Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 31.08.2009, reclamanta M. G.

a chemat în
judecată pe pârâtul A.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună
desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 20.10.2004, să fie încredinţate
reclamantei spre creştere şi educare minorele născute din căsătorie.
Prin sentinţa civilă nr.110/12.01.2010, pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins
acţiunea civilă de divorţ, ca nesusţinută, reţinându-se că la termenul de judecată din
12.01.2010 nu s-a prezentat reclamanta, fiind considerate incidente dispoziţiile art. 616
C.proc.civ.
Împotriva sentinţei civile a declarat apel reclamanta, susţinând că a fost în imposibilitate
să se prezinte la termenul din 12.01.2010, deoarece a fost bolnavă.
Prin decizia civilă nr. 133 din 10 iunie 2010 a Tribunalului Dolj s-a admis apelul, s-a
anulat sentinţa atacată şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului din Milano, Secţia a IX-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a considerat că în mod greşit prima instanţă nu a
mai analizat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, care trebuie analizată
înaintea altor excepţii, întrucât numai o instanţă competentă poate să verifice celelalte
excepţii.
S-a arătat că potrivit art. 3 alin. 1 lit. a pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE,
competenţa de soluţionare a cererii de divorţ revine instanţei din statul membru pe
teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor, iar potrivit pct. 2, instanţei din statul
membru pe teritoriul căruia se află ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în cazul în care
unul dintre ei încă locuieşte acolo.
În speţa de faţă, competenţa aparţine Tribunalului din Milano, potrivit art. 3 alin. 1 lit. a
pct. 2, întrucât ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în localitatea Milano-Italia, iar
pârâtul încă mai locuieşte acolo.
Mai mult, această instanţă din Milano este competentă şi potrivit art. 5 din acelaşi
Regulament, în care se arată că "fără a aduce atingere articolului 3, instanţa
judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de
drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în
care dreptul acestui stat membru prevede aceasta".
Ori, în speţa de faţă, la data de 17.02.2010, Tribunalul din Milano a pronunţat hotărârea
de separare dintre soţi şi astfel această instanţă este competentă să pronunţe şi divorţul.
Chiar dacă în traducerea acestei hotărâri, se menţionează că s-ar fi pronunţat divorţul, din
hotărârea italiană se înţelege că s-a pronunţat separarea, nu divorţul, folosindu-se
expresia "pronuncia la separazione personale".
Această competenţă este exclusivă şi nu alternativă şi, ca atare, părţile nu pot deroga de
la ea.
Caracterul exclusiv rezultă cu certitudine din art. 6 al aceluiaşi regulament, care are ca
titulatură "caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3,4 şi 5" şi în care se
arată că un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru sau este
resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor
judecătoreşti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3,4 şi 5.
Nu se poate susţine că ar fi competentă instanţa română potrivit art. 7 din acelaşi
regulament, întrucât acest articol prevede că aceasta este stabilită, în fiecare stat membru,
de legislaţia respectivului stat, doar în cazul în care nici o instanţă judecătorească dintr-
un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 3,4 şi 5, articolul având
următorul text "În cazul în care nici o instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu
este competentă în temeiul articolelor 3,4 şi 5, competenţa este stabilită, în fiecare stat
membru, de legislaţia respectivului stat."
Ori, în speţa de faţă, având în vedere că Tribunalul din Milano este competent atât în
baza art. 3, cât şi a art. 5 din Regulament, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispoz. art.
7.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, motivând că instanţa competentă
să soluţioneze divorţul este Tribunalul Dolj, întrucât în Italia divorţul este inadmisibil, cât
timp pe rolul Tribunalului Milano se află cererea de separare, iar eventualul divorţ nu
poate fi promovat decât peste 3 ani.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială
şi în materia răspunderii părinteşti reprezintă principalul act normativ comunitar care
reglementează materia divorţului şi a încredinţării minorilor . El se aplică prioritar faţă de
normele de drept intern, având caracter obligatoriu pentru statele membre UE.
Regulamentul distinge două criterii de bază avute în vedere pentru stabilirea competenţei
instanţelor din statele membre, şi anume cel al reşedinţei obişnuite şi criteriul cetăţeniei.
Conform art. 3 alin 1 din Regulament, sunt competente sa hotărască în problemele
privind divorţul instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află:a)
reşedinţa obişnuită a soţilor sau b) ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care
unul dintre ei încă locuieşte acolo sau c)reşedinţa obişnuită a pârâtului sau d) în caz de
cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau e) reşedinţa obişnuită a
reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea
introducerii cererii.
Astfel, în baza acestor dispoziţii, oricare dintre soţi poate introduce o cerere de divorţ
asupra căreia sunt competente să se pronunţe instanţele de pe teritoriul României dacă se
află în una din cele cinci situaţii prevăzute expres de text.
În cazul în care soţii care doresc să divorţeze nu se regăsesc în niciuna dintre situaţiile
enumerate anterior (prevăzute de disp. art. 3 alin. 1 lit. a), dar au ambii cetăţenia română,
pot atrage competenţa instanţelor de judecată din România în baza dispoziţiilor art. 3
alin. 1 lit. b din Regulament.
Stabilirea instanţei competente să soluţioneze o cerere de divorţ dintre un cetăţean
român şi un cetăţean al unui alt stat membru al U.E. se face potrivit art. 3 alin 1 din
Regulament, în raport de criteriul reşedinţei obişnuite, iar nu de cel al cetăţeniei. Deşi
regulamentul nu defineşte termenul de "reşedinţă",înţelesul acesteia este dat de sensul
său obişnuit, respectiv acel loc în care o persoană îşi desfăşoară viaţa sa privată, având
caracter de stabilitate.
Un alt aspect important îl reprezintă caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de
art. 3 din Regulament în sensul că un soţ care are reşedinţa sau este resortisant al unui
stat membru nu poate fi chemat în faţa instanţelor de judecată dintr-un alt stat membru
decât în temeiul art. 3, 4 sau 5.
În cadrul dispoziţiilor Regulamentului se regăsesc şi excepţiile de litispendenţă şi
conexitate, atât pentru divorţ, cât şi pentru răspunderea părintească. Astfel art. 19 prevede
că în cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de corp sau de anulare a
căsătoriei între aceleaşi părţi în fata unor instanţe judecătoreşti
din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu
procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate iar în cazul în care
se stabileşte competenta primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi
declină competenţa în favoarea acesteia.
Toate aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate de tribunal, în speţă, întrucât
reclamanta şi pârâtul au avut reşedinţa comună în Italia, iar pârâtul, cetăţean italian,
locuieşte încă acolo.
În plus, potrivit art. 5 din acelaşi Regulament, s-a constatat că tribunalul din Milano a
pronunţat o hotărâre privind separarea de drept , instanţa respectivă fiind competentă să
transforme această hotărâre în divorţ, conform dreptului statului italian.
Se constată că, în timp ce instanţa din România a fost sesizată la data de 8.04.2010,
instanţa din Italia a fost sesizată în anul 2008 şi a pronunţat deja, la 17.02.2010 hotărârea
de separare.
Susţinerile recurentei în sensul că durata procedurii divorţului în Italia este mai lungă nu
constituie motiv de nelegalitate, normele de competenţă fiind imperativ reglementate.
Apreciind că nu există motive de nelegalitate a deciziei din apel în sensul art. 304 c.p.c.
şi că în mod corect, potrivit art. 19 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, tribunalul
a declinat competenţa în favoarea Tribunalului din Milano, recursul se va respinge ca
nefondat.

