CT-7

IMPORTANȚA IDENTIFICĂRII MEDICO-LEGALE A CADAVRELOR

SCHELETIZATE
1
Adelina Ioana Carabulea, 2Gheorghe Lazăr, 1Andreea Cămărăşan,
2
Dan Perju-Dumbravă, 1Carmen Corina Radu
1
Serviciul Judeţean de Medicină Legală, Oradea, Bihor, România
2
Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, România

Actualitatea temei
Întrucât în România, dar şi în unele ţări din Europa, noţiunile exacte de
identificare a cadavrelor scheletizate sunt sporadice sau prezentate ocazional, pentru
o mai bună înțelegere a acestui aspect, în această lucrare, autorii doresc a puncta
importanţa identificării medico-legale a cadavrelor scheletizate atât din punct de
vedere medico-legal, etic, umanitar cât și juridic.
Deşi numeroase metode de identificare au fost descoperite şi sunt aplicate în
epoca actuală, această activitate continuă a fi dificilă, uneori cu impedimente. În cele
ce urmează vom prezenta aceste metode; în consens vom dezbate această temă şi din
alte puncte de vedere cum ar fi cel de natură etică sau juridică.
Obiectivele lucrării
Stabilirea identităţii persoanei este unul dintre cele mai importante obiective
ale activităţii medico-legale. Potrivit studiilor de specialitate, identificarea conturează
şi defineşte o entitate ce deţine anumite caracteristici, prin care aceasta se
individualizează.
În cadrul acestui obiectiv vom analiza cele mai importante metode de
identificare a cadavrelor scheletizate. Rolul acestora este de a furniza informaţii
demografice cu privire la rasă, sex, vârsta şi talia persoanei decedate, dar şi
elementele unice ale identităţii. Printre acestea, modificări de ordin terapeutic,
leziuni patologice sau traumatice ale oaselor şi dinţilor, ori alte însuşiri individuale
ale morfologiei osoase.

70
 Material şi metode de cercetare

Identificarea medico-legală, ce presupune încadrarea într-o specie, precizarea

sexului, vârstei, taliei, concretizată prin metode de laborator dar şi prin coroborarea
datelor investigative, are un rol central în expertiza medico-legală, în cazul cadavrelor
scheletizate. Astfel, activitatea de identificare presupune participarea specialiştilor în
antropologie medico-legală, medici legişti, odonto-stomatologi, procurori şi experţi
criminalişti.
În practică, cazurile care presupun examinarea de rămăşiţe umane, sunt diferite
unul faţă de altul, însă rezolvarea acestora se face urmărind aceiaşi paşi.
Din punct de vedere medico-legal, analiza scheletală se realizează prin două
tipuri de metode, fiecare având un coeficient de eroare minimală, astfel datele
obţinute pot fi doar orientative, nefiind certe; Acestea sunt: metoda non-metrică sau
subiectivă – care determină caracteristicile osoase asociate unei anumite rase, vârste
sau sex şi metoda metrică sau obiectivă – care utilizează măsuratorile elementelor
osoase dintre punctele osteometrice bine definite, datele rezultate fiind introduse în
ecuaţii matematice, obţinându-se estimări cu privire la caracteristicile demografice
ale rămăşiţelor scheletale.
În mod principial, folosindu-ne de oase şi dinţi ca elemente comparative în
populaţia dată, care diferă ca formă şi dimensiuni, se definesc, de asemenea, două
tipuri de variabile. Acestea sunt măsurabile – variabile metrice şi non-metrice,
reprezentate de micile oscilaţii sau anomalii morfologice. Acestea pot fi consecinţa
următorilor factori: agenţi ontogenici sau de creştere – există variaţii scheletale atât
dimensionale cât şi morfologice pe baza cărora se poate estima vârsta rămăşiţelor
scheletale; dimorfismul sexual – manifestat sub forma unor dimensiuni scheletale
mai reduse la femei dar şi a unor diferenţe morfologice pe baza cărora se poate
determina apartenenţa la sex; al treilea punct central de variaţie este sugerat de
apartenenţa la un grup etnic sau diferenţele de rasă ale scheletului; ultimul factor care
ar mai putea contribui la identificare este variaţia individuală sau idiosincratică a
scheletelor – chiar şi la indivizii de aceeaşi vârstă, sex, rasă există alternanţe atât în
ceea ce priveşte dimensiunile cât şi forma oaselor.
Primul pas în identificarea cadavrelor scheletizate, este de a stabili dacă
elementul găsit este os sau alt material. Întrucât, oasele intacte sunt uşor de
recunoscut, se întâmpină probleme atunci când osul prezintă modificări de culoare
sau daca este calcinat. Apoi se stabileşte originea umană sau non-umană a osului,
care este facil de realizat dacă: scheletul este complet şi fragmentele osoase se găsesc
în poziţie anatomică, dacă prezintă ţesut moale sau fire de păr, dinţi sau lucrări
dentare. Se întâmpină dificultăţi atunci când se localizează oase separat, în sit
secundar sau sunt dispersate pe o rază vastă. Deopotrivă, un grad crescut de
fragmentare cu lipsa regiunilor pe baza cărora se identifică osul, împiedică realizarea
identificării cu rapiditate şi precizie.

