Criticismul junimist.

Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în literatura

română

Pentru a vorbi despre criticismul junimist este necesar să precizăm mai întâi ce este Societatea
„Junimea", etapele activităţii ei, obiectivele pe care şi le-a propus şi în ce a constat spiritul ei.
Junimea este o societate literară şi o mişcare culturală înfiinţată în anul 1863 de către Titu
Maiorescu, lacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre P. Carp şi Theodor Rosetti, sub îndrumarea primului
dintre aceştia. Ea continuă iniţiativele „Daciei literare" şi ale paşoptiştilor în ceea ce priveşte viaţa
culturală şi literară, având ca scop modernizarea limbii şi literaturii române, a societăţii româneşti în
general.
Societatea Junimea cunoaşte în evoluţia ei mai multe etape. Prima etapă, cea ieşeană (1863-
1874), vizează trei direcţii: limba, literatura şi cultura, la 1 martie 1867 apărând şi revista „Convorbiri
literare", coordonată de Titu Maiorescu şi editată de lacob Negruzzi. Etapa a doua (1874-1885), este
cea a şedinţelor paralele, ţinute atât la laşi, cât şi la Bucureşti, iar în cea de-a treia etapă (1885-1944)
Societatea Junimea şi revista „Convorbiri literare" se mută la Bucureşti.
Junimea a desfăşurat o activitate intensă, urmărind atingerea mai multor obiective: educarea
publicului într-o diversitate de probleme, cultivarea gustului estetic al acestuia, iar în domeniul
literaturii a pledat pentru impunerea unor opere originale, pentru promovarea operelor valoroase din
punct de vedere estetic, militând atât teoretic, cât şi practic pentru o critică obiectivă şi estetică şi
impunând astfel dezvoltarea şi răspândirea spiritului critic. în plan lingvistic, junimiştii au propus
unificarea limbii române literare, iar pe plan social şi cultural au combătut adoptarea „formelor fără
fond".
Societatea Junimea se caracterizează printr-un anumit spirit, numit spiritul junimist, prin care
înţelegem acea atitudine curajoasă, modelatoare, cu deschidere către noi forme de expresie şi de
consolidare a culturii şi literaturii române. Spiritul junimist este un fenomen complex, în alcătuirea
căruia intră spiritul critic (criticismul junimist), spiritul filozofic, spiritul oratoric, gustul pentru clasic
şi academic şi ironia.
Spiritul critic sau criticismul junimist, ca parte componentă a spiritului junimist, se
caracterizează prin respectul pentru adevărul istoric, prin aşezarea vieţii politice, culturale, ştiinţifice şi
literare pe baze autentice, respingând formele fără fond şi luptând împotriva literaturii neinspirate şi
lipsite de valoare, a limbii artificiale, a falsei erudiţii, a megalomaniei de toate felurile.
Reprezentantul cel mai de seamă al Societăţii literare „Junimea" şi al criticismului junimist este
Titu Maiorescu, deoarece a reuşit să impună anumite principii estetice, să susţină modernizarea reală a
României, să dea o nouă orientare literaturii şi să contribuie la promovarea talentelor autentice punând
accentul pe valoarea artistică a operelor literare. El a fost, deopotrivă, estetician, teoretician al culturii
şi al problemelor limbii, precum şi critic literar.
Ideile şi principiile estetice sunt cuprinse în studiile O cercetare critică asupra poeziei
româneşti de la 1867 şi Comediile d-lui Caragiale. în primul dintre aceste studii Maiorescu pune în
discuţie raportul dintre forma şi fondul poeziei, ajungând la concluzia că literatura exprimă frumosul,
iar obiectul sau ideea exprimat(ă) prin poezie este întotdeauna un sentiment ori o pasiune, nefiind
niciodată o cugetare intelectuală. Astfel, el proclamă autonomia esteticului pe care îl disociază de ele-
mentul naţional şi de cel moral.
In cel de-al doilea studiu, reia ideea raportului dintre artă şi realitatea socială, propunându-şi să
răspundă totodată şi la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. în privinţa primei
probleme, cea a raportului dintre artă şi realitatea socială, criticul precizează că subiectul poate fi luat
din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decât ideal-artistică, fără nicio preocupare practică.
Referitor la ideea moralităţii în artă, Maiorescu susţine că arta este morală prin însăşi natura ei, această
moralitate constând în aceea că orice emoţie estetică îl transpune pe om într-o lume impersonală, a
ficţiunii ideale, şi îl eliberează de sub tirania egoismului.
