maşinii. Procesul de comutaţie constă în aceea că
în timpul rotaţiei indusului, secţiile separate ale înfăşurării indusului, se comută
cu ajutorul periilor dintr-o cale de curent în alta, iar curentul din secţiile în
comutare variază ca mărime şi ca sens.

101
 În fig.2.15 a, b, c, d se prezintă schematic momente succesive ale procesului
de trecere dintr-o cale de curent în alta a secţiei k (secţia de comutaţie), ce face
contact cu lamelele de colector 1 şi 2. Cu săgeată se indică sensul de deplasare al
secţiei în comutație împreună cu lamele de colector faţă de peria imobilă, prin
care trece curentul 2Ik.

fig.2.15. a, b, c, d Explicativă privind desfăşurareaprocesului de comutaţie la maşina de c.c.

Pentru simplitate în examinarea procesului se neglijează grosimea stratului de

izolaţie dintre lamelele de colector şi se admite că lăţimea periei este egală cu
lăţimea unei lamele de colector. Se consideră că iniţial secţia k este într-o cale de
curent a înfăşurării indusului şi curentul prin ea este egal cu Ik (fig.2.15 a).
La rotaţia rotorului în sensul de mişcare al acelor de ceasornic, în momentul
următor peria începe a face contact şi cu lamela de colector 1 (fig.2.15 b), prin
care secţia k este scurtircuitată. Curentul prin ea se reduce, încât o parte din
curentul 2Ik, ce trece prin perie, se scurge prin lamela de colector 1. Totodată se
poate admite, că curentul prin lamelele de colector 1 şi 2 se distribuie
proporţional cu mărimea suprafeţelor lor de contact cu peria.
În continuare, în rotaţia indusului, dacă se neglijează influenţa altor factori,
curentul i prin secţia în comutaţie va continua a se reduce potrivit unei legi
liniare, proporţional cu creșterea suprafeţei de contact dintre perie şi lamela de
contact 1. În momentul, când suprafeţele de contact dintre perie şi lamelele de
colector 1şi 2 se egalează, curentul i prin secţia k devine nul. În momentul
următor, suprafaţa de contact dintre perie şi lamela de colector 1 devine mai
mare decât aceea dintre perie şi lamela de colector 2, datorită căreia curentul i
prin secţia k schimbă de sens (fig.2.15 c).
În continuare curentul i creşte după o lege liniară şi în momentul, când peria
face contact numai cu lamela de colector 1 (fig.2.15 d), el devine egal cu Ik, dar
trece în sens invers celui dinaintea comutaţiei. Din acest moment secția k este
comutată și se află în altă cale de curent a înfășurării indusului.

102
 În consecinţă, în timpul de la începutul până la sfârşitul comutaţiei, care se
numeşte perioada procesului de comutaţie ce se notează cu Tk, curentul din
secţia k schimbă sensul şi mărimea sa de la +Ik la –Ik. Deoarece curentul variază
după o lege liniară, această comutaţie este numită liniară. Comutaţia liniară este
cea mai favorabilă, deoarece numai în aceasta curentul prin lamelele de contact
se distribuie proporţional cu suprafaţele de contact dintre ele şi perie. Astfel se
asigură densitate de curent identică sub perie, care este una din condiţiile de
bază ale funcţionării fără scântei a maşinilor de c.c.
În fig.2.16 cu linia plină 1 este arătată legea de variaţie a curentului în secţia
în comutaţie pentru cazul idealizat al comutaţiei liniare. În practică, comutaţia
este neliniară, deoarece, asupra variaţiei curentului din secţia în comutaţie
influenţează t.e.m. eL indusă în aceasta prin autoinducţie.

fig.2.16. Tipuri de comutaţie a maşinii de c.c.

În procesul de comutaţie curentul i prin secţia în comutaţie variază de la +Ik la

–Ik. Această variaţie are loc foarte rapid. Perioada de comutaţie este de la 0,002
s până la 0,003 s. Datorită acesteia în secţia de comutaţie se induce o importantă
di
t.e.m. de autoinducţie eL = - L , care potrivit principiului lui Lentz, tinde a se
dt
opune variaţiei curentului. În acest caz este prezentă comutaţia întârziată şi în
fig.2.16 cu linia întreruptă 2 se prezintă variaţia curentului din acest caz când
comutaţia este neliniară.
La comutaţia întârziată, datorită t.e.m. de autoinducţie e L, creşterea curentului
prin lamela de colector 1 şi reducerea curentului prin lamela de colector 2 se
întârzie. În acest caz, când peria acoperă suprafeţe egale ale celor două lamele
de colector, curentul prin lamela 2 va fi mai mare decât curentul prin lamela 1.
Astfel, partea în retragere a periei de pe lamela de colector 2 va fi supraîncărcată
(densitatea de curent este mai mare) şi pot apare scântei între această parte a
periei şi colector, care provoacă deteriorarea suprafeţei periei şi colectorului.

103
 Pentru prevenirea acestui fenomen dăunător, este necesar în procesul de
comutaţie a compensa t.e.m. de autoinducţie eL încât comutaţia să se apropie de
cea liniară. Aceasta în măsura cunoscută se poate reuşi prin deplasarea periilor
maşinii din zona axei fizice neutre, încât în secţia în comutare se induce t.e.m.
de rotaţie ek orientată invers faţă de eL.
În această situaţie, t.e.m. ek nu poate compensa complet t.e.m. eL, deoarece la
variaţia sarcinii (variaţia curentului prin înfăşurarea indusului) se modifică şi e L.
Astfel, pentru a se compensa eL, este necesar a se modifica continuu ek prin
deplasarea periilor, care practic este imposibil. Iată de ce, pentru îmbunătăţirea
comutaţiei se utilizează polii auxiliari plasați în axa neutră geometrică dintre
polii principali, iar înfăşurările polilor auxiliari se înseriază cu înfăşurarea
indusului (aceiaşi poli auxiliari servesc şi pentru compensarea reacţiei indusului
– fig.2.13).
Prin acest procedeu, la variaţia sarcinii, prin care se modifică e L se modifică
şi câmpul magnetic creat de polii auxiliari. Acest câmp induce în secţia în
comutaţie t.e.m. de rotaţie ek corespunzătoare ce compensează t.e.m. de
autoinducţie eL. La maşinile cu polii auxiliari periile nu se deplasează din axa
neutră.
Dacă t.e.m. de rotaţie ek se arată mai mare decât t.e.m. e L de autoinducţie,
este prezentă aşa numita comutaţie accelerată (variaţia curentului în secţia în
comutaţie se accelerează – curba 3 din fig.2.16). Comutaţia accelerată este
neliniară şi întocmai ca şi cea întârziată nu este de dorit. Prin ea se supraîncarcă
porţiunea în retragere a periei de pe lamela de colector 1 şi se crează condiţiile
de apariţie a scânteilor. Compensarea completă a t.e.m. e L prin t.e.m. ek şi
obţinerea comutaţiei liniare la toate sarcinile maşinilor de c.c. este practic
imposibilă. Totodată parametrii polilor auxiliari se aleg astfel încât să se obţină
compensaţia medie a t.e.m. eL.
2.4. T.e.m. în maşinile de c.c. Ecuaţia de echilibru a t.e.m. şi căderilor de
tensiune

