Sunteți pe pagina 1din 6

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc

la concelebrare euharistică
Platoul bisericii „Sfântul Pius de Pietrelcina”,
San Giovanni Rotondo, 17 martie 2018

Din lecturile biblice pe care le-am ascultat aș vrea să iau trei cuvinte:
rugăciune, micime, înțelepciune.

Rugăciune. Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus care se roagă. Din inima
sa izvorăsc aceste cuvinte: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului și al
pământului…” (Mt 11,25). Lui Isus rugăciunea îi venea spontan, dar nu era
un optional: era obișnuit să se retragă în locuri pustii ca să se roage
(cf. Mc 1,35); dialogul cu Tatăl era pe primul loc. Și discipolii au descoperit
astfel cu naturalețe cât de importantă era rugăciunea, până când într-o zi i-au
cerut: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc11,1). Dacă vrem să-l imităm pe
Isus, să începem și noi de unde începea El, adică de la rugăciune.
Putem să ne întrebăm: noi creștinii ne rugăm suficient? Adesea, în momentul
rugăciunii, vin în minte atâtea scuze, atâtea lucruri urgente de făcut… Uneori,
după aceea, se pune deoparte rugăciunea pentru că suntem cuprinși de un
activism care devine neconcludent atunci când se uită „partea cea mai bună”
(Lc 10,42), când se uită că fără El nu putem face nimic (cf. In 15,5) – a astfel
lăsăm rugăciunea. Sfântul Pius, la cincizeci de ani de la plecarea sa în cer, ne
ajută, pentru că a voit să ne lase ca moștenire rugăciunea. El recomanda:
„Rugați-vă mult, fiii mei, rugați-vă mereu, fără a înceta vreodată” (Cuvinte la a
doua Întâlnire internațională a grupurilor de rugăciune, 5 mai 1966).
În Evanghelie, Isus ne arată și cum să ne rugăm. Înainte de toate spune: „Te
preamăresc, Tată”; nu începe spunând „am nevoie de asta și de asta”, ci
spunând „te preamăresc”. Nu îl cunoaștem pe Tatăl fără a ne deschide la
preamărire, fără a-i dedica timp numai Lui, fără a adora. Cât de mult am uitat
noi rugăciunea de adorație, rugăciunea de preamărire! Trebuie s-o reluăm.
Fiecare se poate întreba: cum ador eu? Când ador eu? Când îl preamăresc pe
Dumnezeu? A relua rugăciunea de adorație și de preamărire. Contactul
personal, față în față, a sta în tăcere în fața Domnului este secretul pentru a
intra tot mai mult în comuniune cu El. Rugăciunea se poate naște ca o cerere,
chiar de intervenție promptă, dar se maturizează în preamărire și în adorație.
Rugăciune matură. Atunci devine cu adevărat personală, ca pentru Isus, care
după aceea dialoghează liber cu Tată: „Da, Tată, pentru că aceasta a fost
dorința ta” (Mt 11,26). Și atunci, în dialogul liber și încrezător, rugăciunea se
încarcă cu toată viața și o duce în fața lui Dumnezeu.
Și atunci ne întrebăm: rugăciunile noastre se aseamănă cu aceea a lui Isus sau
se reduc numai la chemări intermitente de urgență? „Am nevoie de asta”, și
atunci merg imediat să mă rog. Și când nu ai nevoie, ce faci? Sau le înțelegem
ca pe niște tranchilizante de luat în doze corespunzătoare, pentru a avea un pic
de ridicare din stres? Nu, rugăciunea este un gest de iubire, înseamnă a sta cu
Dumnezeu și a-i duce viața lumii: este o indispensabilă faptă de milostenie
sufletească. Și dacă noi nu-i încredințăm Domnului pe frați, situațiile, cine va
face asta? Cine va mijloci, cine se va preocupa să bată la inima lui Dumnezeu
pentru a deschide poarta milostivirii pentru omenirea nevoiașă? Pentru
aceasta părintele Pius ne-a lăsat grupurile de rugăciune. Lor le-a spus:
„Rugăciunea, această forță unită a tuturor sufletelor bune, mișcă lumea,
reînnoiește conștiințele, […] vindecă bolnavii, sfințește munca, ridică asistența
sanitară, dăruiește forța morală […], răspândește zâmbetul și binecuvântarea
lui Dumnezeu asupra oricărei lipse de energie și slăbiciuni” (ibid.). Să păstrăm
aceste cuvinte și să ne întrebăm iar: eu mă rog? Și când mă rog, știu să
preamăresc, știu să ador, știu să duc viața mea și a tuturor oamenilor la
Dumnezeu?
Al doilea cuvânt: micime. În Evanghelie, Isus îl preamărește pe Tatăl pentru că
le-a revelat celor mici misterele Împărăției sale. Cine sunt acești mici, care știu
să primească secretele lui Dumnezeu? Cei mici sunt aceia care au nevoie de cei
mari, care nu sunt autosuficienți, care nu cred că sunt suficienți lor înșiși. Mici
sunt aceia care au inima umilă și deschisă, săracă și nevoiașă, care simt
necesitatea de a se ruga, de a se încredința și de a se lăsa însoțiți. Inima
acestor mici este ca o antenă: captează semnalul lui Dumnezeu, imediat, își dă
