Sunteți pe pagina 1din 8

Tema 3

Constantin cel Mare – ctitorul Imperiului creștin

1. Personalitatea lui Constantin cel Mare


Constantin cel Mare (275-337 d. Hr.) s-a născut la Naissus (Niš), ca fiu al generalului
Constantius Chlorus, membru al tetrarhiei și al Elenei. Abia ieșit din adolescență, el trăiește la
curtea lui Dioclețian, figura centrală a primei tetrarhii, pentru ca după retragerea acestuia de la
putere (305 d. Hr.) să se stabilească la reședința tatălui său, devenit august, la Augusta
Treverorum (Trier). În 306 d. Hr., la moartea tatălui său, Constantin a fost proclamat cezar de
armata din Occident. Raliat, mai întâi lui Maximian, cu a cărui fiică – Fausta – se căsătorește în
307, Constantin se alătură repede lui Galeriu, principala figură a tetrarhiei după retragerea lui
Dioclețian și luptă împotriva socrului său Maximian, declarat uzurpator, care este învins și
obligat să se sinucidă (310). În anii următori, Constantin luptă cu fiul lui Maximian și cumnatul
său Maxențiu, pe care l-a învins la Pons Milvius, lângă Roma, în 312.
După înlăturarea lui Maxențiu, învins în bătălia de la Pons Milvius (Podul Vulturului) la
28 octombrie 312, Constantin cel Mare a rămas singurul împărat în Occident, în timp ce în
Orient stăpânea cumnatul său Licinius, căsătorit cu sora sa Constanția. În anul 324, Constantin l-a
înfrânt pe Licinius în bătălia de la Chrysopolis, devenind unicul stăpân al Imperiului.
Domnia lui Constantin cel Mare are o importanță excepțională pentru istoria ulterioară a
Bizanțului. Opera lui Constantin cel Mare cuprinde trei capitole majore. În primul rînd,
Constantin desăvârșește opera reformatoare a lui Dioclețian, ce urmărea regenerarea statului
măcinat de criza veacului al III-lea și adus la un pas de prăbușire de ultimii împărați ai
principatului. Al doilea aspect al operei lui Constantin cel Mare este adoptarea creștinismului
drept religie oficială a Imperiului roman. Ultimul mare aspect al operei constantiniene a fost
transferul capitalei de la Roma la Constantinopol prin fondarea unei noi metropole imperiale.