În timpul rotaţiei indusului generatorului de c.c. în sens stabilit, în înfăşurarea

rotorică se induce t.e.m., al cărui sens se determină potrivit regulii mâinii drepte.
În circuitul exterior închis al generatorului şi prin înfăşurarea indusului acestuia
trece curent ce are sensul t.e.m. induse EG (fig.2.17). Dacă aceeaşi maşină trece
în regimul de funcţionare ca motor şi sensul curentului prin înfăşurarea
indusului se păstrează acelaşi ca la generator, atunci sensul de rotaţie al
indusului în regimul de motor este invers aceluia din regimul de generator.
Astfel, potrivit regulii mâinii drepte, sensul t.e.m. E M induse în indusul
motorului este invers aceluia de la generator, adică invers sensului de trecere al
104
curentului prin înfăşurarea indusului (fig.2.17). Iată de ce, la motor t.e.m. indusă
în înfăşurarea indusului se numeşte tensiune contraelectromotoare (t.c.e.m.). Ea
tinde a se opune curentului prin înfăşurarea indusului în sens invers aceluia în
care trece curentul rotoric.

fig.2.17. Explicativă privind semnele t.e.m., curentului rotoric Ia şi cuplului electromagnetic

M în regimurile de funcţionare ca generator şi motor a maşinii de c.c.

Pentru determinarea mărimii t.e.m. indusă în înfăşurarea indusului maşinii de

c.c., este necesar a se avea în vedere că inducţia magnetică din întrefierul
maşinii nu este uniform distribuită pe lungimea unui pas polar. În consecinţă,
mărimea t.e.m. indusă în diferitele conductoare ale înfăşurării indusului, este
diferită şi depinde de poziţia lor sub pol. În acest caz, valoarea medie a t.e.m.
induse în partea activă a unui conductor al înfăşurării indusului atât la
generatorul, cât şi la motorul de c.c. se determină cu expresia:
Emed = Bmed ·l·v
1 τ
unde: Bmed = �Bxdx - valoarea medie a inducţiei magnetice pe un pas polar
t 0
(fig.2.18).

fig.2.18. Forma de variație a fig.2.19. Notaţia convenţională a

t.e.m. induse în partea activă a
unui conductor al înfăşurării
indusului maşinii de c.c.
105
maşinilor electrice de c.c. în schemele
electrice; sensul t.e.m. E față de sensul
curentului rotoric Ia în funcție de
regimul de funcționare
 Fie D diametrul indusului [m], iar n – turaţia [rot./sec]. În acest caz, viteza
periferică a indusului este v = p �
D� n . Sub alt aspect, p �
D = 2 ��
p t , unde p este
numărul perechilor de poli, iar t - pasul polar. Prin urmare:
Emed = pDnlBmed = 2pntlBmed = 2pnF

unde:
F = tlBmed = SBmed - fluxul pentru un pol, ce intersectează înfăşurarea
indusului.
Dacă înfăşurarea indusului are N conductoare şi 2a căi de curent în paralel,
numărul de conductoare înseriate în fiecare cale de curent a înfăşurării este
Nserie = N / 2a . Dacă se are în vedere că în fiecare dintre conductoarele Nserie
se induce aceeaşi t.e.m. Emed, mărimea t.e.m. E indusă într-o cale de curent,
respectiv în înfăşurarea indusului unei maşini de c.c. este:
N pN
E = Nserie·Emed = 2pnF = ·n·F
2a a
pN
Mărimea c = este constantă și în consecinţă:
a
E = cnF [V] (2.1)
Atunci când maşina funcţionează în regim de generator, obişnuit viteza
unghiulară Ω, şi de aici şi turaţia n a rotorului este constantă. Din expresia (2.1)
rezultă că mărimea t.e.m. în acest caz se poate regla prin variaţia fluxului
magnetic. Din aceeaşi expresie rezultă, că atunci când maşina funcţionează în
regim de motor, t.c.e.m. indusă, depinde de turaţie şi de mărimea fluxului
magnetic. Notaţia convenţională a maşinilor electrice de c.c. în schemele
electrice este prezentată în fig.2.19, unde:
 Ra este notată rezistenţa înfăşurării indusului maşinii de c.c.;
 E t.e.m. sau t.c.e.m. corespunzător regimului de generator sau de
motor;
 U tensiunea la bornele de ieşire ale generatorului sau corespunzător,
tensiunea de alimentare pentru motor.
Se prezintă şi sensul curentului rotoric în cele două regimuri de funcţionare
ale maşinii. În regim stabil de funcţionare, când I a=const. şi n=const., pe schema
dată, potrivit legii a II-a a lui Kirchhoff se stabilesc următoarele ecuaţii:
U = E - R a Ia (2.2)
şi
U = E + R a Ia (2.3)

106
 Ecuaţiile (2.2) şi (2.3) exprimă condiţia de echilibru a t.e.m. şi căderilor de
tensiune corespunzătoare când maşina funcţionează în regim de generator sau
motor. Ele caracterizează starea electrică a maşinii de c.c. în cele două regimuri
de funcţionare.
2.5. Momentul electromagnetic al maşinilor de c.c. Ecuaţia de echilibru a
momentelor

