Sunteți pe pagina 1din 39

Cuprins

Capitolul I. Obiectivele, originile conceptuale şi etapele Ostpolitikului.........................2

Capitolul II. Noţiuni introductive privind Războiul Rece: 1945-1990...........................5

II.1.Terminologie..................................................................................................................5

II. 2. Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece. Analiză descriptivă.


Periodizare............................................................................................................................6

II.2.1 Primul Război Rece: 1945/1947-1969.....................................................................10

II.2.2 Destinderea. Dinamica Războiului Rece: 1969 - 1979..........................................13

II. 2.3 Al doilea Război Rece: 1979-1991.........................................................................13

Capitolul III. Ostpolitikul lui Brandt şi relaţiile cu U.R.S.S: 1969 – 1970....................15

III.1 Dimensiunea politică a relaţiilor Bonn – Moscova.................................................17

III.2 Gazele naturale: precursorul sau produsul Ostpolitikului?..................................19

III.3 Vizita lui Willy Brandt la Moscova..........................................................................19

III. 4 Conţinutul economic al Westpolitikului sovietic....................................................20

III. 5 Conţinutul economic al Ostpolitikului german.....................................................22

III. 6 Relaţiile economico – politice dintre U.R.S.S şi R.F.Germania............................27

Capitolul IV. Consolidarea Ostpolitikului: 1970 - 1980..................................................29

IV.1 Prima fază a Ostpolitikului: relaţiile bilaterale est – vest şi ratificarea tratatelor
..............................................................................................................................................29

IV.2 Prima vizită a lui Brejnev la Bonn...........................................................................31


IV.3 A doua fază a Ostpolitikului: destinderea multilaterală între cele două vizite ale
lui Brejnev...........................................................................................................................34

IV.4 A doua vizită a lui Brejnev din anul 1978................................................................37

Bibliografie..........................................................................................................................40

2
Capitolul I. Obiectivele, originile conceptuale şi etapele Ostpolitikului

Problema germană a constituit o majoră sursă de instabilitate în politica europenaă


şi mondială de peste un secol. Deşi a fost soluţionată pentru moment de la normalizarea
relaţiilor dintre Republica Federală Germania şi Uniunea sovietică de la începutului anilor
1970, aceasta ar putea să devină în viitor o nouă sursă de tensiuni internaţionale.
Relaţia dintre Germania şi Rusia rămâne una dintre factorii determinanţi ai
securităţii din estul şi vestul Europei în prezent. Prin urmare este esenţial să dezbatem şi să
înţelegem procesul de după şi în timpul conflictelor dintre cele două state din perioada
Războiului Rece.
Deşi problemele politice au dominat evoluţia conflictului dintre Ostpolitik-ul
Germaniei de vest şi Westpolitik-ul sovietic, totuşi aspectele economice au jucat în anumite
cazuri un semnificativ rol în dezvoltarea destinderii germane – sovietice, care
interacţionează cu problemele politice.
Prezenta lucrare are ca obiectiv analizarea factorilor determinanţi în modelarea
politicii externe dintre Republica Federală Germania şi Uniunea Sovietică.
În ceea de-a doua jumătate a secolului XX sistemul internaţional a fost marcat
întrun mod determinat de conflictul est- vest. La finele celui de-al doilea război mondial în
sistemul internaţional se prefigure o nouă etapă, ceea a bi-polarismului, caracterizată de un
system de securitate centrat în jurul a două mari puteri SUA şi URSS, al căror obiectiv
simultan era atingerea hegemoniei globale. Această tendinţă s-a dublat de amândouă părţile
de afirmarea unui system de ordine social – economic şi politico – cultural considerabil.
Naşterea în regim de concurenţă a unor sisteme de securitate cu forme
atotcuprinzătoare a condus la alcătuirea de blocuri politice şi militare, unde s-a afirmat
tipare de acţiune distinct, dependenţe de tip structural şi între care, clivajul a fost adâncit de
influenţa ideologică1.
Drept urmare, între elementele constitutive ale confruntării est – vest s-au numărat
şi trăsăturile antagonice ale unei ordini liberale, democratice şi cele ale unei comunităţii
comuniste, cu implicaţii ample la nivel socio - politic2.

1
Anselm Doering Manteuffel, Internaţionale Geschichte als Systemgeschichte, Oldenbourg
Wissenschaftsverlag, Munchen, 2000, pp. 110
2
Michael Meimeth, Ost – West Konflikt, in: W. Weidenfeld, Handbuch zur deutschen Einheit 1949 – 1999,
Bundeszentrale fur politische Bildung, Bonn, 1999, p. 607
3
În contextual bipolarismului s-au format 3 niveluri paralele de interacţiune. Primul
nivel a fost caracterizat de raportul dintre SUA şi URSS şi asumarea rolului acestora de
puteri militare mondiale şi de forţe conducătoare ale sistemelor de alianţe politice şi
militare adverse.
Cel de-al doilea nivel a avut în vedere raportul dintre statele est – vest europene,
marcat de conflictul cu privire la ordinea europeană şi definirea rolului Uniunii Sovietice
în cadrul Europei. Al treilea nivel a fost reprezentat de conflictul german cu Europa estică,
şi în acest fel reafirmarea unei chestiuni germane în mijlocul Europei.
Pe acest fundal, la debutul anilor 1960, consideraţi în istorie, ani deosebit de
dinamici3, caracterizaţi de modificări şi de semnificative adaptări, s-a prefigurat, la nivel
general, un process de apropiere între vest şi est care a transformat Războiul Rece în
Detente, iar confruntarea a transformat-o în cooperare antagonică.
Criza cubaneză din naul 1962, precedată de ceea a Berlinului în 1958, respective
1961, iminenţa unui război nuclear, dar şi stabilizarea relaţiilor dintre cele două mari
puteri, SUA şi URSS, pe baza conservării pactului nuclear şi a interesului comun în
nonproliferarea armelor atomice la nivel mondial, au favorizat conturarea unui dialog de
destingere, ce a culminat în anul 1975 cu Actul de la Helsinki.
Per ansamblu, acest tip de politică a urmărit crearea unui sitem de relaţii de
reciprocă dependenţă ăntre state prin încheiere de tratate, acorduri, convenţii, integrînd
dimensiuni ce au legătură cu sfera politică, ceea a securităţii de stat, domeniul economic
dar şi cultural, nu în ultimul rând. Acest tip de politică a reuşit să schimbe caracterul
conflictului ideologic, dar nu şi să pună sfârşit confruntării4.
Destinderea s-a abordat în sistemul internaţional în mod distinct, ca drept
consecinţă a originilor istorice diferite ale conflictelor, care au dat naştere unor priorităţi
specific, dar şi drept urmare a diferenţelor ce există la nivelul ordinii sociale şi a variatei
conceperii a stategiilor de politică externă.
În acest fel, alături de politicile de destindere formulate de URSS şi SUA şi de
termenul multilateral de destindere dezvoltat în cadrul Organizaţiei de Securitate şi
Cooperare în Europa, s-a impus şi cel promovat de Republica Federală Germania, cunoscut
în doctrină5 sub denumirea de Ostpolitik şi atribuit mai ales guvernării social – liberale

3
A. Fontaine, Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 1992 , pp. 25 şi urm
4
A. Fontaine, op.cit., pp. 25 şi urm
5
Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureşti, 1994 , p. 67 - 82
4
Brandt – Scheel în perioada 1969 – 1974, chiar cu certe antecedente încă din perioada
anterioarelor guvernări.
În ianuarie 1967, reluarea relaţiilor diplomatice cu România a constituit debutul
concret al Ospolitik-ului german.
Guvernul de la Bonn iniţia în acest fel o fază nouă conceptuqală a politicii sale
externe, renunţând de facto la inflexibila doctrină Hallstein, care până în acel moment
împiedicase orice fel de tentativă de destindere concretă şi coerentă din partea Bonnului6.
Divizarea Germaniei a constituit expresia ceea mai vizibilă a conflictului dintre est
şi vest. Drept urmare, Ostpolitik-ul german s-a dublat prin Deutschlandpolitk, ce era
conceput ca şi politică de dialog cu Rebulica Democrată Germania şi avea ca obiectiv final
desăvârşirea unificării germane. După un sinuos debut şi o sinusoidală desfăşurare, s-a
finalizat odată cu atingerea aceteia în octombrie 1990.

Capitolul II. Noţiuni introductive privind Războiul Rece: 1945-1990

II.1.Terminologie

În momentul când un conflict între superputerile lumii se finalizează, întrun grad


mai ridicat sau nu printrun compromis, de obicei, acesta este urmat de o confruntare nouă.

6
M. McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 45 şi urm.
5
Astfel s-a întâmplat şi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, despre care
istoricii spun că avut ceea mai remarcabilă consecinţă, şi anume „războiul rece”7.
Iată astfel un concept nou apărut pentru a caracteriza o situaţie paradoxală a
relaţiilor de la nivel internaţional din ceea de-a doua jumătatea a secolului XX, şi anume
cei 45 de ani în care umanitatea s-a aflat între o pace ratată şi între un război nedeclarat 8,
pentru a utiliza expresia folosită de profesorul I. Ciupercă.
Paternitatea pentru utilizarea conceptului de război rece, imediat după încheierea
războiului mondial, revine publicistului şi jurnalistului W.Lippman.
La data de 16 aprilie 1947, consilierul pe probleme financiare al Preşedintelui
F.D.Roosevelt, B.M.Baruch, caracteriza starea relaţiilor de la nivel internaţional, în cadrul
unui discurs rostit la Columbia, drept război rece.
Astfel că nu vorbim despre un conflict propriuzis, ci mai mult, de o expresie
strategică şi diplomatică, dacă l-am cita pe politologul francez J.F.Frevel.
T. Parish în Enciclopedia războiului rece, defineşte războiul rece astfel: termenul
general pentru conflictul ideologic, politic,militar şi strategic de după anul 1945 dintre
aliaţii occidentali – conduşi de SUA – pe de o parte, şi URSS şi alte ţăricomuniste, pe de
cealaltă parte9.

