Sunteți pe pagina 1din 11

CAPITOLUL II

ASPECTE TEORETICE CU PRIVIRE LA TRANSFERUL DE CĂLDURĂ

Transferul de căldură, unul din cele mai comune schimburi energetice, intervine în
mod natural între două sisteme aflate în contact direct sau indirect, caracterizate de
temperaturi diferite.
La baza studiului transferului de căldură se găsesc conceptele de „cantitate de
căldură” şi „diferenţă de temperatură”, acestea fiind definite în Principiile Termodinamicii, şi
anume:
- echivalenţa căldurii şi a lucrului mecanic ca forme particulare de energie (primul
principiu al Termodinamicii);
- măsura dezechilibrului termic relativ la douăsisteme prin diferenţa lor de
temperatură, valoarea acestei diferenţe caracterizând sensul şi intensitatea energiei calorice
transferate (principiul al doilea al Termodinamicii).
Se dezvoltă astfel o nouă disciplină, independentă, „Transferul Termic”, ce vine în
completarea Termodinamicii în forma clasică, aceasta prin neglijarea mecanismele de
schimb, limitându-se doar la studiul stărilor de echilibru.

Multe operatii din ingineria chimica si din alte domenii cum ar fi: incalzirea, racirea,
evaporarea, condensarea, uscarea, distilarea, rectificarea, cristalizarea si altele presupun
asigurarea unui anumit regim termic in utilajele in care se realizeaza aceste operatii si care
necesita introducerea, evacuarea sau pastrarea caldurii in aceste utilaje.
Fenomenele legate de caldura pot fi procesele de transformare a energiei – obiectul
termodinamicii sau procesele de schimb de caldura – obiectul transferului de caldura sau al
termocineticii.
Transferul de caldura este un capitol al ingineriei proceselor care cuprinde ansamblul
de consideratii fizice (teoretice si experimentale) si tehnice care au ca obiectiv explicarea
mecanismelor prin care se realizeaza transportul caldurii, cat si determinarea cantitativa a
caldurii transportate.
Transferul de caldura in interiorul unui corp sau de la un corp la altul este conditionat
de o diferenta de temperatura care reprezinta forta motoare sau potentialul procesului.
Conform principiului I al termodinamicii doua corpuri pot schimba intre ele caldura
pana la atingerea echilibrului termic, adica pana la egalarea temperaturilor corpurilor.
Principiul II al termodinamicii arata ca transformarile spontane in sisteme finite se
desfasoara in sensul cresterii entropiei sistemului (dS>0), ceea ce inseamna ca in astfel de
sisteme caldura trece spontan de la corpul mai cald la cel mai rece.

Se cunosc trei mecanisme de transmitere a caldurii:

 Transmiterea prin conducție, caracterizată prin lipsa mișcărilor macroscopice. Este


modul curent de transmitere a căldurii în corpurile solide și se bazează pe mișcările
moleculare.
 Transmiterea prin convecție, caracterizată prin existența mișcărilor macroscopice de
curgere. Este modul curent de transmitere a căldurii în corpurile lichide și gazoase,
inclusiv la limitele lor, la contactul cu alte faze. În funcție de natura mișcărilor
macroscopice convecția poate fi:
o Convecție liberă, caracterizată prin faptul că mișcările se fac sub acțiunea
forțelor arhimedice, determinate de diferențe de densitate.
o Convecție forțată, caracterizată prin faptul că mișcările se fac sub acțiunea
altor forțe.
 Transmiterea prin radiație, caracterizată prin transferul termic prin radiație
electromagnetică din gama infraroșu. Acest transfer se poate face in vid sau în medii
optice transparente la radiația infraroșie.[7]

2.1. Conducţia termică

Conducţia termică poate fi văzută ca transferul de energie de la particulele cu energie mai


ridicată,aparţinând corpului sau regiunii cu temperatură mai ridicată, către particulele cu
energie mai coborâtă, aparţinând corpului sau regiunii cu temperatură mai scăzută.
Transferul propriu zis se realizează prin interacţiunea dintre particule.
Mecanismul fizic al procesului de conducţie termică a fost redat considerându-se
modelul gazului macroscopic staţionar, prezentând un gradient de temperatură, situat între
două plăci de temperaturi diferite. [5]

Fig. 2.1. Mecanismul de conducţie termică sau transferul de energie prin difuzie
moleculară