Se consideră că maşina de c.c. conectată la reţea, funcţionează ca generator la

tensiune constantă (U=const.) şi dezvoltă un cuplu electromagnetic M G (fig.2.20
a). Se cunoaşte faptul că acest cuplu (MG) este rezistent în raport cu cuplul
motor Ma al motorului primar ce antrenează generatorul. Atunci curentul din
rotorul generatorului va avea expresia:
E -U
Ia = G
Ra

Diminuând t.e.m. EG prin reduceera vitezei de rotaţie sau a fluxului magnetic

F al generatorului, se poate obţine EG<U. În acest caz, curentul indus Ia
schimbă semnul, adică el va circula în sens invers în raport cu sensul iniţial; dar
U=const., iar sensul curentului Ie prin înfăşurarea de excitaţie rămâne acelaşi şi
în consecinţă polii de excitaţie păstrează aceeaşi polaritate. Atunci sensul
cuplului electromagnetic MG se va schimba, adică dacă iniţial maşina funcţiona
ca generator (transformă energia mecanică în energie electrică) dezvoltând un
cuplu rezistent, acum ea funcţionează ca motor şi dezvoltă un cuplu motor
(activ) MM ce învinge cuplul rezistent la arbore şi transformă energia electrică
primită în energie mecanică.
Dar maşina continuă a se roti în acelaşi sens şi păstrează aceeaşi polaritate.
Prin înlăturarea motorului primar de antrenare, se obţine schema unui motor
normal cu excitaţie în derivaţie (fig.2.20 b). Modificând în expresia curentului
EG - U
rotoric Ia = semnele lui U şi EG şi dând lui Ia semnul pozitiv
Ra
corespunzător regimului de motor, ecuaţia curentului pentru acest caz devine:
U - EM
Ia =
Ra
și în acest caz, se poate considera EM ca o tensiune inversă în raport cu
tensiunea (U) reţelei.
La trecerea curentului prin înfăşurarea indusului aflat în câmpul magnetic
inductor constant în timp și fix în spațiu al unei maşini de c.c., asupra
conductoarelor rotorice se exercită forţe mecanice, ce determină cuplul

107
electromagnetic al maşinii. Se consideră că maşina funcționează în regim de
motor şi prin conductoarele înfăşurării indusului trece curentul I a în sensul
indicat (fig.2.20 c). Asupra conductoarelor se exercită forţa mecanică f = B �
l�Ia
, al cărui sens se determină potrivit regulii mâinii stângi. Aceste forţe crează
D
momentul M = f � , unde D este diametrul indusului. Acest moment tinde a
2
roti rotorul cu viteza unghiulară Ω în sensul orar.

fig.2.20. Explicativă privind cuplul electromagnetic al maşinii de c.c. în regimurile de

generator şi motor

Mărimea momentului electromagnetic M al maşinii de c.c. (generator sau

motor) poate fi determinată prin puterea electromagnetică P = E·Ia , ce
caracterizează procesul de transformare al energiei electrice în energie mecanică
sau invers. Între puterea electromagnetică şi momentul electromagnetic există
următoarea dependenţă:
P
M=
W

unde: W = 2 ��
p n - viteza unghiulară a indusului.
Prin urmare,
P E� n F�
Ia c �� Ia c
M= = = = F�
� Ia = k �
F�Ia [Nm] (2.4)
W W p n
2 �� 2� p
Atunci când maşina electrică funcţionează în regim de generator, iar la
bornele lui nu este conectat consumator electric, adică curentul din circuitul
exterior este nul, generatorul funcţionează în gol. În acest caz, momentul pe care
generatorul îl primeşte la arborele său de la motorul primar (motorul ce
antrenează rotorul generatorului) se echilibrează de aşa numitul moment la
mersul în gol M0. El corespunde puterii mecanice cedate generatorului la
funcţionarea în gol P0 = pmec + pFe pentru acoperirea pierderilor prin frecări şi

108
a pierderilor în fier pFe = p H + pT datorate fenomenului de histerezis şi
curenţilor turbionari, sau
P
M0 = 0
W
Atunci când la bornele de ieşire ale generatorului se conectează consumator
electric, adică curentul prin circuitul exterior nu este nul, la arborele maşinii, pe
lângă momentul M0 apare şi momentul electromagnetic rezistent M. În acest
caz, pentru W =const., momentul la arborele generatorului M2, obţinut de la
motorul primar se echilibrează cu cele două momente M şi M 0. Relaţia (2.5)
exprimă condiţia de echilibru a momentelor în generatorul de c.c.
M2 = M0 + M (2.5)
Atunci când maşina electrică funcţionează în regim de motor la W =const., pe
lângă momentul de mers în gol M0 şi momentul electromagnetic M, asupra
arborelui maşinii acţionează invers şi momentul util M2 (de sarcină). Momentul
M2 este creat de maşina de lucru, antrenată de motor şi corespunde puterii utile
P2, pe care motorul pe la arborele său o cedează mecanismului de lucru.
Momentul M0, întocmai ca şi la generator corespunde puterii pierdute P 0,
când la arborele motorului nu este cuplată maşina de lucru. La motoare,
momentul electromagnetic M este de rotaţie, motor (de antrenare). În regim
stabil de funcţionare, ( W =const.) momentul electromagnetic motor este
echilibrat de momentul la funcţionarea în gol şi de momentul util M 2 ce
acţionează în sens invers, sau:
M = M0 + M 2 (2.6)
În cazul cel mai general asupra arborelui motorului acţionează şi aşa numitul
dW
moment dinamic M J = J· , care apare la fiecare variaţie a vitezei motorului şi
dt
este determinat de momentul de inerţie al tuturor maselor în rotaţie, cuplate cu
rotorul motorului:
M = M 0 + M 2 + M J = MS + M J (2.7)
unde:
MS = M 0 + M 2 � momentul rezistent static la arborele maşinii.
Din ecuaţia (2.7) rezultă că dacă din unele motive momentul motor devine
mai mare decât momentul static rezistent MS, asupra arborelui maşinii se
exercită momentul dinamic pozitiv MJ, datorită căruia viteza unghiulară a
109
motorului începe să crească şi invers. În regim staţionar când W =const.,
momentul dinamic MJ este nul. Ecuaţiile (2.6) şi (2.7) exprimă condiţia de
echilibru a momentelor în motorul de c.c.
2.6. Clasificarea maşinilor de c.c potrivit procedeului de excitaţie a lor

