Plante de Interior

PLANTE FLORICOLE CULTIVATE ÎN GHIVECE DECORATIVE PRIN
FRUNZE
1.ASPARAGUS L. - Fam. Liliaceae
Genul Asparagus, originar din Africa de Sud şi India, cuprinde plante cu port în formă de tufă,
cu tulpini mai mult sau mai puţin pendente. Sunt decorative atât prin port, cât şi prin numeroase
cladodii care pot fi aciculare, lanceolate, muchiate de culoare verde. Florile nu au însemnătate
ornamentală, sunt mici, albe, fructele sunt bace, de culoare roşie sau violacee.
Specii, varietăţi, soiuri

• Asparagus falcatus L. Specie originară din India, viguroasă, cu tulpini de 3 - 4 m lungime,
acoperite cu spini curbaţi, albi, cladodiile liniare de 5 - 7 cm lungime şi 0,5 cm lăţime, aşezate
câte 3 în verticil şi de culoare verde închis.
• Asparagus plumosus Bak, kapland (syn. A. setaceus). Originară din Africa de Sud, specia
are rădăcini fibroase, aspect de tufă, cu tulpini subţiri de 2 - 3 m lungime, ramificate şi frumos
curbate. Sunt prevăzute cu numeroase cladodii aciculare, foarte fine, de 5 mm lungime, de
culoare verde deschis. Florile sunt albe, iar fructele sunt de culoare violacee.
• Asparagus sprengeri Regl. Specia originară din Netal este mai robustă, cu sistem radicular
puternic, cu ramificaţii tuberizate. Tulpini groase, muchiate uşor spinoase, curbate. Cladodiile
sunt liniare, lungi de 2 - 3 cm, late de 1 - 2 mm, dispuse izolat sau în verticile câte 3 - 4.
Fructele decorative au culoarea roşie-portocalie.
• Asparagus meyeri. Prezintă cladodii liniare ca şi la Asparagus sprengeri, dar mai mici şi mai
dens inserate pe ramificaţii. Cladodiile au până la 6 mm lungime şi 1 mm lăţime. Lăstarii sunt
drepţi şi rigizi.
• Asparagus asparagoides L. (syn. Medeola asparagoides L.). Este o plantă viguroasă, cu

tulpini foarte lungi, târâtoare sau agăţătoare şi frunzuliţele de culoare verde strălucitor.
Cerinţe ecologice
Sunt plante acidofile, se cultivă pe un substrat fertil, argilos, reacţionează foarte bine la
îngrăşămintele organice. Iarna se păstrează în locuri luminate, la temperaturi de 15ºC şi se udă
moderat.
Cultura
Se cultivă în seră, la ghivece sau la solul serei. Se înmulţeşte prin seminţe sau despărţirea tufei.
Se pot semăna în orice anotimp, de preferat în februarie-aprilie.
Pentru stimularea germinaţiei, seminţele se tratează timp de 24 ore în apă caldă. Se seamănă
în ghivece sau lădiţe, la 20ºC răsar în circa 40 de zile. După două luni se repică, iar mai târziu se
plantează câte 3 - 4 la ghiveci, pentru a se forma tufe mai bogate. Substratul este format pentru
Asparagus falcatus şi Asparagus sprengeri din ¼ pământ de frunze şi ½ mraniţă. Pentru celelalte
specii de asparagus se foloseşte un substrat mai uşor.
Înmulţirea prin despărţirea tufelor se face primăvara, odată cu transvazarea.
Lucrările de îngrijire constau în: transvazarea în fiecare primăvară, administrarea de îngrăşăminte,

în special cu azot, vara pulverizarea frecventă a plantelor cu apă.
2.ASPIDISTRA Ker. - Fam Liliaceae
Genul Aspidistra, originar din Japonia şi China, cuprinde specii rezistente, cu frunze lung
peţiolate.

• Aspidistra elatior Hort. Planta are în sol rizomi de pe care pornesc frunze lung peţiolate,
lanceolate, de 30 - 50 cm lungime, de culoare verde închis, au culoare cărămizie şi sunt fără
însemnătate decorativă .
Cerinţe ecologice
Aspidistra este o plantă de apartament foarte rezistentă. Se cultivă atât în locuri luminoase,
cât şi umbrite, rezistă atât la temperaturi ridicate cât şi scăzute. Apa în exces provoacă putrezirea
rizomilor.
Cultura
Se înmulţeşte prin divizarea tufei care se poate face în orice anotimp, de preferat primăvara.
Se secţionează astfel încât fiecare parte să aibă o porţiune de rizom, 2 - 3 frunze şi câteva rădăcini.
Se plantează direct în ghivece, într-un substrat format din: pământ de ţelină, turbă, sau pământ de
frunze.
Iarna se udă moderat, vara se udă intens şi se ţin la semiumbră. Se administrează îngrăşăminte
minerale, 1 - 2 g/l de apă. Plantele mature se transvazează la 2 - 3 ani în ghivece cu diametrul de 16
cm sau în recipiente mai mari. Se şterg frunzele de praf, chiar se spală cu apă călduţă, se îndepărtează
frunzele uscate.
3.AUCUBA Thunb. - Fam. Cornaceae
Genul Aucuba cuprinde specii cu port arbustiv, ramificat. Frunzele persistente, peţiolate,
dispuse opus, pot fi ovale sau eliptice, cu marginea întreagă sau dinţată.

• Aucuba japonica Thumb. Specia originară din Japonia, unde poate atinge 2 m, are frunze
oval eliptice lanceolate, lungi de 18 - 20 cm, cu marginea dinţată, de culoare verde strălucitor.
Florile mici, purpurii, apar la jumătatea primăverii, dar nu prezintă interes ornamental.
Fructele sunt bace, colorate roşu-viu.
Cerinţe ecologice
Suportă temperaturi scăzute de 4 - 6ºC. Iarna este bine să se menţină în repaus fără ca să-şi
piardă frunzele. Vara este bine să fie ferită de soarele direct. Dacă dispune de lumină normală, planta
rămâne mai scundă şi are frunzele mai intens colorate.
Udatul excesiv duce la apariţia petelor negre pe frunze, iar insuficienţa apei determină
brunificarea vârfului şi marginea frunzelor. Preferă umiditatea relativă mai ridicată.
Solicită pământuri uşor argiloase şi bogate în humus, cum ar fi de exemplu un amestec format
din: două părţi ţelină, o parte pământ de frunze, o parte mraniţă şi o parte nisip.
Cultura
Aucuba se înmulţeşte prin butaşi de vârf, primăvara sau în luna august, care la o temperatură
de 20 - 22ºC, se înrădăcinează în 2 - 3 săptămâni. După înrădăcinare, plantele tinere se ciupesc pentru
a ramifica. Se transvazează la 2 - 3 ani şi se aplică tăieri repetate pentru a forma tufe bogate.
Cultivate într-o atmosferă caldă şi uscată este atacată de Aspidiotus sp. şi Coccus sp. (păduchi
ţestoşi).
4.BEGONIA - Fam. Begoniaceae
Plantele genului Begonia sunt originare din America Centrală, America de Sud, India şi
Indonezia.

• Begonia Rex Putz. Plantele sunt originare din Asia meridională, India, Ceylon. Au frunze
mari, cordiforme, cu benzi verde metalic la centru şi pe marginea limbului, separate de o zonă
concentrică argintie.
Din hibridarea acestei specii cu alte specii de begonia, dar şi prin mutaţii au rezultat:
• Begonia x Rex cultorum Bailey – care prezintă o varietate foarte mare de forme şi mai ales
de culori a frunzelor, fiind una din cele mai răspândite begonii care decorează prin frunze.
• Begonia x credneri Hort – este un hibrid între Begonia Schanffiana x Begonia metalica,
viguros cu frunze mari verde-roşietice. Florile sunt pendente alb-roze.
• Begonia x erytrophylla Neum (B. featsii Bailey). Hibrid între Begonia hydrocotylifolia x
Begonia manicata este remarcabil prin frunzele alungite verde-închis, lucioase, cu faţa
inferioară purpurie, frunzele au mărime mijlocie. Florile numeroase, mici, dispuse în
inflorescenţe.
• Begonia foliosa H. B. et K. Tulpini erbacee, flexibile, pendente, frunze foarte mici, verzi.
Florile sunt foarte mici, albe.
• Begonia coralina. Are frunzele accentuat asimetrice, mult mai lungi decât late, colorate verde
intens. Pe fondul verde strălucesc pete argintii, de mărimi variabile şi dispersate neregulat.
Florile sunt roşii-corai. Tulpinile verzi, subţiri şi lungi, necesită palisarea la exemplarele mai
mari.
• Begonia dregei. Frunzele mici, asemănătoare cu cele de arţar, sunt lobate, colorate verde
deschis cu nervuri purpurii şi pete argintii pe faţa superioară. Ele sunt roşietice pe faţa
inferioară. Vara formează numeroase flori simple, albe, aşezate în ciorchini pendenţi.
• Begonia incana. Se distinge prin frunzele peltate cu limbul gros, coriaceu, acoperit de o
pubescenţă fină, albă.
• Begonia masoniana. Are limbul frunzei puternic gofrat, verde deschis, cu o pată purpurie-
maronie pe linia nervurilor principale.
• Begonia metalica G. Smith. Se distinge prin frunzele groase, pieloase, de culoare verde
arămiu cu luciu metalic pe faţa superioară şi roşie pe cea inferioară. Florile sunt mici, albe sau
roze, aşezate în pedunculi roşii. Begonia metalica se cultivă mult datorită rezistenţei deosebite
la condiţiile oferite de spaţiile de locuit.
• Begonia ricinifolia. Are tulpinile rizomatoase, târâtoare, pe care iau naştere frunzele foarte
mari, neregulat palmate, cu peţioli viguroşi, lungi de 30 - 100 cm. Culoarea limbului este
verde închis, mat. Frunzele sunt asemănătoare cu cele de ricin. Tulpinile florale sunt lungi şi
poartă numeroase flori albe sau roz-pal.
Cerinţe ecologice
Begoniile cresc bine la temperaturi de 16 - 18ºC, la temperaturi mai scăzute îţi pierd frunzele.
În timpul iernii, este bine să fie menţinute în stare de semirepaus prin reducerea temperaturii la 14 -
15ºC şi udarea mai rar.
Primăvara şi vara îşi recapătă aspectul decorativ.
Preferă locuri luminoase, dar fără soare direct, cu umiditate relativ ridicată 80 - 85%, bine
aerisite. Substratul trebuie să fie bogat în humus, cu un pH = 6 - 6,5.
Cultura
Begoniile decorative prin frunze se înmulţesc prin butaşi de frunze, porţiuni de frunze sau
lăstari. În cazul fragmentelor de frunze, trebuie să cuprindă şi o parte din nervura principală.
Înrădăcinarea se produce în nisip sau într-un amestec de nisip cu turbă fibroasă, la temperaturi
de 22 - 25ºC şi umiditate relativă de 85 - 90%.
După înrădăcinare se repică în ghivece cu diametrul de 7 - 8 cm, apoi, pe măsura creşterii

plantelor, se schimbă ghivecele la diametrul de 12 - 14 cm, chiar 16 - 18 cm.
Boli frecvente:
Făinarea (Oidium begoniae). Pe dosul frunzelor apare ca o pudră albă. Pentru combatere se
tratează cu produse pe bază de sulf şi de asemenea se evită căldurile excesive şi uscăciunea aerului;
Mucegaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) afectează în special plantele tinere. Se previne prin
evitarea excesului de umezeală şi o bună aerisire;
Pătarea frunzelor (Xanthomonas begoniae) se manifestă sub forma aşa-ziselor „pete de ulei”
pe frunze. Plantele bolnave trebuie distruse.
5.CODIAEUM Jus. - Fam. Euporbiaceae
Gen originar din Indonezia şi Australia, cuprinde circa 14 specii, introduse la noi în ţară în
ultimii ani. Crotonul este unul din cei mai frumoşi arbuşti tropicali, cu frunzele întregi sau lobate,
colorate în nuanţe de roşu, verde, galben, cu luciu strălucitor.

• Codiaeum variegatum L. Plantă arbustivă, înaltă de 40 - 70 cm. Frunzele persistente, dispuse
altern, variate ca formă şi culoare. Ele pot fi eliptice, ovate, lanceolate, de mărimi diferite,
simetrice sau uşor asimetrice, cu marginea mai mult sau mai puţin întreagă, dreaptă sau
ondulată. De consistenţă coriacee, cu o policromie dată de roşu, roz, violet, portocaliu, galben,
verde, în diferite combinaţii sub formă de puncte, pete, striuri. Florile sunt albe,
nesemnificative.
• Codiaeum angustifolium. Se remarcă prin frunzele foarte lungi, liniare, cu marginea

ondulată, asemănătoare unor panglici. Ele sunt colorate verde şi roşu-violet, cu pete mici în
alte nuanţe.
• Codiaeum corniculatus. Este asemănătoare cu Codiaeum angustifolum, dar cu frunzele mult

răsucite.
Varietăţi: „Aucubifolia” (frunzele sunt marcate de pete galbene asemănătoare cu cele de la

Aucuba); „Bravo” (frunzele verzi cu nervaţiunea galbenă); „Florida” (frunze roşii, galbene, verzi, cu
nervurile galbene); „Golden King” (frunze înguste, verzi-gălbui); „Gold Moon” (galben intens de-a
lungul nervurilor); „Norma” (frunze verzi, cu nervuri galbene); „Tricolor” (frunze largi cu pete mari
galbene şi roşietice).
Cerinţe ecologice
Sunt plante iubitoare de căldură, vara necesită 25 - 28ºC, iarna 16 - 18ºC,sub 15ºC se defoliază.
Sunt pretenţioase la lumină, deoarece numai în aceste condiţii se accentuează policromia, la lumină
difuză frunzele sunt de culoare verde. Necesită udări frecvente şi umiditate atmosferică mare, mai
ales când temperatura este ridicată. Se dezvoltă bine într-un substrat fertil, afânat, cu pH = 4,5.
Cultura
Se înmulţeşte uşor prin butaşi de vârf. Butaşii se fac la începutul primăverii sau toamna în
august-septembrie când plantele conţin mai puţin latex. Butaşii au 6 - 7 cm lungime şi 4 - 5 frunze şi
se pun la înrădăcinat direct în ghivece, pentru că suportă greu transplantatul. Substratul de
înrădăcinare este format din nisip şi turbă în proporţii egale. În condiţiile asigurării unei temperaturi
de 28 - 30ºC şi umiditate atmosferică 85 - 90%, înrădăcinează în circa o lună.
După înrădăcinare, se trec la ghivece mai mari de 7 - 9 cm diametru, într-un substrat format
din turbă, pământ de frunze, mraniţă, nisip în proporţie de 2:1:1:1. Plantele mature se transvazează
într-un amestec de 2/3 pământ de frunze şi 1/3 mraniţă.
Reacţionează bine la aplicarea de îngrăşăminte sub formă de soluţii minerale sau organice, de
două ori pe lună.
Pulverizarea plantelor cu apă este obligatorie, chiar de mai multe ori pe zi în timpul verii, şi
iarna în cazul camerelor uscate.
Tăierile sunt necesare pentru corectarea formei plantei şi eliminarea ramificaţiilor degarnisite
de frunze, tăieri care se aplică primăvara.
6.COLOCASIA Schott - Fam. Araceae
Genul Colocasia este originar din India şi Japonia, unde se cultivă ca plantă legumicolă, partea
comestibilă fiind tulpina foarte cărnoasă, de consistenţa tuberculilor. În stare proaspătă planta este
otrăvitoare.

• Colocasia esculenta Schott (C. antiquorum Schott, var. esculenta). Originară din insulele
Oceanului Pacific, planta are în sol rizomi, care pot avea între 500 g şi 2 kg. Frunzele sunt
mari, lung peţiolate. Limbul cordiform de 75/65 cm are culoare verde, mai mult sau mai puţin
închis cu nervuri proeminente.
• Colocasia antiquorum Schoff. Specie originară din Asia tropicală. Are frunze mari, oval
cordiforme, peltate, ondulate. Limbul, ondulat, de culoare verde nuanţat cu verde albăstrui are
dimensiunile 1/0,5 m. Peţiolul frunzei puternic, larg caniculat la bază.
• Colocasia indica Hassk (syn. Caladium giganteum). Are frunzele mult mai mari (100/70 -
80 cm) şi rădăcini fasciculate numeroase.
Cerinţe ecologice
Colocasia este o plantă cu vegetaţie continuă. Totuşi, iarna, este recomandat să fie trecută
printr-o perioadă de repaus, când temperatura se menţine la 12 - 13ºC şi se răreşte udarea.
Se dezvoltă bine în locuri calde şi luminoase, fără insolaţie directă. Necesită multă apă, iar
substratul de cultură să fie fertil, uşor, alcătuit din pământ de ţelină, mraniţă şi nisip.
Cultura
Se înmulţeşte vegetativ prin butaşi de tulpină, care se secţionează astfel încât fiecare porţiune
să aibă un mugure dormind.
Se păstrează în încăperi calde, ferite de razele puternice ale soarelui, vara în special se udă din
abundenţă.
7.CORDYLINE - Fam. Liliaceae
Origine: Australia, Noua Zeelandă, Madagascar, Brazilia.