II. 2. Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece. Analiză descriptivă.


Periodizare

Acest ciudat fenomen al secolului al XX –lea, în care un conflict politico- militar, ia


naştere sără a se face o declaraţie de război şi se finalizează fără a se semna un tratat de
pace, îşi are originiile la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
Războiul Rece (1947 – 1991) a constituit o confruntare deschisă non – militară şi
limitată, ce s-a dezvoltat după cel d-a doilea război mondial între două grupuri de ţări ce
prezentau sisteme politice şi ideologii diametral opuse.
Unul dintre grupuri era alcătuit din URSS şi aliaţii săi, cărora li se mai zicea şi
7
Calvocoressi, P., Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea Europei postbelice,Ed.Polirom,
Iaşi, 2000,pp.56 - 57
8
Ciupercă, I., Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Ed. Conquest, Iaşi, 1995,p.77.
9
Th. Parish, Enciclopedia războiului rece, Bucureşti, EdUnivers Enciclopedic, 2002, p. 315
6
Blocul răsăritean, iar cel de-a doilea grup cuprindea SUA şi aliaţii acesteia, denumiţi şi
blocul occidental ori apusean.
 La nivel politico – militar a reprezentat o confruntare între: Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Pactul de la Varşovia.
 La nivel economic reprezentat o confruntare între socialism şi capitalism:
 La nivel politico – ideologic a reprezentat o confruntare între democraţiile
liberale occidentale şi regimurile totalitare comuniste.
 Din punct de vedere al serviciilor secrete, a reprezentat o confruntare dintre
serviciile occidentale de „intelligence” 10 şi servicile de poliţie politică ale
regimurile comuniste.
Războiul Rece a dominat politica externă a URSS şi a SUA încă din anuş 1947,
când s-a utilizat pentru prima dată conceptul, şi pînâ la colapsul URSS din anul 1991.
Din punct de vedere al mijloacelor folosite, Războiul Tece a constituit un conflict
unde s-au folosit presiunea economicp, manevrele diplomatice, ajutoare selective,
propagandă, asasinate, operaţiuni militare de mică intensitate dar şi iminentul război pe
scară înaltă.
Războiul Rece s-a finalizat odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste şi implicit a
URSS, marea putere care s-a confruntat cu SUA, iar umanitatea ce a rămas este dominată
de o unică super putere11.
„Limitele umanului”12 (Goethe), ca şi cele ale puterii au devenit evidente: După
sfârşitul celui de-al doilea război mondial umanitatea a trăit în umbra presantă a unui al
treilea război mondial între cele două Superputeri mondiale (SUA -Uniunea Sovietică), cu
mijloace de luptă atomice. Sub presiunea ameninţării nucleare, cele două Superputeri au
încercat să evite confruntările războinice directe, însă chiar şi fără un al treilea război
mondial, umanitatea este presată de alte două complexe generatoare de pericole - tensiunile
Nord-Sud şi distrugerea mediului înconjurător.
Ca o desăvârşire a evoluţiilor istorice, cele două Puteri Mondiale au atins un nou
echilibru de forţe global. Prin structurile lor ele au fost, respectiv sunt variante de mari
dimensiuni ale tipurilor istorice de Mari Puteri - Uniunea Sovietică, ca putere continentală
(Asiria, Sparta), SUA, ca putere maritimă (Cartagina, Atena, Veneţia); Uniunea Sovietică a

10
Eric Hobsbawm, op.cit., p. 67 - 82
11
A. Fontaine, op.cit., pp. 25 şi urm
12
Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000 , Ed. ALL ,2003,p.213
7
fost din punct de vedere teritorial moştenitoarea parţială a celui mai mare imperiu
continental al istoriei, Imperiul mongol şi a prestigiosului Bizanţ; în timp ce SUA este
moştenitoarea şi continuatoarea celui mai mare imperiu maritim din istorie, cel britanic.
Ca toate structurile imperiale de putere, Puterile Mondiale au reprezentat şi
structuri de ordine rivale: „Pax Americana”13 contra „Pax Sovietica”14.
Ambele vor cunoaşte o creştere de putere după 1945, rămânând singurele Puteri Mondiale
şi angajându-se în Războiul rece, conceput ca „o competiţie a stemelor”15.
Originile Războiului Rece trebuie căutate încă de la perioada revoluţiei bolşevice şi
apariţia statului sovietic şi de la divizarea marilor superputeri pe criterii de ideologie bine
delimitate.
A fost adăugată politica agresivă a Kremlinului în perioada celui de al doilea
Război mondial, concretizându-se cu câteva semnificative acţiuni, unde normele după care
funcţionează veritabilele democraţii s-au încălcat întrun mod brutal. Se are aici în vedere
pactul Ribbentrop Molotiv şi protocolul aditional ce s-a semnat în secret la 23 august 1939,
invadarea Finlandei şi a Poloniei în 30 noiembrie respectiv 17 semptembrie 1939.
Astfel, chiar dacă sursele Războiului Rece includeau elemente ideologice şi socio –
culturale, acesta s-a manifestat ca şi o confruntare pentru supremaţie între URSS şi SUA.
Potrivit istoricilor16, cele două superi puteri protagoniste se temeau una de cealaltă şi în
plus, pe parcursul conflictului au realizate şi unele calcule eronate.
Discutând în acest caz de cursa declanşată între cele două, după anul 1945, trebuie
să amintim în primul rând că disputa avea în prim plan Europa , iar conflictele armate s-au
desfăşurat pe teritoriul Europei.
În acelaşi timp, rivalitatea dintre SUA şi URSS a fost folosită pentru ascunderea şi
soluţionare unor grave probleme de la nivel intern de care s-au lovit ambele state.
O trăsătură a Războiului Rece care a preocupat societatea, a constituit-o
dimensiunea nucleară a confruntării, ce a activat viziunea unei posibile catastrofe la nivel
mondial.
La data de 25 septembrie 1949, agenţia T.A.S.S. 17 a anunţat detonarea primei
bombe atomice sovietice, punând final exclusivităţii americane în această materie. Ulterior,

13
M. McCauley, op.cit., pp. 45 şi urm.
14
A. Fontaine, op.cit., pp. 25 şi urm
15
J.L.Gaddis, Războiul Rece, Ed. RAO, Bucureşti, 2009, pp.185 şi urm.
16
J.L.Gaddis, op.cit., pp.185 şi urm.
17
„Agenţia Telegrafică din Petrograd” (TASS, azi ITAR–TASS )
8
China, India, Marea Britanie, Franţa şi alte state au contribuit la lărgirea clubului nuclear,
implicând amplificarea exponenţială a riscului.
Dar, chiar dacă se asista la o cursă a înarmărilor fără precedent, trebuie să amintim
că administraţia SUA era conştientă de faptul că victoria poate fi obţinută fără folosirea
directă a forţei contra URSS.
Un alt concept devenit clasic pentru Războiul rece îl reprezintă ”cortina de fier”.
Paradoxal, acesta a fost folosit mai întâi de ministrul nazist al propagandei J. Goebbles.
Într-un articol publicat în Das Reich, la 25 februarie 1945, acesta spunea că dacă
Germania va capitula se va lăsa imediat o cortină de fier. Imediat după încheierea
războiului în Europa, la 12 mai, W. Churchill îi telegrafia noului preşedinte american
Truman pentru a comenta comportamentul sovieticilor în Germania, aprecind că „a fost
trasă o cortină de fier în faţa Aliaţilor”. Fără nici o îndoială conceptul devenea clasic abia
după discursul istroic rostit de W.Churchill la 5 martie 1946 în statul Missouri.
Bineînţeles, că luarea de poziţie a lui W.Churchill, chiar dacă acesta nu mai
conducea guvernul britanic la aceea dată a stîrnit replica brutală a lui Stalin. La data de 14
martie, Pravda îl ataca pe Churcill, comparându-l cu Hitler, fapt ce ne denotă un grad
ridicat de nemulţumire din partea Kremlinului.
La începutul anului 1946, factorii decizionali de la Casa Albă cunoşteau toate
abuzurile venite din partea sovieticilor, cu atît mai mult, cu cît la data de 22 februarie G.
Kennan, delegatul în domeniul afacerilor din partea SUA la Moscova, expedia la
Washington o analiză în 5 capitole a acţiunilor şi concepţiilor URSS. Documentul, intrat în
istorie sub denumirea de „telegrama ceea mai lungă (peste 8000 de cuvinte)” 18, denunţa
politica externă sovietică, pe care acesta o considera drept o ameninţare pe termen
îndelungat la adresa societăţii occidentale.
Se pare că, şi sub efectul analizei pertinente venite din partea lui Kennan, care era
un cunoscător al realităţilor sovietice, s-a produs radicalizarea şi reorientarea politicii
externe americane faţă de Moscova.
Încă de la 28 februarie 1946, secretarul de stat J.Bymes avea să anunţe acest fapt,
confirmat şi de documentele de arhivă.
Astfel că, la 14 aprilie, întrun raport al Consiliului Naţional de Securitate se treceau
mijloacele de acţiune împotriva comunismului, distingînd patru posibilităţi, după cum

18
A. Fontaine, op.cit., pp. 25 şi urm
9
urmează19:
- Continuarea măsurilor deja în curs de efectuare, cu proiectele de programe
actuale ori actualizate pentru a pune în practică aceste măsuri;
- Izolarea;
- Războiul;
- O rapidă consolidare a puterii politice, militare, economice a umanităţii libere
mai accelerată cu obiectivul de a atinge, dacă este posibil, o stare de ordine
tolerabilă între state.
Tocmai în cadrul consolidării lumii, libere, SUA iniţia programul de recosntrucţie a
Europei, cunoscut sub denumirea de Planul Marshall.
Planul devenea public la 12 martie 1947,odată cu discursul lui Truman în faţa
Congersului. De asemenea, acest fapt marchează şi începutul doctrinei Truman, ce se baza
pe realitatea că lumea se împărţea în două grupuri, democraţii şi opresorii. În mod concret,
Truman, cerea un ajutor rapid de circa 400 de milioane de dolari pentru Turcia şi Grecia,
planul fiind votal la 1 mai.
Aplicarea programului în Europa a avut efecte economice considerabile,
înregistrându-se creşteri între 15% - 25% în ţările ce au beneficiat de dispoziţiile sale.
URSS, secundată de sateliţii săi, a respins participarea la Planul Marshall, unicul moment
de suspans, de scurtă durată, fiind oferit de Cehoslovacia.
Periodizarea Războiului Rece rămâne încă o zemă de dezbateri pentru specialişti,
existând opinii multiple. Vom apela, totuşi la o astfel de separe pe etape a celor 45 de ani,
cu precizarea că limitele sunt mobile existând şi alte opţiuni care se pot luar în calcul20.

II.2.1 Primul Război Rece: 1945/1947-1969

O primă fază, denumită de cercetătorii21, drept etapa Primului Război Rece, a


început înainte de semnarea Tratatului de la Paris, şi a durat până la decesul lui Stalin,
dintre în perioada 1945 – 1953.