Maşinile electrice de c.c. pot fi fără legătură galvanică şi cu legătură

galvanică între înfăşurarea de excitaţie şi înfăşurarea indusului. Mașinile din
prima grupă se numesc maşini cu excitaţie independentă (fig.2.20 d).
Caracteristic pentru ele este faptul că înfăşurarea de excitaţie a lor se
alimentează din exterior de la o sursă independentă (generator, baterie de
acumulatori, convertor de curent ş.a.). În cazul cel mai general tensiunea de
alimentare a înfăşurării de excitaţie este diferită ca valoare de tensiunea de la
bornele de ieșire ale indusului.

fig.2.20. Diferitele procedee de excitație ale generatoarelor de c.c: d-cu excitație

independentă; e-cu excitație în derivație; f-cu excitație serie; g-cu excitație mixtă

Maşinile din a doua grupă, în funcţie de modul de conexiune a înfăşurărilor

indusului şi de excitaţie se împart în maşini cu excitaţie paralelă (fig.2.20 e),
serie (fig.2.20 f) şi mixtă (fig.2.20 g).
Dacă cele două înfăşurări (de excitație și rotorică) sunt conectate în serie,
adică prin ele trece acelaşi curent, maşina este cu excitaţie serie (maşina serie).
Dacă cele două înfăşurări sunt conectate în paralel, adică tensiunea la bornele lor
de ieşire este identică, maşina este cu excitaţie paralelă (maşina şunt).
Atunci când maşina electrică de c.c. are două înfăşurări de excitaţie, una
dintre ele fiind conectată în serie, iar cealaltă în paralel cu înfăşurarea indusului,
maşina este cu excitaţie mixtă (maşina compundată). Pentru excitaţia maşinii
de c.c., se pierde (1÷3)% din puterea ei nominală.
Maşinile din a doua grupă (serie, şunt, compund) atunci când funcţionează în
regim de generator, se numesc generatoare cu autoexcitaţie, deoarece
înfăşurarea lor de excitaţie se alimentează cu energie, generată din indusul
propriu. În regimul de motor înfăşurarea de excitaţie a tuturor maşinilor (şi a
celor din a doua grupă de bază) se alimentează de la sursa externă.
110
 În funcţie de procedeul de excitaţie (fig.2.20 d,e,f,g), diferitele maşini de c.c.
au diferite caracteristici. Ele se pot determina cu ajutorul curbelor (graficelor),
care reprezintă variaţia unei mărimi de bază a maşinii în funcţie de altă mărime
de bază cu condiţia că celelalte mărimi rămân constante. În continuare se
examinează caracteristicile pentru diferite generatoare şi motoare de c.c. potrivit
clasificării efectuate.
2.7. Regimul de generator al maşinilor electrice de c.c.

Mărimile de bază ce caracterizează funcţionarea unui generator de c.c. sunt

următoarele:
a) tensiunea la bornele de ieşire U;
a) mărimea curentului prin înfăşurarea indusului Ia;
b) mărimea curentului prin înfăşurarea de excitaţie Ie;
c) viteza unghiulară W a rotorului sau turaţia n a acestuia;
Viteza unghiulară W (turaţia n) practic rămâne constantă, deoarece se menţine
de către motorul primar ce antrenează indusul generatorului. În consecinţă,
caracteristicile generatoarelor de c.c. sunt dependenţe stabilite între mărimile U,
Ia şi Ie în timp ce W (n) totdeauna este mărime constantă. Caracteristicile de
bază ale generatoarelor de c.c. sunt:
 caracteristica de mers în gol;
 caracteristica externă;
 caracteristica de reglare.
Pe lângă acestea se examinează caracteristica de sarcină şi caracteristica de
scurtcircuit.
2.8. Caracteristici şi proprietăţi de bază ale generatoarelor cu excitaţie
independentă

Schema principală a generatorului de c.c. cu excitaţie independentă este

prezentată în fig.2.21.

Ue

fig.2.21. Schema de principiu a generatorului de c.c. cu excitaţie independentă

111
 Din figură se vede că înfăşurarea de excitaţie Ex se alimentează din exterior,
de la sursă independentă, iar curentul de excitaţie rămâne constant în diferite
regimuri. Curentul din indus (rotoric) este egal cu curentul din circuitul exterior
(Ia=I).
2.8.1. Caracteristica de mers în gol

Caracteristica de funcționare în gol reprezintă dependenţa tensiunii de la

bornele de ieşire ale generatorului de variaţia curentului de excitaţie când
curentul prin înfăşurarea rotorului (indusului) este nul.
Deoarece curentul rotoric Ia este nul şi generatorul funcţionează în gol,
tensiunea la bornele maşinii U0 în acest regim este egală cu t.e.m. E indusă în
înfăşurarea indusului. În acest caz, caracteristica la funcţionarea în gol a
generatorului cu excitaţie independentă este U0=E=f(Ie) pentru Ia=0.
Este cunoscut că E = c � F �,n iar F = f (Ie ) şi întrucât n=const., atunci
E0 = k � F . Rezultă deci, că această caracteristică de funcţionare în gol are
aceeaşi formă ca şi curba de magnetizare a materialelor feromagnetice. Datorită
saturaţiei sistemului magnetic al maşinii şi fenomenului de histerezis,
dependența U0=f(Ie) este neliniară şi are forma ciclului de histerezis (fig.2.22).
Pentru ridicarea caracteristicii se creşte lent curentul de excitaţie de la 0 la +I en
prin reostatul de reglare Rre, inclus în circuitul înfăşurării de excitaţie, iar
tensiunea la funcţionarea în gol U0 creşte până la +U0max (curba 1 din fig.2.22).
Curba 1 nu trece prin originea sistemului de coordonate, pentru că datorită
câmpului magnetic remanent, la rotaţia indusului, în înfășurarea lui se induce
t.e.m. datorită inducţiei remanente şi în generatorul neexcitat (când Ie=0).