• Cordyline australis Hook. Plantă de seră rece, originară din Noua Zeelandă, arborescentă în
ţara de origine, poate atinge 8 - 10 m. La noi se cultivă ca plantă la ghiveci, are frunze sesile,
pieloase, lungi de 30 - 60 cm, late de 3,5 cm, cu o culoare verde frumoasă. În cultură se
întâlnesc şi varietăţi cu frunze colorate: „Atropurpurea” (frunze violacee la bază şi pe faţa
interioară a nervurii mediane); „Aureo-striată” (frunze cu striuri longitudinale, galbene);
„Veitchii” (baza frunzelor şi faţa inferioară a nervurii mediane purpurie).
• Cordyline stricta Endl. Specie originară din Australia, se cultivă în seră rece. Frunzele sunt
mai puţin compacte decât la specia precedentă, acuminate, lungi de 30 - 60 cm.
• Cordyline terminalis Kzh (syn. C. fruticosa). Originară din Asia tropicală, se cultivă în seră
caldă. Plantele ating în cultură la 75 cm înălţime. Frunzele sunt peţiolate, inserate în spirală,
eliptic lanceolate, îngustate la cele două extremităţi. Sunt lungi de 30 - 70 cm, late de 5 - 10
cm, de culoare verde închis .
Cerinţe ecologice
Plantele de seră rece se păstrează iarna la 9 - 10ºC şi cer un sol mai greu, argilos, fertil. Cele
de seră caldă au nevoie de 18 - 20ºC şi un sol uşor, afânat. Pentru colorarea frunzelor trebuie asigurată
lumină la sfârşitul iernii. În timpul verii nu suportă razele solare directe.
Cultura
Se înmulţeşte vegetativ prin separarea drajonilor, prin butaşi de tulpină şi marcotaj aerian.
Butaşii se recoltează în decembrie-ianuarie, se înrădăcinează în nisip la temperatura de 28 -

30ºC.
Marcotajul aerian se aplică mai ales pentru reîntinerirea plantelor degarnisite la bază.
Transplantarea se face într-un amestec de ¾ pământ de ferigi şi ¼ mraniţă, după care se

asigură o temperatură ridicată. Iarna se udă moderat iar vara din abundenţă.
La toate speciile de Cordyline, se îndepărtează frunzele uscate şi se şterg de praf.
8.DIEFFENBACHIA Schott - Fam. Araceae
Genul cuprinde circa 35 de specii originare din America Centrală şi Africa de Sud.
Specii, varietăţi
• Dieffenbachia picta Schott (syn. D. maculata). Originară din Venezuela, este specia cea mai
răspândită în cultură. Are frunze mari, lucioase, verzi, cu puncte şi desene verde ivoar, poate
produce inflorescenţe sub formă de spic. Varietăţi: „Splendens” – are frunze mari, verde pal,
cu puncte alb-crem şi margini uşor ondulate; „Exotica” varietatea cea mai răspândită, are
frunzele colorate aproape în întregime galben-crem, cu margini fine, verde pal .
• Dieffenbochia amoena Hort. Se distinge prin aspectul compact ce-i este conferit de prezenţa
unei tulpini groase, creşte până la 60 - 90 cm şi are frunze lungi de aproape 60 cm şi 25 cm
lăţime, colorate intens în verde închis, cu pete alb crem.
Varietăţi: „Tropic Snow” – are frunze aspre, cu dungi crem şi verzi pe fond verde lucito; „Pia”
– prezintă frunze vărgate în verde pal şi galben crem, cu o dungă centrală verde închis.
• Dieffenbochia bausei Hort (D. picta x D. weeri). Are frunze ovale cu puncte gălbui-verzi,
marginea verde închis şi pete albe pe întreaga lamină, tulpina este lungă de circa 20 cm.
• Dieffenbochia wallisii – este o specie foarte înaltă, depăşind 4 m înălţime, are frunzele
lanceolate, colorate verde arămiu, cu o zonă centrală gri-crem.
Cerinţe ecologice
Diffenbochia pretinde o atmosferă caldă şi umedă.
Temperatura optimă este de 20 - 22ºC, iar iarna să nu coboare sub 13 - 15ºC. Necesită multă
lumină dar fără soare direct.
Substratul trebuie să fie în permanenţă umed, iar umiditatea atmosferică să fie peste 80%.
Substratul trebuie să fie uşor, bine drenat, bogat în substanţe nutritive.
Cultura
Se înmulţeşte în lunile de iarnă prin butaşi de vârf sau porţiuni de tulpină, care trebuie să
conţină câte un mugure. Înrădăcinarea se poate realiza direct în ghivece într-un substrat format din
turbă cu nisip sau turbă cu perlit. Butaşii înrădăcinează în 3 - 4 săptămâni la o temperatură de 25 -
30ºC şi umiditate relativă de 90 - 95%.
Butaşii înrădăcinaţi se transferă în ghivece mai mari cu diametrul de 12 - 14 cm într-un
substrat format din: pământ de frunze, turbă, mraniţă, nisip, în proporţie de 2:1:1:1. Este sensibilă la
transplantare, de aceea lucrarea respectivă se face cu multă atenţie. Reacţionează foarte bine la
administrarea îngrăşămintelor organice.
9.DRACAENA L. - Fam. Liliaceae
Originea genului Dracena este aceeaşi cu a genului Cordyline.
Specii şi varietăţi
• Dracaena deremensis N.E.Br. Originară din Africa tropicală, poate atinge 2 - 3 m înălţime.
De pe tulpinile verticale şi oarecum rigide se desprind frunze lanceolate, verde închis cu o
lamelă albă-verde în centru. Această specie este la originea câtorva varietăţi: „Bausei” – are
o dungă centrală verde deschis; „Souvenir de Augustus Schryer” – formează o rozetă de
frunze verzi strălucitoare, marginată de o dungă colorată crem; „Warnekkei” – are frunze care
prezintă două benzi deschise la culoare şi a treia verde pal situată la mijloc .
• Dracaena draco L. Originară din insulele Canare, în mediul său natural este un copac de
până la 10 m înălţime, are frunze de culoare verde-albastru închis, cu nuanţe de roşu de-a
lungul marginilor groase şi cărnoase, produce flori frumoase, uşor verzi.
• Dracaena fragrans. Originară din Guineea, prezintă o tulpină nudă, lemnoasă şi destul de
groasă, care poartă în vârful său un mănunchi de frunze verde închis cu dungi galbene,
atârnând înspre bază, florile parfumate apar rar pe plantele din ghiveci. Foarte răspândită este
varietatea „Massangeana” – frunzele colorate verde închis cu o bandă mediană şi câteva striuri
longitudinale de culoare galbenă; „Lindenii” – frunzele au bordura lată, galbenă; „Victoria”
– frunzele cu striuri largi, galbene.
• Dracaena marginata Lam. Originară din Madagascar, este una dintre speciile cel mai uşor
de cultivat, prezintă tulpini subţiri şi elegante care poartă buchete de frunze verzi, cu margini
roşii, delicate şi arcuite.
• Dracaena godseffiana Baker (syn. D. surculosa) – are frunze lungi de 7 cm, mai degrabă
ovale decât lungi şi înguste, reunite în grupuri de 2 - 3 şi purtate de tulpini subţiri şi flexibile,
are aspect de tufă şi iubeşte umbra.
• Dracaena sanderiana Hort – ajunge la o înălţime cuprinsă între 60 şi 120 cm, frunzele sunt
dispuse sub formă de rozetă, sunt subţiri, alungite şi puţin ondulate, verzi cu margini galbene.
Cerinţe ecologice
Cerinţele faţă de temperatură sunt în funcţie de originea fiecărei specii astfel: D. marginata,
D. sanderiana şi D. godseffiana necesită iarna locuri mai călduroase. Temperatura minimă pentru
toate speciile de dracena este de 10 - 12ºC, iar optima de 15 - 21ºC. Preferă locuri luminoase, dar
protejate de acţiunea directă a soarelui. D. marginata şi D. fragrans tolerează chiar şi semiumbra.
Când temperatura este ridicată, planta necesită mai multă apă, se stropesc zilnic frunzele cu
apă, se menţine substratul umed, dar nu îmbibat. Se administrează îngrăşământ lichid de două ori pe
săptămână, mai puţin toamna şi iarna.
Umiditatea relativă trebuie să fie cât mai ridicată pentru majoritatea speciilor, cu excepţia D.
godseffiana care suportă şi aerul uscat.
Substratul de cultură este alcătuit din pământ sau turbă, iar pe fundul ghiveciului se aşează
teracote sau pietre pentru asigurarea drenajului.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi sau marcoraj. Prin seminţe se înmulţesc speciile cu frunze
verzi. Se înmulţesc uşor prin butaşi care se fac din lăstarii situaţi fie în vârful tulpinii, fie la bază. De
asemenea, se poate butăşii trunchiul prin fragmentare în bucăţi de 8 - 10 cm lungime, butaşi care se
înrădăcinează în nisip, în sera înmulţitor. Marcotajul aerian se aplică la plantele degarnisite la bază
sau plantele foarte dezvoltate. Pentru înrădăcinare este necesară o temperatură şi umiditate relativă
ridicată.
10.EUPHORBIA L. - Fam. Euphorbiaceae
Originar din Madagascar, genul Euphorbia cuprinde specii, unele dintre ele diferite în privinţa
însuşirilor morfologice şi estetice, dar toate conţin latex cu un anumit grad de toxicitate. Florile sunt
mici, însoţite de bractee colorate, care dau aspectul decorativ al plantei.
• Euphorbia pulcherima Wild (Poinseţia sau Stea de Crăciun). Originară din Mexic unde
creşte spontan. Este o plantă arbustivă, cu frunze mari, eliptice sau ovate, cu marginile întregi
sau uşor lobate, cu vârful acuminat. Florile sunt mici şi galbene, grupate în inflorescenţe
caracteristice numite ciaţii şi sunt neînsemnate din punct de vedere decorativ. La baza
inflorescenţelor sunt grupate bractee frumoase, roşii, stacojii, crem sau roz, dispuse în stea
printre frunzele verzi opace .
• Euphorbia splendens Bojer (syn. E. milii) – este cunoscută şi sub denumirea de „coroana
cu spini” – datorită spinilor duri ce se află pe toată planta. Planta poate atinge 80 - 100 cm.
Tulpina şi ramificaţiile sunt groase şi suculente, dar cu un anumit grad de lemnificare ce dau
plantei aparenţa unui arbust. Frunzele puţine la număr au formă oblong-ovală cu vârful
rotunjit, sunt mici, persistente de culoare verde-luminos. Florile sunt mici, înconjurate de
bractee roşu-oranj, galbene sau roz. În condiţii corespunzătoare poate înflori în tot timpul
anului
• Euphorbia fulgens (syn. E. jacquinaeflora) – este o specie mai puţin cunoscută, tip arbust
cu tulpini arcuite şi frunze înguste lanceolate. Creşte până la 1 m înălţime, iarna prezintă flori
cu bractee oranj sau alb.
• Euphorbia tirucalii – este o specie suculentă, de origine africană, care ajunge la 1 m înălţime.
Are tulpini rotunjite şi cărnoase, cu frunze minuscule, înfloreşte rar şi pare subţire şi firavă.
Cerinţe ecologice
Temperatura optimă pentru E. pulcherina este de 20 - 22ºC ziua şi 16 - 18ºC noaptea. Plantă de
zi scurtă este pretenţioasă la durata şi intensitatea luminii şi necesită o bună aprovizionare cu apă. Se
cultivă pe un substrat mijlociu, bogat în substanţe nutritive, cu un pH = 6 - 6,4.
• Euphorbia milii – poate înflori tot anul dacă este aşezată în locuri bine luminate.
• Euphorbia fulgens – trebuie păstrată într-un loc răcoros şi destul de uscat, timp de o lună
după înflorire. Temperaturile cerute sunt de maximum 13ºC iarna. Vara când soarele este
prea puternic, se umbresc uşor. Se udă moderat din primăvară până toamna. Iarna udarea
este mult redusă.
Cultura
Euphorbia milii, fulgens şi tirucalii se înmulţesc prin butaşi făcuţi primăvara. Deoarece
plantele conţin latex după fasonare, se lasă să se usuce latexul, după care se pun la înrădăcinat.
Euphorbia pulcherima se înmulţeşte tot prin butaşi, care se recoltează de la plante mamă alese în
timpul înfloririi.
După trecerea florilor, plantele se pregătesc pentru perioada de repaus anual, prin reducerea
udărilor, iar la căderea ultimelor frunze se taie la 20 cm de la sol. Se păstrează la 10 - 12ºC şi umiditate
atmosferică 70 - 80%. Începând cu luna aprilie, plantele mamă se transvazează la ghivece, sau pe
parapet, la temperaturi de 18 - 20ºC, într-un substrat format din ţelină, turbă, mraniţă şi nisip în părţi
egale. În prima etapă se udă moderat, iar când încep să crească lăstarii, mai intens. Butaşii se
recoltează din mai până în iulie, când lăstarii au lungimea de 12 - 15 cm. Se taie imediat sub un nod
şi se introduc cu baza, timp de 30 de minute în apă caldă la 30ºC.
Se tratează cu biostimulatori şi se pun la înrădăcinat în nisip sau perlit, pe parapet sau în

ghivece cu diametrul de 5 cm. La o temperatură de 20 - 25ºC, umiditate ridicată şi o uşoară umbrire,
înrădăcinează în 30 de zile.
Butaşii înrădăcinaţi se trec în ghivece, care se amplasează în locuri cu multă lumină.
Se schimbă de 1 - 2 ori ghiveciul, iar în iulie se ciupesc la 3 - 4 frunze pentru stimularea

