1.

Noţiunea de calificare
Calificarea reprezintă instituţia juridică a dreptului internaţional privat care desemnează
operaţia logico-juridică prin care se determină sensul noţiunilor cuprinse în cadrul normei
conflictuale, atât în partea care arată obiectul reglementării sale (conţinutul normei conflictuale)
cât şi în partea care arată legea competentă să cârmuiască raportul juridic (legatura normei
conflictuale).1
Calificarea unor noţiuni reprezintă o interpretare a acestora în raport cu sistemul de drept din
care fac parte, stabilindu-se astfel sensul exact şi complet al noţiunilor unei norme juridice
referitoare la obiectul reglementării, precum şi legea aplicabilă raportului juridic. Într-o operaţiune
inversă prin calificare se determină categoria juridică în care se încadrează o situaţie de fapt şi se
indică legea competentă.
Determinarea legii aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate este indisolubil
legată de problema calificării. Diversitatea sistemelor juridice naţionale, dreptul convenţional şi
dreptul unional – care operează cu noţiuni specifice, face necesară lămurirea prealabilă a
termenilor pe care îi conţine norma conflictuală. Pentru a afla ce lege va cârmui efectele juridice
ale raportului cu element străin, trebuie să determinăm mai întâi cu ce legi are legătură acel raport.
Indicaţia este dată de punctul de legătură, care localizează raportul juridic în spaţiu. Pentru
identificarea punctului de legătură, trebuie determinat în prealabil conţinutul acestuia, adică
raporturile juridice reglementate de norma conflictuală. În acest scop, dreptul internaţional privat
recurge la categorii precum acte juridice, persoane, bunuri, succesiuni etc.2
În raport de optica proprie a legiuitorului naţional, este posibil ca aceste categorii să cunoască
variaţiuni, în ceea ce priveşte conţinutul, în diferite state. Câteva exemple frecvent redate în
literatură sunt: prescripţia acţiunii în justiţie este considerată în dreptul englez ca fiind o problemă
de procedură, pe când în dreptul continental este socotită o problemă de drept material, substanţial.
Viciile de consimţămt pot să aparţină statutului personal sau materiei contractelor; leziunea poate
constitui o problemă care aparţine statutului real sau materiei contractelor; lipsa abilităţilor
minorului de a încheia un act juridic poate fi privită diferit ca problemă de formă privind actul
juridic respectiv sau ca problemă ce ţine de capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice respective;

1
N. Diaconu, Drept Internaţional Privat, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pag. 93
2
C. Jugastru, Calificarea în conflictele de legi şi conflictele jurisdicţie în Revista Universul Juridic, nr.6, iunie 2016,
p.66-93
regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor poate fi poate fi calificat fie ca o problemă privind
efectele căsătoriei sau a regimului juridic al bunurilor.3
Există mai mulţi factori ce determină importanţa calificării. În primul rând termenii şi noţiunile
folosite în normele conflictuale au un înţeles diferit de la un sistem de drept la altul, mai apoi
sistemele de drept conţin noţiuni sau instituţii juridice ce nu sunt cunoscute în alte sisteme de
drept, iar în cele din urma sistemele de drept încadrează aceleaşi situaţii de fapt în instuţii juridice
diferite sau folosesc modalităţi procedurale diferite pentru obţinerea aceluiaşi rezultat.

2. Apariţia calificării
Operaţiunea calificării a fost utilizat pentru prima dată de către Charles Dumolin, care într-o
consultaţie dată soţilor de Ganey, referitoare la regimul legal al bunurilor, a considerat că regimul
matrimonial se include în categoria contractelor, astfel încât părţile îl pot supune voinţei lor.
În cadrul conflictelor dintre legile naţionale, Franz Kahn a fost cel care a pus în evidenţă problema
calificării în 1891, sub denumirea de conflict implicit sau conflict latent de legi, pentru ca mai poi
conceptul să fie dezvoltat de către Etienne Bartin într-un articol publicat in Jurnalul de Drept
Internaţional în 1897. Bartin a examinat speţele judiciare şi a observat că în speţe asemănătoare,
în care ar fi trebuit să se aplice aceleaşi reguli conflictuale, instanţele din ţări diferite pronunţă
hotărâri deosebite datorită interpretării date noţiunilor utilizate de normele de drept internaţional
privat.
Unul dintre cazurile care a stârnit un interes deosebit în domeniu şi a a permis fundamentarea
calificării ca o instituţie a dreptului conflictual este speţa privind testamentul olandezului. Un
cetăţean olandez a întocmit la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Franţa, un testament olograf.
Valabilitatea acestui testament este contestată printr-o acţiune introdusă în faţa instanţei franceze.
În conformitate cu legislaţia franceză, precum şi cu cea olandeză, capacitatea persoanei este supusă
legii sale naţionale, iar forma actelor juridice, legii locului încheierii lor. Dar dispoziţiile Codului
Civil olandez nu permit ca olandezul, domiciliat în străinătate, să facă un testament în formă
olografă. În consecinţă, testamentul olograf va fi valabil pentru instanţa franceză, dar declarat nul
pentru instanţa olandeză.4