fig.2.22. Explicativă privind construcția caracteristicii de funcționare în gol a generatorului de

c.c. cu excitație independentă

112
 În continuare, la variaţia curentului de excitaţie de la +Ien prin zero până la
-Ien şi invers se obţine corespunzător ramura coborâtoare 2 şi ramura crescătoare
3 a caracteristicii. Ramura coborâtoare 2 din primul cadran este deasupra curbei
1, adică tensiunea U0, la demagnetizarea maşinii devine mai mare decât aceea la
magnetizarea pentru aceeaşi valoare a curentului de excitaţie (diferenţa pe
ordonată la acelaşi curent de excitaţie este de 3÷4% din tensiunea nominală a
generatorului). Aceasta se explică prin fenomenul de histerezis din oţelul
magnetic al maşinii. Cu linie întreruptă este trasată curba 4 care este media
aritmetică a curbelor 2 şi 3 şi se utilizează ca şi caracteristică de calcul la
funcţionarea în gol.
Din caracteristica la funcţionarea în gol, se observă că generatoarele cu
excitaţie independentă se pot excita în două sensuri opuse, când tensiunea lor
se reglează în limite largi. Aceasta este posibilă datorită prezenţei sursei
independente de alimentare a înfăşurării de excitaţie. Prin această caracteristică
se analizează calitatea sistemului magnetic al maşinii. Dacă se examinează
caracteristica la funcţionarea în gol, de exemplu în primul cadran, se stabileşte
că ea are trei părţi caracteristice:
 iniţială, porţiunea liniară, în care sistemul magnetic al
maşinii este nesaturat;
 porţiunea intermediară (cotul) corespunzătoare stării de semisaturaţie a
maşinii;
 porţiunea finală, porţiunea slab înclinată, în care sistemul
magnetic al maşinii este saturat.
În porţiunea liniară (iniţială), tensiunea U0 a maşinii nu este stabilă şi este
puternic influenţată de variaţia curentului de excitaţie. În porţiunea de capăt slab
înclinată, datorită saturaţiei, tensiunea este stabilă, dar greu poate fi influenţată
prin reglajul excitaţiei. Iată de ce la generatoare obişnuit se alege acel punct A de
pe caracteristica de funcţionare în gol, ce corespunde tensiunii nominale a
maşinii, şi care este situat în porţiunea intermediară a caracteristicii. Astfel,
tensiunea la bornele de ieşire ale generatorului este stabilă cu posibilităţi bune de
reglare a mărimii ei.
2.8.2. Caracteristica externă

Caracteristica externă indică cum depinde tensiunea de la bornele de ieşire ale

maşinii de variaţia curentului din circuitul indusului la excitaţie constantă
(Ie=const.). Dacă se are în vedere, că la generatoarele cu excitaţie independentă
curentul indusului este egal cu curentul din circuitul exterior (Ia=I), prin
caracteristica externă se înţelege U=f(I) pentru Ie=const. Din ecuaţia de echilibru
a t.e.m. şi căderilor de tensiune la generatoarele de c.c. U=E-IaRa, rezultă că

113
odată cu creşterea sarcinii generatorului (când curentul I a creşte) tensiunea la
bornele sale scade din următoarele motive:
 creşte căderea de tensiune RaIa în înfăşurarea indusului;
 se reduce t.e.m. E datorită acţiunii demagnetizante a reacţiei indusului
(fluxul se reduce).

fig.2.23. Caracteristica externă a generatorului cu excitaţie independentă

În fig.2.23 se prezintă caracteristica externă a generatorului cu excitaţie

independentă. Pentru ridicarea ei se determină acel curent de excitaţie I e=const.,
încât pentru curentul nominal de sarcină In, la bornele de ieşire ale maşinii să se
obţină tensiunea nominală. Dacă se ştie tensiunea la funcţionarea în gol U 0, se
poate determina variaţia nominală de tensiune a generatorului:
U 0 - Un
DUn % = ·100%
U0

Pentru acest tip de generator, DUn este de ordinul (5÷10)%. Dacă sarcina
creşte continuu, se atinge cazul limită, în care tensiunea U la bornele de ieşire
ale generatorului devine nulă, adică maşina funcţionează în regim de
scurtcircuit. Acest regim este periculos şi inadmisibil pentru generator, deoarece
curentul prin înfăşurarea indusului în acest caz creşte sensibil şi devine de 10-15
ori mai mare decât cel nominal.
2.8.3. Caracteristica de reglare

Această caracteristică, indică cum trebuie a se regla curentul de excitaţie,

pentru a se menţine constantă tensiunea la bornele de ieşire ale generatorului la
variaţia sarcinii lui, adică Ie=f(I) pentru U=const. Alura caracteristicii este
prezentată în fig.2.24. Generatoarele de c.c. se execută cu excitaţie
independentă, când tensiunea la bornele lor de ieşire nu este potrivită pentru
alimentarea înfăşurării lor de excitaţie. Iată de ce generatoarele cu excitaţie
independentă obişnuit sunt pentru tensiuni mai înalte (peste 500V) sau pentru
tensiuni relativ reduse (4-24V).

114
 Ie0n

fig.2.24. Caracteristica de reglare a generatorului de c.c. cu excitaţie independentă

Aplicaţie deosebit de mare au aceste generatoare când este necesară tensiune

variabilă în limite largi sau pentru a se schimba sensul ei. Acesta este cazul
grupului generator motor ce se examinează ulterior. Dezavantajul generatoarelor
cu excitaţie independentă este necesitatea sursei independente de alimentare a
înfăşurării lor de excitaţie. În aceste cazuri se folosesc generatoarele cu
autoexcitaţie.
2.9. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu
excitaţie paralelă (generatoarele şunt)

Schema de principiu a generatorului cu excitaţie paralelă este indicată în

fig.2.25 a:

fig.2.25. a Schema de rpincipiu a generatorului de c.c. cu excitaţie paralelă

Din figură se observă că înfăşurarea de excitaţie Ex este conectată în paralel

cu înfăşurarea indusului.Astfel, curentul indusului reprezintă suma curenţilor din
circuitele exterior şi de excitaţie Ia=I+Ie, în care Ie<<I.
Autoexcitaţia acestor generatoare (fig.2.25 b) se bazează pe faptul că odată
magnetizat circuitul lor magnetic, păstrează multă vreme fluxul magnetic
remanent, care este în jur de (2÷3%) din fluxul nominal al maşinii. Fără prezenţa
câmpului magnetic remanent în sistemul magnetic al generatorului, procesul de
autoexcitaţie nu are loc. Aici se urmăreşte acest proces.