ramificării. Dacă au fost păstrate în răsadniţe, la sfârşitul lunii septembrie se introduc în seră.
Lucrările de îngrijire constau în udarea substratului din ghivece, evitându-se apa rece şi cu
duritate mare; administrarea fazială a îngrăşămintelor NPK (1:1:1), în perioada de vegetaţie şi
(1:2:1,5) la diferenţierea mugurilor floriferi; tratarea cu retardanţi în faza de 6 - 7 frunze pentru
reducerea taliei plantelor (Cytocel 2% în 3 - 4 etape); suplimentarea luminii în perioadele cu
nebulozitate (Anton Doina).
11.FICUS - Fam. Moraceae
Genul Ficus cuprinde peste 800 de specii răspândite în regiunile tropicale din Australia, India,
Malaezia, Japonia, Africa, sub formă de arbori, arbuşti, uneori grimpante. Frunzele sale sunt deosebit
de apreciate pentru forma, mărimea şi culoarea lor. Întreaga plantă conţine latex.
• Ficus elastica Roxb sau arborele de cauciuc este o specie tip arbore, originară din India şi
Birmania. Când este cultivat în ghiveci, are un trunchi înalt care poate ajunge până la 2 m, cu
frunze mari, ovale, lucioase şi pergamentoase, lungi de circa 30 cm.Varietăţi: „Decora” – este
varietatea cea mai cunoscută şi mai viguroasă, cu frunze lucioase, verde închis; „Rubra” –
frunzele largi, roşietice; „Tricolor” – frunzele cu marginea alb-crem şi uneori cu pete brunii
.
• Ficus benjamina L. (ficusul plângător) – este un copăcel foarte elegant, cu creştere rapidă,
ramificaţii multe, flexibile, foarte frumos arcuite. Scoarţa este deschisă la culoare. Frunzele
sunt mici, dar numeroase, cu vârful ascuţit, colorate intens. Varietăţi: „Hawaii”, „Golden
King”, „Gold Princess”, „Natasha” etc., toate au frunzele variegate, panasate cu alb crem sau
cu nuanţe diferite de verde.
• Ficus lyrata Warb (syn. Ficus pandurata Hort). Are frunze mari, lungi chiar de 40 cm, în
formă de vioară verde închis, lucioase, cu nervuri şi cute colorate galben-verde. Originară din
Africa tropicală şi China creşte în aceste zone până la 9 - 12 m. În ghiveci unica ei tulpină
ajunge până la 1,5 m. Planta adultă produce fructe mici, roşii, cenuşii cu pete albe.
• Ficus australis Willd (syn. Ficus rubiginosa Vent). Provine din Australia. Planta este
puternic ramificată şi prezintă rădăcini adventive. Frunzele sunt asemănătoare ca formă cu
cele de Ficus elastica, doar că sunt mai mici şi au o pubescenţă roşietică pe partea inferioară.
• Ficus religiosa. Tulpina este ramificată şi prezintă rădăcini adventive. Frunzele sunt relativ
mari, lung peţiolate, cu vârful ascuţit, subţiri, cu nervaţiunea aproape albă .
• Ficus bengalensis L. Planta ramifică foarte puternic, iar pe ramificaţii prezintă rădăcini
adventive proptitoare. Frunzele sunt mai mici decât la Ficus elastica, au formă oval-rotunjită,
sunt groase şi cu nervaţiunea pronunţată. Se remarcă prin culoarea maronie pe partea
inferioară, datorită unor perişori foarte denşi.
• Ficus diversifolia Blume (syn. Ficus deltoides, Ficus lutescens). Este o specie rară tip arbust,
compactă, care creşte între 60 şi 80 cm. Are creştere foarte lentă, este puternic ramificată.
Frunzele sunt mici, obtuze, colorate verde intens, cu mici pete cenuşii pe partea superioară şi
verde deschis pe cea inferioară. Prezintă tot anul fructe mici, sferice, verzi-gălbui, destul de
atractive.
• Ficus pumila L. (syn. Ficus stipulata Thumb., Ficus repens L.). Originară din China şi
Japonia, specia poate fi condusă ca agăţătoare sau pendentă. Prezintă frunze mici, în formă de
inimă, colorate verde închis. Este folosită pentru a decora coşuleţele suspendate sau pentru
acoperirea grădinilor interioare. Varietăţi: „Minima”– plantă mică şi compactă, cu frunzele de
circa 1 cm, uşor de îngrijit; „Variegata” – prezintă frunze mai mari, de circa 2,5 cm, cu aspect
marmorat, colorate verde şi crem.
Cerinţe ecologice
Puţin pretenţios faţă de temperatură, ficusul se cultivă atât în încăperi calde, cât şi reci.
Temperatura optimă pentru menţinerea calităţii plantelor este de 18 - 20ºC, iarna minim 12 - 13ºC.
Ficusul este foarte sensibil la varietăţile de temperatură, care constituie cauza căderii frunzelor. Faţă
de lumină, exigenţele sunt diferite în funcţie de specie.
În general, speciile cu aspect arboricol pretind mai multă lumină. La lumină insuficientă,
planta se alungeşte, frunzele apar la distanţe mai mari, de aceea iarna sunt ţinute în camere luminoase,
iar vara sunt ferite de razele puternice din timpul amiezii.
Speciile agăţătoare au nevoie de lumină mai slabă, insolaţia prelungită fiind fatală pentru
acestea.
Ficusul consumă multă apă, dar nu se exagerează, fiind dăunător pentru plante, producând
chiar căderea frunzelor şi moartea plantei.
Speciile agăţătoare se udă mai des, deoarece necesită un mediu mai umed, fiind indicată şi
pulverizarea plantelor cu apă. Celelalte specii se pulverizează cu apă doar în timpul verii. Preferă
spaţii aerisite, dar fără curenţi de aer.
Substratul de cultură să fie bogat în substanţe nutritive, cu pH = 5,5 - 6,5.
Cultura
Ficusul se înmulţeşte prin butaşi de vârf şi de tulpină, care se efectuează iarna când plantele
au mai puţin latex.
Înrădăcinarea are loc în nisip, la temperaturi de 25 - 30ºC şi umiditate ridicată. Butaşii de vârf
se pot înrădăcina şi în apă. Durata înrădăcinării este de 3 - 4 săptămâni, după care butaşii se plantează
în ghivece într-un substrat format din: pământ de frunze, ţelină şi nisip în părţi egale.
Înmulţirea ficuşilor se poate realiza şi prin marcotaj aerian. Cea mai bună perioadă de
marcotare este luna mai. Marcotarea se aplică pe ramificaţiile plantei mamă sau direct pe tulpina
principală. În zona aleasă se incizează ramura printr-o fantă, circular sau despicătură, apoi se tratează
cu hormoni de înrădăcinare.
Se înfăşoară cu un manşon din muşchi sau turbă fibroasă bine umezite, după care se acoperă
cu folie din plastic, care se leagă sus şi jos. Rădăcinile apar după 30 - 40 de zile.
Lucrările de îngrijire constau în: udări regulate cu apă la temperatura camerei, fertilizări cu must de
bălegar sau îngrăşăminte minerale NPK (3:1:1,5) în concentraţie de 0,1 - 0,2% primăvara şi vara de
1 - 2 ori pe lună, corectarea înălţimii şi lărgimii plantei prin tăieri executate în luna martie, ştergerea
frunzelor de praf, transplantarea primăvara la intervale de 2 ani, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Dintre dăunători amintim:
Păduchele lânos. Adulţii sug seva frunzelor şi provoacă o ofilire rapidă. Se combate cu soluţii
de Sinoratox 0,15%.
Păduchele ţestos. Se fixează de-a lungul nervurilor pe frunze şi tulpini. Căldura şi umezeala
favorizează dezvoltarea acestei insecte. Se combate prin tamponare cu soluţii toxice, prin ruperea şi
arderea frunzelor puternic atacate.
Păianjenul roşu. Înţepăturile dau frunzelor o nuanţă cenuşie şi determină căderea lor. Se
dezvoltă în spaţii cu aer cald şi uscat. Pentru combatere se fac stropiri cu Sinoratox 25 - 0,2%, Tedin
V. 18 - 0,15%.
12.MARANTA L. - Fam. Marantaceae
Genul Maranta, originar din Brazilia, Columbia, Guinea, Nicaragua, cuprinde specii care
decorează prin policromia frunzelor, forma frunzelor, asemănătoare cu ale genului Calathea, de care
se deosebesc printr-o talie mai mică (25 - 30 cm) şi creşterea uşor târâtoare a lăstarilor.
• Maranta leuconeura Morr (syn. M. bicolor Ker). Este specia cea mai mică de 15 cm
înălţime. Prezintă în pământ un rizom scurt, cu rădăcini foarte fine, subţiri, fără tuberozităţi.
Frunzele sunt peţiolate, larg ovale, de 10 - 14 cm lungime şi 6 - 8 cm lăţime, cu un dinte scurt
în vârf. Faţa superioară a laminei foliare este verde deschis, cu pete maronii sau verde foarte
închis, catifelate, plasate de o parte şi de alta a nervurii mediane, iar reversul este purpuriu.
Florile mici, albe, nu prezintă interes decorativ .
Varietăţi: „Kerchoveana” – prezintă frunze verde deschis, cu un desen de culoare verde închis,
care cu timpul devine aproape maron; „Tricolor” – are pe frunzele verzi-oliv închis desene
caracteristice formate de către nervurile roşii-brune, marginile cenuşii-verzi şi de către o dungă verde
deschis (cu margini neregulate) care corespunde nervurii centrale; „Messangeana” – prezintă frunze
asemănătoare varietăţii Tricolor, dar sunt puţin mai mici, colorate verde închis cu margini verde-
deschis şi care prezintă pete argintii de-a lungul nervurii centrale, micile nervuri, subţiri, argintii
formează o reţea densă.
Cerinţe ecologice
Maranta este plantă de seră caldă şi umedă. Temperatura optimă este de 18 - 25ºC. Nu suportă
variaţiile de temperatură. Iarna, temperatura minimă să fie de 15 - 16ºC. Necesită umiditate relativă
foarte ridicată. Preferă semiumbra, protejând-o întotdeauna de acţiunea directă a razelor solare.
Cultura
Înmulţirea la Maranta se realizează prin despărţirea tufei în lunile februarie-martie. Fiecare
fragment trebuie să aibă după despărţire şi o porţiune de rizom cu frunze şi rădăcini, care se plantează
în ghivece, corespunzătoare cu volumul de rădăcini. Ghivecele cu noile plante se acoperă temporar
cu folie de polietilenă şi se ţin la căldură până ce plantele se restabilesc.
Lucrări de îngrijire: udarea corectă încât pământul să fie menţinut permanent reavăn. Iarna se
foloseşte apă călduţă, pulverizarea plantelor cu apă se face zilnic în perioada de vară, fertilizarea cu
soluţii slabe de îngrăşăminte (0,05 - 0,1%) se aplică primăvara şi vara de două ori pe lună,
transplantarea se execută primăvara la interval de 2 - 3 ani, ştergerea frunzelor de praf, suprimarea
frunzelor uscate dacă este cazul.
13.MONSTERA - Fam. Araceae
Genul Monstera cuprinde circa 30 de specii, permanent verzi, adesea epifite, căţărătoare,
originare din pădurile pluviale ale Americii Centrale şi de Sud.
• Monstera deliciosa Liemb (syn. Philodendron pertusum). Este una dintre cele mai populare
plante de apartament. Tulpina este foarte viguroasă, suculentă, grimpantă, cu rădăcini
adventive foarte puternice. Frunzele sunt de dimensiuni uriaşe (80 - 100/60 - 80 cm) în formă
de inimă, decupate pe margine şi cu perforaţii inegale în interior. Ele au culoarea verde
strălucitor şi sunt susţinute de peţioli lungi, viguroşi, care îmbracă tulpina în dreptul nodurilor.
Monstera înfloreşte destul de rar. Inflorescenţa este un spadice care la maturitate dezvoltă
fructe comestibile, asemănătoare unor boabe de porumb, ce amintesc de forma şi parfumul
ananasului
• Monstera pertusa – este o plantă căţărătoare, cu aspect zvelt, originară din Panama şi Guyana,
are frunze moi, cu formă simetrică, colorate verde închis.
• Monstera pittieri – este o plantă căţărătoare, frumoasă, originară din Costa Rica, are frunze
moi şi subţiri, ascuţite la vârf şi colorate verde argintiu.
Cerinţe ecologice
Monstera este o plantă în stare de vegetaţie permanentă. Se comportă bine în camere calde
(18 - 22ºC). Nu-i place frigul şi căldura prea uscată. Tolerează destul de bine oscilaţiile de
temperatură. Preferă locuri luminoase, fără soare direct. Necesită udare abundentă, în perioada
primăvară - vară, şi moderată în timpul iernii. Substratul de cultură trebuie să cuprindă multă turbă şi
pământ de frunze.
Cultura
Se înmulţeşte primăvara, dar şi în tot timpul anului, prin butaşi de vârf sau prin porţiuni de
tulpină. Butaşii de vârf, cu 2 - 3 frunze şi câteva rădăcini adventive, se plantează pe parapet în nisip,
la temperatură ridicată şi umiditate asigurată (25 - 30ºC în substrat, 20 - 25ºC în aer, umiditatea
relativă 90 - 95%).
Butaşii de tulpină, care au un nod şi peţiolul frunzei sau butaşii formaţi din porţiuni de tulpină
cu un singur nod, înrădăcinează în câteva luni.
La apariţia primei frunze adevărate (după circa 2 - 3 luni) se face plantarea la ghiveci într-un
substrat format din pământ de ţelină, turbă, nisip şi cărbune pisat. În primii ani transvazarea se face
în fiecare an, iar la plantele mature la 3 - 4 ani.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu ale ficusului.
14.PEPEROMIA - Fam. Piperaceae
Originar din America de Sud, genul Peperomia cuprinde circa 1.500 de specii, cu creştere în
formă de tuf, târâtoare sau sub formă de mic arbust. Decorează prin frunze care au un aspect foarte
diferit.
• Peperomia argyrea E. Moor (syn. P. sandersii). Planta are înălţimea de 20 - 25 cm. Frunzele
susţinute de peţioli roşii sunt peltate, de formă uşor rotundă, cu vârful ascuţit, colorate verde
închis, cu benzi argintii între nervuri.
• Peperomia caperata Yunker. Este specia cea mai cunoscută. Tufa este mică, de 20 - 25 cm,
densă, alcătuită din frunze cu peţioli lungi, roşii sau roz, cărnoşi. Frunzele sunt cordiforme, cu
suprafaţa adânc gofrată, colorate verde închis. În perioada aprilie-decembrie, apar spice florale
albe, lungi de 13 - 15 cm.
• Peperomia griseoargentea (syn. P. hederifolia). Are frunzele cu aspect „brodat”, gri-verzui, cu

reflexe argintii. Vara pe tulpinile lungi de 20 - 25 cm, colorate roşcat, apar spice de flori albe-
gri, susţinute de pedunculi.
• Peperomia magnoliaefolia. Formează o tufă robustă şi creşte până la 30 cm, după care capătă
un aspect pendent. Frunzele sunt mari şi cărnoase, plate şi subţiri, colorate verde lucios intens.
• Peperomia obtusifolia. Este o plantă foarte ramificată care creşte până la 30 cm şi are frunzele
ovale, mari, cărnoase şi uşor concave, colorate verde-violaceu cu marginile violet şi faţa
inferioară verde mai deschis. Înfloreşte din iunie până în septembrie sub formă de spice albe,
lungi de 5 cm .
• Peperomia scandens. Poate avea aspect fie căţărător, fie târâtor şi ajunge la 1,2 - 1,5 m înălţime.
Are frunzele în formă de inimă şi uşor ascuţite, lungi de 5 cm, inserate pe tulpini roşcate. Specia
tipică are frunzele verde lucios, dar sunt foarte răspândite varietăţile cu frunze pestriţe.
Cerinţe ecologice
Sunt specii care decorează în tot timpul anului şi sunt pretenţioase la lumină şi căldură. Iarna
trebuie să i se asigure minimum 12 - 15ºC, iar în restul anului se simte bine la temperaturi moderate.
Preferă locurile luminoase, dar tolerează şi semiumbra. Pretinde atmosferă umedă şi un substrat aerat
şi bine drenat, având un sistem radicular slab dezvoltat.
Cultura
Înmulţirea plantelor se realizează primăvara sau la începutul verii prin butaşi de frunze sau din
vârfuri vegetative lungi de 5 - 8 cm.
Plantarea butaşilor se realizează într-un amestec de turbă şi nisip în părţi egale. La o temperatură
de 18 - 21ºC, înrădăcinarea are loc în 4 - 6 săptămâni. În lunile friguroase se evită udatul abundent,
deoarece plantele se defoliază iar rădăcinile putrezesc. De asemenea, plantele nu vor fi ţinute prea
mult timp la umbră, deoarece se decorează, iar expuse direct la soare se ard.
Pe timpul verii, se pulverizează plantele cu apă, iar în lunile mai şi septembrie se adaugă în apa
de udat şi îngrăşământ. Transplantarea plantelor are loc la 2 - 3 ani.
15.PHILODENDRON - Fam. Araceae
Originar din America Centrală, genul Philodendron cuprinde foarte multe specii, circa 500,
cu tulpini erbacee, cărnoase, de cele mai multe ori prevăzute cu rădăcini adventive. Poziţia plantelor
poate fi dreaptă sau târâtoare. În mediul lor natural ating până la 2 m înălţime. Se cultivă în
apartamente, pentru frumuseţea şi valoarea decorativă a frunzelor, prin forma, mărimea şi culoarea
frunzelor.
• Philodendron scandens C. Koch et Selloum (syn. P. oxicardium). Este specia cea mai
populară, poate atinge 1,8 m lungime şi are tulpini subţiri şi lungi care pot fi susţinute cu
suporturi sau ţăruşi acoperiţi cu muşchi sau pot fi lăsate să atârne din coşuleţe suspendate.
Frunzele în formă de inimă sunt lungi de 10 cm, late de 8 cm, subţiate şi ascuţite spre vârf,
cele tinere arămii şi aproape transparente pentru ca la maturitate să devină verde închis.
• Philodendron andreanum Devans (syn. P. melanochrysum). Este originar din Columbia şi

este o plantă căţărătoare foarte atractivă. Frunzele sagitate sunt foarte mari, catifelate, colorate
verde închis negricios, cu nerva-ţiune verde-pal şi faţa inferioară violetă.
• Philodendron erubescens C. Koch. Este o plantă viguroasă, căţărătoare, care dacă este bine
susţinută poate să crească până la 1,8 m. Are frunze mari (25 - 30/10 - 15 cm), sagitate, purtate
de peţioli violacei. Limbul frunzei este lucios, de culoare verde închis cu reflexe violacee.
• Philodendron hastatum (syn. P. domesticum). Este o plantă căţărătoare viguroasă care poate
ajunge la peste 1,5 m înălţime, frunzele colorate aprins sunt foarte lucioase şi dese, mai lungi
de 40 cm, alungite şi în formă de inimă. Peţiolii sunt laţi şi cărnoşi.
• Philodendron bipinnatifidum Schott. Planta are aspect arbustiv. Tulpina foarte viguroasă,
cu internodii scurte, poate atinge înălţimea de 100 - 150 cm. Frunzele sunt foarte mari,
pieloase, verde închis, în cazul exemplarelor tinere frunzele au formă de inimă cu marginile
uşor incizate, în timp ce la cele adulte inciziile sunt mai profunde, ajungând până la nervură,
formând astfel mai multe foliole.
• Philodendron selloum. Provine din Brazilia şi este asemănător cu P. bipinnatifidum. Planta