Detalii: https://legeaz.net/spete-civil/situatii-la-divort-divort-cu-1166-2010

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă - complet specializat de familie şi minori,

decizia nr. 1618/F din 19 septembrie 2006
Curtea a respins ca neîntemeiate recursurile declarate de petenţii R. D. S. şi R. O.
împotriva deciziei civile nr. 528 din 15 iunie pronunţată de Tribunalul Timiş.
Instanţa de recurs a reţinut că Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 8782 din 11
octombrie 2005 a admis excepţia de necompetenţă a instanţelor române şi a respins în
consecinţă acţiunea de divorţ formulată de petenţii R. D. S. şi R. O.
Instanţa de fond a reţinut că petenta are cetăţenie germană, că petentul avea domiciliul în
Germania, iar ultimul domiciliu comun al acestora, aşa cum au arătat în acţiunea de
divorţ, a fost în Germania.
Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, astfel că a
apreciat că acţiunea nu este de competenţa instanţelor române şi se impune a fi respinsă.
Tribunalul Timiş a confirmat această soluţie, respingând apelul declarat de petenţi prin
decizia civilă nr. 528 din 15 iunie 2006.
Instanţa de apel a avut în vedere aceleaşi dispoziţii legale, după care se determină
competenţa instanţelor când divorţul conţine un element de extraneitate, precum şi faptul
că în speţă părţile nu au dovedit că legea germană nu permite divorţul sau îl permite în
condiţii deosebit de restrictive.
Curtea, ca instanţă de recurs, a apreciat că se impune respingerea recursului declarat de
părţi împotriva deciziei tribunalului, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ.,
raportat la cele ale art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992.
Astfel, potrivit art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale
dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite
sunt supuse legii domiciliului lor comun.
În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale
dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună
sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.
Dacă legea străină astfel determinată nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit
de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii
de divorţ, cetăţean român.
Câtă vreme în cauză părţile nu au dovedit că legea germană nu permite divorţul sau îl
permite în condiţii restrictive, Curtea a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 20 din
Legea nr. 105/1992.