115
 fig.2.25. b Explicativă privind procesul de autoexcitație a generatorului de c.c. cu excitație
derivație: 1-caracteristica de funcționare în gol E0=f(Ie), sau în sarcină U=f(Ie); 2-dreapta
caracteristică a excitației de ecuație U=ReIe; 3-dreapta excitației critice de ecuaţie U=Recr∙Ie

Se consideră că generatorul funcţionează în gol (I=0). Prin rotirea indusului

maşinii de către motorul primar, datorită fluxului magnetic remanent în
înfăşurarea indusului se induce t.e.m. (E0rem) urmare magnetizării remanente,
care este în jur de (2÷3%) din tensiunea nominală a maşinii. Astfel, la bornele de
ieşire ale generatorului apare tensiune, sub acţiunea căreia prin înfăşurarea de
excitaţie trece curent (Ie0). Acesta conduce la creşterea fluxului magnetic din
sistemul magnetic al maşinii. În acest scop totuși este necesar ca, câmpul creat
de înfăşurarea de excitaţie să fie de acelaşi sens cu câmpul magnetic remanent.
Creşterea fluxului magnetic determină creşterea corespunzătoare a t.e.m. E01, şi
de aici a tensiunii la bornele de ieşire ale generatorului. Sub acţiunea acestei
tensiuni, trece un curent de excitaţie mai mare Ie01, datorită căruia t.e.m. indusă
creşte din nou ş.a.m.d. – procesul continuă până ce curentul de excitaţie atinge
valoarea sa staţionară Ie0n.Totodată, tensiunea la bornele de ieşire ale
generatorului atinge valoarea sa staţionară egală cu tensiunea la funcţionarea în
gol.
Dacă rezistenţa înfăşurării de excitaţie este mult prea mare (dreapta 3 de
ecuaţie U=Recr∙Ie), în momentul iniţial al procesului de autoexcitaţie, creşterea
curentului de excitaţie practic tinde la zero. Datorită acestuia, tensiunea la
bornele maşinii nu creşte ci rămâne egală cu t.e.m. indusă de magnetismul
remanent. Prin acest raționament, procesul de autoexcitaţie al generatorului nu
se poate întreţine. Iată de ce, pentru a se excita un generator de c.c. cu excitaţie
paralelă, este necesar a fi îndeplinită încă o condiţie – rezistenţa circuitului de
excitaţie (dreapta 2 – fig.2.25 b) să fie mai mică decât aşa numita rezistenţă
critică (dreapta 3 – fig.2.25 b), la care generatorul nu se excită.

116
 2.9.1. Caracteristica de funcţionare în gol

Ca şi la generatoarele cu excitaţie independentă, caracteristica la funcţionarea

în gol reprezintă dependenţa U0=f(Ie) pentru I=0. Caracteristic pentru
generatorul cu excitaţie paralelă este că, în regim de funcţionare în gol prin
înfăşurarea lui rotorică trece un curent egal cu curentul de excitaţie (I a0=Ie) care
crează căderea de tensiune cunoscută pe înfăşurarea indusului.
Din acest motiv, tensiunea U0 la funcţionarea în gol nu este egală cu t.e.m. E0
indusă în înfăşurarea indusului, şi diferă de ea cu căderea de tensiune pe
înfăşurarea rotorică. Datorită valorii mici a curentului de excitaţie, tensiunea la
funcţionarea în gol, diferă puţin de t.e.m. indusă. Alura caracteristicii de
funcţionare în gol este prezentată în fig.2.26.

fig.2.26. Caracteristica de funcţionare în gol fig.2.27. Caracteristica externă a

a generatorului de c.c. cu excitaţie paralelă generatorului de c.c. cu excitaţie paralelă

Caracteristic ei îi este asemănarea cu aceea de la generatoarele cu excitaţie

independentă. Diferenţa constă în aceea că generatorul cu excitaţie paralelă se
poate autoexcita numai într-un sens (în sensul magnetizării remanente), datorită
căruia caracteristica de funcţionare în gol reprezintă un ciclu de histerezis
parţial, plasat complet în cadranul întâi al sistemului de coordonate.
Pe lângă aceasta, datorită necesităţii magnetizării remanente acest ciclu
histerezis începe şi se sfârşeşte într-un punct cu ordonata determinată de t.e.m. a
magnetizării remanente.
2.9.2. Caracteristica externă
Caracteristica externă a generatoarelor cu excitaţie paralelă reprezintă
dependenţa U = f(Ia) pentru Rre = const. Dacă se are în vedere că Ie << I , foarte
adesea prin caracteristica externă se înţelege dependenţa U = f(I) pentru R re =
const. Spre deosebire de generatoarele cu excitaţie independentă, caracteristica
externă a acestor generatoare (cu excitaţie paralelă) se ridică nu la I e = const., ci