3
I.P. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de Drept Internaţional Privat, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.81.
4
I. Macovei, “Tratat de drept internaţional privat”, Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p.73
Calificarea are ca obiect noţiunile juridice care structurează norma conflictuală. Mai precis, are în
vedere acele noţiuni care alcătuiesc legătura şi conţinutul normei conflictuale. Unele dintre aceste
noţiuni necesită lămuriri conceptuale, ceea ce presupune interpretarea lor. Finalitatea calificării
este încadrarea noţiunilor juridice în categorii juridice şi alegerea normei conflictuale
corespunzătoare raportului juridic cu element străin. În raport de obiectul calificării, apare necesar
a preciza dacă termenul „calificare” desemnează procesul (demersul calificării) sau rezultatul
operaţiunii calificării. Se remarcă existenţa unei polisemii, care oferă calificării o fizionomie
complexă şi o funcţie esenţială în soluţionarea procesului civil internaţional. De o parte, calificarea
trebuie acceptată ca operaţiune intelectuală de intepretare a normei conflictuale (calificarea stricto
sensu). De altă parte, calificarea are ca finalitate alegerea legii aplicabile raportului juridic
(calificarea lato sensu), astfel că se repercutează, indirect, asupra soluţiei conflictului de legi.5

3.Felurile calificării
În funcţie de nivelul la care se efectuează calificarea în cadrul unui sistem de drept, putem
distinge între: calificarea primară-ca problemă de drept internaţional privat, prin care se determină
legea competentă să cârmuiască raportul juridic cu element străin( spre exemplu determinarea legii
aplicabile stării civile şi capacităţii persoanei fizice) şi calificarea secundară- ca problemă de drept
intern, prin care se determină sensul şi înţelesul noţiunilor utilizate de legea materială competentă
să cârmuiască raportul juridic cu element străin. Calificarea secundară intervine după calificarea
primară prin care se determină legea materială competentă.
Mai apoi, în funcţie de elementele de structură ale normei conflictuale ce urmează a fi calificate
se face o diferenţă între calificarea conţinutului normei conflictuale, prin care se soluţionează
conflictul de legi, în sensul că se determină legea materială competentă după care se rezolvă
raportul juridic şi calificarea legăturii normei conflictuale, prin care nu se schimbă norma
conflictuală, însă influenţează soluţia dată conflictului de legi.

5
R.-B. Bobei, Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul internaţional privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p.99
 În cele din urmă, după caracterul calificării, aceasta poate fi împărţită în calificare legală, când
sensul unor noţiuni este lămurit în mod expres printr-un text de lege şi calificare jurisdicţională,
atunci când sensul noţiunilor este determinat de instanţă.6

