http://performante.

ro/sunt-parinte-ce-trebuie-sa-spun-si-sa-fac

Uneori părinții (în special cei aflați la primul lor copil) se întreabă: ce trebuie să spun, ce
trebuie să fac, cum trebuie să acționez pentru ca să fiu un părinte bun? Un prim îndemn pe care îl putem considera
important este să dovediți sinceritate, să încercați să eliminați stresul și să vă comportați natural. Nu numai
dumneavoastră învățați cum este „meseria” de părinte, ci și fiul/fiica învață cum este să fie copilul dumneavoastră. Vă
dezvoltați împreună, vă sprijiniți în această descoperire de sine și a celuilalt. Și nu trebuie să uitați: stresul este calea
cea mai sigură să ajungeți la situații problematice.
Dincolo de aceste elemente putem utiliza cu succes lista întocmită de Departamentul de educație – Statele Unite ale
Americii. Iată ce ne propune respectivul document ca roluri de care un părinte nu trebuie să uite:
 Trebuie să vă exprimați iubirea. Iubirea părinților pentru copiii lor trebuie să fie permanentă și exprimată
în fiecare ocazie. Copiii trebuie să știe (și să vadă!) că părinții lor îi iubesc, să fie siguri de asta. Acest lucru nu
înseamnă că părinții trebuie să iubească tot ce fac copiii lor: uneori copiii fac lucruri care îi supără pe părinți, iar
aceștia trebuie să acționeze, dar acest lucru nu exclude iubirea necondiționată acordată copilului în ansamblu.
 Trebuie să oferiți suport. Copiii trebuie să facă față unui set de probleme și obstacole care ar putea să le pară
părinților ca fiind minore. Totuși, lucrurile pot să fie diferite în viziunea copiilor și aceștia se așteaptă să
primească sprijin, laude și încurajări din partea părinților lor.
 Stabilirea limitelor. Copiii au nevoie de părinți care alături de ceilalți adulți din viața lor (bunici, profesori) să
ofere o supraveghere adaptată vârstei lor. Limitele sunt responsabile de siguranța fizică și emoțională a copiilor:
deci – chiar dacă la început copilul se poate supăra – nu trebuie să vă fie frică să stabiliți limite, este rolul
dumneavoastră!
 Trebuie să deveniți un model de rol. Copiii fac ceea ce văd la adulții care-i înconjoară (și în special la
părinții lor).
 Trebuie să le predați copiilor lecția responsabilității. Acest lucru începe prin sarcini punctuale: curățenia
în propria cameră, ajutor la treburile familiale și ajungând la o întreagă filozofie a responsabilității în care copilul
își acceptă și reflectă la consecințele pozitive sau negative ale comportamentului lui.
 Oferirea unui evantai larg de experiențe de viață. Părintele trebuie să fie cel care poate (și trebuie) să
deschidă o ușă spre noi interese, noi persoane și o nouă lume pentru copilul său. El trebuie să fie un ghid și un
sprijin în descoperirea de către copil a talentelor, a intereselor pe care acesta le are.
 Trebuie să trateze cu respect copilului. Să-i ofere încredere, să încerce să-i înțeleagă alegerile și interesele,
să fie empatic cu copilul.
O singură întrebare la finalul acestui articol: dacă analizați ultima lună din viața dumneavoastră și a copilului – câte
dintre aceste reguli au fost îndeplinite și câte au fost „ratate”. Ce puteți face pentru ca luna următoare să le includeți
pe toate în experiența dumneavoastră cotidiană?

