Curs 4: Reconstrucția argumentării (1): rolul logicii formale în identificarea premiselor implicite;

Domeniul logicii (ca disciplină modernă): = studiul validității formelor logice;

Atenție: logica e o teorie a raționamentului (a inferenței), teoria argumentării e o teorie a folosirii discursive a
raționamentului pentru a convinge un interlocutor.

În consecință, pentru teoria argumentării, criteriul validității formale reprezintă:

1. un instrument euristic pentru reconstrucția premiselor implicite, pentru că argumentarea
implică întotdeauna un raționament (o inferență).
2. un instrument de evaluare în cazurile în care argumentarea ia forma explicită a unui
raționament deductiv;

Validitatea vizează forma logică a raţionamentelor şi nu conţinutul lor.

Definiţii:
Inferenţă (raţionament) = proces de trecere de la unele propoziţii, numite premise, la o (altă) propoziţie
numită concluzie, astfel încât dacă premisele sunt adevărate concluzia este pretinsă ca fiind adevărată.

Validitate = proprietate a formei logice a raţionamentelor care asigură prezervarea adevărului în trecerea de la
premise la concluzie. Cu alte cuvinte, dacă un raţionament este valid, nu se poate ca premisele sa fie adevărate
şi concluzia falsă (validitatea este sinonimă cu corectitudinea logică). În termeni pragmatici: într-un
raționament valid nu pot accepta premisele și să resping concluzia.
Ex 1. Dacă toți balaurienii sunt reptilieni
Și niciun reptilian nu este ființă ezoterică superioară complet și corect definită
Atunci: niciun balaurian nu este ființă ezoterică superioară complet și corect definită (argument valid);

Ex 2. Dacă mintea ar fi din sticlă, s-ar sparge când îți bați capul cu o problemă grea;
Dar dar cum până acum nimeni nu a văzut minte spartă-n cioburi.
Deci: mintea nu este din sticlă (argument valid?);

Logica (formală modernă) = studiul validităţii formelor logice.

(mai există si un sens larg al „logicii”: studiul sistematic al obiectelor dintr-o clasă, vizând explicarea relaţiilor
dintre ele sau modul lor de funcţionare: ex. logica sentimentelor, logica unei pieţe libere etc.)

Forma logică: modalitate de a reprezenta structura, tiparul, scheletul oricărei judecăţi. În funcţie de cum
concepem forma logică a unei judecăţi putem avea mai multe tipuri de logică:
1. Logica termenilor categorici (silogistica)
2. Logica propoziţiilor
3. Logica predicatelor (cea mai „adâncă” dintre tipurile de logică)
Extensii ale logicii: logică modală, logică deontică, logică fuzzy etc.

1. LOGICA TERMENILOR
Judecata – sau propoziţia – în accepţiune logică vizează tot ceea ce poate fi asertat, negat, susţinut,
admis, postulat implicat, presupus. Adică ceea ce este exprimat printr-o propoziţie tipică la indicativ. O
propoziţie este o atribuire de tip S-P (subiect - predicat) şi vizează conţinutul atribuirii, indiferent de
limba în care este formulată. „Toţi oamenii sunt muritori”, „All men are mortal”, „Tous les hommes sont
mortels” reprezintă formulări ale aceleiaşi propoziţii.
În logica termenilor categorici o propoziţie cuprinde trei părţi: termenul subiect, copula, termenul predicat.
Propoziţiile pot fi universale şi particulare, afirmative si negative:
 SaP – propoziţie universală afirmativă (Toţi S sunt P)
SeP – propoziţie universală negativă (Nici un S nu este P)
SiP – propoziţie particulară afirmativă (Unii S sunt P)
SoP – propoziţie particulară negativă (Unii S nu sunt P)

Raporturi logice între propoziţii: pătratul lui Boetius

SaP CONTRARIETATE SeP

S S
U U
B B
A A
L L
T T
E contradicție E
R R
N N
A A
R R
E E

  SiP SUBCONTRARIETATE SoP

Inferenţe mediate: inducţia, deducţia, abducţia.

