Sunteți pe pagina 1din 1

Pragmatismul – Cuvântul pragmatism provine din termenul vechi grecesc „pragma” care

însemna acțiune.Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul


Charles Sanders Peirce sub numele de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepție
generală asupra adevărului. Această concepție susține că nu există idei care sunt adevărate în
sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acțiunii indivizilor, în măsura în care dau
rezultate.Concepția pragmatică contestă că gândirea ar reflecta realitatea susținând ideea că
gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace pentru acțiune. Bentham, un clasic al
Pragmatismului.
Acest criteriu este definit prin enunţul celebru: “Este adevărat ceea ce este util”. Enunţul pare,
pe de o parte, clar, iar, pe de altă parte, pare obscur, încât în întregul lui el este cam clar-
obscur.
Enunţul vrea în esenţă să ne spună că numai acele cunoştinţe (produse sau rezultate ale
cunoaşterii) care pot fi traduse în practică şi care îşi vădesc (îşi dovedesc) utilitatea (respectiv
eficienţa) sunt cu adevărat adevărate. Restul sunt fantezii sau simple speculaţii subiective,
arbitrare. În pofida aparenţelor sau a rezervelor critice, enunţul conţine un sâmbure de adevăr
– ca să-i zicem aşa - , iar exegeţii au găsit chiar o corespondenţă între acest enunţ şi teza
epistemologiei marxiste potrivit căreia “Practica este criteriul fundamental al adevărului”.
Cu tot sâmburele lui de adevăr, enunţul pragmatist este totuşi reductiv întrucât el pune semnul
identităţii (A = A) între adevăr (la care se adaugă şi alte valori, ca Binele, Frumosul...etc) şi
util. Enunţul poate fi corectat şi nuanţat în două sensuri, distincte dar corelate:
Mai întâi, sfera adevărului este mai largă decât sfera utilului şi în acest sens există adevăruri
care nu-şi pot adeveri (dovedi) utilitatea, nu numai deocamdată, ci probabil niciodată. Este
vorba în primul rând de marile teorii asociate cercetării fundamentale. Nu vedem cum şi-ar
putea dovedi cândva utilitatea – astfel decât prin consecinţele ei derivate – Teoria generalizată
a relativităţii (Einstein).
Apoi, vectorul relaţiei dintre utilitate şi adevăr trebuie să fie inversat, în sensul că o cunoştinţă
care este adevărată, poate deveni şi utilă (eficientă) dacă este tradusă (transpusă) în practică.
Spus pe scurt: sfera adevărului este mai largă decât sfera utilităţii, iar mişcarea lor se
petrece de la cunoaştere spre acţiune, nu invers, chiar dacă la un adevăr s-a ajuns şi
printr-o practică (experienţă) anterioară, de tipul “pre”.