este înaltă până la 150 cm şi prezintă frunze mari (30 - 40/30 cm), profund decupate, colorate
verde luminos, cu marginile încreţite şi susţinute de peţioli lungi de peste 50 cm.
• Philodendron wendlandii. Specie originară din Costa Rica, care nu este căţărătoare.
Formează o rozetă de frunze ovale, colorate verde lucios, lungi de circa 30 cm, cu o nervură
centrală groasă, susţinută de peţioli lungi de 15 cm.
Cerinţe ecologice
Philodendronul este plantă perenă cu frunzişul permanent verde şi cu creştere continuă dacă
dispune de condiţii optime.
Preferă spaţii calde sau temperate, temperatura optimă fiind de 18 - 22ºC, iarna aceasta nu trebuie
să scadă sub 13ºC. Se aşează plantele în locuri bine luminate, fără a fi expuse direct la soare.
Solicită apă multă atât în substrat cât şi în atmosferă, se evită totuşi stagnarea apei în tăviţele de
sub ghiveci.
Se adaugă un îngrăşământ lichid la fiecare două săptămâni.
Vara se stropesc plantele cu apă şi se aşează pe nisip umed.
Substratul de cultură trebuie să fie afânat, poros, bogat în substanţe nutritive.
Cultura
Înmulţirea plantelor are loc prin butaşi sau marcotaj, în luna aprilie, sfârşitul primăverii sau
începutul verii. Se confecţionează butaşi de vârf sau din tulpină cu 1 - 3 noduri care se pun la
înrădăcinat în turbă cu nisip sau perlit. La o temperatură de 24ºC şi umiditate ridicată, înrădăcinează
în circa o lună.
Se are în vedere ca în timpul verii substratul să nu se usuce deoarece frunzele se veştejesc iar
planta nu se mai reface, iar excesul de apă produce decolorarea frunzelor şi putrezirea rădăcinilor.
Transplantarea plantelor mari are loc la intervale de 3 - 4 ani.
Tutorarea şi palisarea plantelor este necesară pentru susţinerea plantelor.
16.SANSEVIERIA - Fam. Liliaceae
Sanseviera este un gen care cuprinde circa 60 de specii originare din Africa şi Asia, care se
pot clasifica în două mari grupe: o grupă cu plante înalte, având frunzele drepte şi lanceolate, iar altă
grupă cu plante joase în formă de rozetă.
Ambele grupe au frunze destul de dese, ce pleacă dintr-un rizom bine dezvoltat.
Specii şi cultivaruri
• Sanseveria trifasciata Thumbg. Planta are aspectul unei tufe alcătuită din frunze lungi (60 -
70 cm), lanceolate, rigide, în poziţie verticală, zebrate de gri-argintiu pe fondul verde închis.
Primăvara şi vara produce inflorescenţe sub formă de spice, alcătuite din flori mici, albe-
verzui, lipicioase şi foarte parfumate.
Varietatea cea mai obişnuită este „Laurenţii” – care are frunze lungi chiar de 1,2 m în mediul
său natural şi de 30 - 40 cm în ghiveci, caracterizată prin prezenţa a două fâşii galbene-aurii de-a
lungul marginilor; varietatea „Hahnii” – este mică şi compactă, cu rozete de frunze dispuse în spirală,
verde închis cu striaţii transversale verde deschis; „Golden Hahnii” – este o varietate pitică şi are de-
a lungul marginilor benzi galbene-aurii .
• Sansevieria cylindrica. Specie rizomotoasă cu aspect vertical, are frunze rigide, aproape
cilindrice, groase de 2,5 cm şi lungi până la 1 m, colorate verde închis şi străbătute de o fâşie
îngustă centrală. Primăvara şi vara produce flori roz.
• Sansevieria grandis – este o specie epifită, având o rozetă extinsă de frunze verzi, ovale, late
de 10 - 15 cm şi lungi de 20 - 25 cm, cu striaţii verde mai închis şi margini tivite cu roşu. La
baza rozetei principale se formează stoloni căzători cu rozete de frunze ce fac această plantă
foarte decorativă şi adecvată cultivării în coşuleţe.
Cerinţe ecologice
Sansevieria este o plantă cu vegetaţie permanentă, puţin pretenţioasă faţă de factorii climatici.
Astfel tolerează temperaturi foarte variabile, de la 5 - 10ºC până la peste 20ºC, preferă locuri
luminoase, dar ferite de razele directe ale soarelui, care determină dispariţia striurilor. Suportă destul
de bine lipsa apei, dar excesul de apă este dăunător ducând la putrezirea bazei frunzelor.
Substratul de cultură este alcătuit din pământ de grădină sau ţelină, pământ de frunze şi nisip.
Cultura
Înmulţirea plantelor se realizează destul de uşor prin divizarea tufei. Totuşi cea mai utilizată este
înmulţirea prin butaşi de frunze. Se confecţionează butaşi din fragmente de frunze de 7 - 10 cm, care
se pun la înrădăcinat într-un substrat de nisip sau turbă cu nisip, respectând polaritatea şi la o adâncime
de 2 - 3 cm. La o temperatură de 25ºC înrădăcinarea decurge destul de rapid.
Lucrări de îngrijire: se udă şi se pulverizează plantele cu apă pe timpul verii, iarna se reduce mult
udarea. Fertilizarea se aplică primăvara şi vara, o dată pe lună. Transplantarea este necesară o dată la
3 - 4 ani.
17.SCHEFFLERA - Fam. Araliaceae
Schefflera este un gen cuprinzând circa 900 de specii permanent verzi, perene, tip arbust sau
căţărătoare dintre care unele sunt cultivate în apartamente pentru frunzişul frumos şi armonios. Sunt
plante originare din Polinezia şi Indonezia, unde ating înălţimi considerabile de 25 - 30 m, în casă
ajunge la 2 m înălţime dacă rădăcinile au spaţiu suficient pentru a se dezvolta.
• Schefflera actinophylla Harms (syn. Brassaia actinophylla) – este formată dintr-o singură
tulpină, din care se ramifică peţioli lungi chiar de 30 cm care susţin frunze palmat compuse,
formate din 5 - 10 foliole lucioase, ovale, colorate verde oliv.
• Schefflera arboricola (syn. Heptapleurum arboricola) – are o tulpină principală

neramificată, frunzele sunt divizate cel puţin în 7 foliole groase şi dure. Varietăţi: „Variegata”
- are foliolele pictate cu galben; „Hayata" - prezintă foliole verde pal cu vârfuri ascuţite;
„Gheisha Girl” - are foliole verde închis cu vârfurile rotunjite .
Cerinţe ecologice
Schefflera se înscrie printre puţinele specii care se menţin frumoase şi în locuri mai
întunecoase. Temperatura preferată este de 16 - 18°C, iar apa în funcţie de anotimp. Din aprilie până
în octombrie se administrează îngrăşământ lichid la fiecare 2 - 3 săptămâni. Substratul trebuie să fie
uşor şi menţinut permanent reavăn.
Cultura
Metoda cea mai utilizată pentru înmulţire este butăşirea. Butaşii se confecţionează la sfârşitul
verii din porţiuni semilemnificate. Pentru că înrădăcinează destul de greu, este indicată folosirea de
substanţe rizogene şi o temperatură a substratului de 20 - 22°C.
Plantele foarte înalte se pot reproduce şi prin marcotaj, în timpul primăverii, sau înmulţirea
prin seminţe, care sunt aduse din locurile de origine.
Lucrări de îngrijire: plantele tinere se ciupesc în vederea ramificării. Primăvara se pot aplica tăieri
pentru a corecta forma plantei sau pentru limitarea creşterii, dar numai la specia S. arboricola.
Transplantarea plantelor este necesară la 2 - 3 ani.
Udarea plantelor se face abundent din primăvară până în toamnă, iar iarna se reduce udarea,
deoarece excesul de apă duce la îngălbenirea frunzelor. Varietăţile cu frunze panasate au nevoie de
lumină mai multă.
18.SCINDAPSUS - Fam. Araceae
Genul Scindapsus, originar din pădurile tropicale ale Asiei, cuprinde circa 25 de specii şi
varietăţi de plante agăţătoare permanent verzi, dintre care unele clasificate în trecut în genul Photos.
Plantele pot atinge 1,5 m, fiind susţinute de suport îmbrăcat în muşchi sau unele cresc bine şi în
coşuleţe suspendate din care tulpinile cad liber. Frunzele în formă de inimă, lucioase, au culoarea
verde închis, dar sunt frecvent împestriţate cu alb, galben sau argintiu.
• Scindapsus aureus Engl. (syn. Photos aureus, Epipremnum aureum) – este specia cea mai
cunoscută şi apreciată pentru creşterea târâtoare şi pentru frunzişul său.
În zona de origine ajunge până la 6 m lungime în timp ce în apartamente se menţine la 1,2 -

1,5 m. Înfloreşte foarte rar, având flori foarte mici, grupate sub formă de spadice înconjurat de bractee
colorate .
• Scindapsus pictus Hassk „Argyreus” (syn. Epipremnum pictus „Argyreus”) - este o plantă
agăţătoare foarte frumoasă, cu tulpini lungi de 1,8 - 2,4 m, verzi în perioada tinereţii şi roşcate
brune la maturitate. Frunzele ascuţite şi cordate sunt verde opac la tinereţe devenind ulterior
presărate cu albastru, au margini albe-argintii.
• Scindapsus siamense - originară din Thailanda, este o specie relativ rară caracterizată prin
frunze subţiri, în formă de inimă, ascuţite, colorate verde opac, cu aspect pestriţ, foarte frumos
gri-argintiu şi verde mai deschis.
În apartament poate creşte până la 2 m înălţime, dar înfloreşte rareori.
Cerinţe ecologice
Plantă permanent verde, Scindapsus tinde să-şi piardă frunzele odată cu îmbătrânirea sau în
condiţii improprii. Ramifică foarte slab de aceea într-un ghiveci se pun mai multe plante. Pretinde
căldură şi udare moderată. Are nevoie de semiumbră şi umiditate atmosferică ridicată. Substratul de
cultură este alcătuit din pământ de ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip.
Cultura
Se înmulţeşte uşor prin butaşi, confecţionaţi din porţiuni de tulpină, care se înrădăcinează
destul de uşor în nisip, turbă sau apă. De asemenea se poate înmulţi prin marcotaj şerpuitor.
Lucrări de îngrijire: plantele se udă moderat pe toată perioada anului, mai puţin iarna. Tutorarea şi
palisarea sunt lucrări obligatorii datorită modului de creştere a plantelor.
Transplantarea are loc primăvara numai dacă este necesar.
Primăvara se recomandă o scurtare a tulpinii, pentru a se forma noi lăstari la baza plantei.
PLANTE FLORICOLE CULTIVATE ÎN GHIVECE DECORATIVE PRIN
FLORI
19.APHELANDRA - Fam. Acanthaceae
Originară din America Centrală şi Meridională, Aphelandra este un mic arbust destul de
vertical. Florile sunt grupate în inflorescenţă de tip spic piramidal lung de 5 - 10 cm, format din
bractee dure, colorate în galben intens.
 Aphelandra aurantiaca  prezintă frunze ovale, verzi cu nervuri cenuşii şi un spic splendid
cu bractee galbene portocalii şi flori stacojii cu interiorul portocaliu.
 Aphelandra chamissoniana  are frunze subţiri şi ascuţite, cu nervuri argintii, spicul prezintă
bractee galbene cu vârful verde şi flori galben deschis.
 Aphelandra squarrosa  are frunze verde închis, cu nervuri evidente şi striuri albe,
inflorescenţele sunt prezente din iunie până în septembrie şi sunt de culoare galbenă.
Cerinţe ecologice
Temperatura pretinsă pe timpul verii este de 21 - 27C, iar expunerea trebuie să fie la lumină,
dar niciodată direct la soare sau pe direcţia curenţilor de aer. Pentru apariţia de frunze viguroase şi
flori se aplică îngrăşăminte odată cu apa de udat din două în două săptămâni. După ofilirea florilor
acestea trebuie tăiate. Toamna şi iarna se reduc udările. Plantele se aşează în plină lumină şi se adaugă
îngrăşăminte doar dacă temperatura depăşeşte 23C, se evită zonele în care sunt curenţi de aer,
deoarece aceştia sunt fatali pentru aphelandra.
Aphelandra se reproduce prin butaşi în perioada de primăvară. Butaşii se prelevează din

lăstarii care nu au flori şi trebuie să aibă 9 - 10 cm lungime. Se tratează cu stimulatori rizogeni după
care se plantează într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. Butaşii se pot planta pentru
înrădăcinare şi în ghivece acoperite cu o pungă de plastic transparentă. După înrădăcinare butaşii pot
fi trecuţi în ghivece cu diametrul de 7 - 8 cm. Aphelandrele se înmulţesc cu regularitate întrucât
plantele adulte îmbătrânesc repede.
Dintre dăunători cel mai periculos este păduchele verde, care poate infesta frunzele şi bobocii
florilor.
Plantele trebuie udate cu regularitate şi suficient altfel îşi pot pierde frunzele, acelaşi lucru se
poate întâmpla dacă temperatura este prea scăzută sau prea ridicată.
20.ABUTILON - Fam. Malvaceae
Originar din zonele tropicale şi subtropicale ale Americii Meridionale, Abutilon cuprinde
peste 100 de specii arbustive, dacă se cultivă la ghiveci cresc până la 1,5 m înălţime.
Prezintă multe ramuri subţiri şi frunze cu margini crestate adânc, asemănătoare cu cele ale
paltinului, care prezintă adesea vinişoare cu nuanţe gălbui-aurii. Înfloresc vara, iar florile sunt fine,
colorate în nuanţe variind de la galben la portocaliu sau roşu, suspendate ca şi nişte clopoţei.În zonele
cu climă caldă pot fi cultivate în loc deschis, în grădini.
 Abutilon megapotamicum  are flori cu petale galbene şi stamine purpurii, care apar dintr-un
caliciu voluminos, roşu aprins.
 Abutilon pictum  specie cu tulpina dreaptă şi frunze care prezintă pete albe, florile sunt
portocalii - roz – galbene.
Cultura
În fiecare an, în martie-aprilie se transplantează într-un substrat format din compost şi turbă,
îmbogăţit cu îngrăşăminte. Primăvara şi vara necesită stropiri frecvente astfel încât substratul să
rămână permanent umed. Temperatura ideală este de 10 - 15C. Preferă locurile luminate, dar ferite
de razele directe ale soarelui.
Aceste plante se ramifică rapid, de aceea primăvara se taie ramurile laterale la jumătate din
lungime şi se tutorează tulpinile. La începutul toamnei se taie din nou ramificaţiile principale şi
laterale, stimulând ramificarea şi fortificarea plantei. Temperatura trebuie să fie de cel puţin 10C.
Abutilon se înmulţeşte prin butaşi în lunile martie şi aprilie. Butaşii trebuie să aibă 12 - 15 cm
şi se plantează în nisip. La o temperatură de 20C şi umiditate ridicată înrădăcinează în două
săptămâni, după care se trec în ghivece cu diametru de 7 cm. Se poate înmulţi şi prin seminţe, care se
seamănă în lunile martie-aprilie într-un substrat uşor, la adâncimea de 6 cm. Germinează la o
temperatură de 15 - 20C.
Dăunătorii cei mai frecvenţi la Abutilon sunt musculiţa albă de seră şi păianjenul roşu.
21. BEGONIA L. - Fam. Begoniaceae
Genul Begonia cuprinde specii care se cultivă în teren deschis, cum ar fi Begonia
semperflorens şi specii care se cultivă în seră şi care decorează prin flori sau frunze. Ne referim la
speciile care decorează prin flori.
 Begonia x tuberhybrida Voss. Plantă perenă în sol cu un tubercul rotund turtit, îşi petrece
perioada de iarnă în repaus, în spaţii adăpostite.
- Planta are 25 - 40 cm înălţime, ramificaţii cărnoase, groase, frunzele asimetrice, cu limbul
alungit, colorate în verde deschis. Florile sunt simple sau involte, cu diametrul florii până
la 10 cm şi peste, cu poziţie erectă sau pendentă şi colorit de la alb imaculat la diferite
nuanţe de roz, roşu, portocaliu, galben.
- Prezintă o serie de varietăţi: crispa  (cu petale dantelate pe margine); picta (petale, cu
pete sau puncte de altă culoare); fimbiata (cu flori involte şi petale fin dantelate);
marmorata( petale adesea bicolore); gigantea (flori cu diametrul peste 15 cm); cristata
(petalele prezintă excrescenţe); erecta superba (florile se detaşează mult de frunze);
multiflora (plante pitice); pendula (ramificaţii lungi, pendule).
Cerinţe ecologice
Plantă iubitoare de lumină nu suportă acţiunea directă a razelor solare. Se cultivă atât în sere
temperate sau calde, cât şi vara în grădini, unde se plantează în locuri semiumbrite, ferite de curenţi
de aer. Substratul de cultură trebuie să fie uşor, permeabil, bogat în humus, cu pH 6 - 6,5. Deşi solicită
spaţii aerisite, nu suportă lipsa de umiditate din sol şi aer, care trebuie să fie constantă, dar nu în exces.
Begonia se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ prin divizarea tuberculilor şi butaşi de lăstari.
Înmulţirea vegetativă, prin butaşi de vârfuri de lăstari cu 2 - 3 noduri, se poate aplica tot timpul
anului. Primăvara înmulţirea se poate face cu lăstari care au porţiuni de tubercul la bază, obţinuţi după
o prealabilă forţare a tuberculilor la temperatura de 8 - 20C. Substratul pentru înrădăcinarea butaşilor
este alcătuit din turbă fibroasă sau pământ de ericacee şi nisip. După înrădăcinare, care durează 14 -
15 zile, butaşii se plantează în teren sau în ghivece.
Înmulţirea prin divizarea tuberculilor se face la sfârşitul iernii în momentul ieşirii din repaus.
Tuberculul se fragmentează în porţiuni care să conţină cel puţin un mugure, diviziunile se plantează
în lădiţe sau ghivece. Plantarea în grădină se face în cursul lunii mai.
Lucrările de îngrijire aplicate sunt: menţinerea substratului permanent umed, afânarea solului,
administrarea de îngrăşăminte organice sau minerale în 4 - 6 etape. Toamna plantele se mută în seră
sau spaţii răcoroase şi uscate, pentru intrarea plantelor în repaus. După uscarea frunzelor, tuberculii
se scot din pământ, se stratifică în nisip, până în februarie-martie când se pun la forţat.
22. CALCEOLARIA L. - Fam. Scrophulariaceae
Genul originar din regiunile temperate ale Americii de Sud, cuprinde peste 100 specii, anuale
sau perene, erbacee sau lemnoase.
 Calceolaria hybrida Hort. Hibrid cultivat în seră şi provenind din încrucişarea speciilor:
Calceolaria arahnoidea, Calceolaria corymbosa, Calceolaria cranatiflora şi Calceolaria
purpurea.
o Frunzele bazale sunt în rozetă, mari, pubescente, peţiolate, cele caulinare sesile.
Tulpinile sunt drepte şi ramificate de 50 - 60 cm înălţime. Florile, dispuse în
panicule, sunt numeroase cu corola neregulată. O floare are labiumul inferior mult
dezvoltat formând un fel de pungă ovală, cel superior mai mic, ambele pot fi
unicolore (galbene, violete, roşii oranj, albe) sau pestriţe (marmorate, striate,
punctate) în diferite nuanţe. Soiurile sunt grupate în Calceolaria hybrida
grandiflora (inflorescenţe şi flori mari) şi Calceolaria hybrida multiflora
(inflorescenţe bogate cu flori mici şi mijlocii).
Cerinţe ecologice
Plantă sensibilă la ger, nu suportă însă nici temperaturi prea ridicate. Necesită spaţii aerisite,
luminoase şi bine adăpostite. Umiditatea în sol şi atmosferă să fie moderată, iar solurile preferate sunt
cele permeabile, uşoare şi alcaline.
Se înmulţeşte prin seminţe şi rareori vegetativ. În cultură este o plantă anuală, mai rar bienală,
care înfloreşte la 8 - 9 luni de la semănat, cultura reînnoindu-se anual. Seminţele foarte mici se
seamănă în august-septembrie la suprafaţă într-un substrat format din pământ de frunze şi nisip, în
lădiţe, care până la răsărire se umbresc. La 15 - 18C seminţele răsar după 8 - 10 zile, se menţine
umiditate constantă, o bună aerisire şi se feresc de razele directe ale soarelui. La 5 - 6 săptămâni de
la semănat, se repică, în acelaşi substrat în care s-a făcut şi înrădăcinarea, la care se adaugă pământ
de răsadniţă sau mraniţă. Operaţia se mai repetă odată la sfârşitul lunii noiembrie.
Plantarea se face la ghivece cu diametrul de 12 cm într-un amestec din 2 părţi pământ de