Ex. (după Ch. S. Peirce)
Deducţie
Grăunţele din acest sac sunt albe;
Grăunţele din mâna mea sunt din acest
sac;
Deci, cu necesitate, grăunţele din mâna
mea sunt albe.
Inducţie
Grăunţele din mâna mea sunt din
acest sac;
Grăunţele din mâna mea sunt albe;
Deci, probabil, grăunţele din acest
sac sunt albe;
Abducţie (un fel de ghicire –
raţionament euristic)
Grăunţele din mâna mea sunt albe;
Grăunţele din acest sac sunt albe;
Deci, probabil, grăunţele din
mâna mea sunt din acest sac;

Silogismul. Conform lui Aristotel, silogismul este „un discurs în care, anumite lucruri fiind enunţate,
altceva decât ceea ce s-a enunţat decurge cu necesitate din cele enunţate” (Analitica Primă 1164a30 - 35).
Deşi această definiţie acoperă teoretic orice fel de deducţie validă și non-monotonă, Aristotel însuşi şi
aproape toţi succesorii săi timp de 2000 de ani şi-au restrâns atenţia aproape exclusiv asupra silogismelor.

Termenii silogismului:
Subiectul; Subiectul şi termenul mediu formează premisa minoră.
Predicatul; Predicatul şi termenul mediu formează premisa majoră.
Termenul mediu; Subiectul şi predicatul formează concluzia.
Figurile silogistice:
M–P P–M M–P P–M
S–M S–M M–S M–S
/S–P /S–P /S–P /S–P
FIGURA 1 FIGURA 2 FIGURA 3 FIGURA 4

Validitatea silogismelor se verifică prin:

a. contraexemple;
b. aplicarea legilor generale ale silogismului;
1. Silogismul conţine doar trei termeni.
2. Un termen nu poate apărea ca distribuit în concluzie dacă nu a fost distribuit în premisă.
3. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă.
4. Cel puţin o premisă trebuie să fie universală, din două particulare nu rezultă nimic.
5. Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă, din două negative nu rezultă nimic.
6. Concluzia urmează partea cea mai slabă:
a) dacă o premisă e particulară, concluzia e particulară;
b) dacă o premisă e negativă, concluzia e negativă.

Moduri valide şi legi specifice pentru fiecare figură:

Figura 1: Barbara, Celarent, Darii, Ferio, (tari) 1. Premisa majoră trebuie să fie universală;
Barbari, Celaront (slabe) 2. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă;

Figura 2: Cesare, Camestres, Festino, Baroco (tari) 1. Una din premise trebuie să fie negativă;
Cesaro, Camestrop (slabe) 2. Premisa majoră trebuie să fie universală;
Figura 3: Darapti, Disamis, Datisi, 1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă;
Felapton, Bocardo, Ferison (nu are slabe) 2. Concluzia trebuie să fie particulară;

Figura 4 Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, 1. Dacă majora e afirmativă, minora e universală;
Fresison, (tari) 2. Dacă o premisă e negativă, majora e universală;
Camenop (slabă) 3. Dacă minora e afirmativă, concluzia este particulară;

De interese practic pentru reconstrucția și evaluarea argumentării sunt modurile valide ale figurii I;

2. LOGICA PROPOZIŢIONALĂ

Funcţiile de adevăr: - se aplică propoziţiilor simple şi duc la propoziţii complexe; - se definesc prin
tabele de adevăr:
1. Negaţia: 2. Conjuncţia

p ~p p q p&q
T ┴ T T T
┴ T T ┴ ┴
┴ T ┴
┴ ┴ ┴
 3. Disjuncţia 4. Condiţionalul (implicaţia materială)