2. Reformele lui Constantin cel Mare


Constantin cel Mare a continuat și a desăvârșit reformele lui Dioclețian. Constantin a pus
capăt tetrarhiei. Pentru o scurtă perioadă de timp, puterea imperială a fost împărțită între
Constantin cel Mare și Licinius. După înfrângerea lui Licinius, Constantin a devenit unicul
stăpân al imperiului, restabilind astfel monarhia ereditară. Împăratul ca și propaganda oficială
prin Eusebiu de Cezareea, apără superioritatea monarhiei ca formă de guvernare față de
poliarhie, aluzie evidentă la tetrarhie. Constantin și-a asociat la tron pe cei patru fii ai săi, cu
titlul de cezari. Pentru întărirea propriei autorități, el va reduce senatul la treapta de simplu
consiliu municipal.
1
În vârful piramidei birocratice se afla magister officiorum, principalul funcționar civil din
imperiu, în subordinele căruia se aflau arsenalele imperiale, poliția de stat, poșta imperială,
problemele civile ale armatei de frontieră (limitanei). El dispunea de un personal numeros, care
la mijlocul secolului al V-lea număra peste 1200 de funcționari, numai în jumătatea orientală a
statului roman. Alături de el, de o deosebită importanță în stat se bucura șeful cancelariei
(quaestor sacrii palatii), un adevărat ministru de justiție care elabora legile și semna novelele
imperiale alături de suveran. Administrația finanțelor avea două departamente distincte în frunte
cu doi comiți, comes sacrum largitionum și comes rerum privatarum, cel dintâi responsabil cu
finanțele publice, ultimul administrator al domeniului privat al împăratului, ambii având în
subordine numeroși funcționari în capitală și în provincii.
Constantin cel Mare a desăvârșit organizarea administrativă începută de către Dioclețian.
Astfel, între 318 și 326, Constantin a ridicat numărul provinciilor de la 101 la 117. Aceste
provincii au fost grupate în 14 dioceze. De asemenea, s-a menținut numărul de patru prefecturi:
Orientul, Illyricum, Italia și Gallia. Vechea distincție între provinciile senatoriale și cele
imperiale a fost suprimată. Întreaga administrație provincială a fost subordonată autorității unice
a împăratului.
În ceea ce privește organizarea armatei, Constantin a redus efectivul legiunilor la 1000
de soldați; el a primit barbari în armată, mai ales germani.
Constantin cel Mare a întreprins o serie de reforme social-economice. Una dintre cele
mai importante urmări ale crizei secolului al III-lea a fost abandonarea de către micii producători
a terenurilor agricole, în condițiile fiscalității excesive și anarhiei politice interne, fenomene ce
au provocat scăderea catastrofală a suprafeței cultivate și apariția în imperiu a unor vaste terenuri
pustii (agri deserti). Pentru repunerea în valoare a pământurilor abandonate, statul acordă micilor
producători importante avantaje cum ar fi scutirile fiscale, dreptul de proprietate în schimbul
unor redevențe scăzute. Mult mai importantă pentru consecințele ei în viața social-economică a
imperiului a fost legarea micului producător de profesie. Printr-un decret din 332, colonul este
legat de pământ (adscriptus glebae), dar păstrează libertatea juridică. Precizăm că colonul era
țăranul care lucra în arendă un lot dintr-un mare domeniu particular. La oraș, meșteșugarul și
negustorul, integrați în corporații (collegia), sunt legați de meseriile pe care le exercită. Ei sunt
făcuți responsabili cu bunurile lor de desfășurarea activității.
Constantin cel Mare a introdus un nou impozit. El a supus pe meșteșugari și comercianți
la impozitul auri lustralis collatio (chrysargyrion), achitat în aur și argint. Constantin cel Mare a
introdus un nou sistem monetar care va rămâne în vigoare până la sfârșitul statului bizantin și
care avea la bază moneda de aur denumită solidus (în greacă nomisma) cu titlul teoretic de 24
karate și cu o greutate de aproximativ 4,50 grame, adică 1/72 dintr-o livră romană (329 grame).
2
Secole de-a rândul nomisma și-a menținut titlul ridicat, fiind etalonul aur al lumii medievale.
Abia către sfârșitul secolului al XI-lea titlul monedei se prăbușește, ajungând la 8 karate. Însă
reforma lui Alexios Comnenul a salvat titlul și prestigiul nomismei. După reforma monetară a lui
Alexios Comnenul, moneda bizantină se va numi hyperperos. Noua monedă hyperperos
păstrează toate caracteristicile vechii nomisme constantiniene.
Reformele lui Dioclețian și Constantin cel Mare au avut efecte divergente în cele două
jumătăți ale imperiului. În Occident, ele au grăbit declinul economiei monetare și procesul de
ruralizare al societății. În schimb, în Orient reformele au reușit să stăvilească fenomenele de
criză și să dea o nouă vigoare statului.

3. Problema convertirii lui Constantin cel Mare la creștinism


Al doilea aspect al operei lui Constantin cel Mare este adoptarea creștinismului drept
religie oficială a Imperiului roman. O primă problemă importantă o constituie convertirea lui
Constantin cel Mare la creștinism. Convertirea la creștinism a lui Constantin trebuie înțeleasă
ca un proces care se desfășoară în timp, ea nefiind totală de la început. Chiar dacă nu poate fi
cunoscută evoluția religioasă a împăratului în intimitatea ei, se poate afirma că Constantin
odată declarat în favoarea creștinismului, a progresat continuu, ajungând ca de la lupta cu
Maxențiu (312) și până la botez (337) să se apropie tot mai mult de creștinism, fiind pătruns și
influențat de el.
Cert este că, înainte de 312 d. Hr., Constantin era adeptul cultului soarelui (Sol invictus
– Soarele nebiruit). În ajunul confruntării cu Maxențiu din 312 în viața lui Constantin s-a
produs o schimbare fundamentală. Istoricul Eusebiu de Cezareea (în lucrarea Vita
Constantini) și apologetul Lactanțiu (în De mortibus persecutorum) ne relatează celebra
viziune a lui Constantin din ajunul confruntării sale cu Maxențiu de la Pons Milvius (Podul
Vulturului) din 28 octombrie 312. Constantin a văzut pe cer în plină zi o cruce strălucitoare,
deasupra soarelui, înconjurată de inscripția: „cu acest semn vei învinge!”. În timpul nopții,
Hristos însuși i s-a arătat lui Constantin în somn cu semnul crucii, văzut pe cer în ziua
anterioară, cerându-i să-l pună pe steagurile de luptă ca semn protector. A doua zi, Constantin
a confecționat un steag cu monograma lui Hristos, numit labarum pe care l-a purtat în luptă.
Evenimentul relatat de către cei doi autori constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui
Constantin. Unii istorici pun la îndoială veridicitatea informațiilor transmise de către cei doi
autori, mai ales a informației furnizate de către Eusebius de Cezareea. Între argumentele pe
care cei dintâi le aduc ar fi și faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de către
Eusebius în lucrarea sa Istoria bisericească, scrisă în 324 d. Hr.; or dacă acest eveniment ar fi
avut loc, el nu ar fi fost trecut cu vederea. Deci ar putea fi vorba de o interpolare mai târzie în
3
Vita Constantini. Însă trebuie să se țină cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real,
chiar dacă el a cunoscut și unele înfloriri. Despre acest eveniment Eusebiu de Cezareea
vorbește și în discursul său festiv ținut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin.
Relevantă în această privință este și comportarea lui Constantin cel Mare de după acest
eveniment; el nu a repudiat toată moștenirea păgână, ci a continuat să fie un adept al cultului
soarelui. Însă, împăratul va înclina din ce în ce mai mult spre creștinism și dovada cea mai
clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după
instrucțiunile sale, trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a
făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa
convertire, cel puțin momentul din care el a devenit protectorul creștinilor.
Desigur că convertirea lui Constantin poate să fi fost influențată de familie. Se știe că
Constantius Chlorus era tolerant cu creștinii, iar mama sa Elena se presupune că se
încreștinase. Poate că convertirea lui Constantin a fost influențată de sfârșitul lui Galerius și în
general al împăraților persecutori. Convertirea lui Constantin a fost reală și benefică pentru
creștinism, precum rezultă și din politica sa religioasă.