grădină, 3 părţi pământ de frunze, 2 părţi turbă, 1 parte pământ de răsadniţă şi 2 părţi nisip. Plantele
transplantate se ţin în sere reci sau răsadniţe, bine aerisite, se udă moderat, pe cât posibil la o
temperatură de 8C pentru a avea o înflorire bogată. Înfloresc obişnuit la sfârşitul lui februarie-aprilie
în funcţie de epoca de semănat.
După apariţia florilor, plantele se udă numai pe pământ. Pentru a preîntâmpina clorozarea se
udă pământul din ghivece cu o soluţie de sulfat de fier 2%. Se administrează periodic îngrăşăminte
care să menţină o reacţie a solului alcalină sau neutră.
23. CAMELIA L. - Fam. Theaceae
Genul Camelia originar din China şi Japonia cuprinde cca 15 specii de arbuşti sau arbori cu
frunze persistente, alterne foarte lucioase. Florile au peduncul scurt, sunt axilare, cu 5 - 7 sepale şi 5
- 9 petale.
 Camelia japonica L. În ţara de origine, Japonia, este un arbust de 4 - 6 m înălţime cu

formă piramidală. Frunzele sunt pieloase, acuminate, dinţate, foarte lucioase. La specia de
bază florile sunt roşii, cu stamine galbene. S-au obţinut mii de soiuri cu flori simple sau
involte de culori foarte diferite: albe, roşii, roz, roşii cu pete albe, nuanţe ale culorilor de
bază, cu marginea petalelor întreagă, ondulată sau fimbriată, cu mărimea florilor diferită.
Cerinţe ecologice
Camelia nu suportă oscilaţiile de temperatură şi este sensibilă la mutarea de la un loc la altul
(îşi pierde uşor bobocii). Vara trebuie udate din abundenţă şi păstrată o umiditate atmosferică mare.
Iarna, dacă nu se urmăreşte obţinerea de flori, pot fi păstrate în încăperi neîncălzite la 1 - 5C.
Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Seminţele au facultatea germinativă mică şi

trebuie semănate cel târziu în primăvara următoare obţinerii lor. Până la semănat seminţele se
stratifică în nisip.
Butaşii, fragmente de lăstari de un an cu doi muguri, se fac toamna (august-septembrie) sau

iarna (ianuarie-februarie). Înrădăcinarea lor durează 6 - 8 săptămâni la 20 - 22C.
Pentru cultura Cameliei se foloseşte un substrat format din 2 părţi turbă, o parte pământ de
frunze, o parte pământ de ţelină şi ½ nisip.
Anual spre sfârşitul iernii se taie scurt. Pentru a înflori are nevoie de o perioadă de repaus
(iulie-august) când plantele se udă rar. Înflorirea are loc în februarie-aprilie.
După înflorire se administrează îngrăşăminte pentru a favoriza creşterea lăstarilor pentru anul
următor.
Plantele mature se transvazează la 3 - 4 ani, în luna iunie, se asigură un drenaj bun, iar în
amestecul de pământ se recomandă să se adauge bucăţi de cărbune vegetal, Camelia fiind sensibilă
la această operaţie.
24. CLIVIA - Fam. Amaryllidaceae
Gen originar din Africa de Sud, cuprinde trei specii. În sol plantele au un bulb aparent şi
rădăcini voluminoase. Frunze persistente, verde închis. Flori mari oranj dispuse în umbelă.
 Clivia minata Regel. Plantă perenă cu rădăcini cărnoase mari. Tulpini foarte scurte, cu
frunze dispuse strâns în formă de evantai. Frunzele sunt lineare, persistente, lungi de 60
cm, late de 5 cm. Tija florală puternică, puţin aplatizată, are înălţimea de 40 cm şi poartă
12 - 20 flori dispuse în umbelă. Florile au corola infundibuliformă, cu 6 diviziuni la partea
superioară, au culoarea roşie, portocalie la bază galbene. Filamentele staminelor lungi şi
staminele proeminente. Florile apar la sfârşitul iernii în martie-aprilie sau în iunie-iulie.
În cultură se întâlnesc şi numeroşi hibrizi rezultaţi din speciile: C. miniata, C. nobilis şi C.

cyrtanhiflora.
Cerinţe ecologice
Solicită un substrat uşor, temperaturi moderate, aerisire şi suficientă lumină, suportă aerul
uscat şi umbra.
Se înmulţeşte prin seminţe şi prin despărţirea drajonilor. Înmulţită prin seminţe înfloreşte la 3
- 5 ani de la semănat. Pentru obţinerea de seminţe se face polenizarea artificială. Semănatul se face
împreună cu fructul, germinează la 20C în circa 6 săptămâni. Plantele obţinute se repică pe parapet
şi se plantează la ghiveci în al treilea an. Despărţirea tufelor se face primăvara.
Este sensibilă la orice perturbare a sistemului radicular de aceea transvazarea se face după
înflorire la 3 - 4 ani odată. Se cultivă într-un substrat format dintr-un amestec de pământ de grădină,
nisip şi turbă în părţi egale.
Lucrările de întreţinere ale plantei sunt foarte simple; în timpul vegetaţiei se udă din plin şi se
pulverizează plantele cu apă. Trebuie asigurată o perioadă de repaus în luna august, când timp de 4 -
6 săptămâni se udă foarte puţin sau chiar se suprimă o perioadă udatul, numai în astfel de condiţii va
avea o înflorire bogată.
Începând cu luna decembrie, cantitatea de apă creşte progresiv şi se administrează

îngrăşăminte sub formă de soluţie. După înflorire tija florală se secţionează de la bază.
25. COLUMNEA L. - Fam. Gesneriaceae
Gen originar din America Centrală şi de Sud, cuprinde circa 130 specii perene grimpante sau
pendente. Decorează prin frunze mici, alterne, ovale, pubescente, de culoare verde închis şi flori roşii,
solitare sau grupate în inflorescenţe axilare, cu corola tubulară, cu cinci lobi la partea superioară.
 Columnea gloriosa Spraque. Specie originară din Costa Rica, înfloreşte iarna-primăvara.
Are lăstari lungi de 50 - 60 cm, acoperiţi cu peri scurţi şi deşi de culoare violacee. Frunzele
au forma ovală, cu limb gofrat, fin pubescente. Florile axilare, cu corola de până la 8 cm
lungime, de culoare roşu-aprins.
 Columnea hirta. Originară din Costa Rica are frunzişul şi tulpinile acoperite cu peri
subţiri. Lăstarii cresc în sus, dar cu timpul se apleacă sub propria greutate. Toamna târziu
apar florile roşii-portocaliu.
 Columnea microphylla Kl. Et Hamstein. Planta are lăstari subţiri de culoare verde
violacee, frunze mici, ovale, flori roşu-corai.
Cerinţe ecologice.
Columnea este o plantă tipică de apartament, pretinde spaţii umbrite, temperatura optimă este
de 18 - 20C. Suportă aerul uscat, dar creşte şi înfloreşte bogat într-o atmosferă bogată în vapori de
apă. Iarna poate fi trecută într-o perioadă de repaus, la 10 - 12C şi prin reducerea udărilor.
Toate speciile se înmulţesc prin butaşi de lăstari. Lungimea butaşului trebuie să fie de 8 - 10
cm, înrădăcinează în nisip în 2 - 3 săptămâni. Butaşii înrădăcinaţi, se plantează câte 2 - 3 în ghivece
cu diametrul de 6 - 8 cm, apoi se trec în ghivece mai mari cu diametrul de 10 - 12 cm.
Substratul folosit este format dintr-un amestec de pământ de frunze, turbă, nisip în raport
3:1:1, la care se adaugă şi particule de cărbune. Se asigură un drenaj corespunzător, deoarece specia
nu suportă excesul de umiditate. Plantele nu se udă pe frunze, ca de altfel toate speciile din familia
Gesneriaceae.
Utilizare
Este o plantă de apartament foarte apreciată pentru înflorirea bogată, îndelungată şi pentru
portul pendent.
26. CYCLAMEN L. - Fam. Primulaceae
Genul Cyclamen cuprinde peste 20 de specii originare din zona mării Mediterane. În sol au o
tulpină tuberizată, cărnoasă şi aplatizată. Frunzele sunt ovale sau cordiforme. Florile au corola cu tub
scurt şi cinci diviziuni răsfrânte de culori diferite.
 Cyclamen persicum Mill. Originară din Asia Mică, Grecia, specia are în sol un tubercul, care
se formează după germinarea seminţei prin îngroşarea axei hipocotile. Frunzele cu peţiolul
lung sunt invers cordate, verzi, marmorate sau dungate. Florile axilare, solitare, mai înalte
decât frunzele sunt alcătuite din cinci petale mari, cu vârful rotunjit şi mult răsfrânt în jos, de
culori diferite: roz, roşu, violet, alb, ciclamen.
 Cyclamen persicum giganteum Hort. Provine din Cyclamen persicum, în urma lucrărilor de
hibridare şi selecţie s-a format o gamă foarte mare de varietăţi ale căror flori au nenumărate
nuanţe ale culorilor de bază, de la alb la violet închis. Florile pot fi unicolore sau striate, pătate,
marginea petalelor poate fi întreagă, ondulată, fimbriată.
o Dintre varietăţile cele mai cultivate amintim: grandiflorum (flori foarte mari),
fimbriatum (marginea petalelor franjurată), cistatum (excrescenţe pe petale), odoratum
(cu parfum asemănător celui de lămâiţă) şi flore pleno (5 petale + 5 stamine petaloide).
Cerinţe ecologice
Cyclamenul preferă locuri luminoase, bine aerisite, vara se umbreşte uşor. Temperatura
optimă pentru vegetaţie şi înflorire este de 14 - 15C, pentru germinarea seminţelor 18 - 20C.
Umiditate moderată în substrat, dar umiditate atmosferică mare. Ca substrat se folosesc

amestecuri uşoare, cu o structură mai grosieră pentru a asigura o bună aerisire a rădăcinilor fiind
sensibile la apa stagnantă.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe sau vegetativ. Seminţele se recoltează de la plante mamă îngrijite
special, autentice şi sănătoase şi se obţin prin polenizarea artificială. Înainte de semănat pentru
creşterea energiei germinative se recomandă umectarea seminţelor timp de 24 de ore într-o soluţie
de sulfat de mangan 0,04 - 0,06%.
Semănatul se face în intervalul august-decembrie, pentru înflorirea plantelor au nevoie de 10

- 14 luni de vegetaţie. Se seamănă în lădiţe într-un substrat format din pământ de frunze, turbă,
compost, nisip, în rânduri, la distanţa de 2/1 cm. Se acoperă seminţele cu 1 cm substrat, pentru
menţinerea umidităţii şi temperaturi constante, lădiţele se acoperă cu hârtie sau sticlă. Odată răsărite
plantele, lădiţele se aşează în locuri luminoase şi bine aerisite.
La 8 - 10 săptămâni de la semănat, se face primul repicat la distanţele de 3/3 cm, cu multă

atenţie ca tuberculul în formare să fie acoperit cu un strat subţire de amestec, care va evita întărirea
epidermei.
La 6 - 8 săptămâni de la primul repicat, se face al doilea repicat, plantele se scot cu grijă cu
un mic balot de pământ şi se plantează la distanţa de 5 - 6 cm.
Plantatul la ghivece se face când plantele au 4 - 5 frunze, la aproximativ 10 - 14 săptămâni de
la cel de-al doilea repicat. Lucrarea se execută în ghivece cu diametrul de 8 - 10 cm, într-un substrat
format din pământ de frunze, mraniţă, compost sau ţelină, turbă şi nisip, în proporţie de 3:1:1:1. La 1
m3 amestec se adaugă 3 - 4 kg îngrăşământ complex.
La plantare se are în vedere să nu se rupă rădăcinile, iar tuberculul să fie muşuroit cu pământ.
După circa două luni, plantele se schimbă la ghivece cu diametrul de 11 - 13 cm, în acelaşi substrat
şi cu aceleaşi precauţii şi se aşează în răsadniţe reci. În lunile septembrie-octombrie plantele se mută
în sere temperate, luminoase, aerisite, udatul se face mai rar şi direct pe substrat. Dacă dorim
întârzierea înfloritului plantele se mută în sere reci la 8 - 10C, urmând a fi trecute eşalonat în sere
temperate.
Cyclamenul se poate cultiva şi ca plantă perenă, în acest caz, după înflorire, plantele sunt
dirijate în repaus, iar spre sfârşitul verii se repun în vegetaţie. Aceste plante înfloresc abundent, dar
cu flori mai mici.
Lucrările de îngrijire sunt cele amintite: menţinerea umidităţii constante, în zilele călduroase
pulverizarea plantelor de 3 - 4 ori pe zi, umbrire, aerisire.
Bolile întâlnite în cultura de Cyclamen sunt: Tabacco mozaic virus + Potato virus in Cyclamen
(deformarea florilor), Erwinia sp. (putregaiul moale) şi Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu). Dintre
dăunători: Tarsonemus pallidus (păianjenul) şi tripşii.
27. FUCHSIA L. - Fam. Oenotheraceae
Genul Fuchsia cuprinde peste 100 specii originare din America de Sud şi Noua Zeelandă.
Cuprinde arbuşti cu frunze opuse, verticilate sau alterne, cu marginea întreagă. Florile de culori
diferite au caliciul colorat, tubular sau globular, corola din patru petale adesea de culori diferite,
stamine neregulate, colorate care depăşesc floarea.
 Fuchsia globosa Lindl (syn. F. elegans). Este specia în care îşi au originea multe cultivaruri.
Planta poate depăşi 1 m. Frunzele oval-alungite sunt verzi lucioase, cu dispoziţie opusă sau în
verticil. Florile au poziţie pendentă, de unde asemănarea cu cerceii. Floarea este compusă
dintr-un caliciu colorat alcătuit din 4 sepale, dintr-o corolă cu 4 petale, 8 stamine lungi ce
înconjoară un stil şi mai lung, împreună depăşind cu mult lungimea învelişurilor florale. În
funcţie de cultivar, caliciul poate fi alb, roz, lila sau roşu, trecând prin toate nuanţele
intermediare. Corola este variat colorată, adesea în contrast cu sepalele. În acelaşi timp ea
poate deveni mai mult sau mai puţin involtă ca urmare a transformării staminelor în petale.
 Fuchsia fulgens Moc et. Sesse (F. speciosa Bailey). Planta originară din Mexic are rădăcini
tuberizate, flori mici cu sepale roşu corai care formează tuburi lungi de 5 - 6 cm şi petalele
colorate roşu închis
 Fuchsia coccinea Ait. Are lăstarii de culoare roşie, frunzele ovale, ascuţite, aşezate câte 3 în
verticil şi flori mici roşii-corai.
 Fuchsia hybrida Hort. A rezultat din încrucişarea F. globosa cu alte specii.
Cerinţe ecologice
Cerceluşul poate fi menţinut mai mulţi ani în vegetaţie continuă sau să treacă iarna prin repaus
în condiţii de spaţii răcoroase (6 - 10C), când îşi pierde frunzele. În primăvară planta formează
lăstari şi frunze noi. Florile iau naştere pe lăstari tineri, motiv pentru care în fiecare primăvară se
aplică tăieri asupra plantei.
Înflorirea are loc din primăvară până în toamnă. Creşte şi înfloreşte bine în condiţii de
temperaturi moderate. Solicită multă lumină, dar nu suportă soarele direct, motiv pentru care se
amplasează în locuri uşor umbrite. Preferă spaţiile bine ventilate, însă nu prea uscate. Pământul se
menţine permanent reavăn din primăvară până în toamnă, iar iarna se udă foarte puţin. Răspunde
bine substraturilor uşoare, permeabile, bogate în humus şi cu pH neutru.
Cultura
Fuchsia se înmulţeşte prin butaşi erbacei din vârfuri de lăstari şi prin seminţe în lucrări de
ameliorare. Butaşii se recoltează în februarie-martie pentru a înflori iarna sau în august-septembrie
pentru a înflori în vara următoare. Înrădăcinarea se face într-un substrat de nisip, cu turbă la
temperatura de 18 - 20C atât în substrat cât şi în atmosferă. După circa 3 săptămâni butaşii sunt
înrădăcinaţi şi se plantează în ghivece cu diametrul de 6 - 8 cm într-un substrat format din pământ de
ţelină două părţi, pământ de răsadniţă o parte, turbă o parte şi nisip o parte.
Pe măsură ce plantele cresc, se trec la ghivece mai mari, folosind un amestec de pământ care
conţine 2/3 pământ de răsadniţă şi 1/3 turbă, compost şi nisip, făină de oase şi îngrăşăminte de păsări.
Pentru o ramificare bogată şi compactă se ciupesc de 1-2 ori vârfurile lăstarilor.
Lucrări de îngrijire
Pentru sporirea calităţilor ornamentale se fac tratamente cu Cycocel în concentraţie de 0,5 -
1% de 3 - 4 ori la interval de două săptămâni. Primul tratament se face la 8 - 10 zile de la plantarea
butaşilor în ghivece.
Schimbarea ghiveciului trebuie făcută pe măsura creşterii plantelor tinere în momentul când
rădăcinile nu mai au unde să crească.
Fertilizarea plantelor, indiferent de vârsta lor, are loc vara, în 4 - 6 reprize, cu îngrăşăminte
complexe în concentraţie de 0,2 - 0,3%.
Pulverizarea plantelor cu apă în intervalul sezonului cald nu trebuie omisă.
Transplantarea într-un pământ proaspăt sau cel puţin înlocuirea stratului de la suprafaţă se
face în fiecare primăvară, la plantele menţinute mai mulţi ani.
Tăierea de scurtare a ramificaţiilor şi înlăturare a celor necorespunzătoare, de asemenea, este