19
M. McCauley, op.cit.,pp. 45 şi urm.
20
A. Fontaine, op.cit., pp. 25 şi urm
21
M. McCauley, op.cit.,pp. 45 şi urm.
10
A fost o perioadă în care confruntarea a izbucnit chiar dacă nu s-au făcut declaraţii
în acest sens, între superputeri, nenumărate conflicte armate consemnate pe mai multe
continete, în paralele cu primele măsuri întreprinse de doctrina Truman. Pentru a aminti
câteva dintre acestea, ne gândim la Primul Război din Indochina, la 19 decembrie 1946, la
Blocada Berlinului sau la Războiul din Coreea22.
Similar lui Moise, Franklin D. Roosevelt vedea Ţara Făgăduinţei, însă nu a putut să
pună piciorul pe ea. Când acesta a murit, armatele aliate pătrunseseră adînc pe teritoriul
Germaniei, iar bătălia pentru Okinawa, plănuia invazie aliată în principalele insule ale
Japoniei, debutase.
Moartea lui Roosevelt, din data de 12 aprilie 1945, nu a fost neaşteptată. În luna
ianuarie 1945, medicul lui Roosevelt, alarmat de fluctuaţiile bruşte ale tensiunii
pacientului său, concluzionase că preşedintele avea să supravieţuiască doar dacă evita orice
stare de încordare. Date fiind presiunile funcţiei, această apreciere era echivalentă cu o
condamnare la moarte,întrun moment de nebunie, Hitler şi Goebbels, care erau prinşi în
Berlinul încercuit, s-au amăgit cu gândul că erau pe punctul de a asista la repetarea a ceea
ce cărţile germane de istorie descriu drept miracolul Casei de Brandenburg - cînd in timpul
Războiului de 7 ani, în vreme ce armatele ruseşti se aflau la porţile Berlinului, Frederic cel
Mare a fost salvat de moartea subită a conducătorului rus şi de urcarea pe tron a unui ţar
prieten.
Istoria, însă, nu s-a repetat în 1945. Crimele naziste sudaseră cel puţin un obiectiv
comun de nezdruncinat al aliaţilor: eliminarea dezastrului reprezentat de nazism.
Prăbuşirea Germaniei naziste şi nevoia de umplere a vidului de putere reieşit au condus la
dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului.
Scopurile aliaţilor erau pur şi simplu divergente. Churchill urmărea să prevină
dominaţia Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia să fie plătit în monedă
teritorială pentru victoriile militare sovietice şi suferinţele eroice ale poporului rus. Noul
preşedinte, Harry S. Truman, se străduia la început să continue moştenirea lăsată de
Roosevelt, de a ţine alianţa unită.
Până la finele primului său mandat, însă, ultima rămăşiţă a comprehensiunii
existente pe durata războiului dispăruse. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, cei doi giganţi
de la periferie, se aflau acum unul în faţa celuilalt în inima Europei.

22
Jenkins, Ph, O istorie a Statelor Unite, Ed Artemis, Bucureşti, 2002,pp.45 - 56
11
Cursa atomică a cunoscut, la rândul ei, o derulare spectaculoasă. La 25 septembrie
1949, agenţia T.A.S.S. anunţa oficial că Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică
de producţie proprie, punând astfel capăt monopolului american, în privinţa pasului
următor, bomba cu hidrogen, deşi americanii au reuşit primul experiment în Insulele
Marshall la l noiembrie 1952, după numai câteva luni, la 8 august 1953, Moscova anunţa o
realizare similară. Se ajunsese, practic, în situaţia ca ambele superputeri să fie capabile să
declanşeze un conflict nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei23.
În aceşti primi ani, un eveniment precum criza Berlinului avea să traseze limitele de
demarcaţie dintre cele două blocuri în Europa, dar, în acelaşi timp, el elimina posibilitatea
conflictelor militare pe bătrânul continent. Altele erau datele problemei în Asia, în Coreea,
de exemplu, apelându-se la războiul clasic, momentul fiind considerat pe drept cuvânt
crucial. Primul război rece s-a încheiat o dată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, dublată
de decizia luată de preşedintele american Dwight Eisenhower de a face pace în Coreea
( 1953) şi Vietman ( 1954).
Perioada de după moartea lui Stalin se prezintă sub forma unei etape complicate şi
sinuoase, care a durat între 1953 şi 1969. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de
multe ori în contradicţie cu cursul aparent firesc.
În această perioadă, Washingtonul şi-a consolidat poziţia în Orientul Mijlociu.
Congresul va adopta o declaraţie potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de
interes naţional de importanţă vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în istorie drept
doctrina Eisenhower24.
S-a ajuns la incidente majore precum au fost cele din 1956 din Ungaria şi Egipt sau
criza rachetelor cubaneze din 1962.
Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluţia raporturilor dintre Statele
Unite şi Uniunea Sovietică. Conştiente de forţa de distrugere pe care o puteau desfăşura,
forţă ce putea genera un cataclism nuclear, fără învinşi şi învingători, cele două guverne au
decis să deschidă o linie telefonică directă între Washington D.C. şi Moscova, astfel încât
destinderea să fie asigurată printr-un dialog permanent între şefii celor două state.

23
Angela Stent, The political Economy of West German – Soviet Relations 1955 – 1980, Ed. Board,
Cambridge University Press, New York, 1981, pp. 154 - 202
24
A. Fontaine, op.cit., pp. 25 şi urm
12
II.2.2 Destinderea. Dinamica Războiului Rece: 1969 - 1979

Acest drum sinuos s-a continuat cu o etapă mai calmă, respectiv un deceniu de
destindere Est - Vest, 1969-1979, care, fără a fi lipsit de momente tensionate, consolidând
teoria coexistenţei paşnice a celor două sisteme pe termen lung.
Venirea preşedintelui Richard Nixon la Casa Albă şi numirea lui Henry Kissinger în
fruntea Consiliului Securităţii Naţionale vor modifica optica SUA asupra relaţiilor cu
URSS.
După ce un număr major, de conflicte a condus la deteriorarea continuă a
raporturilor dintre cele două superputeri, la sfârşitul anilor '70 apărea un nou tip de mesaj,
şi anume apelul la înţelegere şi rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă25.
Astfel, începe un deceniu în care au fost promovate cu precădere relaţii cordiale şi au
fost înregistrate progrese simţitoare pe calea cooperării internaţionale. Totul avea să se
sfârşească o dată cu atacarea Afganistanului de către trupele sovietice, în decembrie 1979.

II. 2.3 Al doilea Război Rece: 1979-1991.

Abordarea democarată a Războiului Rece s-a dovedit a fi un complet eşec.


Dacă promotorii destinderii au fost criticaţi în primul rând pentru cinimsul loc, în
schimb odealismul politicii externe a lui Carte, a condus la o subestimare serioară a
capapcităţilor URSS şi Tratatului de la Varşovia.
Republicanul R. Regan, era hotărâr să modifice complet această viziune, înlocuind
în Războiul Rece negocierea cu efectiva confruntare şi întărind capacitaltea militară
Statelor Unite.
De la începutul mandatului său, bugetul apărării s-a majorat enorm. Pentru prima
dată cheltuielile militare ale Organizaţiei Atlanticului de Nord au depăşit cheltuielile
Tratatului de la Varşovia iar SUA devenea principalul vânzător de armanent la nivel
mondial, fapt ce a permis o soluţionare de tip machiavelic a crizei ostaticilor din Iran.
În anul 1982, Reagan a expus şi temeiurile ideologice ale politicii sale externe:
Uniunea Sovietică era imperiul rău, sursa tuturor problemelor de tip politic şi economic de
la nivel mondial.
25
Kissinger, Henry, Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti,
1998.,p. 256
13
Adminsitraţia americană nu ezită să pună în practică această politică externă a
conflictului. Scenariile războiului atomic întreprinse de experţii occidentali, au provocat
temeri mari la Moscova, convingându-i pe liderii URSS că SUA erau nu doar foarte
pregătite, ci şi dispuse a declanşa un război atomic.
În acelaşi timp acestea punea capăt mişcării antinucelare pacifiste din Europa
Occidentală, prin a convinde populaţia statelor membre NATO de nevoia instalării de
arsenal atomic în vederea prevenirii unei agresiuni iminente a URSS.
Punctul culminant al evoluţii s-a atins în martie 1983, când Reagan iniţia Râzboiul
Stelelor, însă care s-a dovedit a fi un eşec.
Această perioadă de febrilitate retorică şi militară s-a finalizat odată cu al doilea
mandat al lui Reagan, care a coincis cu venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui M.
Gorbaciov în anul 1985.
Doctrina Reagan, concretizată în doctrina Războiului stelelor, impusă de R.
Reagan, dar mai ales politica reformistă, iniţiată la Kremlin după anul 1985, au contribuit
la încheierea confruntării.
Războiul rece, prin durată şi amploare, a produs efecte dintre cele mai diverse. El a
grăbit, neîndoielnic, reabilitarea Germaniei şi a Japoniei. Bonnul va fi primit în N.A.T.O. şi
Uniunea Europeană, iar niponii se vor afirma drept mare putere economică. Pe de altă
parte, marele învins fiind Kremlinul, URSS destrămându-se.

14
Capitolul III. Ostpolitikul lui Brandt şi relaţiile cu U.R.S.S: 1969 – 1970

Renunţarea sovietic-vest germană la Tratatul Forțelor în august 1970 simboliza


descreșterea războiului rece, așezarea de pe ordinea de zi de după un război neterminat,
inaugurarea erei destinderii, și realizarea unui modus.
După douăzeci şi cinci de ani de la capitularea Germaniei în al doilea război
mondial, URSS și RFG au acceptat realitatea limitelor europene. Cu toate acestea, în timp
ce Moscova a dorit o ratificarea a status quo-ului, în scopul de a face mai mult permanentă,
Bonn a fost de acord să accepte status quo-ul pentru cele din urmă, pentru a schimba
politicile anterioare Ostpolitikului german. Sub cancelarul Willy Brandt, cu toate acestea,
Ostpolitik a devenit mai autonom26.
După 1969 SUA a încetat stabilirea de parametrii germano-sovietici, iar acest
lucru a modificat percepțiile Kremlinului cu privire la Republica Federală Germană și a
mediului în care legătură ar putea fi folosită. Apropierea sovietico - germană a fost posibilă
pentru că ambele părți au modificat politicile anterioare, deși, fără îndoială, Bonn a
reorientat politica sa mai mult decât a făcut - o Moscova27.
Ostpolitikul lui Brandt a reprezentat o acceptare a propunerilor sovietice.
Moscova a apreciat că, din datorită redirecţionării Ostpolitikului, ar fi posibil să se permită

26
Martin McCauley, Rusia,America şi războiul rece, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 125 - 137
27
John Lewis Gaddis, Războiul Rece, Ed. RAO, Bucureşti, 2009, pp.309 - 319
15
unele apropieri între Europa de Est și Germania de Vest în timp ce menținerea controlului
sovietic și minimizarea instabilitatăţii sociale ar putea rezulta dintr-o relaxare a tensiunilor
din Europa de Est.
Deși rușii au făcut unele concesii politca lor, denumită - Westpolitik, arhitectul
apropierii sovietico – germane a fost, fără îndoială, RFG, în special, Willy Brandt și Egon
Bahr. Brandt, exilul din Germania nazistă, a căror opinii pe Ostpolitik derivate din
experienţa sa de guvernare a divizat Berlinul, a avut timp de câțiva ani susţinerea unei
politicii mai flexibile față de est.
Ca primar al Berlinului, el a adoptat politici dure față de URSS și RDG care
semăna cu cele adoptate de adversarul său, Konrad Adenauer 28. Cu toate acestea, el a
dezvoltat o politică mai conciliantă față de URSS a deveni ministru de externe în 1966. În
timp ce reafirmarea primatului alianței NATO Brandt a subliniat că "pentru mine, nu există
o separare între Westpolitik și Ostpolitik. Ceea ce se numește Germania, Ostpolitik este
pentru mine viabil numai împotriva fundalului Alianței Atlantice și vest-europeane de
integrare29.
Brandt a fost dispus să negocieze cu Moscova și RDG fără a face reunificarea
Germaniei și o rezoluție a statutului Berlinului de Vest condiții prealabile pentru orice
acord, deși problema Berlinului a fost legată de ratificarea tratatelor. A fost pregătit să
accepte limitele de după război, lăsând problema reunificări Germaniei până la o dată
ulterioară. Brandt ţi-a dat seama că refuzul de a legitima existența Europei de Est a avut
slăbit foarte mult puterea de negociere internațională din Germania.
Problema nerezolvată a Germaniei, identitatea națională a fost prisma prin care
Brandt a văzut relațiile cu Moscova.