Problemele culturii sunt tratate în studiul din 1868, intitulat în contra direcţiei de astăzi în
cultura română, în care se discută teoria „formei fără fond", Maiorescu fiind adeptul unei evoluţii
naturale, fireşti a societăţii. De aceea el s-a ridicat împotriva adoptării unor forme noi, străine (sistemul
de învăţământ, juridic, politic, cultural), atâta vreme cât nu există fondul adecvat (sistemul unor
activităţi materiale şi sociale, zestrea culturală etc). Fondul trebuie să preceadă întotdeauna forma,
trebuind să existe mai întâi baza pe care să se dezvolte structurile instituţionale.
Preocuparea lui Titu Maiorecu pentru critica literară este evidentă prin numeroase studii precum
Direcţia nouă în poezia şi proza română, Eminescu şi poeziile lui, Literatura română şi
străinătatea, Poeţi şi critici, Poeziile d-lui Octavian Goga, Povestirile d-lui M. Sadoveanu, în chestia
poeziei populare.
Critica maioresciană a fost la început o critică culturală, generala, nu numai 'rară, şi negativă,
prin care sancţiona nonvalorile şi susţinea promovarea unor ei şi valori autentice. Odată cu
descoperirea unei noi generaţii de scriitori lentaţi, critica sa se referă numai la literatură şi devine
afirmativă. în studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească sunt stabilite câteva trăsături ale
noii direcţii care se caracterizează prin „simţământ natural" şi adevăr, înţelegerea ideilor datorate
civilizaţiei apusene şi prin păstrarea, chiar accentuarea elementului naţional. Printre „talentele
eminente" îi include pe Alecsandri (în primul rând pentru Pasteluri), pe Eminescu (pentru poeziile
Epigonii, Venere şi Madonă, Mortua est) şi pe Samson Bodnărescu, iar la proză îi are în vedere pe
lacob Negruzzi, Alexandru Odobescu şi Nicu Gane, un loc aparte acordându-le lui Alecsandri,
Bolintineanu şi Odobescu pentru dezvoltarea limbii literare. Aceştia sunt consideraţi scriitori estetici,
la care adaugă, în ediţia din 1908, pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, I.AI.
Brătescu-Voineşti, George Coşbuc, toţi fiind lăudaţi pentru folosirea unei limbi „mai potrivite cu
vorbirea poporului de astăzi".
Articolul Eminescu şi poeziile lui constituie una dintre cele dintâi exegeze consacrate lui
Eminescu, luând în discuţie doar poeziile antume. Criticul face referire atât la aspectele legate de
conţinut, cât şi la forma poeziilor, observând că Eminescu „este un om al timpului modern", deoarece
se constată „bogăţia de idei care înalţă toată simţirea lui, iar pătrunderea acestor idei în cugetările poe-
tului a dat naştere unei forme corespunzătoare, adecvate conţinutului ideal."
Criticul scoate în evidenţă trei aspecte legate de poezia eminesciană: cultura poetului care se află
la nivelul culturii europene, prezentarea femeii iubite ca pe o copie imperfectă a unui prototip
nerealizabil şi forma frumoasă sub care se prezintă creaţiile eminesciene.
în articolul Literatura română şi străinătatea autorul subliniază ecoul stârnit în Germania de
publicarea unor opere literare ale lui Alecsandri, Eminescu, Negruzzi, Slavici, iar pe I. Creangă îl aşază
alături de Dickens, Flaubert şi Turgheniev. în studiul Poeziile d-lui Octavian Goga, îl consideră pe
poet unul „dintre cei chemaţi şi aleşi", iar despre Mihail Sadoveanu crede că este „stăpân pe un talent
original izvorât din fondul propriu al ţării în care s-a născut".
La V. Alecsandri a făcut referire nu numai în Direcţia nouă... şi Literatura română şi
străinătatea, ci şi în Poeţi şi critici, unde îl elogiază pentru totalitatea activităţii sale literare, sau în
cuvântarea de la Academie, intitulată în chestia poeziei populare, în care spunea că opera lui
Alecsandri „va găsi pururea în Academia Română un cuvânt de apărare, de laudă şi de recunoştinţă."
Maiorescu a fost preocupat şi de problemele limbii, el punând în discuţie ortografia,
neologismele, unificarea limbii române literare şi contribuţia scriitorilor la dezvoltarea acesteia, în
articole cum sunt Despre scrierea llmbei române. Neologismele, Limba română în jurnalele din
Austria etc.
La toate aceste studii care pun în evidenţă ideile estetice, culturale şi literare ale criticului trebuie
adăugate scrierile sale polemice {Beţia de cuvinte, Oratori, retori şi limbuţi, Răspunsurile „Revistei
contimporane") care pun în lumină calităţile scriitoriceşti ale criticului.