o lucrare specifică exemplarelor vârstnice, ce se execută primăvara.
Tutorarea şi palisarea sunt necesare pentru susţinerea tulpinii şi lăstarilor.
28. GARDENIA - Fam. Rubiaceae
Originar din Extremul Orient, genul cuprinde plante cu port arbustiv, cu frunziş persistent,
strălucitor şi flori parfumate de culoare alb-crem. În apartament atinge rareori un metru înălţime.
 Gardenia jasminoides Ellis (syn. G. florida L.). Este specia cea mai cultivată ca plantă
decorativă de cameră. Gardenia este un arbust de 50 - 60 cm înălţime cu o bună ramificare.
Frunzele sunt lanceolate, ascuţite, glabre, relativ mici, de culoare verde închis, strălucitor. Florile
terminale sunt mari, albe, sesile, foarte parfumate. Corola tubulară la bază, alcătuită din mai
multe petale rotunjite cu marginea ondulată, are deschidere foarte largă. Înrădăcinarea plantei
este superficială, iar rădăcinile sunt deosebit de sensibile la calităţile substratului de cultură.
Planta se remarcă prin albul imaculat şi parfumul deosebit al florilor, prin frăgezimea şi
strălucirea frunzişului.
 Gardenia thunbergia este un arbust compact, originar din Africa de Sud, are frunze verzi, ample,
lungi de până la 15 cm, florile parfumate sunt albe-crem şi apar toamna, fiind succedate de
fructele ovale, cenuşii.
Cerinţe ecologice
Creşte intens din primăvară până în luna august. Formarea mugurilor florali depinde de o
anumită dimensiune a lăstarilor, şi anume să aibă 6 - 7 noduri şi de starea lor fiziologică. Maturizarea
lor, manifestată prin mugurii florali care apar, este favorizată de anumite temperaturi, de lungimea
zilei şi de bilanţul hormonal în care giberelinele joacă un rol important în evoluţia bobocilor.
Creşterea bobocilor este lentă şi durează 45 - 50 de zile de la vizualizare şi până la înflorire. Butonul
floral este sensibil la condiţiile mediului ambiental. El se ofileşte şi cade la lumină slabă, exces de
apă şi schimbarea bruscă a temperaturii.
Vara când este cald (20 - 30C), creşterea lăstarilor este intensă şi dezvoltarea bobocilor rapidă.
Solicită umiditate relativă ridicată şi nu suportă excesul de apă în pământ. Aerul uscat şi cald
determină căderea frunzelor şi favorizează atacul cu acarieni.
Substratul de cultură trebuie să fie poros, cu capacitate bună de reţinere a apei şi totodată să
se dreneze bine. Turba fibroasă, bine aerată, cu pH-ul uşor acid este componenta de bază.
Gardenia se poate reproduce prin butăşire clasică şi „in vitro”. Butaşii de vârfuri cu un mic
călcâi de pe lăstarii formaţi în anul precedent dau cele mai bune rezultate la butăşirea de primăvară.
Vara se pot face butaşi simpli din vârfurile trecute de faza erbacee. Tratarea butaşilor cu radistim
favorizează prinderea şi creşterea plantei în formare.
Înrădăcinarea se realizează pe substrat de turbă în amestec cu perlit, în condiţii de ceaţă

artificială şi temperatură de 22 - 24C în aer şi 24 - 26C la baza butaşilor.
Gardenia se amplasează întotdeauna în locuri luminoase dar fără soare direct.
Vara se administrează apă din abundenţă şi se pulverizează frecvent pe frunze, iar iarna se
folosesc cantităţi moderate.
29. HYDRANGEA L. - Fam. Saxifragaceae
Originară din Extremul Orient, hortensia este o plantă frecvent întâlnită în parcuri şi grădini,
în locurile uşor umbrite unde înfloreşte vara.
 Hydrangea hortensis Sim (syn. H. macrophylla D.C.; Lam. H. opulescens C. Koch) -

Subarbust originar din China şi Japonia, cu tulpini puţin lignificate, cilindrice, drepte care ating
şi 2 m când se cultivă în grădină şi 20 - 50 cm când se cultivă în seră. Frunzele sunt opuse, oval
acuminate, glabre, dinţate pe margine. Florile dispuse în corimbe mari terminale sunt de culoare
alb, roşu sau bleu şi se formează pe lemnul din anul precedent. În câmp, înfloreşte din iunie până
în septembrie, în seră înfloreşte în al doilea an, în lunile martie-mai.
Cerinţe ecologice
Planta are cerinţe mari faţă de umiditatea substratului, cerinţe moderate faţă de lumină, nu
suportă însă acţiunea directă a razelor solare.
Temperatura optimă de creştere şi înflorire este de 15 - 17C, în perioada de repaus 3 - 5C.

Substratul de cultură trebuie să fie afânat, cu structură grosieră şi pH acid (5 - 6). Valoarea pH-lui se
stabileşte în funcţie de culoarea florilor 5 pentru cele albe, 6 pentru cele roz şi roşii.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ. Prin seminţe în lucrările de ameliorare şi crearea de
noi soiuri. Vegetativ se înmulţeşte prin butaşi erbacei, drajoni şi uneori marcotaj.
Înmulţirea prin butaşi se realizează în ianuarie-februarie până în mai. Butaşii se fac din vârful
lăstarilor nu prea tineri sau a drajonilor, se fasonează la lungimea de 6 - 10 cm, imediat sub nod.
Plantarea pentru înrădăcinare se face în lădiţe sau pe parapet, într-un substrat format din turbă şi nisip
1:1, sau turbă 2 părţi şi nisip + perlit o parte, cu grosimea de 10 - 15 cm. Condiţiile unei bune şi rapide
înrădăcinări sunt: temperatura mediului 16 - 18C, a substratului 18 - 20C, şi pulverizarea apei. Vara
şi toamna hortensile se pot păstra în ghivece şi se trec în solul răsadniţelor sau direct în câmp.
În luna septembrie plantele se trec la ghivece cu diametrul de 16  18 cm, se pun în răsadniţe

până la venirea brumelor, când plantele intră în repaus şi îşi pierd frunzele. În acest moment ghivecele
se aşează oblic sau culcat, în răsadniţe, se acoperă cu pământ şi se lasă până în decembrie. In această
perioadă poate începe forţatul pentru aceasta ghivecele se introduc în seră la temperatura de 10 -
12C, apoi la 16 - 18C, după înflorire se scade temperatura la 12 - 15C.
Lucrările de îngrijire: îndepărtarea copililor, fertilizarea săptămânală cu concentraţii reduse (0,1 -

0,15%), udatul, combaterea bolilor şi a dăunătorilor.
Dintre boli se întâlnesc: Hydrangea ringspot virus (pătarea inelară), Pseudomonas viridiflava
(arsura bacteriană a butonilor florali), Ascochyta hydrangea (pătarea brună a frunzelor) şi
Microsphaera polonica (făinarea). Dintre dăunători: Macrosiphum kochleri (păduchele verde), tripşi
şi Tetranychus urticae (păianjenul roşu).
Schimbarea culorii la hortensii din roz, roşu în albastru, se face fie folosind un substrat acid
(pH 4 - 4,5) sau prin tratamente cu sulfat de fier sau sulfat de aluminiu şi potasiu (3 - 5 g/l) în 4 - 6
reprize.
30. HIBISCUS L. - Fam. Malvaceae
Gen originar din China, Japonia, India, cuprinde peste 300 de specii, care pot avea aspect de copăcel,
arbust sau erbaceu, fiind plante anuale sau perene. În apartament se cultivă speciile perene şi anuale tip arbust
cu aspect de tufă. Prezintă frunze lucioase, verzi şi flori simple sau involte într-o gamă largă de culori.
 Hibiscus rosa-sinensis L. Este o plantă perenă, tip arbust care provine din China şi alte regiuni
ale Asiei, depăşeşte un metru înălţime şi are frunze verde-închis, ovale, cu margini dinţate.
Florile apar din iunie până în septembrie, sunt colorate cărămiziu închis şi au formă de pâlnie
cu diametrul de 13 cm.
 Hibiscus schizopetalus. Originar din Kenya şi din alte regiuni tropicale africane, este un
arbust cu tulpini subţiri şi frunze verzi lucioase, florile pendente sunt roşii-portocalii, cu petale
caracteristice, arcuite spre exterior şi adânc franjurate, din mijlocul cărora pleacă un lung şir
de stamine.
Cerinţe ecologice
Înfloreşte abundent din primăvară până în toamnă şi sporadic pe parcursul iernii. Creşte şi
înfloreşte bine la 18 - 20C. Temperatura din cameră nu trebuie să scadă sub 10C iarna. Lumina este
factorul de care înflorirea depinde cel mai mult. Hibiscus are nevoie de multă lumină pentru formarea
bobocilor florali. În caz contrar, planta creşte dar nu înfloreşte. Vara, se fereşte de insolaţia puternică
şi, totodată, de temperaturile foarte ridicate care o însoţesc.
Pretenţiile faţă de apă sunt moderate. Substratul trebuie să fie bogat în humus şi destul de
afânat. Poate fi alcătuit din pământ de grădină (o parte), turbă fibroasă sau pământ de frunze (două
părţi) şi nisip (o parte).
Cultura
Hibscus se înmulţeşte prin butaşi care se pot face în tot cursul anului, de preferinţă toamna şi primăvara
devreme. Se fac butaşi din vârfurile ramificaţiilor trecute puţin de faza erbacee. Înrădăcinarea se realizează la
22 - 25C, sub ceaţă artificială, într-un substrat alcătuit din turbă fibroasă în amestec cu nisip sau perlit.
Plantele tinere se ciupesc deasupra a 2 - 4 frunze pentru a realiza o bună ramificare la bază.
Plantele mature se taie în fiecare an, primăvara, pentru corectarea formei coroanei şi a taliei. Se
elimină în primul rând ramificaţiile îmbătrânite şi degarnisite de frunze. Toate celelalte se scurtează
atât cât este nevoie pentru armonizarea formei coroanei şi ajustarea înălţimii plantei.
Udarea se face frecvent, atât cât să se menţină pământul reavăn. Între două udări se lasă să se
usuce puţin stratul de la suprafaţă.
Fertilizarea se aplică de 3 - 4 ori pe vară, fie cu îngrăşăminte chimice în concentraţie de 0,15

- 0,2%, fie cu must de bălegar sau gunoi de păsări macerat şi diluat de 8 - 10 ori.
Dintre boli cele mai întâlnite la Hibiscus sunt: rugina  care se combate prin stropiri cu Zineb
0,2%, Maneb 0,3%, Dithane M45 - 0,2%; mucegaiul cenuşiu care produce daune la boboci şi flori.
Combaterea mucegaiului se realizează prin stropiri cu Captan 0,2%, Benlate 0,05%.
Dintre dăunători: păduchii, păianjenul roşu şi tripşii atacă frecvent. Se combat prin stropiri cu
Sinoratox 0,1%, Sintox 25 - 0,3%, Fernos 0,05%.
31. HIPPEASTRUM Herb. - Fam. Amaryllidaceae
Hippeastrum este un gen format din circa 80 de specii bulboase, originare din America
centrală şi de Sud adesea confundate cu plante asemănătoare genului Amaryllis (plante bulboase
originare din Africa de Sud).
Specii şi varietăţi horticole
 Hippeastrum vittatum Herb. Specia are în sol bulbi tunicaţi, mari din care pornesc frunzele
şi florile. Frunzele au lungimea de 40 - 60 cm şi culoarea verde închis. Florile au forma unei
trompete larg deschisă, sunt dispuse câte 2 - 6 în vârful unei tije florale de cca 50 cm, cilindrică
şi viguroasă. O floare are 12 - 15 cm diametru, albă marcată la interior de două benzi carmin
închis pe fiecare din cele 6 diviziuni ale perigonului.
 Hippeastrum hybridum Hort. (H. v. hybridum). Rezultat al lucrărilor de ameliorare efectuate
pe specia anterioară, cuprinde o mare varietate de culori, înălţime a tijei florale, mărime a
florilor. Înfloreşte în perioada de iarnă-primăvară sau vară, în funcţie de metoda de cultură.
Cerinţe ecologice
Planta se cultivă în sere temperate sau calde, bine luminate unde se asigură o temperatură de
16 - 20C. Pretinde umiditate redusă în sol şi atmosferă. Substratul bogat în humus, cu pH neutru
sau uşor acid.
Cultura
Plantă perenă cu bulbi, înmulţirea se face prin seminţe sau vegetativ. Florile apar în al doilea
sau al treilea an de cultură. Anual plantele mature au nevoie de o perioadă de repaus de 2 - 3 luni,
înflorirea se realizează la 2 - 4 luni de la forţarea plantelor.
La înmulţirea prin seminţe, semănatul se face în august-septembrie în lădiţe, ghivece.

Vegetativ se înmulţeşte prin separarea bulbilor sau chiar divizarea lor. Operaţia se realizează în
perioada de repaus, odată cu transvazarea plantelor care se realizează la 2 - 4 ani, când sub jet de apă
se înlătură complet pământul uzat de pe rădăcini.
Bulbii divizaţi se pun la înrădăcinat, la temperaturi de 25C, în sera înmulţitor. Vara plantele
tinere se udă mult, se umbresc şi se administrează săptămânal îngrăşăminte. În primii 2 - 3 ani ele
trebuie să vegeteze continuu. Substratul cel mai indicat este format din 1\3 pământ de grădină şi 1\3
nisip. Plantarea bulbilor în ghiveci pentru forţare se face în octombrie, iar pământul trebuie bine tasat
în jurul bulbului. La început se udă mai puţin şi pe măsură ce plantele pornesc în vegetaţie se udă din
ce în ce mai mult, nevoia de apă în momentul înfloririi fiind foarte mare. După ce a trecut ultima
floare, tija se taie cât mai aproape de bază. În continuare plantelor li se aplică de 2 - 3 ori pe lună
îngrăşăminte sub formă de soluţie.
Către sfârşitul lui mai începutul lunii iunie se reduce progresiv udatul şi plantele intră în
repaus. În octombrie ciclul se reia.
Bolile mai frecvente sunt: Hippeastrum mozaic virus (mozaicul), Stagonospora curtisii
(arsura roşie), dintre dăunători: Tetranychus urticae (păianjenul roşu).
32. PACHYSTACHYS Ness. - Fam. Acanthaceae
Genul Pachystachis este originar din America de Sud unde atinge înălţimea unor arbori.
Specii
 Pachystachis lutea Ness. Este o plantă cultivată la ghiveci, foarte decorativă. Cultivată în seră
sau în cameră înălţimea plantei poate fi de la 20 - 30 cm la 60 - 80 cm. Tulpina şi ramificaţiile
ei se lemnifică uşor. Frunzele sunt oval eliptice, colorate verde luminos sau verde închis, cu
nervaţiunea proeminentă. Inflorescenţa este un spic de formă piramidal-conică, lung de circa
10 cm, în care florile tubulare, albe, sunt aşezate la baza unor bractee mari, colorate galben
strălucitor .
 Pachystachis coccinea (syn. P. cardinalis iacobinia). Este un arbust înalt de 1 - 1,5 m, destul
de viguros. Frunzele sunt ovale, colorate verde strălucitor. Florile tubulare, roşii, sunt aşezate
strâns în spice terminale.
Cerinţe ecologice
Pachystochis este o plantă perenă cu frunze persistente. Pe măsură ce îmbătrânesc îşi pierd
frunzele bazale şi se lemnifică. Planta poate fi trecută iarna prin repaus când se păstrează într-un loc
răcoros, circa 10C şi se reduce mult udarea. Înflorirea se produce pe o perioadă lungă de timp, de la
sfârşitul primăverii până toamna, dacă planta este udată şi îngrăşată regulat. Suportă bine tăierile care
se fac primăvara.
Pentru a înflori are nevoie de cel puţin 14 - 16C, solicită multă lumină, dar vara nu suportă
soarele direct, de aceea în perioada respectivă este necesară umbrirea. Are nevoie de multă apă, drept
pentru care se udă abundent din primăvară până în toamnă. Iarna se reduce mult udatul. Pulverizarea
plantelor cu apă este necesară în perioada de vară. Substratul folosit trebuie să fie bogat în humus şi
fertil.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi. Înmulţirea prin seminţe, de la semănat până la trecerea la
ghivece, se desfăşoară pe parcursul a 10 săptămâni. În mod obişnuit, se înmulţeşte prin butaşi care se
fac din vârfurile lăstarilor primăvara şi pe tot parcursul verii.
O atenţie deosebită se acordă udării. Lipsa apei la nivelul sistemului radicular şi în atmosferă
duce la căderea frunzelor, a bobocilor şi la lemnificarea plantelor.
Fertilizarea se aplică din primăvară până în toamnă, de două ori pe lună, cu soluţii minerale
în concentraţie de 0,1 - 0,2%.
Tăierile de corectare a formei şi mărimii plantei se fac primăvara.
33. PELARGONIUM L’Hérit - Fam. Geraniaceae
Genul Pelargonium originar din Africa de Sud cuprinde numeroase specii care s-au răspândit
în Europa începând cu secolul al XVIII-lea.
Se caracterizează prin tulpini de înălţimi diferite, ramificate, frunze alterne persistente, adesea
pubescente, de formă rotundă sau cordiformă, florile dispuse în umbele, câte 5 până la 40, de colorit
variat.
 Pelargonium grandiflorum Willd (syn. P. x domesticum). Plantele ating înălţimea de 60 cm,