III.1 Dimensiunea politică a relaţiilor Bonn – Moscova

Deși se presupune că alegerea lui Brandt ca cancelar precedata apropierea sovieto-


vest germane, URSS de fapt, a scos antenele la Bonn cu aproape un an înainte de alegerea
sa, precum și motivele pentru schimbare Moscovei în Westpolitik revenind la perioada

28
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
29
John Lewis Gaddis, op.cit., , pp.309 - 319
16
imediat următoare invaziei Cehoslovaciei. Invazia a fost un scop, mai degrabă decât un
început, un "ocol pe drumul spre destindere", cum Michel Debre a numit-o30.
După ce şi-a reafirmat dreptul sovietic de a stabili și controla ritmul de
policentrismului în Europa de Est, URSS a simțit că ar putea să adopte o politică mai
conciliantă față de Germania de Vest. Într-adevăr, invazia accentuată pentru Brejnev,
necesitatea de a asigura un acord cu Occidentul, care ar recunoaște legitimitatea influenței
sovietice în Europa de Est și astfel ar putea reduce perspectiva unei alte invaziii ca ceea a
Cehoslovaciei31.
Relațiile sovietice-vest germane s-au deteriorat în imediat după invazia cehă. Când a
devenit clar pentru Moscova că va fi greu de susținut ficțiunea că intervenția Pactului de la
Varșovia a fost "cerut" de majoritatea liderilor cehi, rușii au intensificat critica lor faţă de
de Germania de Vest, invocând tentativele Bonnului de a lansa o "operațiune politico-
militară" masivă împotriva Republicii Cehe32.
Relațiile au fost tensionate de refuzul continu de la Bonn de a semna tratatul de
neproliferare nucleară, o hotărâre care a fost consolidată prin invazia cehă. În ciuda acestor
tensiuni după invazia Cehă și enunțarea de așa-numita doctrină Brejnev a suveranității
limitate, Kremlinul a fost dispus pentru a îmbunătăți relațiile cu RFG33.
La începutul lunii octombrie, Andrei Gromyko a ținut un discurs cheie cu o tentă
conciliantă față de vest. Guvernul de la Bonn a reacționat cu optimism până la discursul,
care a sugerat, de asemenea, că cele două guverne vor relua discuțiile cu privire la
renunțarea la forţă. Atitudinea sovietică conciliantă a dus la o întâlnire surpriză între Brandt
si Gromyko în New York, pentru prima dată în 1962.
La sfârșitul din 1968, prin urmare, relațiile sovieto-germane s-au îmbunătăţit
oarecum. Decizia de a ameliora relațiile cu oficialii de la Bonn a fusese deja luată la
Kremlin ca parte a strategiei sale de a urmări o politică europeană mai largă de destindere.
Această politică putea avea un alt obiectiv tradițional sovietic - pentru a încuraja
independenţa din vestul european şi SUA.
Destinderea sovietico – germană a fost de asemenea un obiectiv al URSS de a
îmbunătăţi relaţiile sale cu SUA.

30
Ibidem, pp. 125 - 137
31
Gabriela Ghindea, Teză de doctorat, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj – Napoca, 2009, pp. 55 - 61
32
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
33
Martin McCauley, op.cit, pp. 125 - 137
17
Noua politică de destindere sovietică a fost pusă în practică, mai dinamic decât
politica coexistenței pașnice a lui Hrușciov, dar conținea elemente similare: erau prevăzute
beneficiile politice și economice de diminuare a tensiuni Est-Vest, în timp ce URSS a
continuat să-şi sporească influența în lumea a treia.
Dacă relaţiile cu SUA au influenţa URSS pentru a căuta o apropiere cu RFG, acesta
fiind un factor important în relaţiile dintre URSS – RFG, un alt importamnt factor al
Westpolitikului a fost intensificarea conflictului chino – sovietic. Punctul de cotitură
decisiv, de la partea sovietică, a venit martie 1969. În decembrie 1968, RFG a anunțat că va
organiza din 1969 alegerile prezidenţiale din Berlinul de Vest, așa cum a făcut în trei
anterioare ocazii. Această miș are a stârnit proteste puternice în RDG și URSS. În februarie
1969, RDG a anunțat că ar interzice tuturor membrilor Bundesversammlung (adunarea
vest-germanl), organismul care alege președintele vest-german, să călătorească pe
teritoriul RDG34.
Într-o serie de întâlniri între Ambasadorul Tsarapkin și cancelarul Kissinger,
sovieticii au oferit germanilor pe termen lung dreptul de trecere pentru berlinezii din vest
pentru a vizita rudele din Berlinul de Est.
În anul 1969, cancelarul Brandt, anunţa că Germania de Vest rămânea ancorată ferm
pe linia alianţei trans – atlantice, dar că îşi va intensifica eforturile pentru a îmbunătăţi
relaţiile cu Europa de Est, respectiv cu Germania de Est. Germania de Vest iniţia ceea ce
avea să se numească Ostpolitik, înfruntând, încă la început, puternica opoziţie a
conservatorilor, pentru început negociind, tratate de neagresiune cu URSS, Cehoslovacia,
Polonia, Ungaria şi Bulgaria.
Relaţiile dintre cele două state germane au constituit una din cele mai grele probleme
de soluţionat. Ostpolitik-ul cancelarului Brandt avea în vedere conceptul de "două state – o
singură națiune germană"35.
Relaţiile au fost îmbunătăţite, însă poziţia oficială a Germaniei Occidentale, era ceea
stabilită prin doctrina Hallstein, ce implica nerecunoaşterea Germaniei de Est.
Ostpolitik-ul, la începutul deceniului al optulea, ducea la o formă de recunoaştere
mutuală dintre cele două state germane.
Tratatul de la Varşovia- din decembrie 1970, Tratatul de la Moscova din august 1970,
Accordul celor 4 puteri cu privire la situaţia Berlinului din septembrie 1971, Accordul de
34
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
35
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
18
tranzit din mai 1972, Tratatul de bază din decembrie 1972, ajutau la procesul de
normalizarea a relaţiilor dintre cele două state germane, permiţând atât Germaniei
Occidentale cât şi celei Răsăritene să devină membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, în
septembrie 1973.
Cele două state germane au realizat un schimb de reprezentanţi permanenţi în anul
1974, iar liderul Germaniei de Est E.Honecker făcea, în anul 1987, o vizită oficială în
Germania de Vest36.

III.2 Gazele naturale: precursorul sau produsul Ostpolitikului?

După 1968, West comerțul germano-sovietic a început să crească într-un ritm


accelerat, și soldul negativ al comerțului dintre URSS şi Germania de Vest s - a schimbat
la unul pozitiv.
Creşterea totală a relaţiilor comerciale a fost de 30% pe an şi s-a datorat factorilor
următori37: comenzile considerabile din partea sovieticilor pentru tablă, livrările germane
de maşini şi livrările pipe.
Deși gaze naturale în 1968 prezentau doar 3,2 la sută din consumul total de energie
intern german, preţul avantajos din partea sovieticilor pentru gazele naturale a fost
deasemenea unul atractiv.

III.3 Vizita lui Willy Brandt la Moscova

Vizita Willy Brandt la Moscova în 1970 a contrastat puternic cu cea făcută de


Konrad Adenauer în 1955 și care simboliza o dramatică schimbare în relațiile germano-
sovietic, care a culminat cu renunțarea Forței Treaty38 .
Adenauer a mers la Moscova pe fondul criticilor interne considerabile, acesta
aşteptând controverse în întâlnirile sale cu Hrușciov. Deși unele complicații au înconjurat

36
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
37
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
38
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
19
vizita lui Brandt, acesta a ajuns în Moscova unde l-au aşteptat discuții de cooperare, de
succes cu Brejnev.
Deoarece renunțarea la Tratatul Forțelor a fost complet a lucrat în prealabil, şi nu au
existat nici una dintre tensiunile și eșecurile care au însoțit vizita lui Adenauer. Vizita lui
Brandt a fost un ceremonial și summit simbolic39.
Au existat mai multe puncte de conflict, înainte de parafarea tratatului de cu
miniştrii de externe Scheel și Gromyko, care plasa tratatul într-o stare de pericol.
În discuțiile sale cu Brandt, Kosîghin a presat relatărilor liderului german privind
comerțul, extinderea și contactele tehnologice și a fost dornic să se angajeze în discuțiile de
fond majore ale relațiilor economice pentru ca acestea să fie îmbunătăţite40.

