Sunteți pe pagina 1din 2

CEI 7 ANI DE-ACASĂ

Prof.înv.primar DÎRLECI Gina-Eugenia


Colegiul Național de Informatică Matei Basarab
Râmnicu Vâlcea

„Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.”


Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele
frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copiii foarte
inteligenți, ele sunt percepute mai mereu de inconștientul care le emite. Felul în care un copil
percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către
figurile parentale, îi vor pecetlui destinul, „şi numai un miracol îl poate schimba” (Eric Berne).
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt
incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu, familia, este cel în care
copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea, prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât
să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde
ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – bună creştere – nu este un standard
general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi
lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiţia celor şapte ani de-acasă.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce
se înţelege, în mod tradiţional, prin expresia: un copil bine crescut, regăsim:
 Salutul - este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând, pe urmă, firesc cu „Bună
ziua!”.
 Comportamentul în public - Un copil bine crescut ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii - Manierele nu se demonstrează doar în preajma
adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte. Un copil bine crescut îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale - Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde,
cu ajutorul părinţilor, ceea ce se face şi ceea ce nu se face în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm
rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem: Te rog!, Mulţumesc! şi Cu
plăcere!, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în
ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă - O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor - Îmi pare rău! este, la fel ca şi Te rog!, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va
învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă - Un copil bine crescut învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face
diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide
răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Pentru mine, personal, cei 7 ani de-acasă înseamnă:
 Copilul să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație - trebuie să știe ce-i
place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.;
 Copilul să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei
din jur - să folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznic, dar să exprime
ceea ce simte, nu să evite să-și spună părerea;
 Copilul să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita
situațiile cu potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva -
începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului,
pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți
pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, să adune fructele
cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în pom după o pisică speriată, etc.;
 Copilul să știe să piardă și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva
constructiv, dar și să câștige cu eleganță, fără a-l umili pe cel care a pierdut.