Temperatura în orice punct din spaţiu este asociată cu energia cinetică a mişcării
haotice de translaţie, precum şi a mişcărilor de rotaţie internă şi de vibraţie a moleculelor de
gaz. Prin ciocnirile elastice între moleculele vecine se transferă energie cinetică din aproape
în aproape, de la moleculele cu energie mai mare la moleculele cu energie mai mică, în
modul acesta, macroscopic, transferul net de energie apărând în direcţia descreşterii
temperaturii.
La lichide – mecanismul fizic este mult asemănător - moleculele fiind mai apropiate
în spaţiu iar interacţiunile moleculare mai puternice şi mai frecvente.
La solide – conducţia este atribuită activităţii moleculare sub forma vibraţiei termice a
reţelei cristaline; ea este singurul mecanism de transfer de căldură caracteristic corpurilor
solide opace.
Legea fundamentală a transferului de energie termică prin conducţie a fost propusă în
1822 de FOURIER, fapt pentru care-i poartă numele. Există o relaţie liniară între densitatea
fluxului termic şi gradientul de temperatură: „în toate punctele unui mediu izotrop, densitatea
fluxului termic instantaneu este proporţională cu conductivitatea termică, λ, a mediului şi cu
gradientul de temperatură”. [5]
q = −λ∙ gradt (2.1)
Fig. 2.2. Legea lui Fourier

Forma cea mai simplă a legii lui Fourier este cea scrisă pentru cazul unui corp solid plan cu
proprietăţi constante,

∆t t1−t2
qs = λ =λ (2.2)
δ δ

ea putând fi frecvent utilizată în aprecierea transferului global de energie termică prin


conducţie, atunci când se cunosc diferenţa de temperatură dintre graniţele corpului studiat şi
dimensiunea corpului pe direcţia fluxului de căldură.

2.2. Radiaţia termică

Fie spontan, fie în cursul interacţiunilor mutuale, atomii, moleculele şi electronii liberi
ai corpurilor pot pierde o parte din energia lor cinetică prin emisie de radiaţie
electromagnetică. Reciproc, atunci când o anumită radiaţie este primită la suprafaţa unui
corp, o parte este absorbită de corp şi se regăseşte în energie cinetică a componentelor sale,
adică sub formă de căldură.
Radiaţia termică este modul de transfer de căldură în care energia este emisă de
corpuri având o temperatură finită, particularitatea principală fiind aceea că nu necesită
prezenţa unui mediu intermediar de transport – cel mai eficient transfer radiativ
desfăşurându-se în vid.
Fenomenul are dublu sens: un corp radiază energie, dar totodată absoarbe energia
emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare. La corpurile solide şi lichide, transformarea
energiei electromagnetice în energie termică are loc în straturile superficiale, iar la corpurile
gazoase în volum.
Energia câmpului de radiaţie este transportată sub formă de unde electromagnetice şi
provine din energia internă a materiei emiţătoare. Radiaţiile termice, cu lungime de undă
cuprinsă între 0,1 şi 100 μm, respectă aceleaşi legi ca şi radiaţiile luminoase: se propagă în
linie dreaptă, se reflectă, se refractă şi se absorb.
Legea de bază a transferului de căldură prin radiaţie a fost stabilită experimental de
Stefan în 1879 şi teoretic de Boltzmann în 1884, purtând astfel numele de „legea Stefan-
Boltzmann”.
Ea exprimă densitatea de flux termic maximă ce poate fi emisă de o suprafaţă,
suprafaţă numită corp negru:

qs=σ0T4 (2.3)
„densitatea de flux emisă pe unitatea de suprafaţă a unui corp negru este direct proporţională
cu puterea a patra a temperaturii absolute”.
Se introduce astfel constanta lui Stefan-Boltzmann, ca fiind σ0=5,67·10-8 [W/m2K4].
Este convenabil, uneori, să se exprime transferul de energie radiantă într-un mod
similar convecţiei:

qs,r = αr(Ts-Text) (2.4)

cu αr= ε σ0 (Ts+Text) (T4s+T4ext) - coeficient de transfer de căldură prin radiaţie, [W/m2K].

Coeficientul „ε” care intervine în relaţia de definiţie a coeficientului de transfer de


căldură prin radiaţie este numit emisivitate sau factor de emisie, acesta reprezentând cât de
eficientă este emisia suprafeţei comparativ cu un corp negru absolut, luând valori cuprinse
între 0 şi 1.