III. 4 Conţinutul economic al Westpolitikului sovietic

În ciuda reticenței sovietice de a recunoaşte problemele economice, dovezile


sugerează că schimbarea în postura sovietică spre RFG în 1969-1970 a fost motivată
parțial de factori economici.
În plus, decizia de a continua destinderea sovietică a fost parțial un rezultat al
proeminenţei crescute a factorilor economici în determinarea Politici externe sovietice41.
Poate cea mai clară indicația a acestui fapt este starea economiei sovietice la sfârșitul
anilor 1960. Reformele economice sovietice la mijlocul anilor 1960 nu au îmbunătățit
performanțele economiei sovietice la fel de mult cum s-a sperat. Deși rata de creștere a
economiei sovietice
a fost una respectabilă, aceasta a scăzut la sfârșitul anilor 1960 de la 8,6 la sută în 1967, la
7,5 la sută în 1968, până la 6,1 la sută în 1969.
Problemele de bază au fost lipsa de productivitate și eșecul de a inova, în special în
domenii de tehnologii avansate, cum ar fi electronică și calculatoare, în parte pentru că
sectorul militar adeturnat efortul economic cel mai eficient al URSS.
În plus, productivitatea muncii sovietice a fost de aproximativ jumătate de faţă de
ţările vest - europene. Într-un discurs secret nepublicat la Plenul Comitetului Central la 15
decembrie 1969,
39
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
40
John Lewis Gaddis, op.cit, pp.309 - 319
41
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
20
Brejnev a criticat aspru eșecul economiei sovietice a dezvolta în mod satisfăcător, și
au existat unele speculații că Kosîghin ar fi țapul ispășitor pentru aceste deficiențe, pentru
că el a pledat pentru dezvoltarea industriei ușoare în favoarea industriei grele42.
Un articol major publicat în februarie 1970 a căutat să răspundă la criticile
Plenului și a reafirmat viabilitatea sistemului economic sovietic și reformele 43. În martie
1969, în conformitate cu un oficial german, o decizie a fost luată în cadrul Comitetului
Central privind importul unor cantități mari de tehnologie din Occident, și performanţa
nesatisfăcătoare a economiei sovietice întăreau această decizie.
Kremlinul a sperat că importul de tehnologie occidentală ar putea fi un substitut
pentru anvergura de uz casnic, descentralizate de reforma economică, ale cărei consecințe
politice ar fi putut duce la instabilitate mai mare, așa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia.
La urma urmei, sovieticii au făcut tot posibilul pentru a separa comerțul și politica,
pentru că au preferat să continue relațiile economice indiferent de climatul politic. După ce
au încheiat afacere cu gazele naturale, probabil ar putea fi continuat să caute mai alte relaţii
comerciale şi să se ocupe de tehnologie și să ignore latura politică a relațiile, pentru că
îmbunătăţirea relațiilor politice cu Germania nu a fost un necesar a fost doar o condiție
prealabilă pentru relații economice mai strânse.
În același timp comerțul - care formează baza economică a coexistenței pașnice - la
fel ca alte forme ale legăturilor economice dintre țările socialiste și capitaliste, joacă un rol
extraordinar în consolidarea păcii în lume.
Relaţiile comerciale ar fi continuat fără renunțarea la forță, dar viitorul acestora a
fost consolidat prin tratat, care putea acționa ca o reasigurare că politica nu ar influenţa
negativ comerțul.
Având în vedere guvernul german fosta opoziție la tranzacționare cu URSS, iar
tradiţia sa de a politiza Ostpolitik-ul intern, Uniunea Sovietică percepea legătura dintre
comerț și politică în relațiile sale cu RFG. Având în vedere experiența din trecut, Kremlinul
ar putea aștepta în mod rezonabil că o mai bună relaţie politcă ar facilita relaţiile comercial,
dacă nu pentru un alt motiv atunci decât pentru faptul că RFG va avea o participaţie mai
mare la îmbunătățirea relațiilor politice în cazul în care extindea relațiile economice cu
URSS44.

42
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
43
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
44
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
21
Dificultățile cu economia sovietică necesitatea de a importa tehnologie occidentală
a coincis cu o dorință cu privire la stabilizarea şi rezolvarea problemei germane. Întradevăr,
se pare că Brejnev a justificat Westpolitik său parțial în ceea ce privește domeniul
economic şi anumite recompense care ar rezulta din aceasta. Brejnev a argumentat în
favoarea destinderi deoarece ar putea îmbunătăți performanțele economiei sovietice prin
importul de tehnologie occidentală. De asemenea, el, a realizat că stabilitatea regimului său
depindea de o viabilă economie. Era mai bine să se asigure că factorii politici nu ar fi
împiedicat brusc relațiile economice, așa cum au făcut în trecut. Dovezile sugerează că a
existat ierarhie economică și politică sovietică care s - a opus extinderii contactelor
economice cu Occidentul și cu RFG, în special45.
În cele din urmă, țările din Europa de Est au fost un factor de decizie. Prin
îmbunătățirea legăturilor politice cu RFG, prin asigurarea că Ostpolitik a fost orientat spre
Moscova, Kremlinul spera să controleze o parte din implicațiile politice ale Germaniei de
Vest şi de asemenea relaţiile comerciale cu ţările din Europa de Est46.

III. 5 Conţinutul economic al Ostpolitikului german

Rolul factorilor economici în dezvoltarea lui Brandt Ostpolitik este încă o problemă
controversată. Pe de o parte, analiștii47 au repetat Brandt Ostpolitik a fost un produs de
necesitate economică: "Interesul statelor est-europene în cooperarea cu noi se bazează în
mare măsură pe o dorinţă de a face progres economic și să participe la tehnologia
occidentală. Economia, prin urmare, rămâne în viitorul apropiat un element deosebit de
important al politicii noastre din Europa de Est.
Pe de altă parte, unii cercetători48 au susținut că Ostpolitik-ul lui Brandt a fost
rezultatul presiunilor exercitate de mari demnitari germani, în special în industria
siderurgică dependentă de export, pentru a cuceri și asigura noi piețe în Est.
Problema gradului în care oamenii de afaceri germani au încurajat îmbunătățirea
relațiilor germano-sovietice este un aspect complex al Ostpolitik – ului , în parte pentru că
nu a existat nici entuziasmul compleşitor cu privire la perspectivele pentru relaţiile
comerciale germano - sovietice. Articole sovietice au subliniat interesul Germaniei în

45
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
46
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
47
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
48
A. Fontaine, Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 1992 , pp.127 - 132
22
comerțul cu URSS și a susținut că oamenii de afaceri germani au fost nemulțumiți de
restricțiile privind relaţiile comerciale. Deși aplaudând interesul german în comerțul cu
URSS, au atribuit totuşi acest interes dorinței industriașilor de a nu fi mai prejos de alte
țări occidentale și aspectelor concurențiale de expansiune economică imperialiste în
general49. Cu toate acestea, aspirațiile imperialiste ale oamenilor de afaceri germani ar
putea fi de asemenea avantajoase pentru URSS.
Cu toate acestea, deoarece una dintre problemele cu comerțul germano-sovietic a
fost absența unui tratat comercial, după semnare tratatul germano-sovietic a fost util numai
în măsura în care ar putea fi primul pas în facilitarea unui acord privind Berlinul.
Obiectivele Ost- şi Deutschlandpolitik-ului50 au constat în reglementarea
conflictelor cu Europa de Est, crearea unui modus vivendi cu RDG şi diminuarea
consecinţelor separaţiei germane în vederea redobândirii unităţii naţionale. Dacă punctul
culminant al Deutschlandpolitik-ului a constat în realizarea unificării Germaniei, primele
succese palpabile ale Ostpolitik-ului, cu profunde implicații pentru sistemul internațional,
dar și pentru conștiința europeană au fost tratatele încheiate de guvernul de la Bonn cu
guvernele de la Moscova, Varșovia, Praga și Pankow și secondate de Acordul Cvadripartit
asupra Berlinului.
Politica de destindere promovată de RFG a evoluat de la Ostpolitik-ul secret şi
pragmatic al cancelarului Adenauer, trecând prin faza conştientizării nevoii de destindere
de către guvernarea Erhard/ Schröder şi promovarea aşa-zisei ”politici de mişcare” 51, apoi
prin “politica paşilor mărunţi” a guvernării Kiesinger/Brandt, dublată de conceptul lui Bahr
de “transformare prin apropiere”, pentru ca în cele din urmă să se concretizeze în timpul
guvernării Brandt/Scheel, prin crearea unui cadru juridic care reglementa relaţiile Est-Vest.
Obiectivul final al noului curs în politica externă vest-germană a rămas reunificarea
germană, însă abordarea Ostpolitik-ului se va caracteriza începând cu 1969 de pragmatism
centrat pe rezultate, spre deosebire de principialismul anchilozant al lui Adenauer şi al
succesorilor săi politici. Pentru aceştia din urmă orice dezbatere diplomatică europeană a
fost subsecventa rezolvării „chestiunii germane”, astfel că ilegitimitatea a RDG a
constituit, pentru o lungă perioadă de timp, una din preocupările centrale ale politicii
externe vest- germane. Pentru cei care au creionat structura noului Ostpolitik fezabilitatea