1
În partea a doua a ghidului nostru sintetizăm următoarele idei importante pentru educația

copiilor (pe care le-am tratat pe larg în articolele publicate pe site în anul 2013):
 deși unii părinți cred că micuții lor au nevoie de dascăli autoritari (pentru disciplinare), în fapt este importantă o
atmosferă caldă și pozitivă. Acest lucru nu exclude fermitatea, dar excesul de autoritarism poate conduce la
dezvoltarea unui copil anxios. Mai mult, așa cum spune Owen (2008) severitatea se împarte în două tipuri:
negativă (o reacție conflictuală și agresivă a profesorului la orice comportament nepotrivit al elevului) și
pozitivă (cadrul didactic sancționează doar comportamentele considerate importante din punct de vedere
educațional).
 preluând ideile lui Ekman (2011) „minciunile dau naștere neîncrederii și pot distruge orice relație”. Iată de ce este
mai bine să îl investim pe cel mic cu încredere și cu respect (elemente care sunt deosebit de importante pentru
stima de sine și pentru dezvoltarea lui emoțională sănătoasă).
 uneori notele de la școală sunt afectate de „biasul de autoindulgență”. Acesta spune că dacă copilul are succes
toată lumea o să își atribuie această reușită (copilul pentru că este deștept, părintele pentru că a ajutat, profesorul
pentru că este un bun pedagog). În schimb, dacă micuțul nu are rezultate bune fiecare dintre actorii educaționali
o să dea vina pe ceilalți și nu o să își asume propria vină.
 nu trebuie să uităm că micuții noștri au o capacitate mare de imita ceea ce aud (și văd!), de a prelua, și de a
acționa pe baza a ceea ce aud în jurul lor. Iată de ce trebuie ca părinți să fim foarte atenți la mesajele pe care le
transmitem. Strack, Martin şi Stepper (apud Crisp, Turner, 2007) au realizat un experiment deosebit de
interesant. Ei au cerut unor subiecți să aprecieze gradul de umor din niște benzi desenate. Până acum nimic
spectaculos: însă participanții trebuiau să facă acest lucru ținând capătul unui creion în gură. Jumătate dintre
subiecți au fost instruiți să facă acest lucru cu dinții, celorlalți li s-a spus să țină capătul creionului cu buzele.
Rezultatele experimentului au arătat că participanții au apreciat diferit desenele arătate: cei care au ținut creionul
între dinți au apreciat că acestea sunt mult mai amuzante decât cei care au trebuit să realizeze sarcina ținând
creionul între buze. De ce? Când creionul era ținut în dinți era simulat un … zâmbet!
 temele pentru acasă a constituit subiectul pentru două articole care au devenit populare printre cititorii
performante.ro. Realitatea de la care am pornit este îngrijorătoare: conform lui Bennett și Kalish (2006) – într-
un studiu al Universității Michigan se atrăgea atenția asupra faptului că în S.U.A., datorită temelor pentru acasă,
copiii aveau în 2006 cu 12 ore mai puțin timp liber în fiecare săptămână decât în anul 1981. Printre elementele pe
care le-am evidențiat au fost: timpul (momentul zilei) și locul unde trebuie efectuate temele, durata desfășurării
lor și nivelul de supraveghere oferit de către părinți.
 de altfel până să vorbim de teme trebuie să „observăm” că micuțul nostru merge la școală. Trebuie să știm cum să
îl pregătim pentru ca totul să fie bine: elemente de organizare a timpului copilului (spre exemplu – rutina de
somn) și relația părinte-copil (încrederea, răbdarea, înțelegerea, oferirea unui mediu de viață care să ofere
securitate emoțională etc.)
 nu este însă suficient să acționăm doar acasă; când merge la școală copilul intră într-o comunitate în care colegii
lui „joacă” mai multe roluri: de prinț, de curtean, de subminator, de dușman prietenos și de furios. Părinții
trebuie să îi avertizeze pe copii în legătură cu modul în care acționează fiecare dintre aceștia și să le explice ce pot
să facă.