117
la rezistenţă de reglaj constantă din circuitul de excitaţie (R re = const.), deoarece
curentul de excitaţie depinde de tensiunea la bornele generatorului. Alura
caracteristicii externe a generatorului cu excitaţie paralelă este prezentată în
fig.2.27. Ea este mai moale (este exprimat mai puternic caracterul căzător) în
comparaţie cu aceea de la generatoarele cu excitaţie independentă. Aceasta este
aşa, deoarece cu creşterea sarcinii, tensiunea la ieşirea generatorului cu excitaţie
în paralel spre deosebire de generatorul cu excitaţie independentă scade datorită
a trei cauze:
 creşterii căderii de tensiune RaIa în înfăşurarea indusului;
 reducerii t.e.m. induse E datorită acţiunii demagnetizante a reacţiei
indusului;
 reducerii mărimii curentului de excitaţie deoarece înfăşurarea de
excitaţie se alimentează cu tensiunea de la bornele generatorului, redusă
datorită primelor două cauze.
Variaţia nominală a tensiunii DUn pentru acest tip de generator cu poli
auxiliari este de ordinul a (10÷15)%, în timp ce pentru unele tipuri de maşini
ajunge până la 30%.
Pentru ridicarea caracteristicii se reduce continuu rezistenţa de sarcină din
circuitul exterior al generatorului, la care curentul de sarcină creşte, iar tensiunea
la bornele maşinii scade. La atingerea așa numitei sarcini critice (I=I cr)
generatorul este puternic demagnetizat datorită reacţiei indusului şi reducerii
mărimii curentului de excitaţie. Maşina trece în stare de nesaturaţie şi la
reducere mică a rezistenţei de sarcină din circuitul exterior, t.e.m. indusă, se
reduce sensibil.
Din acest considerent, după atingerea sarcinii critice, tensiunea la ieşirea
generatorului se reduce mai repede decât se reduce rezistenţa de sarcină, datorită
căreia curentul din circuitul exterior se reduce. În cazul limită când rezistenţa de
sarcină, se reduce în întregime şi la bornele generatorului apare scurtcircuitul
(U=0), curentul din circuitul exterior (I=Isc) este mai mic decât curentul nominal
al maşinii (fig.2.27 – curba 1). Acest regim nu este periculos pentru generator.
La apariţia însă a scurtcircuitului brusc, maşina nu este în stare de a se
demagnetiza instantaneu şi curentul devine în jur de zece ori mai mare decât cel
nominal (fig.2.27– curba 2). Acest regim pentru generatorul de excitaţie paralelă
este periculos şi el se prevede cu protecţii speciale, numite maximale de curenţi.
2.9.3. Caracteristica de reglare

Caracteristica de reglare a generatorului cu excitaţie paralelă are aceeaşi

formă ca aceea a generatorului cu excitaţie independentă. Generatoarele cu
excitaţie paralelă sunt unele dintre cele mai răspândite generatoare de c.c.,
deoarece debitează tensiune stabilă şi nu necesită sursă exterioară de alimentare
a înfăşurărilor lor de excitaţie.

118
 Se utilizează pentru încărcarea acumulatorilor, ca generatoare pentru
motoarele mijloacelor de transport, ca generatoare de excitaţie ce alimentează
înfăşurările de excitaţie a generatorului şi motoarelor cu excitaţie independentă
ş.a.
2.10. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu
excitaţie serie (generatoare serie)

Schema de principiu a generatorului cu excitaţie serie este prezentată în

fig.2.28. Caracteristic pentru aceste generatoare este faptul, că înfăşurarea lor de
excitaţie este conectată în serie cu înfăşurarea indusului şi cu rezistenţa de
sarcină din circuitul exterior. Iată de ce, curentul din circuitul exterior coincide
cu curentul din indus şi din înfăşurarea de excitaţie (I=Ia=Ie).

fig.2.29. Caracteristica
fig.2.28. Schema de
externă a generatorului de
principiu a generatorului cu
c.c. cu excitaţie serie
excitaţie serie

Din acest motiv, comportarea generatorului serie este determinată numai de

caracteristica lui externă. Şi la aceste generatoare condiţia necesară de
autoexcitare constă în existenţa magnetizării remanente a sistemului lui
magnetic. La funcţionarea în gol a maşinii (I=0), tensiunea la bornele ei este
egală cu t.e.m. indusă de magnetismul remanent.
La conectarea sarcinii şi creşterii ei progresive, curentul prin înfăşurarea de
excitaţie (Ie=I) creşte şi conduce la creşterea tensiunii la bornele de ieşire ale
generatorului. Această creştere a tensiunii continuă până în momentul, când
maşina trece în stare de saturaţie. În continuare, cu creşterea sarcinii, fluxul
magnetic încetează să mai crească, dar creşte numai căderea de tensiune în
înfăşurarea indusului şi se amplifică reacţia indusului. Aceasta conduce la
scăderea tensiunii la bornele generatorului. Alura caracteristicii externe a
generatorului de c.c. cu excitaţie serie, se prezintă în fig.2.29.

119
 Se observă, că această caracteristică este instabilă. Pentru fiecare variaţie a
sarcinii se modifică şi tensiunea la bornele maşinii. Iată de ce aceste
generatoare nu au căpătat aplicare.
2.11. Caracteristicile şi proprietăţile de bază ale generatoarelor cu
excitaţie mixtă (generatoare compundate)

În fig.2.30 se prezintă schema de principiu a generatorului de c.c. cu excitaţie

mixtă. Caracteristic pentru acest tip de generator este faptul că are două
înfăşurări de excitaţie:
 una conectată în paralel cu înfăşurarea indusului (Exp);
 a doua conectată în serie cu înfăşurarea indusului(Exs).
Dacă fluxurile magnetice ale celor două înfăşurări au acelaşi sens, atunci
generatorul are excitaţie mixtă adiţională, în caz contrar are excitaţie mixtă
diferenţială. De regulă înfăşurarea în derivaţie constituie înfăşurarea de excitaţie
de bază, iar înfăşurarea serie se utilizează pentru compensarea căderii de
tensiune de la gol la sarcină.

fig. 2.30. Schema de principiu a generatorului de c.c. cu excitaţie mixtă

2.11.1. Caracteristica la funcţionarea în gol

Caracteristica la funcţionarea în gol are aceeaşi alură ca a generatorului cu

excitaţie în paralel, deoarece la funcţionarea în gol, prin înfăşurarea de excitaţie
conectată în serie, nu trece curent.
2.11.2. Caracteristicile externe

Şi aici ca şi la alte tipuri de generatoare, caracteristica externă, reprezintă

dependenţa U=f(I) pentru Rre=const. Obişnuit cele două înfăşurări de excitaţie
se conectează în acelaşi sens, încât fluxurile magnetice create de ele, să se
însumeze.
Dacă înfăşurarea de excitaţie serie este altfel dimensionată, încât la sarcină
nominală a maşinii t.m.m. creată de ea compensează reacţia indusului şi căderea
de tensiune din circuitul indusului, tensiunea la bornele de ieşire ale
generatorului, la sarcină nominală va fi egală cu tensiunea la funcţionarea în gol.
În acest caz generatorul este normal excitat. Alura caracteristicii externe este

120

-supracompundare
-compundare normală
 (înfășurare serie diferențială)

prezentată prin curba 1 din fig.2.31. Dacă se amplifică rolul înfăşurării conectate
în serie, generatorul este supraexcitat-curba 2. Dacă cele două înfăşurări se
conectează invers caracteristica externă are un caracter puternic căzător-curba 3.