2.3. Convecţia termică:

Atunci când un fluid izoterm este în mişcare, el antrenează forţe de presiune şi de


frecare ce se pot percepe, parţial, vizual sau senzitiv. În curgerea anizotermă, mişcarea este
însoţită de transfer de căldură – fenomen numit convecţie termică sau termoconvecţie.
Pentru curgerile clasice se face o diferenţiere care are la bază cauza generatoare a curgerii şi
care are repercusiuni în întreaga structură:
- dacă mişcarea fluidului are origine mecanică – fenomenul este denumit „convecţie
forţată”;
- se poate întâmpla ca gradienţii de densitate generaţi în fluid de către gradientul de
temperatură să fie suficienţi de mari pentru ca acţiunea câmpului de gravitaţie să dea
naştere unei mişcări; originea fenomenului este de natură termică, putându-se vorbi de
„convecţie liberă” sau „naturală”;
- coexistenţa cauzelor mecanice şi termice conduc la apariţia regimului de „convecţie
mixtă”.
Legea de bază a transferului prin convecţie, propusă de NEWTON în 1701, permite
calculul densităţii de flux de căldură între un fluid şi o suprafaţă, de temperaturi tf, respectiv,
ts:

qs =α|ts − tf |=α |Ts –Tf| (2.5)

introducând un parametru de proporţionalitate, similar unei conductanţe termice, numit


„coeficient de convecţie” sau „conductanţă de film”.
Convecţia căldurii reprezintă mişcarea naturală a căldurii; acest tip de transfer se
aplică gazelor ori fluidelor. După cum sigur aţi observat în propria locuinţă, aerul cald, mai
puţin dens, are tendinţa de a se ridica, iar cel rece de a coborî. Acest principiu este ilustrat,
bunăoară, de funcţionarea unui cuptor, unde aerul este încălzit de arzător, pentru a urca apoi
în partea superioară a cuptorului, unde se răceşte, coboară iarăși, iar ciclul continuă până când
mâncarea este gata.
Fig. 2.3. Mişcarea aerului

Convecţia este cea care coordonează mişcarea unui lichid într-un ibric, de pildă. În
timp ce flacăra aragazului acţionează asupra fundului ibricului, apa se încălzeşte, agitaţia
internă devine vizibilă cu ochiul liber şi creşte în volum, în timp ce apa mai rece şi mai densă
de la suprafaţă coboară, urmând acelaşi ciclu pe care l-am descris mai sus în cazul aerului din
interiorul unui cuptor. [6]

Fig.2.4. Apa într-un vas încălzit

În convecția forțată deplasarea și amestecarea fluidului este rezultatul unei forțe


exterioare transmisă fluidului printr-un mijloc mecanic cum ar fi o pompă, un ventilator, un
agitator, etc.
În convecția liberă căldură este transferată cu fluidul care se deplasează că rezultat al
unei diferențe de densitate în masă fluidului, care apare că o consecință a unei diferențe de
temperatură.
În funcție de cauza care determină deplasarea fluidului, convecția poate fi liberă
(naturală) sau forțată. Altfel spus un fluid în mișcare transporta cu șine o cantitate de căldură.
Convecția este mecanismul de transfer în interiorul aceleiași faze sau între fază
diferite, care se realizează că efect al deplasării și amestecării macroscopice a fluidului
Convecția forțată asigurând viteze mai mari de deplasare a fluidului este mult mai
intensă decât convecția liberă. [6]
Tabelul 2.1. Sinteza proceselor de transfer de căldură

Mod transfer Mecanism fizic Ecuaţie caracteristică Proprietate de


transport introdusă

Conducţie Difuzie de energie prin Conductivitatea


mişcarea haotică a 𝑞⃗ = −𝜆 ∙ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑔𝑟𝑎𝑑𝑡 termică, 𝜆[w/mK]
particulelor

Convecţie Difuzie de energie prin q =α |Ts – Tf| ‚coeficient de


mişcarea haotică a convecţie” sau
particulelor si miscarea „conductanţă de film”
de ansamblu α, [W/m2K]
constanta lui Stefan-
Qs=𝜎0T4 Boltzmann
Energie transportata σ0=5,67⋅10-8 [W/m2K4]
Radiaţie sub forma de unde
electromagnetice coeficient de transfer
Qs,r=αr(Ts-Text) de căldură prin radiaţie
αr= ε σ0 (Ts+Text)
(T4s+T4ext)

2.4. Conductivitatea termică

În transferul de căldură, un rol important îl au proprietăţile termofizice ale materiei, ce pot


fi proprietăţi de transport (conductivitatea termică, λ, viscozitatea cinematică, ν, coeficientul
de difuziune, D) sau proprietăţi termodinamice (densitatea, ρ, căldura specifică, c).
Conductivitatea termică – este definită ca proprietate de transport ce indică eficienţa
transferului de energie prin procesul de conducţie (difuzie termică), ce depinde de structura
fizică a materiei şi, implicit, de starea de agregare a materiei.
Legea generală a lui Fourier formulată scalar sub forma:

∂t
𝑞𝑛 = −𝜆 ∂n (2.6)

defineşte conductivitatea termică ca fiind:


𝑞
𝜆 = ∂t 𝑛 (2.7)
⁄∂n

cu valoare mai mare la un solid decât la un lichid şi mai mare la un lichid decât la un gaz,
afirmaţie motivată în mare măsură de diferenţele în spaţiul intermolecular de la o stare de
agregare la alta.