49
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
50
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
51
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
23
proiectului nu a depins de fermitatea şi inflexibilitatea principiilor guvernante, ci de
capacitatea de a depăşi mental Ialta, în sensul normalizării relaţiilor inter-germane prin
promovarea unei „schimbări prin reconciliere”, credo-ul lui Egon Bahr52.
Deşi obiectivul final a continuat să fie reunificarea germană, schimbarea în
discursul liderilor vest-germani a fost evidentă. Insistenţa obsesivă asupra ilegitimităţii
RDG sau condiţionarea oricărui demers diplomatic de precondiţia reunificării germane a
încetat a mai constitui agenda standard a politicii externe vest-germane.
Destinderea nu a mai fost condiţionată de rezolvarea prealabilă a problemei
germane şi a devenit un obiectiv în sine, care pe termen lung avea să permită și
reunificarea celor două state germane. Guvernarea cancelarului social-democrat Willy
Brandt a marcat astfel punctul de turnură în evoluţia Ostpolitik-ului vest-german. Începând
cu această guvernare destinderea s-a desfăşurat într-un alt cadru și în alt ritm, graţie
instrumentelor juridice create de acesta, dar și datorită unui nou vocabular folosit în
relațiile diplomatice. Odată cu Brandt și echipa sa, ”transformarea constructivă” a înlocuit
”vocabularul nerecunoașterii”53.
Noua paradigmă în politica externă vest-germană a determinat o schimbare
esenţială a climatului politic, contribuind activ la evoluţia politicii de destindere la nivel
global. De asemenea a favorizat crearea unui cadru de destindere care cuprindea ambele
tabere, odinioară antagonice: Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE).
Pâna la începutul anilor ’80, când procesul de detensionare a relaţiilor se va bloca din nou,
părţile au dovedit, chiar dacă numai pentru scurtă durată, viabilitatea tratatelor încheiate.
Ostpolitik-ul a deschis RFG Estului şi Estul RFG, într-un lung şi sinuos proces,
care s-a desfăşurat cu intermitenţe şi de-a lungul anilor ’80. Până atunci spaţiul estic fusese
conceput doar ca zonă de interes economic şi nu ca partener, cu drepturi egale în dialogul
politic.
Această deschidere a permis, datorită abandonării de către RFG a doctrinei
Hallstein, mărirea spaţiului de acţiune a Germaniei Occidentale şi în ţările Lumii a Treia,
unde cooperarea fusese redusă anterior. RFG a devenit astfel pentru multe din ţările lumii
cel mai important partener comercial şi politic. Creşterea influenţei RFG în cadrul CEE şi
NATO a determinat respectarea sa în Est, acest lucru contribuind în acelaşi timp la
creşterea ponderii sale în Vest. Deschiderea spre Est a însemnat şi posibilitatea de a
52
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
53
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
24
pătrunde într-o terra incognita, şi o modificare a percepției adversarului tradiţional.
Tratatele au deschis calea colaborării şi pe plan cultural, academic, iar schimburile
efectuate au contribuit la o schimbare a mentalităţii opiniei publice din ambele tabere.54
Ostpolitik-ul promovat de RFG a stat sub semnul continuităţii. La fel cum
Adenauer a trasat linii ferme prin Westpolitik-ul său, asigurându-se că succesorii săi nu vor
abandona legătura RFG cu Occidentul, aşa şi Brandt a impus o linie în politica germană de
deschidere spre Est, care va fi urmată de toţi cancelarii viitori. Ostpolitik-ul promovat de
Brandt s-a înscris în acest proces de continuitate, nepunând sub semnul întrebării ancorarea
RFG în structurile occidentale, ci dimpotrivă, constituindu-se ca o completare la
Westpolitik-ul adenauerian55.
Politica de destindere germană a trebuit să ţină permanent seama de ritmul celei
promovate de Aliaţii săi. De multe ori au avut loc neconcordanţe de ritm şi conţinut,
provocând iritare în Occident. Dezvoltarea Ostpolitik-ului german, a dovedit însă un grad
crescut de independenţă, arătând că şi ponderea RFG în cadrul sistemului internaţional se
modificase56.
Deşi tratatele încheiate au fost interpretate de părţi în funcţie de interesele lor
specifice, în general s-a căzut de acord asupra faptului că destinderea în Europa trebuia să
fie ireversibilă. URSS a urmărit prin politica sa de destindere în primul rând o confirmare
şi stabilizare a rolului său în Europa. RFG a avut permanent în vedere menţinerea din punct
de vedere juridic a chestiunii germane deschisă, pentru a permite o viitoare reunificare, în
cadrul unei “ordini europene de pace”57.
Dacă relaţia RFG cu URSS poate fi catalogată drept cea mai importantă
componentă a Ostpolitik-ului, atunci relaţia germano-poloneză a fost cea mai dificilă și
sensibilă parte a sa. Polonezii au încercat să contrabalanseze ascensiunea politică şi
economică a RFG printr-o permanentă evidenţiere a vinei istorice germane.
Nereglementarea satisfăcătoare a situaţiei etnicilor germani din teritoriile de acum
poloneze a dovedit limitele Ostpolitik-ului şi dezbaterile furtunoase pe această temă au
marcat relaţiile bilaterale înca mult timp.
Ostpolitik-ul a permis recunoaşterea RDG pe plan internaţional şi reducerea
nuanțată a dependenței RDG faţă de Moscova. Pe de altă parte, deschiderea spre Vest s-a
54
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
55
A. Fontaine, op.cit., pp.127 - 132
56
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
57
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
25
dovedit deosebit de riscantă pentru conducerea SED, pentru că accesul cetățenilor est-
germani la o altă realitate îi contesta acum şi cea din urmă veleitate de legitimitate. Bonn a
urmărit în relaţia cu Berlinul de Est atât menţinerea principiilor naţionale cât şi o politică
de ameliorare a situaţiei cetăţenilor germani de dincolo de Zid. De aici a rezultat o dublă
politică de cooperare dar şi de izolare.
Berlinul a constituit aproape trei decenii cauza şi scena desfăşurării conflictului
Est-Vest. Aici politica de destindere a fost cel mai greu încercată, dar aici şi-a găsit şi cea
mai puternică confirmare. Acordul Cvadripartit asupra Berlinului a reglementat, în pofida
unor ambiguităţi voite, sau poate tocmai de aceea, chestiunile deosebit de sensibile de aici.
De asemenea, el a pus capăt folosirii Berlinului ca mijloc de şantaj58.
În concluzie se poate afirma că, la nivel general, Westpolitik-ul lui Adenauer, pe
care l-au continuat toţi cancelarii a permis ajutorul american şi toleranţa vest-europenilor,
ducând la consolidarea democratică a statului vest-german. Ostpolitik-ul lui Brandt,
continuat de cancelarii Schmidt şi Kohl a permis reconcilierea cu Estul şi crearea unei
atmosfere de încredere, care a facilitat acceptarea ideii unei Germanii reunificate. Este
meritul ambelor tipuri de politică de a fi dus la realizarea celei de-a doua reunificări
germane, care, spre deosebire de prima, s-a desfăşurat în armonie cu restul Europei.
În cadrul Ostpolitik-ului România a jucat un rol simbolic. Reluarea relaţiilor
diplomatice dintre RFG şi RSR, la 31 ianuarie 1967, a reprezentat un punct de referinţă în
istoria postbelică a Germaniei, constituind începutul concret al Ostpolitik-ului vest-
german. Guvernul de la Bonn a inițiat astfel o nouă fază conceptuală a politicii sale
externe, renunţând de facto pentru prima dată la inflexibila doctrină Hallstein, care până
atunci împiedicase orice tentativă de destindere coerentă din partea RFG. Inserându-se în
această inițiativă europeană de destindere, guvernul de la București a jucat un rol
semnificativ în manifestarea antagonistă a două doctrine emergente din chestiunea
germană. Pe de-o parte, decizia României de a relua relațiile diplomatice cu RFG a
reprezentat prima fisură în legitimitatea doctrinei Hallstein, pe de altă parte, actul
diplomatic din ianuarie 1967 a provocat apariția pe scena internațională a doctrinei
Ulbricht, care a obligat celelalte membre ale Pactului de la Varșovia să revină la disciplina
rigidă a acestei structuri59.

58
Gabriela Ghindea, op.cit., pp. 55 - 61
59
Martin McCauley, op.cit., pp. 125 - 137
26
În contextul complex al decadelor șase și șapte din secolul trecut, pe fondul
tensiunilor existente în conflictul Est-Vest și al imprevizibilității evoluției presiunilor
exercitate ca urmare a politicii de bloc, reluarea relațiilor diplomatice cu RFG a reprezentat
și pentru români un act politic de un vizionarism notabil în epocă, precum și o dovadă de
tenacitate și abilitate diplomatică60.

III. 6 Relaţiile economico – politice dintre U.R.S.S şi R.F.Germania

Succesul Ostpolitikului lui Brandt marchează o schimbare decisivă în utilizarea


pârghiilor economice pentru a asigura obiectivele politice din partea Guvernului german.
După anul 1969, regulile jocului schimbat. Schimbarea a fost mai mare cu privire la partea
germană decât la cea, pentru că, așa cum am văzut, Ostpolitikul lui Brandt a reprezentat o
modificare fundamentală a politicii externe germane comparativ cu Westpolitikul lui
Brejnev şi a obiectivelor de politică externă sovietică.
Totuși, deoarece limitele au fost declarate inviolabile în loc de neschimbat,
posibilitatea pentru schimbare a rămas. Mijloacele economice nu mai erau negative, nici nu
existând vreo așteptare ca sovieticii să facă concesii politice substanțiale în schimburile
economice. Din punctul de vedere al Moscovei, mijloacele și capetele Westpolitik - ului s-
au modificat mult mai puțin. Scopul Westpolitik-ului Sovietic, urmărit la Kremlin în mod
constant începând cu 1955, fusese atins. În plus, guvernul de la Bonn acum păreacă este
de acord cu o politică care a evitat levierul negativ61.
După ce şi-au dat seama că administrațiile anterioare nu a reusit să câștige orice tip
de concesii politice importante prin utilizarea negativă a pârghiilor economice, Brandt și
succesorul său, Schmidt, au modificat interfața între politică și economie în relațiile
germano-sovietice.
În ciuda faptului că guvernul german a avut mult mai multă putere în stabilirea
agendei economice decât efectuare de afaceri de comunitate în stabilirea agendei politice
în relaţiile sovieto-vest-german, această perioadă relevă unele paradoxuri despre puterea
guvernului de a utiliza pârghii economice. A fost mai facil pentru guvernul german în
epoca pre-Brandt să utilizeze economia de descurajare decât a fost pentru Brandt să

60
John Lewis Gaddis, op.cit., pp.309 - 319
61
Angela Stent, The political Economy of West German – Soviet Relations 1955 – 1980, Ed. Board,
Cambridge University Press, New York, 1981, pp. 154 - 202
27
folosească stimulente economice. Deși au stârnit opoziție internă, administraţiile lui
Adenauer, Erhard, şi Kiesinger au avut capacitate de a interveni şi de a interzice relaţiile
comerciale ori să le circumscrie în mod grav.

28
Capitolul IV. Consolidarea Ostpolitikului: 1970 - 1980

IV.1 Prima fază a Ostpolitikului: relaţiile bilaterale est – vest şi ratificarea tratatelor

Drept urmare a eforturilor de destindere sovietico – americană şi a politicii pentru


Europa de Est a generalui de Gaulle, Republica Federală Germană, care profita de pieţele
Europei Răsăritene, s-a deschis către est.
Ostpolitik-ul, schiţat din anul 1966, de guverne „marii coaliţii” ( cuprinzând aici pe
social- democraţi, creştin – democraţi şi liberali), s-a dezvoltat, începând cu anul 1969, de
către Willy Brandt, ce ieşea învingător în alegeri în fruntea unei restrânse coaliţii a
liberalilor şi social- democraţilor. Acesta va aduce o politică de apropiere de est, imitând
ceea ce realizase preşedintele Nixon şi generalul de Gaulle62.
Apropierea dintre cele două state germane s-a realizat prin întâlnirile de la Erfurt, de
la 19 martie 1970, şi din 21 mai 1970 de la Kassel, dintre Brandt şi Willy Stoph, primul
ministrul Germaniei de Est.
Germanii începeau negocierile cu URSS, negocierii ce au dus la Accordul de la
Moscova din 12 august 1970. Părţile implicate declarau că obiectivul cel mai important al
acestora este destinderea şi pacea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene şi
menţinând drepturile celor 4 puteri asupra Berlinului.
Aveau loc dezbaterii cu Polonia, pe prolbelatica privind linia Oder – Neisse, pe care
Germania Federală nu a dorit să o recunoscă niciodată. În final, tratatul semnat la 7
decembrie 1970, afirma intangibilitatea acestor frontiere. Imaginea cancelarului Willy
Brandt, îngenucheat în faţa monumentului ce fusese ridicat în memoria victimelor
Ghetoului din Varşovia, conferea o dimensiune umană a reconcilierii germano - poloneze63.
Între cele două state germane rămânea problema Berlinului, libertatea de acces în
Berlinul de Vest. Negocieri lungi au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui accord
cvadripartit asupra Berlinului, unde se stipula menţinerea celor 4 puteri ocupante şi un
statu nou. Occidentali acceptau ca oraşul să nu mai fie considerat un teritoriu al RFG. Căile
de acces fuseseră reglementate cu minuţiozitate.