Detalii: https://legeaz.net/spete-civil-3/divort-cu-element-de-dqs

Detalii: https://legeaz.net/spete-civil-3/divort-cu-element-de-dqs
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
complet specializat pentru cauze de familie şi minori,
decizia nr. 1618/F din 19 septembrie 2006
Prin decizia civilă nr. 1618 F din 19 septembrie 2006 Curtea a respins recursurile
declarate de petenţii R. D. S. şi R. O împotriva deciziei civile nr. 528 din 15 iunie 2006
pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a hotărî astfel Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8782 din 11 octombrie
2005 Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă a instanţelor române şi a
respins în consecinţă acţiunea de divorţ prin consimţământ formulată de petenţii R. D. S.
şi R. O.
Prima instanţă a reţinut că la momentul formulării acţiunii petenta R. O. avea cetăţenie
germană, iar petentul R. D. S. avea domiciliul în Germania.
De asemenea, s-a reţinut că petenţii au precizat în acţiune că ultimul domiciliu comun a
fost în localitatea Schwalbach am Taunus.
Instanţa a apreciat că faţă de împrejurarea că petenţii au avut domiciliul comun în
Germania, petenta fiind cetăţean german, iar petentul având domiciliul în aceeaşi ţară,
conform art. 20 din Legea nr. 105/1992 acţiunea de divorţ nu este de competenţa
instanţelor române şi se impune a fi respinsă.
Judecând apelurile declarat de petenţi, prin care aceştia au invocat incidenţa dispoziţiilor
art. 22 din Legea nr. 105/1992, Tribunalul Timiş a reţinut că în speţă părţile nu au făcut
dovada că legea germană nu permite divorţul sau îl permite în condiţii deosebit de
restrictive, astfel că sentinţa primei instanţe este corectă.
Ambii petenţi au recurat decizia pronunţată în apel, susţinând că instanţele au aplicat
greşit dispoziţiile art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, conform art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Examinând decizia reculată, Curtea a apreciat că motivul de recurs invocat nu poate fi
reţinut în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale
dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite
sunt supuse domiciliului lor comun. În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu
comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe
teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai
strânse legături.
Cum în cauză părţile nu au făcut dovada că legea germană nu permite divorţul sau îl
permite în condiţii deosebit de restrictive, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 22
alin. 2 din Legea nr. 105/1992, astfel că instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 20 din
acest act normativ, în raport de care au apreciat că instanţele române nu sunt competente
să judece divorţul.

Detalii: https://legeaz.net/spete-civil-3/divort-cu-element-de-j9j

Detalii: https://legeaz.net/spete-civil-3/divort-cu-element-de-j9j
AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ. COMPETENȚA INSTANȚEI DE
JUDECATĂ ÎN CAZURILE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
În prezent, s-a constatat existența unor dificultăți în ce privește stabilirea normelor de
competență în ce privește judecarea cauzelor (cu element de extraneitate) privind
autoritatea părintească, ce include încredințarea și dreptul la vizită, tutela, curatela, măsuri
de protecție a copilului etc.
Conform prevederilor din Regulamentul CE nr. 2201/2013, în vederea stabilirii
competenței instanței de judecată în cauzele privind autoritatea părintească, se va ține
cont de următoarele norme:

A. SITUAȚIA ÎN CARE NU EXISTĂ O CERERE DE DIVORȚ PE ROLUL UNEI INSTANȚE

DINTR-UN STAT MEMBRU
1. Competența generală este cea de la reședința obișnuită a copilului pe teritoriul
unui stat membru de la momentul sesizării instanței.
Noțiunea de reședință obișnuită a copilului se stabilește în funcție de circumstanțele
cauzei. În principiu, reședința obișnuită corespunde cu locul în care copilul s-a
integrat din punct de vedere social și familial, instanța de judecată fiind aceea care va
stabili care este reședința obișnuită a copilului.
Regula reședinței obișnuite a copilului se aplică și la stabilirea competenței în cazul
deplasării ori a reținerii ilicite a copilului. Instanța de la reședința obișnuită a copilului își
păstrează competența până când copilul dobândește o altă reședință obișnuită într-un alt
stat membru, iar următoarele condiții sunt îndeplinite:
– orice persoană, instituţie sau alt organism căreia i-a fost încredinţat copilul consimte la
deplasarea sau reţinerea acestuia sau
– copilul a locuit în acest stat membru o perioadă de cel puţin un an după ce persoana,
instituţia sau orice alt organism căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă
cunoştinţă de locul în care se află copilul, până când copilul s-a integrat în noul său mediu
şi până când a fost îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
a. în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau trebuia să
aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, nu a depus nicio cerere de înapoiere la
autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reţinut;
b. a fost retrasă o cerere de înapoiere a copilului depusă de cel căruia i s-a încredinţat
copilul şi nu s-a depus nicio altă nouă cerere în termen de un an prevăzut anterior;
c. cauza soluţionată de o instanţă din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa
obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite a fost închisă în condiţiile
art. 11 alin. (7);
d. hotărârea de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunţată de
instanţa judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită
imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite.
De asemenea, instanța judecătorescă de la vechea reședință obișnuită a copilului rămâne
competentă și în cazul cererii de modificare a unei hotărâri judecătorești privind dreptul la
vizită pronunțat de instanța de judecată de la vechea reședință, dacă sunt îndeplinite
condițiile prevăzute la art. 9 din regulamentul CE nr. 2201/2013:
– să fie o deplasare legală a copilului dintr-un stat membru într-un alt stat membru;
– sesizarea să se facă înainte de împlinirea termenului de 3 luni de la data mutării legale a
copilului;
– titularul dreptului la vizită să continue să locuiască în mod obișnuit în acest stat;
– titularul dreptului la vizită să nu fi acceptat competența instanței de judecată din statul
membru al noii reședințe obișnuite a copilului.

2. Aspecte privind prorogarea de competență/soluția consesuală

Instanța dintr-un stat membru poate deveni competentă, în baza acceptării competenței de
către părți, acord exprimat în mod expres sau în mod neechivoc. În afara acordului părților
este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
– Copilul are o legătură strânsă cu statul fiindcă este cetățean al acestui stat sau unul
dintre titularii răspunderii părintești își are reședința în acel stat și competența instanței
este în interesul superior al copilului;
– La data sesizării instanței, părțile au acceptat, în mod expres sau în orice alt mod
neechivoc, competența.
Și în cazul în care este necesar a fi luate măsuri provizorii sau asigurătorii cu privire la copil
sau la bunurile acestuia instanțele dintr-un stat membru devin competente chiar dacă
pentru soluționarea cauzei pe fond este competentă o altă instanță. Sunt necesare 2
condiții: să existe urgență și persoanele sau bunurile să fie prezente pe teritoriul acelui stat
membru.
3. Există norme privitoare la transferul de competență de la o instanță sesizată dintr-
un stat membru la o instanță a unui alt stat membru care este mai bine plasată
pentru soluționarea cauzei și care are cu copilul o legătură specială (copilul are sau a
avut reședința obișnuită în acel stat, unul dintre titularii autorității părintești are reședința
obișnuită în acel stat, bunurile copilului sunt în acel stat).
4. Competența este determinată de simpla prezență a copilului într-un stat membru
dacă reședința copilului nu poate fi identificată (și competența nu poate fi stabilită
conform normelor) sau dacă copilul are statut de refugiat sau a fost deplasat internațional
ca urmare a tulburărilor majore din țara sa.
5. Competența reziduală. Atunci când nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru
nu este competentă în temeiul articolelor 8-13 din Regulament, competenţa este
reglementată, în fiecare stat membru, de dreptul statului respectiv.

B. SITUAȚIA ÎN CARE EXISTĂ O CERERE DE DIVORȚ PE ROLUL UNEI INSTANȚE

DINTR-UN STAT MEMBRU
O instanță sesizată cu o cerere de divorț este, de asemenea, competentă în problemele
legate de autoritatea părintească intervenită în legătură cu divorțul (chiar dacă acel copil nu
are reședința obișnuită în acel stat membru), dacă anumite condiții sunt îndeplinite: cel
puțin unul dintre soți exercită autoritatea părintească, titularii răspunderii părintești
acceptă competența acelei instanțe (în mod expres sau printr-o conduită
neechivocă), iar competența instanței este în interesul superior al copilului.