p q pVq p q p→q
T T T T T T
T ┴ T T ┴ ┴
┴ T T ┴ T T
┴ ┴ ┴ ┴ ┴ T
Paradoxul implicaţiei materiale:
5. Echivalenţa 1. Dacă p e fals, p → q e adevărat , indiferent de
p q p↔q valoarea lui q.
T T T 2. Dacă q e adevărat, p → q e adevărat, indiferent de
T ┴ ┴ valoarea lui p.
┴ T ┴ Deci, următoarele enunţuri sunt adevărate:
┴ ┴ T Dacă iarba e albastră, aricii dorm în copaci.
Dacă iarba e albastră, aricii nu dorm în copaci.
Dacă iarba nu e albastră, aricii nu dorm în copaci.
Exemple de exprimare în limbajul
natural a condiţiilor necesare, suficiente, necesare şi suficiente:
(p = „plouă”, q = „îmi iau umbrela”)
1. Dacă plouă, îmi iau umbrela. p→q
2. Doar dacă plouă îmi iau umbrela. q→p
3. Când plouă, îmi iau umbrela. p→q
4. Doar când plouă îmi iau umbrela. q→p
5. Cu excepţia cazului în care plouă, nu îmi iau umbrela. q→p
6. Nu îmi iau umbrela dacă nu plouă. q→p
7. Nu îmi iau umbrela decât dacă plouă. q→p
8. E suficient să plouă pentru a-mi lua umbrela. p→q
9. E necesar să plouă ca să-mi iau umbrela. q→p
10. Dacă şi numai dacă plouă îmi iau umbrela. p↔q
11. O condiţie necesară şi suficientă pentru a-mi lua umbrela este să plouă. p↔q

Propoziţii necesare (se constituie ca strategii de argumentare) – sunt întotdeauna valide

1. Modus ponens: p → q / p // q (modul susţinerii)
2. Modus tolens: p → q / ~ q // ~ p (modul respingerii)
Atenție, sunt nevalide următoarele:
p → q / q // p
p → q / ~ p // ~ q

3. Dileme disjunctive 4. Dileme condiţionale:

pVq / ~ p // q
pWq / p // ~q (W:
disjuncţie exclusivă)
p → r / q → r / pVq // r
p → r / q → s / pVq // r V s (dilema constructivă)
p → r / ~p → r / pV~p // r
p → q / p → r / ~q V ~r // ~p
p → r / q → s / ~r V ~s // ~p V ~q (modus tolens aplicat la dileme);

5. Contrapoziţia
(p → q) // (~q → ~ p)
Formele îngălbenite, ca și la silogisme, reprezintă pattern-uri care pot fi folosite în reconstrucția
argumentului: sugestia este să văd ce pattern de raționament pot identifica în modul în care argumentul este
formulat în limbaj natural, și să reconstruiesc forma completă a argumentului în consecință; pentru asta pot
folosi sau silogistica, sau logica propozițională, whatever works 

Morala:
1. Formele valide sunt pattern-uri argumentative ce pot fi folosite pentru reconstrucția argumentării; în
rarele ocazii când argumentarea este complet explicitată, ele pot fi folosite ca normă de evaluare a
argumentării;

2. Intuitiv, concret, putem înțelege validitatea ca proprietatea sintactică a unui raționament deductiv
care nu permite să acceptăm premisele și să respingem concluzia respectivului raționament;

3. Relevanța validității: un argument valid cu premise adevărate va avea întotdeauna concluzii adevărate
(cu necesitate - acesta ar fi idealul demonstrației științifice, împrumutat din matematică);

4. Criticile abordării logice a argumentării:

- pe de o parte, criteriul validităţii, propus de logica formală e prea slab pentru evaluarea argumentării; de
exemplu sofismul numit petitio principii este un argument valid din punct de vedere logic: p // p este
valid!
- pe de altă parte, criteriul validităţii, propus de logica formală este prea tare pentru evaluarea
argumentării: rareori argumentele din vorbirea cotidiană pot fi reduse la (sau reconstruite din entimeme
ca) argumente deductive valide, în special argumentarea practică; de asemenea, unele forme nevalide pot
constitui baza unor argumente simptomatice;
- în al treilea rând, formalizările logice pierd foarte multe nuanţe ale limbilor naturale care au un rol
important în argumentare;
de ex. enunţurile: în ciuda faptului că plouă eu tot mă duc la munte şi afară plouă şi eu mă duc la
munte sunt ambele conjuncţii: p & q;