71
 Fiindcă metodele pentru estimarea vârstei şi a taliei sunt dependente de sexul
rămăşiţelor scheletale, determinarea acestuia este o etapă deosebită, astfel încât
trebuie ţinut cont de locul unde acestea au fost descoperite şi pot fi găsite articole de
îmbrăcăminte care pot sugera sexul persoanei respective. Chiar dacă se găsesc
obiecte de vestimentaţie care susţin ipoteza iniţială, este obligatoriu determinarea
sexului pe fundamente antropologice. La originea metodelor de determinare pe
material osos stă dimorfismul sexual. Determinarea sexului la adulţi se poate realiza
în funcţie de caracterelor morfologice ale bazinului, ale craniului sau se mai pot
constitui pe baza oaselor lungi. De asemenea, s-au realizat studii recente care au
sugerat că sexul poate fi demonstrat şi prin măsurători la nivelul mandibulei.[6]
În practică, pentru identificare folosim măsurătorile antropometrice. Acestea se
exprimă în sistemul metric şi se efectuează între anumite repere anatomice localizate
pe os. Instrumentul cel mai des utilizat pentru efectuarea măsurătorilor craniene este
compasul antropometric.
Un alt obiectiv al activităţii îl reprezintă estimarea vârstei în momentul
decesului. Vârsta biologică este apreciată în funcţie de vârsta scheletală şi dentară, la
adult elementele cheie fiind modificările morfologice în anumite articulaţii unde
mişcările între oase sunt limitate sau absente şi modificări ale structurii oaselor o dată
cu înaintarea în vârstă. Metodele cele mai frecvent utilizate sunt în funcţie de
osificarea suturilor craniene prin examinarea porţiunii ectocraniene astfel încât, există
o posibilitate de a subestima vârsta. O alta metodă, relativ utilizată, este pe baza
examinării feţei simfizare a oaselor pubiene. Însă această metodă, pune probleme de
interpretare în cazul femeilor, deoarece naşterea pe cale naturală produce şanţuri
neregulate astfel încât această analiză devine neinterpretabilă. Estimări ale vârstei la
adult, se mai pot face prin analiza extremităţii sternale a coastelor, feţei auriculare a
osului iliac şi prin intermediul transformărilor degenerative osoase.
Estimarea taliei se realizează tinând cont de vârsta şi sexul rămăşiţelor
scheletale, pentru o mai bună acurateţe. Întocmai, estimarea pe baza oaselor lungi
ale membrelor inferioare este mai bună decat cea realizată pe oasele lungi de la
nivelul membrelor superioare. Talia, se poate estima, dar o acurateţe foarte scăzută, şi
pe baza ecuaţiilor matematice, pe fragmente sau pe regiuni particulare ale oaselor
lungi.
Estimarea rasei se realizează utilizând ca punct de reper craniul, îndeosebi
regiunea medio-facială. Din literatura de specialitate, se citează prezenţa a trei tipuri
de rase: caucazoidă, negroidă şi mongoloidă.
După estimarea sexului, taliei, vârstei şi a rasei, un alt obiectiv este definirea
unor elemente pe baza cărora se poate realiza identificarea. Aceste caracteristici pot
fi determinate de: modificări patologice, anomalii congenitale osoase, modificări
scheletale sub forma calusurilor post fractură sau prezenţa unor implanturi
chirurgicale şi ortopedice. Pentru a fi eficiente identificării, aceste caracteristici
individuale trebuie sa fi fost documentate medical în timpul vieţii.
Identificarea pe baza danturii şi lucrărilor dentare a cadavrelor scheletizate,
prezintă o deosebită importanţă, fiind de multe ori singura metodă prin care se poate