- starea solidă
Un corp solid fiind format din electroni liberi şi din atomi legaţi într-un aranjament
periodic numit reţea, transferul de energie termică se realizează atât prin migraţia electronilor
liberi cât şi prin undele de vibraţie ale reţelei.
Conductivitatea termică poate fi astfel scrisă ca fiind suma a două componente: una
electronică λe şi o componentă de reţea, λr:

λ=λe+λr (2.8)

De regulă, pentru corpurile solide se preferă o relaţie liniară pentru λ ca fiind funcţie
de temperatură:

λ=λ0[1+β(t-t0)] [W/m·K] (2.9)

β fiind un coeficient de temperatură, caracteristic fiecărui material. [5]

Materialele refractare sunt rezistente la temperaturi ridicate, peste 500oC, putând fi


metalice sau nemetalice.
În cazul materialelor de construcţie, coeficientul de conductivitate termică λ depinde
destructura materialului, de densitate şi de modul de prelucrare.

- starea lichidă

Conductivitatea termică descreşte brusc la punctul de topire datorită degradării


structurii corpului solid şi a transferului fononic al căldurii prin oscilaţiile reţelei cristaline.
Explicarea procesului fizic al conducţiei termice prin lichide este mai puţin clară,
apreciindu-se o oarecare legătură între conductivitatea termică şi viteza sunetului în faza
lichidă (λ=f(clich)).
Una din formulele propuse pentru calculul conductivităţii termice în lichide este:

4/3
cp ρr
λ=A (2.10)
M1/3

unde:

cp – căldura specifică a lichidului la presiune constantă, kJ/kg·K;


ρr – densitatea relativă a lichidului (faţă de apă), kg/m3;
M – masa moleculară, kg/mol;
A – factor proporţional cu viteza de deplasare a undelor elastice în lichid.

- starea gazoasă

Pe baza teoriei cinetice a gazelor, pentru condiţii izentropice, de echilibru, conductivitatea


termică a gazelor este:

1
̅̅̅̅lc̅ v = ηcv
λ = ρw (2.11)
3

unde:

cv – căldura specifică la volum constant, kJ/kg·K;


η – viscozitatea dinamică, N·s/m2.
În realitate, gazele sunt tratate ca medii cu o comportare care diferă de condiţiile la
echilibru. [5]

Pentru a particulariza ecuaţiile diferenţiale ce descriu categorii largi de fenomene, se


procedează la alipirea de acestea a unui set de elemente descriptive specifice procesului
analizat – elemente numite condiţii de determinare univocă a procesului. Aceste condiţii pot
fi:
Condiţii geometrice – reprezentate de forma geometrică şi dimensiunile corpului în care
are loc procesul;
Condiţii fizice – stabilesc valorile proprietăţilor termofizice ale corpului precum şi
variaţia acestora în spaţiu sau funcţie de alt parametru. Acest tip de condiţii precizează, de
asemenea, variaţia în timp şi spaţiu a surselor interioare de căldură.
Condiţii iniţiale – se referă la distribuţia temperaturii în interiorul corpului la momentul
iniţial, τ=0.
Condiţiile la limită sau de contur – definesc legătura corpului considerat cu mediul
înconjurător.Determinarea univocă a distribuţiei de temperatură din corp implică precizarea a
două condiţii la limită, fapt impus de prezenţa derivatelor spaţiale de ordinul doi în ecuaţia
diferenţială a conducţiei.
- Condiţia la limită de primul tip (condiţia Dirichlet) – precizează distribuţia
temperaturii la suprafaţa corpului în fiecare moment de timp, τ .Caracteristică:
condiţie greu de realizat experimental dar, în general, cea mai implu de utilizat în
calculele teoretice.
- Condiţia la limită de al doilea tip (condiţia Neumann) – stabileşte valoarea fluxului
termic la suprafaţa corpului pentru orice moment de timp, τ.
- Condiţia la limită de al treilea tip (condiţia Fourier) – leagă transferul convectiv în
perete cu transferul convectiv în fluid printr-un coeficient de schimb. Ea se exprimă
prin egalitatea fluxurilor la interfaţă coeficientul de schimb fiind considerat cunoscut.
- Condiţia la limită de al patrulea tip (cuplajul conducţie-convecţie). Denumirea de
„condiţie de al patrulea tip” specifică simultan o generalizare şi o formulare fizică a
condiţiei de tipul al treilea, ceea ce conduce, firesc, la noţiunea de cuplaj între
conducţie şi convecţie. Faţă de condiţia la limită precedentă, când coeficientul de
schimb este fixat iar temperaturile ts şi t0 sunt considerate uniforme, în acest caz se
admite că temperatura ts şi coeficientul α sunt guvernate de structura curgerii, ceea ce
indică în particular dependenţa de coordonată. [5]