fig.2.31 Caracteristicile externe ale generatorului de c.c. cu excitaţie mixtă:

1 – compundare normală (mixt adițional excitat normal); 2 – supracompundare (mixt
supraexcitat); 3 – anticompundare (înfășurare serie diferențială); 4 – excitație derivație

2.11.3. Caracteristica de reglare

Caracteristica de reglare indică cum trebuie reglată excitaţia la fiecare variaţie

a sarcinii, încât tensiunea la ieşirea generatorului să rămână constantă. În
fig.2.32 sunt prezentate caracteristicile de reglare ale generatorului de c.c. cu
excitaţie mixtă, corespunzătoare caracteristicilor externe 1, 2 și 3.

fig.2.32 Caracteristicile de reglare ale generatorului de c.c. cu excitaţie mixtă,

corespunzătoare caracteristicilor externe din fig.2.31

Generatoarele cu excitaţie mixtă au o largă aplicaţie. Cele mai răspândite sunt

generatoarele normal excitate. Dezavantajul lor constă în posibilitatea limitată
de reglare a tensiunii lor. În cazurile, când este necesar a se compensa căderea de
tensiune în linie în scopul asigurării unei tensiuni stabilite la bornele
consumatorului, se utilizează generatoare supraexcitate.
Generatoarele cu conexiune în sens invers a înfăşurărilor de excitaţie se
utilizează în cazuri speciale: de exemplu astfel de generatoare sunt utilizate
pentru sudură electrică când ele funcționează în regim de pur scurtcircuit. În
aceste cazuri, înfăşurarea de excitaţie conectată în serie demagnetizează maşina
şi reduce curentul la valoarea nepericuloasă pentru generator. În ultimul timp
într-o serie de cazuri, generatoarele de c.c. se includ la diferitele forme de
convertoare de curent.

121
 2.12. Regimul de motor al maşinilor electrice de c.c.

Proprietăţile motoarelor electrice de c.c. se stabilesc prin trei grupe de

caracteristici de bază: de pornire, de lucru şi de reglare. Aici se examinează
caracteristicile şi proprietăţile de bază ale tipurilor de motoare de c.c. potrivit
clasificării lor în funcţie de procedeul de excitare. Schemele principale ale
motoarelor cu excitaţie independentă, paralelă, serie şi mixtă sunt prezentate
corespunzător în fig.2.33 a, b, c, d.

fig.2.33 Schemele electrice ale motoarelor de c.c.: a) cu excitaţie independentă;

b) cu excitație paralelă; c) cu excitație serie; d) cu excitație mixtă.

Spre deosebire de generatoarele de c.c. aici practic există asemănare între

proprietăţile şi caracteristicile motoarelor cu excitaţie independentă şi ale
motoarelor cu excitaţie paralelă, deoarece şi în al doilea caz, curentul de
excitaţie este determinat de tensiunea sursei externe.
2.13. Pornirea motoarelor de c.c.

Caracteristicile de pornire stabilesc proprietăţile motoarelor de c.c. în timpul

procesului de pornire – de la momentul conectării motorului la reţea până la
momentul în care începe să funcţioneze în regim stabil (atinge viteza stabilă de
rotaţie n=const.). Din aceste caracteristici se stabilesc:
 mărimea curentului de pornire Ip – obişnuit se determină ca multiplu
Ip
față de curentul nominal k PI = , care indică de câte ori curentul de
In
pornire este mai mare decât curentul nominal al motorului;
 mărimea momentului de pornire MPM – cel mai adesea se determină
Mp
ca multiplu față de momentul nominal k PM = , care indică de câte
Mn
ori momentul de pornire este mai mare decât momentul nominal al
motorului.

122
 Aceștia sunt cei doi parametrii de pornire de bază. Cu cât este mai mic I P(kPI)
şi mai mare MP(kPM), cu atât proprietăţile la pornire ale motorului sunt mai
bune. Trebuie a se sublinia, că la caracteristicile de pornire se adaugă şi
economicitatea procesului de pornire sub aspectul pierderilor în perioada de
pornire. Această caracteristică este direct legată de durata procesului de pornire
(perioada de pornire tp), de valoarea şi siguranţa aparaturii de pornire ş.a.
Unul dintre procedeele de pornire ale motoarelor de c.c. este pornirea directă.
Ea constă în conectarea directă prin contactor a înfăşurării indusului motorului
la reţeaua de alimentare. Acest procedeu de pornire este simplu şi se realizează
fără oarecare aparatură de pornire. Neajunsul acestei porniri este acela că,
curentul de pornire poate creşte la valori inadmisibile.
Dacă se pleacă de la ecuaţia (2.3) ce exprimă echilibrul dintre t.e.m. şi
căderea de tensiune în circuitul indusului motorului de c.c. se poate uşor stabili
mărimea curentului indus:
U-E
Ia = (2.8)
Ra

Din ecuaţia (2.8) se observă, că la tensiunea U de alimentare stabilită,

mărimea curentului indusului depinde de t.c.e.m. E şi de rezistenţa R a a
înfăşurării indusului. Dacă se are în vedere că în momentul pornirii turaţia n este
nulă, şi prin urmare şi E = c �� n F = 0 , mărimea curentului de pornire se
determină cu expresia:
U
Ip = (2.9)
Ra

Din motive de reducere a pierderilor, înfăşurările indusului, se realizează cu

rezistenţe interne mici, datorită cărora curentul de pornire poate atinge valori de
(10÷20) ori mărimea curentului nominal al maşinii. Pe măsura creşterii
accelerării motorului, t.c.e.m. E creşte gradual şi curentul din circuitul indusului
se reduce. Curentul mare de pornire este nedorit din următoarele motive:
 pe colectorul motorului apar scântei care pot trece în focul circular
(scurtcircuit total);
 asupra arborelui motorului se exercită moment dinamic mare care are
acţiune dăunătoare asupra părţilor în rotaţie ale maşinii şi poate conduce
la deteriorări mecanice;
 curentul mare de pornire determină căderea bruscă a tensiunii în reţeaua
de alimentare, situație nefavorabilă pentru ceilalţi consumatori conectaţi
la aceeaşi reţea;
 se îng