tulpina este puternic ramificată, iar lăstarii au un grad mai mare de lemnificare la bază.
Frunzele au limbul uşor gofrat, rotund, cordiform, pubescent şi aspru la pipăit, cu marginea
dinţată. Florile sunt mari până la 5 - 7 cm în diametru, puţine în cadrul inflorescenţei. Petalele
sunt mari, catifelate, în nuanţe închise de la roşu până la aproape negru la baza petalelor .
 Pelargorium odoratissimum Ait. Tulpini ascendente, scurte, groase, frunzele adânc lobate (7
- 11 lobi) cu marginea dinţată. Limbul, colorat verde-albăstrui, prezintă o pubescenţă fină.
Florile sunt mici, mai puţin decorative. Întreaga plantă este puternic odorantă .
 Pelargonium peltatum Ait (syn. P. x hederaefolium). Lăstarii sunt lungi cu noduri
pronunţate şi poziţie pendentă. Frunzele peltate au forma frunzei de iederă, uşor ondulate pe
margine, închise la culoare şi sensibil suculente, sunt strălucitoare cu o zonă brunie la baza
frunzei. Inflorescenţele sunt susţinute de pedunculi lungi cu o coroletă de foliole ovale la baza
pedicelilor florali. Florile cu diametrul corolei de 4 - 5 cm pot fi simple sau involte, unicolore
sau bicolore.
 Pelargonium zonale Ait (syn. P. x hortorum). Planta are înălţimea de 40 - 60 cm, tulpina şi
ramificaţiile sunt groase şi au tendinţa de a se lemnifica uşor la bază. Frunzele sunt lung
peţiolate, rotund-reniforme, lobate (5 - 7 lobi), marcate spre mijlocul limbului de o zonă
maronie.
Întreaga plantă este tomentoasă. Pedunculii florali poartă în vârf 15 - 40 flori aşezate într-un
racem umbeliform. Florile simple sau involte sunt colorate roşu, roz, violet, alb.
Cerinţe ecologice
Plantă perenă capabilă să vegeteze şi să înflorească tot timpul anului, dacă dispune de condiţii
favorabile. Iarna poate fi trecută printr-o perioadă de repaus în condiţii de spaţii răcoroase şi udare
redusă.
Prezintă pretenţii mari faţă de lumină şi temperatură, mai ales sub aspectul inducţiei florale.
Temperatura medie optimă este de 18C. Lumina influenţează procesul de înflorire, mai ales
ca intensitate. În general, muşcatele necesită spaţii luminoase, ele suportă bine şi soarele direct, mai
puţin insolaţia din timpul prânzului asociată cu aerul foarte uscat.
Udarea se face cu cantităţi moderate de apă deoarece muşcatele nu suportă excesul de umiditate.
Substratul de cultură poate fi alcătuit din pământ de ţelină, mraniţă, turbă fibroasă sau pământ de
frunze şi nisip în proporţie de 2:1:1:1, pH-ul trebuie să fie uşor acid (6 - 6,5).
Cultura
Muşcata este o plantă perenă cu vegetaţie continuă, dar de obicei se reface anual prin butaşi.
Butaşii se pot face în tot cursul anului, perioadele cele mai indicate fiind începutul toamnei, pentru a
obţine plante înflorite iarna, şi în februarie-aprilie pentru a obţine plante înflorite vara. Butaşii se
confecţionează din vârf de lăstari sau porţiuni de lăstari cu 2 - 4 noduri. Înrădăcinarea lor se face într-
un substrat de nisip sau nisip + turbă, în răsadniţe sau pe parapete în sere calde. Se plantează adânc,
3 - 4 cm, se pulverizează cu apă frecvent, se umbresc, temperatura se menţine la 18 - 20C.
Înrădăcinează în 15 - 20 zile şi apoi se trec la ghivece cu diametrul de 8 cm într-un substrat

format din: pământ de grădină sau ţelină, mraniţă, turbă, nisip în proporţie de 2:1:1:1. Pe măsură ce
plantele cresc se trec la ghivece mai mari, se ciupesc de 1 - 2 ori, deasupra a 3 - 4 frunze, pentru a
stimula ramificarea. Se recomandă aplicarea a patru tratamente cu Cytocel, la intervale de două
săptămâni, în concentraţie de 0,5 - 1%, tratamente care determină precocitatea înfloririi cu 1 - 2
săptămâni, o lăstărire mai bogată şi un număr mai mare de flori.
Lucrările de îngrijire sunt: udatul cu regularitate, afânarea solului, aplicarea de îngrăşăminte în

soluţie de 0,3 - 0,4% de două ori pe lună vara, îndepărtarea florilor şi a frunzelor uscate. Plantele
menţinute mai mulţi ani necesită tăiere primăvara pentru corectarea formei plantei şi înlocuirea
pământului de la suprafaţă sau chiar transplantarea.
Dintre boli mai frecvent întâlnim la muşcate: Pelargonium leaf curt virus (încreţirea
frunzelor), Tomato ringspot virus in pelargonium (pătarea inelară), Xanthomonas pelargonii
(putrezirea butaşilor). Dintre dăunători, Trialeurodes vaporariorum (musculiţa albă de seră).
34. PRIMULA L. - Fam. Primulaceae
Genul Primula, originar din Europa şi Asia, cuprinde numeroase specii, unele dintre ele
cultivate numai în sere, iar altele sunt plante perene rustice care pot fi preluate în cultura forţată de
seră.
 Primula obconica Hance (syn. P. poculiformis Hook). Specia respectivă a fost adusă în
Europa în anul 1879, din China. Specia are înălţimea de 30 - 40 cm, cu frunzele dispuse în
rozetă, cu peţiol lung, oblong cordiforme, ondulate şi dinţate pe margine, acoperite cu perişori.
Florile susţinute de pedunculi lungi se detaşează din mijlocul rozetei şi sunt dispuse în umbelă.
 Primula malacoides Franch. Originară din China, în Europa se cultivă din 1906. Planta este
mai mică decât specia precedentă, ajungând până la 25 - 30 cm. Frunzele sunt lung peţiolate
de culoare verde deschis, pubescente pe partea inferioară. Marginea limbului are 6 - 8 perechi
de lobi puternic dinţaţi. Florile mici (1 - 1,5 cm în diametru), intens parfumate, sunt aşezate
în umbele etajate.
 Primula acaulis (L.) Grufb. (syn. P. vulgaris Huds). Este originară din sudul Europei şi se
cultivă normal în grădină, dar poate fi preluată în cultură forţată în seră. Are frunzele aşezate
în rozetă, peţioli scurţi, flori solitare grupate în mijlocul frunzişului.
Cerinţe ecologice
Pentru o dezvoltare corespunzătoare, solicită temperaturi moderate sau reduse, în funcţie de
specie şi de faza de dezvoltare. Principalele praguri termice pe fenofaze sunt: la germinare 18 - 20C,
pentru creşterea plantei 15 - 16C (P. obconica), 6 - 8C (P. malacoides) şi 8 - 10C (P. acaulis).
Pentru întârzierea înfloririi şi eşalonarea forţării, plantele se păstrează la 2 - 6C şi aerisire bună.
Specia mai sensibilă la temperatură scăzută este P. obconica, la care tulpinile florale rămân
prea scurte. Oscilaţiile mari de temperatură duc la pălirea frunzelor şi florilor.
Faţă de lumină pretenţiile sunt moderate. P. obconica tolerează umbra şi nu suportă insolaţia,
P. malocoides suportă bine soarele direct. În general, primulele au nevoie de zile scurte şi temperaturi
scăzute pentru iniţierea bobocilor florali. Creşterea şi înflorirea sunt stopate în condiţii de zile lungi
şi temperaturi ridicate.
Necesită apă multă, în general, dar nu suportă excesul de umezeală, care duce la îngălbenirea
frunzelor. Substratul trebuie să fie bogat în humus, cu pH 6,5 - 7.
Cultura
Primulele se înmulţesc prin seminţe. Seminţele sunt foarte mici (5.000 seminţe\1 g. la P.
obconica şi P. malacoides; 1.000 seminţe\g. la P. acaulis).
Facultatea germinativă scade cu 50% în anul al 2-lea.
Epoca optimă de semănat este ianuarie-aprilie pentru P. obconica, iunie-iulie pentru P.

malacoides şi ianuarie-iulie pentru P. acaulis.
Se seamănă în lădiţe, într-un substrat neutru, 3 - 4 g\m2, prin împrăştiere şi nu se acoperă cu
pământ fiind fotosensibile. La temperatură de 20C, germinează în 10 - 12 zile. La prima frunză
adevărată se repică în lădiţe la distanţa de 2\2 cm.
Răsadurilor li se asigură o umiditate constantă, aerisire şi o uşoară umbrire. Repicarea se poate
repeta la distanţe ceva mai mari sau se pot planta, în ghivece cu diametrul de 5 - 6 cm într-un substrat
format din pământ de frunze, pământ de grădină, turbă şi puţin nisip la care se adaugă 3 - 4 kg\m3
superfosfat şi făină de oase.
Plantele se trec la ghivece cu diametrul mai mare, pe măsură ce cresc, iar în octombrie se trec
la ghivece cu diametrul de 13 - 14 cm.
Lucrările de îngrijire aplicate sunt: umbrirea, udarea prin pulverizare de 2 - 3 ori pe zi, fertilizarea
la interval de 2 - 3 săptămâni cu soluţii minerale în concentraţie de 0,2% şi într-un raport NPK de
1:0,3:1,8, îndepărtarea frunzelor uscate, eliminarea primelor flori care apar. Toamna se trec în seră la
10 - 12C, pentru înflorire se asigură 14 - 16C şi se udă numai pe marginea ghiveciului.
35. RHODODENDRON L. - Fam. Ericaceae
Genul cuprinde peste 1.000 de specii originare din China, Japonia, India, S.U.A. şi Europa.
 Rhododendron simsii Planch (syn. Azalea indica). Are creştere arbustivă şi poate atinge
înălţimea de 3 m în locurile de origine. Frunzele, persistente, sunt mici, oval eliptice, cu
pubescenţă fină. Florile de culoare roşie au diametrul de 4 - 5 cm şi sunt grupate câte 5 - 6 în
buchet. În cultură se formează plante fie sub formă de tufă bogat ramificată, fie ca arbust cu
trunchi de 15 - 20 cm. Este specia care în cultura de seră se cultivă la ghivece. Înflorirea se
produce în sezoanele răcoroase: toamna, iarna, primăvara.
 Rhododendron conccinum Hemsl- folosita ca portaltoi datorită sistemului radicular viguros,
toleranţei mari faţă de conţinutul solului în calciu şi afinităţii la altoire cu numeroase soiuri.
 Rhododendron japonicum Sur. Are frunze caduce.
 Rhododendron ponticum L. Prezintă frunze caduce şi flori frumos campanulate de culoare
violecee sau purpurie cu puncte brunii.
 Rhododendron kotschyi. Este utilizat ca portaltoi pentru soiurile cu rădăcini firave şi
sensibilitate mare la calciul din sol. Florile sunt plăcut parfumate.
În cultură, se întâlnesc peste 2.000 de soiuri care se deosebesc prin talia şi vigoarea plantei, forma
coroanei, epoca de înflorire, caracterele florilor.
Cerinţe ecologice
Azaleele sunt plante perene care se dezvoltă bine într-un climat blând la temperatură
moderată, dar fără oscilaţii. Temperatura convenabilă pentru creştere este de 22 - 25C ziua şi 16 -
18C noaptea. Creşterea este mult încetinită la temperaturi sub 13C.
Temperatura substratului şi a apei are aceeaşi importanţă cu cea a aerului. Temperatura

substratului trebuie să fie de 23C, iar cea a aerului de 20C. Udarea nu se face cu apă rece, care duce
la apariţia de cloroze şi încetinirea creşterii.
Intensitatea şi durata luminii influenţează creşterea azaleei. Efectul intensităţii luminoase
asupra plantei variază odată cu stadiile de dezvoltare. Butaşii proaspăt transplantaţi nu se expun direct
la lumină, numai plantele mature, obişnuite cu condiţiile de mediu. Limitele intensităţii luminoase
sunt între 21.000 şi 42.000 lucşi.
Necesită multă apă, mai ales vara. Substratul nu trebuie să se usuce niciodată, dar trebuie
evitată şi udarea în exces, care duce la asfixierea rădăcinilor şi putrezirea acestora. La azalee se
recomandă udarea direct pe substrat, iar apa ideală este apa de ploaie.
Umiditatea relativă optimă este recomandată la 60%.
Umezeala prea mare în aer favorizează bolile provocate de Botrytis şi Cylindrocladium.
Substratul de cultură trebuie să aibă un conţinut ridicat în materie organică şi capacitate mare
de reţinere a apei. El este alcătuit din turbă, scoarţă de copaci, cetină de brad, bălegar, cu pH foarte
acid 3,5 – 5
Cultura
Azaleele se înmulţesc prin butaşi şi prin altoire, în lucrări de ameliorare se înmulţesc şi prin
seminţe.
Înmulţirea prin butaşi se poate realiza în tot cursul anului, dar cel mai indicat este să se facă
în februarie-martie şi în august. Butaşii se recoltează de la plante mamă reprezentative pentru soiul
respectiv, odată cu tăierile. Se aleg lăstari viguroşi, semilignificaţi, din care se fasonează butaşi de 6
- 8 cm lungime, care se taie imediat sub nod şi se înlătură frunzele de la bază. Butaşii se înrădăcinează
pe parapete, într-un substrat format din turbă şi perlit (1:1), cu grosimea de 10 - 12 cm. Se plantează
la 1 - 2 cm adâncime, se acoperă cu folie de material plastic, pentru a menţine umiditatea atmosferică
ridicată. În tot acest timp, se pulverizează cu apă de mai multe ori pe zi. Înrădăcinarea durează 6 - 12
săptămâni, perioadă în care se îngraşă la interval de 10 zile cu îngrăşăminte complexe 0,05 - 0,1%.
Pe măsură ce se formează rădăcinile se reduce umbrirea şi se intensifică aerisirea.
Lucrările de îngrijire acordate constau în: ciupirea vârfului de creştere la începutul verii, înlăturarea
lăstarilor lacomi pe măsură ce apar, pulverizări frecvente cu apă, aplicarea în 2 - 3 etape a
îngrăşămintelor complexe în concentraţie de 0,1 - 0,2%.
Toamna târziu plantele se introduc în seră, unde se menţine o temperatură de 6 - 8C, umiditate
atmosferică ridicată, iar balotul de pământ al plantei umed în permanenţă.
În primăvara anului al II-lea plantele se transplantează afară. Pe lângă lucrările de îngrijire din
anul precedent, se aplică în martie-iunie, tunderea de 2 - 3 ori a lăstarilor pentru intensificarea
lăstăririi. Vara la ultima tăiere se corectează forma coroanei înlăturându-se lăstarii lacomi, slab
dezvoltaţi, prost plasaţi.
Forţarea plantelor se poate face din iarna anului al II-lea, dar rezultate mai bune se obţin în cazul
forţării în anul al III-lea de la plantare.
Plantele care au fost introduse toamna în seră şi care se menţin la 7 - 8C pot fi puse la forţat
în diferite etape pentru a avea flori din octombrie în aprilie.
În vederea forţării plantele se aşează pe parapete mai rar şi se creşte temperatura graduat la 10
- 12C, apoi la 18 - 20C. Din momentul înfloririi se scade temperatura la 14 - 15C. În prima perioadă
de forţare plantele se udă prin pulverizare, iar după apariţia bobocilor, numai pe substratul din ghiveci.
Umiditatea atmosferică se păstrează la 65 - 70%. Se evită variaţiile bruşte de temperatură şi uscarea
substratului din ghivece.
Altoirea ca metodă de înmulţire la azalee se foloseşte la soiurile cu sistem radicular slab

dezvoltat şi care dau rezultate inferioare la înmulţirea prin butaşi.
Ca portaltoi se foloseşte Rhododendron concinnum, din care se fac butaşi cu 6 - 12 luni înainte
de altoire.
Metodele de altoire sunt în copulaţie simplă şi în despicătură. Altoiul şi portaltoiul trebuie să

