Sunteți pe pagina 1din 3

CONCEPTE-CHEIE

• Tulburare de limbaj = abaterea de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile


verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuala, atât sub aspectul reproducerii, cât si al
perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului si pâna la imposibilitatea totala
de comunicare orala sau scrisa (M. Gutu, 1975).
• Tulburare de pronuntie = orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare.
• Dislalia („pelticia" în popor) = cea mai frecventa dintre tulburarile de pronuntie si
reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj.
• Rinolalia (în popor numita „fonjaiala ", adica vorbire pe nas) = o forma a dislaliei, de
aceea se mai numeste si dislalie „organica", constând în pronuntarea nazonata a sunetelor.
• Dizartria = o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala în
care monotonia vorbirii se îmbina cu pronuntarea neclara.
• Bâlbâiala - o tulburare a vorbirii ce se manifesta prin dezordini intermitente ale pronuntiei,
repetari convulsive si blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de dificulatti în
articularea unor cuvinte.
• Logonevroza = tulburare de ritm si fluenta a vorbirii si presupune, pe lânga o repetare a
sunetelor, silabelor si cuvintelor, batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii fata de vorbire, de
mediul înconjurator si o prezenta a spasmelor, încordarii, a unei preocupari exagerate fata de
propria vorbire. Caracteristica acestei tulburari este logofobia (teama crescuta de a vorbi, mai ales în
public sau în conditii de stres emotional).
• Tahilalia = o vorbire exagerat de rapida si care apare frecvent la persoane cu instabilitate
nervoasa, cu hiperexcitabilitate.
• Bradilalia = o vorbire rara, lenta, încetinita, cu exagerari maxime ale acestor caracteristici
în oligofrenie.
• Aftongia = ia nastere atunci când, în muschii limbii, se produce un spasm tonic, de lunga
durata.
• Tulburarile coreice = presupun ticuri nervoase sau coreice ale muschilor fonoarticulatori,
mimicii, care se manifesta concomitent cu producerea vorbirii.
• Tulburarile vocii = distorsiuni ale spectrului sonor ce se refera la: intensitatea, înaltimea,
timbrul si rezonanta sunetelor. (C. Stanica, E. Vrasmas, 1997), cele mai frecvente fiind: vocea de
cap, vocea oscilanta, vocea grava, vocea ragusita, afonia, fonastenia etc.
• Tulburarile de limbaj scris-citit = incapacitati paradoxale totale în învatarea si formarea
deprinderilor de scris-citit, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie, sau incapacitati partiale
denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existentei unor factori psiho-pedagogici
necorespunzatori sau neadecvati la structura psihica a individului, a insuficientelor în dezvoltarea
psihica si a personalitatii, a modificarilor morfo-functionale de la nivelul sistemului nervos central, a
deficientelorspatio-temporale si psihomotricitatii, a nedezvoltarii vorbirii, care se manifesta prin
aparitia de confuzii frecvente între grafemele si literele asemanatoare, inversiuni, adaugiri,
substituiri de cuvinte, sintagme, defonnari de litere, neîntelegerea completa a celor citite sau scrise,
etc. (E. Verza, 1983, p.58). Tulburarile de scris-citit se pot clasifica în: partiale (disgrafia, dislexia)
si totale (agrafia si alexia).
• A lai ia = imposibilitatea de a vorbi din nastere, cu toate ca nu exista dificultati de ordin
senzorial sau de intelect mari care sa împiedice însusirea limbajului de catre copil.
• Afazia = incapacitatea de a vorbi la o persoana care înainte avea comportament verbal
normal.
―Psihopedagogia specială sau defectologia este o ştiinţă ce se ocupă de persoanele
handicapate, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia şi educaţia lor, de evoluţia şi
dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv-recuperative, pentru valorificarea
potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora, în vederea integrării
socioprofesionale
cât mai adecvată‖.(E. Verza, 1998, p.3)
Termenul ―deficienţă‖ ca şi cel de ―defectologie‖ derivă etimologic din cuvântul latinesc
defectus- defecţiune, lipsă, scădere.(Buică C., 2004, p.17)
În terminologia O.M.S.(1980) termenul de ―deficienţă‖cuprinde orice pierdere sau
anormalitate a structurii sau funcţionării psihologice, fiziologice sau anatomice.
Defectologia operează cu o serie de termeni:
1. Incapacitate – limitarea funcţională a activităţii fizice şi/sau psihice ca urmare a unei
deficienţe.
2. Handicap – defavorizare a adaptării persoanei la cerinţele mediului fizic şi social, ca
urmare a deficienţei sale şi a incapacităţii rezultate din aceasta.
3. Dizabilitate- deficit de competenţă manifestat în aria deprinderilor fizice şi psihice.
4. Cerinţe educative speciale – cuprinde un registru larg de tulburări care se întinde de la
deficienţele profunde , la tulburările de învăţare uşoare. Ele sunt consecutive unei
disfuncţii sau deficienţe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihomotrică sau ca
urmare a unor condiţii psihoafective, socio-economice sau de altă natură (absenţa
mediului familial, condiţii de viaţă precare, anumite particularităţi ale personalităţii
copilului etc.) care-l plasează într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur.
5. Nevoi speciale – se referă la acele persoane care trebuie antrenate într-un program de
asistenţă socială nu numai pentru a putea trece mai uşor peste perioada de criză
apărută în viaţa lor, dar şi pentru refacerea propriilor resurse şi capacităţi prin efort
personal, al statului şi al comunităţii din care fac parte, în vederea eliminării treptate a
situaţiei dificile prin care trec.
Termenul generic de deficienţă include şi o serie de alţi termini cu semnificaţie şi
sferă semantică mai îngustă cum ar fi: (Gherguț A., 2003,p.860)
deficit – desemnează înţelesul cantitativ al eficienţei, adică ceea ce lipseşte, o
anumită cantitate sau integral;
defectuozitate – se referă la ceea ce determină un deficit;
infirmitate – desemnează diminuarea notabilă sau absenţa unei sau mai multor
funcţii care necesită o protecţie importantă, fiind incurabilă, dar care poate fi
reeducată, compensată sau supracompensată. După datele UNESCO
infirmitatea se limitează numai la deficienţa motorie;
invaliditatea – implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a
capacităţii de muncă;
perturbarea - se referă la abaterile de la normă.
Domeniul defectologiei depăşeşte cadrul teoretic şi are profunde implicaţii practicaplicative
în care educaţia, instrucţia, recuperarea şi integrarea se constituie ca activităţi de
intervenţie specială, care conduc la dezvoltarea de comportamente şi disponibilităţi necesare
inserţiei sociale.
Ea are ca obiect de studiu fenomenul deficienţei, în multiplele sale forme şi grade.