seama imediat. Pentru că Dumnezeu caută contactul cu toți, dar cine se face
mare creează o enormă interferență, nu ajunge dorința de Dumnezeu: când
suntem plini de noi înșine, nu este loc pentru Dumnezeu. De aceea El îi
iubește pe cei mici, se revelează lor, și calea pentru a-l întâlni este aceea de a
ne înjosi, de a ne micșora înăuntru, de a ne recunoaște nevoiași. Misterul lui
Isus Cristos este mister de micime: El s-a înjosit, s-a nimicit. Misterul lui Isus,
așa cum vedem în Ostie la fiecare Liturghie, este mister de micime, de iubire
umilă, și se percepe numai făcându-ne mici și frecventându-i pe cei mici.
Și acum putem să ne întrebăm: știm să-l căutăm pe Dumnezeu acolo unde se
află? Aici este un sanctuar special unde este prezent, pentru că se află în el
atâția mici iubiți de El. Sfântul Pius l-a numit „templu de rugăciune și de
știință”, unde toți sunt chemați să fie „rezervoare de iubire” pentru alții
(Discurs pentru prima aniversare a inaugurării, 5 mai 1957): este Casa Alinare a
Suferinței. În cel bolnav se găsește Isus, iar în îngrijirea iubitoare a celui care se
apleacă asupra rănilor aproapelui este calea pentru a-l întâlni pe Isus. Cine se
îngrijește de cei mici este de partea lui Dumnezeu și învinge cultura rebutului,
care, dimpotrivă, îi iubește pe cei puternici și îi consideră inutili pe cei săraci.
Cine îi preferă pe cei mici proclamă o profeție de viață împotriva profeților de
moarte din orice timp, și de astăzi, care rebutează oamenii, rebutează copiii,
bătrânii, pentru că nu sunt de folos. Când eram copil, la școală, ne învățau
istoria spartanilor. Pe mine mereu m-a uimit ceea ce ne spunea învățătoarea,
că atunci când se naște un băiat sau o fetiță cu malformații, îl duceau pe vârful
muntelui și îl aruncau jos, pentru ca să nu existe acești mici. Noi copiii
spuneam: „Dar câtă cruzime!”. Frați și surori, noi facem același lucru, cu mai
multă cruzime, cu mai multă știință. Ceea ce nu este de folos, ceea ce nu
produce trebuie rebutat. Aceasta este cultura rebutului, cei mici nu sunt voiți
astăzi. Și pentru aceasta Isus este lăsat deoparte.
În sfârșit al treilea cuvânt. În prima lectură Dumnezeu spune: „Să nu se laude
înțeleptul cu înțelepciunea lui, să nu se laude cel puternic cu puterea lui”
(Ier 9,22). Adevărata înțelepciune nu se află în a avea mari capacități și
adevărata putere nu se află în putere. Nu este înțelept cel care se arată
puternic și nu este puternic cel care răspunde la rău cu rău. Singura armă
înțeleaptă și invincibilă este caritatea însuflețită de credință, pentru că are
puterea de a dezarma forțele răului. Sfântul Pius a combătut răul toată viața și
l-a combătut cu înțelepciune, ca Domnul: cu umilința, cu ascultarea, cu
crucea, oferind durerea din iubire. Și toți au admirat asta; dar puțini fac
același lucru. Atâția vorbesc bine, dar câți imită? Mulți sunt dispuși să pună un
„îmi place” pe pagina marilor sfinți, dar cine face asemenea lor? Pentru că
viața creștină nu este un „îmi place”, este un „mă dăruiesc”. Viața răspândește
parfum când este oferire în dar; devine insipidă când este ținută pentru sine.
Și în prima lectură Dumnezeu explică și de unde să luăm înțelepciunea vieții:
„Ci acela care se laudă, cu aceasta să se laude: că înțelege și mă cunoaște” (v.
23). A-l cunoaște pe El, adică a-l întâlni, ca Dumnezeu care mântuiește și
iartă: aceasta este calea înțelepciunii. În Evanghelie, Isus reafirmă: „Veniți la
mine toți cei osteniți și împovărați” (Mt 11,28). Cine dintre noi se poate simți
exclus de la invitație? Cine poate spune: „Nu am nevoie”? Sfântul Pius a oferit
viața și nenumărate suferințe pentru a-i face pe frați să-l întâlnească pe
Domnul. Și mijlocul decisiv pentru a-l întâlni era Spovada, sacramentul
Reconcilierii. Acolo începe și reîncepe o viață înțeleaptă, iubită și iertată, acolo
începe vindecarea inimii. Părintele Pius a fost un apostol al confesionalului. Și
astăzi ne invită acolo; și ne spune: „Unde mergi? La Isus sau la tristețile tale?
Unde te întorci? La cel care te mântuiește sau în descurajările tale, în regretele
tale, în păcatele tale? Vino, vino, Domnul te așteaptă. Curaj, nu este niciun
motiv așa de grav care să te excludă de la milostivirea sa”.
Grupurile de rugăciune, bolnavii de la Casa Alinare, confesionalul; trei semne
vizibile, care ne amintesc trei moșteniri prețioase: rugăciunea, micimea și
înțelepciunea vieții. Să cerem harul de a le cultiva în fiecare zi.