Prin întreaga sa operă, prin gândirea estetică şi prin părerile critice referitoare la evoluţia
literaturii române şi la relaţia ei cu literatura europeană, Titu Maiorescu a deschis seria marilor critici
literari români dintre cele două războaie mondiale şi din contemporaneitate.
1. Societatea Junimea este o o societate literară şi o mişcare culturală înfiinţată în anul 1863 şi continuă
iniţiativele revistei Dacia literarăşi ale paşoptiştilor.
2. în evoluţia ei cunoaşte mai multe etape:
a) etapa ieşeană (1863-1874), când apare şi revista Convorbiri literarei martie 1867);
b) etapa şedinţelor paralele la laşi şi Bucureşti (1874-1885);
c) etapa bucureşteană (1885-1944), când societatea şi revista se mută la Bucureşti.
3. Obiectivele Societăţii Junimea:
a) educarea publicului şi cultivarea gustului estetic al acestuia;
b) impunerea unor opere literare originale şi promovarea operelor valoroase din punct de vedere estetic;
c) abordarea unei critici literare obiective şi estetice, impunând astfel spiritul critic;
d) unificarea limbii române literare şi combaterea formelor fără fond.
4. Spiritul junimist este atitudinea curajoasă, modelatoare, cu deschidere spre
noi forme de expresie şi de cosolidare a culturii, cuprinzând:
a) spiritul critic (criticismul junimist);
b) spiritul filozofic;
c) spiritul oratoric;
d) gustul pentru clasic şi academic;
e) ironia.
5. Spiritul critic sau criticismul junimist se caracterizează prin:
a) respectul pentru adevărul istoric;
b)aşezarea vieţii politice, culturale, ştiinţifice şi literare pe baze autentice;
a) respingerea formelor fără fond şi lupta împotriva literaturii neinspirate şi lipsite de valoare, a limbii artificiale,
a falsei erudiţii şi a megalomaniei de toate felurile.
6. Titu Maiorescu este figura cea mai de seamă a Societăţii literare Junimea şi a criticismului junimist, fiind
estetician, teoretician al culturii şi al problemelor limbii şi critic literar.
7. Ideile şi principiile estetice sunt cuprinse în O cercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867'şi
Comediile d-lui Caragiale:
a) literatura exprimă frumosul, iar obiectul sau ideea din poezie este întotdeauna un sentiment, nu o cugetare
intelectuală;
b) proclamă autonomia esteticului, disociindu-l de elementul naţional şi moral;
c) arta este morală prin însăşi natura ei, orice emoţie estetică transpunând pe om într-o lume impersonală, a
ficţiunii ideale, îndepărtându-l de realitatea socială şi de egoism.
8. Problemele culturii sunt tratate în studiul intitulat în contra direcţiei de astăzi
în cultura română din 1868:
a) pune în discuţie teoria formei fără fond, susţinându-se o evoluţie naturală, firească a societăţii;
b) respinge adoptarea unor forme noi, străine, fără existenţa fondului adecvat, care trebuie să preceadă forma.
9. Critica literară este pusă în discuţie în numeroase studii: Direcţia nouă în poezia şi proza română, Eminescu
şi poeziile lui, Literatura română şi străinătatea, Poeţi şi critici etc.
a) la început a adoptat o critică culturală, generală, nu numai literară, negativă;
b) descoperind noile generaţii de scriitori, critica maioresciană se referă numai la literatură şi devine afirmativă;
c) noua direcţie se caracterizează prin simţământ natural şi adevăr, înţelegerea ideilor datorate civilizaţiei
apusene şi păstrarea elementului naţional, scriitorii contribuind şi la dezvoltarea limbii literare;
d) V. Alecsandri, M. Eminescu, Samson Bodnărescu, lacob Negruzzi, Al.l. Odobescu şi Nicu Gane figurează
printre „talentele eminente";
e) realizează una dintre cele dintâi exegeze consacrate lui Mihai Eminescu, referindu-se la cultura poetului, la
poeziile erotice şi la forma creaţiei eminesciene;
f) laudă aprecierea de care s-au bucurat în Germania operele lui Alecsandri, Eminescu, Negruzzi, Slavici şi
Creangă;
g) Goga este unul dintre scriitorii chemaţi şi aleşi, iar Sadoveanu dovedeşte un talent original;
h) Alecsandri este elogiat şi în articolul Poeţi şi critici' şi într-o cuvântare la
Academie.
10. în privinţa problemelor limbii pune în discuţie ortografia, neologismele, unificarea limbii române literare şi
îmbogăţirea ei de către scriitori.
12. Scrierile lui polemice pun în lumină calităţile scriitoriceşti ale criticului.
13. Titu Maiorescu a deschis seria marilor critici literari români.