72
realiza sau exclude identificarea. Expertiza odontologică are ca obiective localizarea,
identificarea, documentarea structurilor anatomice dentare, a tratamentelor şi
restaurărilor dentare cu scopul identificării persoanei.
O varietate nouă, o constituie examinarea odontostomatologică comparativă,
care se efectuează în funcţie de caracteristicile individuale ale dinţilor, suportului
osos şi prezenţei lucrărilor dentare. Această metodă poate da rezultate afirmativ certe,
când se dovedeşte categoric că documentaţia antemortem şi postmortem concordă.
Amprenta genetică este un examen de laborator de rutină în ţările dezvoltate.
Aceasta se realizează prin aspiraţia ţesutului pulpar din dinte şi reprezintă o practică
curentă a geneticii judiciare.
Atunci când metodele de identificare individuală nu dau rezultate veritabile, se
poate realiza reconstrucţia cranio-facială, metodă prin care se dobândeşte înfăţişarea
persoanei în cauză, pornind de la suportul cranian peste care expertul conturează
faciesul.
Discuţii
Identificarea cadavrelor scheletizate este o operaţiune multidisciplinară,
complexă şi dificilă, care poate tinde spre succes numai dacă se realizează după un
plan riguros, bine stabilit în prealabil. Identificarea unui număr mare de rămăşiţe
scheletale, în principiu, nu diferă de indentificarea unui singur cadavru scheletizat,
datele ante-mortem şi cele post-mortem obţinute pentru comparare şi identificare,
fiind utilizate prin aceleaşi metode.
În acest sens, trebuie menţionată activitatea şi cooperarea cu alte departamente,
care pot oferi date investigative esenţiale, întrucât multe birouri medico-legale nu au
resurse fînanciare adecvate pentru a achiziţiona sau de a menţine echipamente de
logistică şi tehnologie adecvată, în scopul de a efectua o identificare stiinţifică.
Există situaţii, în care datorită mutilării sau fragmentării scheletului, nu se pot
obţine date precise postmortem prin simpla examinarea medico-legală. Aceste cazuri
se întâlnesc mai ales în situaţia în care asupra cadavrului acţionează animale de talie
mare care pot deforma sau fragmenta scheletul. În aceste situaţii, bineînteles,
identificarea certă poate fi realizată numai pe baza profilului genetic.
Referitor la elementele scheletale solitare ( fragmente de craniu, oase lungi ),
identificarea este dificilă în 5 din 10 cazuri, fapt demonstrat și în literatura de
specialitate, care relevă necesitatea promovării metodelor pentru identificarea
biologică, întrucât doar acestea pot demonstra cu veridicitate că fragmentele de oase
aparţin persoanei dispărute.
În procesul de identificare a cadavrelor sau a fragmentelor scheletale, medicul
legist deţine rolul central. Acesta, împreună cu echipa formată, au datoria de a fi
obiectivi, să folosească cele mai potrivite metode de identificare tinând cont de
caracteristicile rămăşiţelor umane şi să acţioneze stiinţific în baza legislaţiei; de
asemenea, trebuie să ţinem cont şi de obiceiurile socio-culturale şi religioase, de
simţul etic vis-à-vis de familia victimei. În acest sens, precizăm necesitatea existenţei
unei motivaţii morale de a acţiona în interesul decedatului, cu alte cuvinte de a

73
respecta integritatea şi demnitatea acestuia şi de a facilita condiţia de stres emoţional
extrem a familiei.
Concluzii
Având în vedere că, excluderea sau confirmarea identităţii persoanei se
bazează doar pe analiza semnelor certe, fără a fi luate în calcul aspectele structurale
îndoielnice, este necesar şi util, a colabora cu experți din domeniul medicinei legale,
antropologiei, criminalisticii şi poliției judiciare.
Necesitatea de metode medico-legale rapide şi cu acurateţe pentru identificarea
cadavrelor şi fragmentelor scheletizate rămâne în creştere, mai ales datorită
numărului ridicat de morţi subite şi suspecte în România dar şi în străinătate.

Bibliografie
1. American Board of Forensic Odontology. Diplomates Reference Manual,
2011.
2. C. Aioniţoaie, C. Pletea şi colab. Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi,
Bucureşti, 1992.
3. Beliş. V. editor, Tratat de medicină legală, Bucureşti, Ed. Medicală, 1995.
4. Carmen Corina Radu, Noțiuni introductive de bioetică în medicina legală,
Editura Universității din Oradea, 2015
5. C. Dogaroiu, Identificare persoanei în medicina legală.
URL: https://books.google.ro/books
6. E. F. Kranioti, J.G. Garcia-Donas, H. Langstaff, Sex estimation of the Greek
mandible with the aid of discriminant function analysis and posterior
probabilities, RJML, 2014.
7. Moraru I. editor, Medicină Legală, Bucureşti, Ed. Medicală, 1967.
8. Panaitescu V. Ionescu L. Noţiuni generale asupra identificării. În Beliş V.
editor, Tratat de medicină legală, Bucureşti, Ed. Medicală, 1995.
9. Perju-Dumbrava Dan,.Medicina Legala, Ed Argonaut, 2006
10. Thompson T. Black S. Human Identification, CRC Press, 2007.

74