2.5. Ecuaţia generală diferenţială a conducţiei

Unul dintre obiectivele analizei transferului de căldură şi deci şi al studiului


conducţiei termice îl reprezintă determinarea câmpului de temperatură, fluxurile de căldură
putându-se mai apoi calcula aplicând legea lui Fourier.
Algoritmul de determinare a ecuaţiei diferenţiale a conducţiei se bazează pe aplicarea
legii conservării energiei pentru un element de volum infinitezimal. Mediul se consideră
solid, cu proprietăţi constante pe toate direcţiile, sursele interne de căldură fiind uniform
distribuite. Prin suprafeţele elementului de volum dV=dx·dy·dz are loc transfer de căldură
prin conducţie. Fluxurile termice normale pe suprafeţe au expresiile matematice date de legea
lui Fourier:
∂t ∂t ∂t
δQx = −λx 𝑑𝑦𝑑𝑧 [W] δQy = −λy 𝑑𝑥𝑑𝑧[W] δQz = −λz 𝑑𝑥𝑑𝑦 [W] (2.12)
∂x ∂y ∂z

cu λx, λy, λz coeficienţii de conductivitate termică pe direcţiile x, y, z, în [W/m·K]. [5]

Fig. 2.6. Conducţia termică printr-un element de volum elementar dV în coordonate


carteziene

Căldura primită de elementul de volum este:

∂t ∂t ∂t
δQ′ = δQ′x + δQ′y + δQ′z = −( λx 𝑑𝑦𝑑𝑧 + λy 𝑑𝑥𝑑𝑧+ λz 𝑑𝑥𝑑𝑦) (2.13)
∂x ∂y ∂z

Căldura cedată:

δQ′′ = δQ′′x + δQ′′y + δQ′′z (2.14)

2.6 Convecţia termică

Convecţia reprezintă modul de transfer de căldură sau masă între o suprafaţă şi un


fluid aflat în mişcare peste suprafaţa respectivă. Cel mai adesea interfaţa este între fluid şi
solid, existând însă şi situaţii când interfaţa este situată între două fluide.
Fluxul termic unitar de suprafaţă qs se exprimă prin legea de răcire a lui Newton sub
forma produsului între o proprietate a sistemului (α) şi forţa care generează procesul
(diferenţă de temperatură ↔ diferenţă de potenţial termic):
Definirea în acest mod simplist a unui mecanism de transfer în esenţă complicat
conferă coeficientului de transfer de căldură prin convecţie, α, proprietatea de a îngloba toţi
factorii care determină procesul.
Analog convecţiei termice, pentru convecţia masică fluxul masic unitar nA,s se
exprimă prin produsul dintre un coeficient şi forţa generatoare de transfer (diferenţă de
concentraţie):

nA,s= αm(CA,s-CA,f) (2.15)



coeficient de transfer de masă prin convecţie ce caracterizează sistemul din punct de vedere
dinamic.
Scopul studiului proceselor de convecţie → furnizarea de metode şi expresii de calcul
pentru fluxurile termice şi de masă, ceea ce implică cunoaşterea valorilor coeficienţilor de
convecţie α şi αm.
De obicei, se face distincţia a două forme ale fenomenului de convecţie:
- convecţie liberă (naturală) – mişcarea fluidului este datorată acţiunii simultane a
diferenţelor de temperatură care există în fluid şi a unui câmp de forţe masice;
- convecţie forţată – fluidul este pus în mişcare prin mijloace externe (pompe,
ventilatoare, vânt, etc.)
Transferul convectiv de energie termică se numeşte convecţie termică iar cel de masă,
convecţie masică. [5]
BIBLIOGRAFIE:

[5] Duinea Adelaida Mihaela – Transfer de caldura de masa- suport de curs


[6]-http://www.scientia.ro/fizica/termodinamica/74-transfer-caldura.html
[7]- https://ro.wikipedia.org/wiki/Transmiterea_c%C4%83ldurii#cite_note-M282-1