4. Importanţa calificării
Calificarea are o importanţă deosebită deoarece de modul în care aceasta se realizează, depinde
soluţionarea conflictului de legi. Spre exemplu, dacă se consideră că donaţiile între soţi ţin de
domeniul contractual, se va aplica norma conflictuală lex voluntatis, în cazul în care este
considerată o problemă ce ţine de efectele căsătoriei, se va aplica legea reşedinţei obişnuite comune
a soţilor, iar în lipsă cea a cetăţeniei comune, în cele din urmă dacă este examinată ca o problemă
referitoare la aspectele de ordin succesoral, se va aplica norma conflictuală lex succesionis.
Astfel, modul în care sunt interpretate diferitele probleme de drept ne permite să stabilim în
conţinutul cărei norme conflictuale intră şi care este legea aplicabilă raportului juridic cu element
de extraneitate. Normele conflictuale pot fi identice de la o ţară la alta, dar, datorită calificării
diferite a conţinutului normei conflictuale, rezolvările în cauză este posibil să se deosebească.
Totodată, se poate observa că de modul în care se face calificarea conţinutului normei conflictuale
depinde şi legătura acesteia ( spre exemplu sediu social poate fi calificat ca fiind sediul real, sediu
statutar sau sediul principal al persoanei juridice).
Nu în ultimul rând, calificarea prezintă importanţă pentru că reprezintă o interpretare a unor
noţiuni juridice, într-o situaţie conflictuală încă înainte de a determina ce lege materială va cârmui
raportul juridic respectiv, vor trebui calificate elementele în discuţie, pentru a vedea dacă fac parte
din noţiuni ca: stare civilă, capacitate, drept succesoral.
Calificarea şi conflictul de calificare în legea Marii Britanii
Problema calificării şi a conflictului de calificare în dreptul anglo-saxon a fost tranşată relativ
clar de către jurisprudenţă şi doctrină.
În ceea ce priveşte, legea care guvernează calificarea naturii bunurilor în mobiliare sau
imobiliare, aceasta se determină conform legii locului unde bunurile se află sau sunt situate.
Excepţia este motivată de legătura mai strânsă a bunurilor cu legea statului unde se găsesc acestea
la momentul când se face calificarea. Problema a fost soluţionată în cauza Johnstone v. Baker,

6
S. Deleanu, Drept Internaţional Privat, Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.164
când insanţa engleză a decis că se va aplica legea scoţiana asupra naturii unei moşteniri ce se afla
în Scoţia, chiar dacă testatorul era englez.7
Mai apoi, în calificarea noţiunii de domicliu, instanţele engleze s-au ghidat exclusiv dupa legea
internă, neluând în considerare legea străina. În common law, noțiunea de domiciliu presupune
reunirea cumulativă a două elemente: faptul de a locui, cu caracter permanent, într-un anumit loc
(element de natură obiectivă) și intenția prezumată a persoanei de a avea domiciliul într-un anumit
loc (element de natură subiectivă). Doctrina britanică enumeră cinci principii fundamentale care
cârmuiesc domiciliul: orice persoană are un domiciliu („domiciliul de origine”); o persoană nu
poate avea, simultan, două sau mai multe domicilii; un domiciliu care există, este prezumat a avea
un caracter continuu, dacă nu s-a făcut dovada dobândirii altui domiciliu; domiciliul indică o
conexiune cu un sistem teritorial de drept; legea în funcție de care se determină domiciliul este
legea engleză (în sensul în care calificarea noțiunii de domiciliu se va face, de către instanțele
britanice, după legea engleză).8
S-a mai pus problema dacă lipsa abilităţilor unei persoane la încheierea unui act juridic, se
califică într-o nesocotire a normelor privind capcitatea, sau cele privind forma actului juridic,
jurisprudenţa engleza optând în acest context pentru aplicarea legii forului. În cauza Ogden v.
Ogden s-a hotărât că anularea a unei căsătorii, ce a fost încheiată în Anglia, obţinută în Franţa
datorită lipsei consimţământului părinţilor la căsătorie, este nulă sub legea engleză, deoarece
consimţământul părinţilor reprezintă o chestiune de formalitate. Cetăţeanul francez în chestiune
avea deplina capacitatea de a încheia căsătoria în Anglia, astfel încât instanţa a decis că anularea
căsătoriei nu a intervenit niciodată, aceasta rămânând validă.
În chestiunea stabilirii locului contractului între absenţi, jurisprudenţa engleză nu este deosebit
de bogată, cu toate acestea, în puţinele exemple se consideră că se va aplica legea forului în
determinarea locului încheierii contractului.
În concluzie, regula care se desprinde din jurisprudenţa anglo-saxonă, este acea că, de obicei,
în calificarea anumitor instituţii de drept se va aplica legea forului, cu excepţiile de rigoare, care
vor fi determinate de la caz la caz, şi în special cu exceptia clasificării bunurilor în mobile şi
imobile, care va fi calificată în funcţie de legea locului în care acestea se situează.

7
E.G. Lorenzen, Theory of Qualifications and the Conflict of Laws, p.266
8
C. Jugastru, Identificarea persoanei fizice, aspecte de Drept Internaţional Privat în Revista Universul Juridic, nr.8,
august 2016, p.58-89