aibă aceeaşi grosime şi acelaşi grad de lemnificare.
Epoca de altoire este de primăvara până în luna august. Prinderea durează circa 40 de zile cu
un procent de prindere de 85 - 90%. În continuare plantele se îngrijesc 2 - 3 ani până la valorificare.
36. SAINTPAULIA Wendl. - Fam. Gesneriaceae
Genul Saintpaulia este originar din Africa orientală unde creşte la umbra pădurilor, pe solurile
grosiere şi acide de la baza plantelor muntoase într-un climat cu temperaturi de 24 - 28C şi
precipitaţii de 1.000 mm\an.
 Saintpaulia jonantha H. Wendl Este specia cea mai cunoscută şi de la care derivă aproape
toţi hibrizii şi varietăţile aflate în comerţ. Planta are un sistem radicular fin, fibros şi este mică
cu o înălţime de 8 - 10 cm. Tulpina este foarte scurtă şi nu se vede la plantele tinere, iar la cele
mature are aspectul unui trunchi mic.
o Frunzele, aşezate sub formă de rozetă, sunt cărnoase, cordate, lungi până la 8 cm, cu
peţioli cărnoşi de 7 cm. Forma, marginea şi culoarea frunzei diferă de la un soi la altul,
astfel, frunzele pot avea forma ovală sau rotundă, marginea întreagă, ondulată, rulată
în sus, iar culoarea de la verde deschis la verde închis, uneori cu nuanţă purpurie pe
partea inferioară. Inflorescenţele sunt cime laxe, alcătuite din flori mici, simple sau
involte, colorate foarte variat. Florile apar întregul an, dar sunt mai numeroase între
lunile iunie şi octombrie.
 Saintpaulia confusa (syn. Saintpaulia diplotricha). Are frunzele pufoase, colorate verde
deschis, de formă aproape rotundă şi cu margini dinţate, lungi de 4 cm şi susţinute de peţioli
de 8 cm. Tulpinile sunt lungi de 10 cm, putând purta chiar şi 4 flori fiecare. Florile sunt
colorate violet pal, cu marginile violet închis.
 Saintpaulia grotei. Este o specie târâtoare adecvată pentru cultivarea în coşuleţe suspendate.
Frunzele susţinute de peţioli lungi sunt rotunde, cu marginile zimţate, colorate verde
strălucitor şi acoperite cu perişori scurţi, catifelaţi.
o Florile sunt mici, albastre cu margini violet, reunite în grupuri de 2 - 4.
Cerinţe ecologice
Temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 20 - 22C, nu suportă temperaturi sub
15C şi peste 28C. Violetele sunt plante perene cu vegetaţie şi înflorire continuă. Au totuşi două
perioade cu înflorire maximă: primăvara (martie-mai) şi toamna (august-septembrie), după care se
dirijează într-un repaus uşor, înlăturându-se florile care apar. Se înmulţeşte foarte uşor prin divizarea
plantelor şi butaşi de frunze dar se folosesc în lucrările de ameliorare şi înmulţirea „in vitro” şi
semănatul.
Divizarea tufei se poate face în orice perioadă a anului, de preferat înaintea perioadelor de
înflorire maximă. Pentru butăşire se folosesc frunze tinere al căror peţiol se scurtează la 2 cm. În
vederea înrădăcinării, se plantează pe substrat de turbă + perlit sau nisip, până la baza limbului.
Prinderea butaşilor este foarte bună şi în pahare cu apă.
Lucrările de îngrijire constau în reglarea factorilor de mediu la nivelurile amintite, amplasarea

corespunzătoare a plantelor în timpul iernii şi verii, se evită pulverizarea plantelor cu apă. Fertilizarea
este o lucrare absolut necesară, îngrăşămintele se dau sub formă de soluţii în concentraţie de 0,1 -
0,2%. Raportul NPK poate fi de 1:0,5:1,5. Fertilizarea se aplică de 2 - 3 ori pe lună, cca 100 ml
soluţie\plantă.
37. SENECIO - Fam. Compositae
Genul Senecio cuprinde plante anuale sau perene, cu aspect şi cerinţe diferite, care se cultivă
ca plante anuale (Senecio elegans), ca plante perene în teren deschis (Senecio cineraria), ca plante
pitice pentru stâncării (Senecio aurens) sau ca plante de seră.
 Senecio cruentus D.C. (syn. Cineraria hybrida Willd). Originară din Insulele Canare este
una din cele mai răspândite specii întâlnite în culturile de seră. Planta are tulpina rigidă,
ramificată, cu înălţimea cuprinsă între 30 şi 100 cm. Frunzele dispuse altern sunt mari,
rombice sau uşor cordate, cu marginea dinţată şi acoperită cu peri aspri. Florile ligulate şi
tubulare dispuse în calatidii numeroase sunt grupate în panicule corimbiforme. Florile
tubulare sunt galbene, cele ligulate au mărimi diferite şi culori diferite.
Cerinţe ecologice
Cinerariile se cultivă în spaţii adăpostite. Este plantă de seră rece, temperatura ridicată îi
dăunează, tulpina se alungeşte, frunzele rămân mici, iar florile se formează în număr restrâns şi mai
puţin decorative. Temperatura optimă pentru creşterea plantelor tinere este de 18C pentru o perioadă
de 8 - 10 săptămâni. După aceea, temperatura se scade la 6 - 10C, timp de şase săptămâni, pentru a
se produce iniţierea florilor. În continuare mai sunt necesare circa 8 săptămâni până la înflorire, timp
în care temperatura se menţine la 12 - 13C.
Deoarece planta conţine multă apă, este foarte sensibilă la secetă, preferă multă apă şi
umiditate atmosferică ridicată. Preferă locurile luminoase şi bine aerisite.
Vara nu suportă insolaţia directă, de aceea plantele se umbresc uşor.
Substratul trebuie să fie uşor, bogat în humus, cu o bună capacitate de reţinere a apei, cu pH-
ul de 6,5 - 7,5.
Cultura
În mod obişnuit cineraria se înmulţeşte prin seminţe, numai soiurile involte se înmulţesc prin
butaşi recoltaţi după înflorire. Semănatul se face din mai până în august în funcţie de perioada când
trebuie să înflorească.
Se seamănă în lădiţe, într-un substrat format din: pământ de răsadniţă, pământ de frunze şi
nisip. Se acoperă cu un strat de pământ, se umbresc şi se udă regulat.
După o lună de la semănat se face primul repicat în acelaşi substrat, uneori se face şi al doilea
repicat. În august-septembrie, răsadurile se plantează la ghivece, cu diametrul de 6 - 8 cm, folosind
acelaşi amestec ca şi la repicat, la care se adaugă făină de oase. Se ţin în răsadniţe până la venirea
frigului, când se introduc în sere la temperatură de 4 – 10C şi la lumină. În această perioadă ghivecele
se schimbă de 1 – 2 ori, ultima schimbare se realizează la introducerea în seră, când se folosesc
ghivece cu diametrul de 14 – 16 cm.
Lucrări de îngrijire: udarea cu regularitate, aerisirea, afânarea substratului, fertilizarea la interval de

15 – 20 de zile cu soluţii minerale într-un raport NPK de 1:0,5:1 şi concentraţie de 0,1 – 0,2%,
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
38. SINNINGIA Ness. - Fam. Gesneriaceae
Genul Sinningia cuprinde peste 20 specii originare din America de Sud, din regiunile calde şi umede.
 Sinningia speciosa Benth et Hook. Este specia de la care au provenit numeroşi hibrizi
cunoscuţi sub numele de Sinningia hybrida care se cultivă în seră. În sol plantele au rădăcini
tuberizate, sferice, uşor turtite, negricioase. Frunzele sunt mari, oval lanceolate, gofrate, cu
nervuri proeminente şi marginea limbului dinţată. Florile susţinute de pedunculi cărnoşi,
fragili au forma unei trompete şi au petalele individualizate la partea superioară. Petalele sunt
groase, catifelate, cu o gamă coloristică variată, unicolore sau cu pete, dungi de altă culoare .
 Sinningia pumilla. Este o specie de apartament destul de răspândită şi care a dat naştere la
hibrizi pitici, ajunge la o înălţime maximă de 5 cm şi dacă se cultivă în grupuri, creează un
aspect aparte de rozete minuscule cu frunze colorate verde-cenuşiu şi flori mici tubulare roz-
liliachii.
 Sinningia regina. Este înaltă de circa 23 cm, are frunze colorate verde metalic cu nervuri
reliefate albe, florile atârnă sub formă de clopoţei şi sunt violet-albe, cu faţa inferioară a
petalelor violet purpuriu.
Cerinţe ecologice
Sinningia este o plantă de seră caldă. Se dezvoltă bine la 18 - 20C, pentru germinaţie
seminţele au nevoie de 22 - 25C, iar în perioada de repaus de 12 - 15C. Planta iubitoare de lumină
nu suportă acţiunea directă a razelor solare, care determină răsucirea frunzelor. Preferă spaţii aerisite,
cu umiditate atmosferică potrivită, udarea plantelor se va face numai pe substrat. Substratul trebuie
să fie uşor, afânat, bogat în humus şi uşor acid.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ prin butaşi de frunze şi divizarea tuberculului. Se
înmulţeşte prin seminţe, obţinute în urma polenizării artificiale, care se seamănă în ianuarie-martie
sau vara. La temperatura de 20 - 24C şi folosind un substrat uşor format din pământ de frunze şi
nisip, răsărirea începe după 10 - 14 zile. Răsadurile se repică la apariţia primei frunze adevărate şi
apoi când plantele au 2 - 3 frunze, folosind acelaşi substrat ca şi la semănat la care se adaugă şi turbă.
Când plantele au 4 - 5 frunze se plantează în ghivece cu diametrul de 8 - 10 cm într-un substrat

îmbogăţit cu mraniţă şi pământ de grădină. Se schimbă la ghivece de 1 - 2 ori, ultima dată în ghivece
cu diametrul de 12 - 14 cm.
Înmulţirea prin butaşi se face cu frunze de la baza plantei care înrădăcinează la 20 - 22C în
două - trei săptămâni.
Înmulţirea prin divizarea tuberculilor se face la ieşirea din repaus, astfel ca fiecare porţiune
să conţină cel puţin un mugure, porţiunile rezultate se plantează în ghivece.
Lucrările de îngrijire pentru această specie constau în: aplicarea de îngrăşăminte în concentraţii
mici de 0,1 - 0,2% atât la răsaduri, cât şi la plantele mature, udarea se face cu multă atenţie, numai pe
pământul din ghiveci.
39. STREPTOCARPUS - Fam. Gesneriaceae
Originar din Africa de Sud, genul cuprinde plante perene de talie mică, cu aspect exotic,
cultivate pentru florile deosebite în formă de trompetă, de culori diferite: violet, roz, alb, roşu, mov
etc.
 Streptocarpus hybridus Hort. S-a obţinut prin încrucişări complexe efectuate între mai multe
specii originare din Africa de Sud. Planta, cu o înălţime de 20 - 30 cm, formează o tufă mică
din frunze sesile alungite. Nervaţiunea este profund adâncită pe faţa superioară şi proeminentă
pe revers. Tulpinile florale ce se detaşează din rozeta de frunze poartă fiecare câte 5 - 6 flori
sub formă de clopoţei. Florile apar din mai până în octombrie.
 Streptocarpus rexii. Este specia care a dat naştere celor mai răspândiţi hibrizi ca plante de
interior. Planta atinge 25 - 30 cm înălţime, formează o rozetă de frunze pufoase în formă de
panglică, colorate verde intens. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
 Streptocarpus dunnii  produce o frunză unică mare ce poate atinge chiar lungimea de 90
cm. Înfloreşte vara, având flori delicate, suspendate pe pedunculi lungi de 30 cm.
Cerinţe ecologice
Pentru creştere şi înflorire sunt necesare 18 - 24C. Noaptea sunt suficiente 15C. Iarna când
plantele intră în repaus temperatura poate să scadă sub 13C. Preferă locurile luminoase, dar fără
soare direct, vara preferă umbrirea. Udările trebuie să fie moderate. Se evită stropirea frunzelor cu
apa care duce la pătarea acestora. Preferă umiditatea atmosferică ridicată. Substratul să fie uşor, bogat
în humus şi cu pH acid (5,5).
Cultura
Streptocarpus se poate înmulţi prin butaşi de frunze, prin seminţe şi prin divizarea
exemplarelor mature.
Butaşii se fac primăvara din frunze tăiate transversal în 2 - 3 bucăţi sau longitudinal prin
nervura mediană. Baza butaşului se îngroapă la 1,5 cm adâncime. Formarea rădăcinilor are loc în 3 -
4 săptămâni, dar apariţia şi formarea plantelor poate dura 2 - 3 luni.
Seminţele se seamănă de obicei primăvara pe un substrat de turbă. Ele germinează la lumină

şi temperatură de 16 - 24C. Plantele obţinute din seminţe cresc greu la început. Nu se repică decât
după 2 - 3 luni de la semănat. Înflorirea are loc după 6 - 7 luni. Divizarea plantelor mari se face
primăvara.
Streptocarpus se cultivă în general în ghivece mici. Udarea se face moderat, atât iarna cât şi
vara. Se fac fertilizări uşoare cu soluţii minerale în concentraţie de 0,1% sau cu must de bălegar bine
diluat ce se aplică vara în 4 - 5 etape. Transplantarea este necesară în fiecare primăvară.

Limbă

Plante de Interior

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Plante de Interior

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PLANTE FLORICOLE CULTIVATE ÎN GHIVECE DECORATIVE PRIN

1.ASPARAGUS L. - Fam. Liliaceae

Specii, varietăţi, soiuri

• Asparagus asparagoides L. (syn. Medeola asparagoides L.). Este o plantă viguroasă, cu

Lucrările de îngrijire constau în: transvazarea în fiecare primăvară, administrarea de îngrăşăminte,

2.ASPIDISTRA Ker. - Fam Liliaceae

Specii, varietăţi, soiuri

Specii, varietăţi, soiuri

Specii, varietăţi, soiuri

După înrădăcinare se repică în ghivece cu diametrul de 7 - 8 cm, apoi, pe măsura creşterii

Specii, varietăţi, soiuri

• Codiaeum angustifolium. Se remarcă prin frunzele foarte lungi, liniare, cu marginea

• Codiaeum corniculatus. Este asemănătoare cu Codiaeum angustifolum, dar cu frunzele mult

Varietăţi: „Aucubifolia” (frunzele sunt marcate de pete galbene asemănătoare cu cele de la

6.COLOCASIA Schott - Fam. Araceae

Specii, varietăţi, soiuri

Origine: Australia, Noua Zeelandă, Madagascar, Brazilia.

Specii, varietăţi, soiuri

Butaşii se recoltează în decembrie-ianuarie, se înrădăcinează în nisip la temperatura de 28 -

Transplantarea se face într-un amestec de ¾ pământ de ferigi şi ¼ mraniţă, după care se

Originea genului Dracena este aceeaşi cu a genului Cordyline.

Se tratează cu biostimulatori şi se pun la înrădăcinat în nisip sau perlit, pe parapet sau în

Se schimbă de 1 - 2 ori ghiveciul, iar în iulie se ciupesc la 3 - 4 frunze pentru stimularea

12.MARANTA L. - Fam. Marantaceae

• Peperomia griseoargentea (syn. P. hederifolia). Are frunzele cu aspect „brodat”, gri-verzui, cu

• Philodendron andreanum Devans (syn. P. melanochrysum). Este originar din Columbia şi

• Philodendron selloum. Provine din Brazilia şi este asemănător cu P. bipinnatifidum. Planta

• Schefflera arboricola (syn. Heptapleurum arboricola) – are o tulpină principală

În zona de origine ajunge până la 6 m lungime în timp ce în apartamente se menţine la 1,2 -

19.APHELANDRA - Fam. Acanthaceae

Specii, varietăţi, soiuri

Aphelandra se reproduce prin butaşi în perioada de primăvară. Butaşii se prelevează din

Specii, varietăţi, soiuri

Specii, varietăţi, soiuri

Plantarea se face la ghivece cu diametrul de 12 cm într-un amestec din 2 părţi pământ de

Specii, varietăţi, soiuri

 Camelia japonica L. În ţara de origine, Japonia, este un arbust de 4 - 6 m înălţime cu

Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Seminţele au facultatea germinativă mică şi

Butaşii, fragmente de lăstari de un an cu doi muguri, se fac toamna (august-septembrie) sau

Specii, varietăţi, soiuri

În cultură se întâlnesc şi numeroşi hibrizi rezultaţi din speciile: C. miniata, C. nobilis şi C.

Începând cu luna decembrie, cantitatea de apă creşte progresiv şi se administrează

Specii, varietăţi, soiuri

Specii, varietăţi, soiuri

Umiditate moderată în substrat, dar umiditate atmosferică mare. Ca substrat se folosesc

Semănatul se face în intervalul august-decembrie, pentru înflorirea plantelor au nevoie de 10

La 8 - 10 săptămâni de la semănat, se face primul repicat la distanţele de 3/3 cm, cu multă

Specii, varietăţi, soiuri

Tăierea de scurtare a ramificaţiilor şi înlăturare a celor necorespunzătoare, de asemenea, este

Specii, varietăţi, soiuri

Înrădăcinarea se realizează pe substrat de turbă în amestec cu perlit, în condiţii de ceaţă

Specii, varietăţi, soiuri

 Hydrangea hortensis Sim (syn. H. macrophylla D.C.; Lam. H. opulescens C. Koch) -

Temperatura optimă de creştere şi înflorire este de 15 - 17C, în perioada de repaus 3 - 5C.

În luna septembrie plantele se trec la ghivece cu diametrul de 16  18 cm, se pun în răsadniţe

Lucrările de îngrijire: îndepărtarea copililor, fertilizarea săptămânală cu concentraţii reduse (0,1 -

Specii, varietăţi, soiuri

Fertilizarea se aplică de 3 - 4 ori pe vară, fie cu îngrăşăminte chimice în concentraţie de 0,15

Specii şi varietăţi horticole

La înmulţirea prin seminţe, semănatul se face în august-septembrie în lădiţe, ghivece.

Specii, varietăţi, soiuri

 Pelargonium grandiflorum Willd (syn. P. x domesticum). Plantele ating înălţimea de 60 cm,