62
Arne Hofmann, Brandt, Kennedy and the formation of Ostpolitik, Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 -
125
63
Angela Stent, op.cit., pp. 154 - 202
29
Cele două state germane se recunoşteau şi îşi schimbau reprezentanţii diplomatici.
Până la acel moment, RFG se considera reprezentant celor două state germane. Tratatul cu
Germania de Est a recunoscut ecplicit că niciunul dintre cele două state nu avea
suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul dintre cele două state germane a fost
notificat în final la 21 decembrie 1972. Una din esenţialele consecinţe ale acestui tratat a
fost acela de a obţine recunoaşterea Republicii Democrate Germane de către mai multe
state din Europa Occidentală şi admiterea celor două state gemrmane în Organizaţia
Naţiunilor Unite, în septembrie 1973, consacrarea separaţiei juridice a celor două
Germaniui şi Ostpolitik-ul lui Brandt au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane
separate, însă faptul de a ajunge la viaţa internaţională a consolidat structurile Germaniei
de Est64.
Conferinţa de la Helsinki a constituit punctul de importanţă maximă al destinderii,
chiar dacă a existat o ambiguitate anume a Actului Final. Uniunea Sovietică era preocupată
de garantarea frontierelor europene, născute din război, solicitând o conferinţă asupra
securităţii europene. Occidentalii, ce nu au acceptat în mod formal situaţia de fapt a
Europei, după conferinţele de la Yalta şi după Cortina de Fier, puneau condiţiilor lor, mai
ales cu privire la încheierea unui accord asupra Berlinului, unde luaseră parte şi Canada şi
SUA. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22
noimebrie 1972 până la 8 iunie 1973, apoi negocieri veritabile din 3 iulie până în 7 iulie,
iar apoi din septembrie 1973 ăână în iulie 1975.
Această conferinţă asupra cooperării şi securităţii Europei (CSCE), unde erau
reprezentat 35 de state din Europa, adopta la 1 august 1975 un act final semnat de mai
mulţi şefi de stat şi guvern, dintre care Leonid Brejnev şi Gerald Ford65.
Negocierile diplomatice ale CSCE în Europa marcau profund relaţiile internaţionale,
discutându-se despre o Europă până la Conferinţa de la Helsinki şi o Europă după
Conferinţa de la Helsinki. Aceast a fost în mod direct legată de procesul destinderii, ce a
fost întărit şi confirmat. Spiritul de compromis şi colaborare au prevalat. În cadrul blocului
sovietic se creaseră condiţiile apariţiei unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute
de statele comuniste doar în teorie. Actul Final se mai consideră a fi şi o Cartă a relaţiilor

64
Arne Hofmann, op.cit., Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 - 125
65
Julia Von Dannenberg, The foundations of Ostpolitik, Oxford University Press, New York, 2008, pp. 120 -
131
30
inter – europene, în condiţiile destinderii relative, ce prevala pe cotinentul european la
începutul anilor 70.

IV.2 Prima vizită a lui Brejnev la Bonn

Călătoria lui Leonid Brejnev în anul 1973, la Bonn, era prima vizită a unui lider
sovietic în RFG. Liderul sovietic venea pe teritorul Germaniei de Vest, oferind un contrast
puternic comparativ cu prima vizită a unui lider german pe teritoriul sovietic. Întreadevăr
diferenţele dintre călătoria lui Adenauer la Moscova din 1955 şi a lui Brejnev la Bonn
evidenţiau schimbări profunde ce avuseseră loc în ultimele două decenii în relaţiile
germano – sovietice. În cadrul celei dein umră vizite, ceea a lui Brejnev la Bonn se discuta
de prietenie şi oportunităţi nelimitate cu privire la cooperarea economică. Călătoria lui
Brejnev demonstra, totodată, deosebita importanţă potrivit căreia Kremlinul era ataşat
schimburilor comerciale cu RFG şi sugera gradul în care factorii economicii influenţau
politica externă sovietică66.
Înainte de vizita lui Adenauer la au existat multe speculaţii cu privire la faprul că
summit-ul nu va reuşi, chiar la un moment dat existau speculaţia conform căreia
negocierile erau nerealizabile. Prin contrast, înaintea vizitei lui Brejnev , atât presa
germană cât şi ceea sovietică era plină de articole care lăuda vizita şi care prezenta o
întâlnire prină de succes şi de armonie de ambele părţi.
S-a aşteptat ca problema ceea mai dificilă să vină de la Berlin, anticipîndu-se
disensiuni serioase deoarece nu era vorba despre un accord ce includea patru puteri. Șeful
misiunii comerțului sovietic din Köln a subliniat faptul că relațiile economice ar fi fost
punctul central al vizitei, și că URSS spera să lărgească contactele economice cu
Germania. Atât comentatori germani cât și sovietici, spuneau că scopul principal al vizitei
lui Brejnev a fost acela de a promova relațiile economice, pentru că agenda politică
bilaterală fusese finalizată67.
Sosirea lui Brejnev de la Bonn la Berlinul de Est pe 18 mai era una emoțională, cu
atât liderii sovietici și Germania de Vest mutând clar semnificația istorică a evenimentului.

66
Angela Stent, op.cit., pp. 154 - 202
67
Arne Hofmann, op.cit., Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 - 125
31
Măsurile de securitate au fost extrem de strâns, iar Brejnev a fost izolat de poporul german
în cea mai mare a călătoriei sale.
După ce Brejnev a revenit la Moscova, presa sovietică sublinia cu privire la
aspectele economice ale călătoriei acestuia la Bonn, explicând că „nimic nu poate să
contribuie la întărirea păcii mai mult decât cooperarea în afaceri şi cooperarea
economică”68.
Brejnev sperat în mod clar că unul dintre principalele rezultate ale Westpolitik –
ului său ar fi o creștere semnificativă a relaţiilor comerciale germano-sovietice.
De asemenea, el a simțit destul de sigură - având înlăturaţi doi dintre principali
adversarii ai Westpolitik, şi anume liderul Partidului ucrainean Piotr Shelest și Gennaidi
Voronov, cu o lună înainte de plecarea sa de la Bonn - să continue nestingherit aspectele
economice ale Westpolitik.
Negocierile destinderii germano-sovietice au fost multilaterale și preocupate de
securitatea europeană, Tratatul Armelor Strategice Limitate (SALT), Mutual Balanced
Force Reduction (MBFR), precum și alte probleme strategice, în funcție mai mult de
Statele Unite decât de Germania69.
În iunie 1968 începeau negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT,
negocieri ce erau conduse de consilierul principal al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger.
Negocierile asu fost deschise la Hlasinki, în noiembrie 1969, drept urmare a multiplelor
reuniuni, permiţându-le lui Brajnev şi Nixon, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT.
În toamna lui 1972, o comisie permanentă de tip consultativ instituţiuonaliza dialogul
sovieto – american. Era vorba de transformarea acordului privizoriu într-un tratat definitiv.
Acesta se realiza cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA în perioada 18 – 25 iunie 1973.
Acroduri noi, declaraţii sau convenţii erau semnate, angajând cele două state în prevenirea
unui război nuclear, nu doar între ele, ci şi între ele şi alte state. Prin acestea, cele două
state îşi acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele ce riscau să degenereze70.

68
Julia Von Dannenberg, op.cit., pp. 120 - 131
69
Angela Stent, op.cit., pp. 154 - 202
70
Arne Hofmann, op.cit., Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 - 125
32
IV.3 A doua fază a Ostpolitikului: destinderea multilaterală între cele două vizite ale
lui Brejnev

Vizita lui Brejnev la Bonn în anul 1973 marca încheierea fazei bilaterale a relaţiilor
sovietico – germane. Începând cu aceea perioadă, destinderea în Europa a fost doar un
produs al negocieri multilaterale - care ar fi fost imposibilă fără destinderea relaţiilor
bilaterale anterioare71.
Probabil cel mai importante dintre acestea au fost negocierile pentru Conferința
Europeană de Securitate. URSS de ani de zile cerea convocarea unei conferințe a tuturor
ţărilor europene cu privire la securitate şi la ratificarea tratatului multilateral privind
limitele Europei postbelice.
După multe dezbateri, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE)
din treizeci și cinci de națiuni a fost deschisă în 1973. Aceasta ar fi fost imposibilă fără
Ostpolitikul lui Brandt, deoarece acceptarea lui Brandt a limitelor Europei și recunoașterea
de facto a divizării Germaniei a fost o condiție necesară pentru conferință.
Inițial, URSS a încercat să blocheze participarea SUA la CSCE, subliniind
incompatibilitatea dintre interesele americane și europene și prezentarea CSCE ca o
modalitate sigura pentru europeni să scape de dominație americană72.
Cu toate acestea, odată ce au acceptat participarea SUA, sovieticii s-au preocupat
să-și consolideze controlul asupra Europei de Est în timpul conferinței.
Apelul sovietic cu privire la CSCE a fost întâmpinat cu scepticism considerabil în
Occident, pentru că părea să servească interesele în primul rând sovietice în legitimarea
divizării Europei.
Cu toate acestea, conferința în cele din urmă putea inaugura un proces de schimbare
politică cu consecințe neașteptate și nedorite pentru URSS.
În plus, Occidentul a fost în măsură să asigure un acord cu Uniunea Sovietică
pentru a începe discuțiile pe MBFR în Europa prin participarea predictivă occidentală în
cadrul conferinței CSCE privind participarea sovietică la discuții MBFR.
Rezultatele negocierilor de doi ani CSCE a culminat cu ratificarea Actului final de
la Helsinki din august 1975. Pe scurt, negocierile dintre cei treizeci și cinci de semnatarii