2
 analiza procesului de comunicare se poate face pe mai multe planuri. În interiorul unui articol am analizat efectul
placebo. Conform lui Zaltman (2007) unor pacienți la un cabinet stomatologic li s-a administrat un analgezic
placebo (substanța respectivă nu avea nici o virtute în a calma durerile). În cazul în care dentiștii nu știau că este
o minciună, ei erau credibili în fața pacienților și aceștia nu simțeau durerea. În schimb, în condiția în care
dentiștii știau că substanța respectivă nu este analgezic, chiar dacă își mințeau pacienții, comunicarea era
deficitară și efectul placebo nu mai apărea (pacienții simțeau durerea). În concluzie, să ne analizăm comunicarea
proprie: când îi cerem un lucru copilului credem în ceea ce spunem?
 mediul în care se dezvoltă copilul este foarte important. Kasof (Sternberg, 2005) a efectuat un experiment
interesant. El a evaluat creativitatea cerând unui grup de studenți să compună o poezie într-un mediu liniștit.
Ulterior, cercetătorul a cerut unei părți a acestui grup să compună o altă poezie în acest mediu iar celorlalți
studenți să facă același lucru într-un mediu perturbat de stimuli sonori. Concluzia experimentului a fost aceea că
zgomotele au capacitatea de a inhiba creativitatea, studenții care trebuiau să compună în mediul perturbat de
stimulii sonori având dificultăți în a realiza sarcina.
 tehnicile din domeniul vânzărilor pot să fie – de multe ori – utile și în parenting. Spre exemplu, dacă în locul
copilului contrapunem imaginea unui client căruia trebuie să îi vindem ceva cum am proceda? La fel de direct am
reacționa, la fel de duri și intransigenți? Sau am încerca să-l convingem că îi oferim o soluție bună pentru el și
afacerea lui? I-am spune clientului „cumpără, asta este datoria ta de client!” (așa cum suntem tentați să-i spunem
copilului „învață, asta este datoria ta!”). Nu credeți că merită și copilul nostru un efort pe care îl depunem față de
respectivul client pentru a-l face să simtă bine, să aprecieze ceea ce îi oferim, să creadă în ceea ce vrem noi să
creadă?
 Davidoff observa că în America copiii petrec mai mult de 30 de ore pe săptămână în fața televizorului. Și la noi
tendința este în această direcție, din păcate televizorul a devenit deja un al treilea părinte care „ocupă locul” lăsat
de faptul că părinții nu au atât de mult timp să se ocupe de copil pe cât acesta are nevoie. Conform ideilor lui
Premack putem utiliza acest motivator pentru a stimula comportamente pe care le dorim (cum este, în exemplul
de mai sus, cititul).
 cum îl putem face pe copil să fie mai motivat a fost subiectul unui articol interesant. Mai multe experimente
amuzante ne-au dat cheia acestei situații: Simons şi Levin (apud Ciccotti, 2007) au efectuat următorul studiu: un
cercetător oprea trecătorii pe stradă rugându-i să le dea indicaţii privitoare la modul în care puteau să ajungă la o
anumită adresă. În timp ce se întâmpla acest lucru, doi muncitori treceau printre cei doi cărând o uşă: în spatele
acesteia stătea ascunsă o altă persoană care îi lua locul primului experimentatorcare se ascundea după ușă
ieșind din raza vizuală a „victimei”. În acest mod, după ce doi muncitori treceau cu ușa, trecătorul se afla în față
cu o altă persoană decât aceea căreia începuseră să îi dea indicațiile. Cu toate acestea trecătorii dădeau
lămuriri în continuare fără să realizeze că persoana se schimbase! Concluzia articolului: Dacă îi dai copilului să
facă ceva care să-l absoarbă, să-i capteze toată atenția, atunci orice obligație nu mai este necesară.
În aceste două articole – Ghidul părintelui – anul 2013 (1 și 2) – am făcut o sinteză a ideilor care au stat la baza
articolelor din anul 2013 (a devenit deja o tradiție – și la începutul lui 2013 am făcut o sinteză similară pentru anul
2012). Am început un An Nou 2014. Un an întreg în care vă promitem și mai multe idei interesante și un sprijin
constant pentru educația copiilor (și elevilor) noștri.