71
Angela Stent, op.cit., pp. 154 - 202
72
Arne Hofmann, op.cit., Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 - 125
33
s-au semnat cu ratificarea unui document alcătuit din trei dispoziții, precum și o a patra
dispoziţie privitoare la alte conferinţe ce vor urma.
Guvernul Germaniei de Vest a avut intenția de a preveni CSCE la ratificarea cu
privire la divizarea Germaniei și a luptat pentru a se asigura una dintre dispoziţii lăsat
deschisă posibilitatea reunificării Germaniei fiind similară cu prevederile tratatului Bonn-
Moscova și a Grundvertrag.
Sovieticii au compromis definitiv problema imutabilitatea frontierelor, precum și
declarația ce a urmat declarând că statele participante "consideră că frontierele lor pot fi
modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acorduri
de pace."73
Ceea de-a doua dispoziţie, care a fost cel mai puțin controversată, şi a fost mult mai
importantă pentru Europa de Est decât în Europa de Vest, s-a ocupat de facilitarea relațiilor
economice și tehnologice mai extinse, afirmând că activitatea economică va "contribui la
consolidarea păcii și securității în Europa și în lume ca un întreg” 74. Partea de est a luptat
împotriva acestei prevederi și secretarul de stat Kissinger a minimalizat importanța sa, dar
Europa de Vest a insistat pe includerea sa.
Documentul a fost semnat decătre aproape toate statele din Europa (inclusiv Sfântul
Scaun, laVatican, dar cu excepţia Albaniei şi Andorra), precum şi de Canada, Statele Unite
ale Americii (condus de Gerald Ford), şi Uniunea Sovietică (sub conducerea lui Leonid
Brejnev) un total de treizeci şi cinci de ţări. Un document de lungă durată, care acoperă
cincizeci şi opt pagini în copie oficială în limba engleză.
Actul Final de la Helsinki acoperă o gamă largă de subiecte majore politice,
economice şi sociale, fiind concepute de ansamblu pentru a asigura pacea şi stabilitatea în
interiorul şi în afara Europei, în contextul a Războiului Rece.
Negocierile au început în 1972 şi au continuat timp de doi ani în timpul Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care s - a deschis în Helsinki în iulie1973 şi sa
mutat la Geneva, Elveţia, în septembrie 1973.
OrganizaţiaTratatului Atlanticului de Nord, Pactul de la Varşovia, şi statele
nealiniată au fost reprezentate toate, oferindu-se greutate mare acestui act internaţional.
Interesele unui grup de state mediteraneene non – participating – precum Algeria,
Egipt, Israel, Maroc, Siria,Tunisia şi-au recunoscut, de asemenea, în actul de la Helsinki,
73
Angela Stent, op.cit., pp. 154 - 202
74
Arne Hofmann, op.cit., Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 - 125
34
însoţite de o declaraţie cu privire la importanţa regiunii mediteranene, în general, pentru
realizarea obiectivelor generale de pace şi securitate.
Actul Final de la Helsinki este văzut de obicei la fel de important în două moduri:
 în primul rând, pentru recunoaşterea controlului sovietic peste neamuri prin satelit
din Europa de Est (aşa-numitul bloc de Est,care cuprinde Bulgaria, Cehoslovacia,
Germania de Est, Ungaria,Polonia, şi România)
 al doilea rând, pentru promovarea standardelor internaţionale pentru drepturile
omului şi libertăţile care au ajutat în cele din urmă la subminarea sistemului
represiv sovietic în general75.
Relații sovietice-Vest germane au fost afectate de schimbarea de guvern din Bonn.
În mai 1974, Willy Brandt a demisionat după ce a fost dezvăluit că unul dintre cei mai
apropiați consilieri personali din cadrul Cancelariei, Gunther Guillaume, a fost un spion
est-german. Una dintre ironiile finale ale carierei Brandt ca cancelar a fost că omul care a
făcut cel mai mult pentru a îmbunătăți relațiile cu URSS și RDG a pierdut poziția sa din
cauza spionajului est-german. Presa sovietică a comentat doar pe scurt modificarea
guvernului Germaniei de Vest, atunci când Helmut Schmidt a devenit cancelar, președinte
devenea Walter Scheel, și Hans-Dietrich Genscher devenea ministru de externe76.
Deși Schmidt a promis să continue Ostpolitikul predecesorului său, liderii sovietici
au fost oarecum reţinuţi la afirmaţiile acestuia, pentru că el a fost cunoscut ca fiind mai
puțin angajat emotional la Ostpolitik decât era Brandt.
Deoarece noul Ostpolitik a fost un produs al unei coaliții SPDFDP și CDU a
continuat să critice tratatele Brandt, Kremlinul a fost preocupat în anul de alegerile din
Germania de Vest.
La un moment dat se părea că așa cum Ostpolitik a dat SPD- ului o victorie
importantă în 1972, ar putea fi căderea sa în 1976. Campania electorală și – a atins
obiectivele cu privire la problema relațiilor economice cu Orientul. Înainte de alegeri,
guvernul sovietic a emis o serie de declarații cu privire la cursul Ostpolitikului.
Presa sovietică a participat activ la alegerile din 1976, aşa cum o făcea şi în
campania din 1972. Aceasta a subliniat rolul pe care Ostpolitik l-a jucat în creșterea
independenței politice a RFG în lumea occidentală, iar la douăzeci și cincea întâlnire a

75
Angela Stent, op.cit., pp. 178 - 202
76
Arne Hofmann, op.cit., Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 - 125
35
Congresulului partidului, Brejnev a izolat relațiile cu RFG realizând o mențiune specială în
recenzia sa generală a relațiilor cu statele capitaliste.
În 1972, electoratul german a aprobat Ostpolitik, dar în alegerile din 1976, sprijinul
acestuia a fost refuzat, nu în ultimul rând din cauza afacerii Guillaume, iar campania CDU
a fost un atac bine coordonat cu privire la politica lui Brandt77.

IV.4 A doua vizită a lui Brejnev din anul 1978

După doi ani de zvonuri și amânări, Brejnev a călătorit în Bonn în mai 1978 pentru
a doua oară. Vizita a venit la un moment de cotitură în relațiile Vest - germano-americane,
iar călătoria lui Brejnev a fost în speranța de a utiliza aceste tensiuni în propriul său
avantaj.
În general, așteptările pentru această călătorie au fost mai mici decât au fost în
1973, iar presa germană a pus la îndoială ceea ce ar putea fi realizat prin această vizită. S -
a convenit că dezarmarea, cooperarea economică, și Berlinul ar fi principalele puncte de
discuție, dar că nici un acord decisiv nu s- ar fi atins pe oricare dintre aceste subiecte.
Presa sovietică a subliniat aspectele economice ale relațiilor RFG-sovietice,
subliniind că schimburile comerciale bilaterale s-au dezvoltat într-un ritm constant mai
mare decât comerțul exterior de ansamblu a celor două țări și subliniind potențialul de
creștere în continuare a schimburilor comerciale78.
Este instructiv faptul că dimensiunea economică a acestor negocieri a fost subliniat
înainte de vizita lui Brejnev. În anii care au urmat demisiei lui Brandt, relațiile politice vest
germane - sovietice s- ua stabilizat la un nivel de așteptări redus. Ostpolitik Brandt a atins
obiectivul principal - normalizarea relațiilor - și singura zona unde ar putea fi mișcare în
relațiile bilaterale sovieto – RFG a fost zona relaţiilor economice.
Nu au existat zone restante majore de dezacord politic, și semnarea unui nou acord
economic a fost unul din rezultatele probabil tangibile al discuțiilor. Relațiile economice
dintre cele două țări au implicat întotdeauna un grad de normalitate absent din legăturile
politice în epoca pre-Brandt, iar în perioada ce a urmat demisiei acestuia au fost stabile sau
au stagnat.

77
Angela Stent, op.cit., pp. 178 - 202
78
Angela Stent, op.cit., pp. 178 - 202
36
Un motiv pentru această vizită mai puțin publică a fost de starea de sănătate a lui
Brejnev (liderul sovietic anulând o întâlnire cu industriași Ruhr), dar se pare, de asemenea,
că Schmidt a vrut să reducă la minimum aspectele ceremoniale ale vizitei.
Brejnev a fost în RFG în perioada 4-7 mai, la Bonn și Hamburg. În afară de discuțiile sale
cu liderii coaliției SPD-FDP, s-a întâlnit , de asemenea, şi cu liderul CDU Helmut Kohl și
cu liderul CSU Franz-Josef Strauss. Această întâlnire a primit o atenție deosebită de către
presa din Germania
Rezultatul politic al discuțiilor a fost slab, dincolo de declarații de intenție amicale,
Brejnev nu a felicitat realizării RDG, însă fiind de accord cu principiul parității în
negocierile MBFR. Cu toate acestea, în materie de Berlin s-au realizat puține progrese,iar
trei acorduri germano-sovietice a rămas nesemnate din cauza clauzei Berlin. În declarația
comună emisă de Brejnev și Schmidt, au fost generalități în principal politice79.
După plecarea lui Brejnev, a existat o schimbare a ambasadorului sovietic la din
Bonn. Valentin Falin, care a servit ca ambasador în Bonn timp de șapte ani, a revenit la
Moscova, în august 1978, pentru a deveni un purtător de cuvânt pentru afaceri externe
pentru comitetul Central . El a fost urmat de Vladimir Semyenov. Semyenov fost un
diplomat de rang înalt, cu o cunoaștere intimă a Germaniei. Un fost ambasador la RDG, el
a negociat în perioada 1957-1958 tratatele privind comerțul și repatrierea în Bonn și l- a
însoțit pe Mikoian la Bonn în 1958. El a servit, de asemenea,Germania, în perioada
Pactului sovieto-nazist. El a condus delegația sovietică fiindun purtător de cuvânt
important asupra politicii externe sovietice. Nu au existat speculații despre numirea unui
om care a jucat un rol-cheie în istoria postbelică a Germaniei și a fost cunoscut ca fiind un
susținător al reunificării Germaniei80.
Dacă rezultatele politice ale vizitei Brejnev au fost inconsistente, atunci rezultatul
economic a fost mai concret, indicând îmbunătățirea relațiilor germano-sovietic. Ministrul
Economiei Graf Lambsdorff a purtat discuții cu ministrul Comerțului Exterior Patolichev și
prim-viceprim-ministru Tikhonov pe o varietate de probleme, dar rezultatul principal,
acordul de cooperare economică douăzeci și cinci de ani, a fost pregătit înainte de
summit81.

79
Julia Von Dannenberg, op.cit., pp. 120 - 131
80
Arne Hofmann, op.cit., Taylor & Francis Group., 2007, pp. 99 - 125
81
Angela Stent, op.cit., pp. 178 - 202
37
Acordul privind dezvoltarea și aprofundarea termenilor pe o perioadă lungă cu
privire la cooperarea dintre Republica Federală și Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste, în domeniul economic și industrial din 06 mai 1978, a fost un acord larg,
acoperind o varietate de domenii.
Ca relațiile economice au devenit mai depolitizate, cu toate acestea, problemele
structurale au intrat în focus clar privitor la consolidarea gradului de conștientizare
germană și sovietică a limitelor de comerț est-vest.

Bibliografie

1. Angela Stent, The political Economy of West German – Soviet Relations 1955 –
1980, Ed. Board, Cambridge University Press, New York, 1981

2. Anselm Doering Manteuffel, Internaţionale Geschichte als Systemgeschichte,


Oldenbourg Wissenschaftsverlag, Munchen, 2000
38
3. Arne Hofmann, Brandt, Kennedy and the formation of Ostpolitik, Taylor & Francis
Group., 2007

4. Calvocoressi, P., Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea


Europei postbelice,Ed.Polirom, Iaşi, 2000

5. Ciupercă, I., Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Ed. Conquest, Iaşi, 1995

6. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureşti, 1994


7. Fontaine A. , Istoria războiului rece, vol. I., Ed. Militară, Bucureşti, 1992

8. Gabriela Ghindea, Relaţiile germano – române în timpul Ostpolitik-ului Republicii


Federale Germania (1967 – 1974), Teză de doctorat, Universitatea Babeş Bolyai,
Cluj – Napoca, 2009

9. Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000 , Ed. ALL, 2003

10. J.L.Gaddis, Războiul Rece, Ed. RAO, Bucureşti, 2009

11. Jenkins, Ph, O istorie a Statelor Unite, Ed Artemis, Bucureşti, 2002

12. Julia Von Dannenberg, The foundations of Ostpolitik, Oxford University Press,
New York, 2008

13. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998

14. M. McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

15. Michael Meimeth, Ost – West Konflikt, in: W. Weidenfeld, Handbuch zur deutschen
Einheit 1949 – 1999, Bundeszentrale fur politische Bildung, Bonn, 1999

16. Th. Parish, Enciclopedia războiului rece, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic,
2002

39