4. Politica religioasă a lui Constantin cel Mare


În primăvara anului 311 d. Hr., Galeriu s-a îmbolnăvit foarte grav. În această stare de
disperare, cu acordul lui Constantin cel Mare și Liciniu, el a dat la 30 aprilie 311 la Serdica
(Sofia) un edict de toleranță în favoarea creștinilor. În schimbul iertării acordate, creștinii erau
datori să se roage Dumnezeului lor pentru însănătoșirea sa, treburile publice urmând să se
desfășoare în bună rânduială, ei putând trăi netulburați în căminele lor (Eusebiu de Cezareea,
Istoria bisericească, VIII, 17, 3-10; Lactanțiu, Despre morțile persecutorilor, 34). Acest edict
punea capăt temporar persecuțiilor. El a fost primit cu mare bucurie de către creștini, cei
condamnați putând să se reîntoarcă la casele lor.
La câteva luni după înfrângerea lui Maxențiu în bătălia de la Pons Milvius, în ianuarie
313, Constantin s-a întâlnit cu Licinius la Mediolanum, cu ocazia căsătoriei surorii sale
vitrege Constantia cu Licinius. Cu această ocazie, cei doi auguști au publicat edictul de
toleranță de la Mediolanum prin care s-a acordat libertatea de cult creștinilor. Acest act de
toleranță de la Mediolanum acorda libertate creștinilor și restituia bunurile confiscate; de
asemenea, prin edict Biserica era recunoscută drept o instituție organizată, susținută prin
interesul împăratului pentru religia creștină. Astfel, creștinismul devenea din religio illicita
(religie nepermisă) o religio licita (religie permisă), protejată și favorizată. Chiar dacă unii
istorici și cercetători încearcă să fundamenteze atitudinea favorabilă a împăratului față de
creștini pe interese politice și militare, realitatea este însă alta, și anume că el aprecia în mod
4
deosebit moralitatea lor și nu sprijinul lor militar; de altfel, numărul soldaților creștini din
trupele occidentale era foarte redus.
La scurtă vreme după emiterea edictului de toleranță, prin alte acte normative,
Constantin scutea clerul creștin de obligația grea și costisitoare a prestațiilor urbane (munera).
Împăratul le-a acordat clericilor subvenții importante, dându-le astfel posibilitatea de a se
ocupa numai cu slujirea bisericească.
Constantin a acordat episcopilor puteri judiciare. El a înlăturat din procedura penală
anumite pedepse care contraveneau spiritului creștin: răstignirea, zdrobirea picioarelor,
stigmatizarea. S-a îmbunătățit regimul din închisori și s-a favorizat eliberarea sclavilor,
Biserica, prin slujitorii ei, având dreptul de a-i proclama liberi în fața credincioșilor. S-a întărit
asistența socială și au fost evitate luptele de gladiatori. Au fost luate măsuri pentru protejarea
familiei și creșterea moralității.
Începând din anul 321 s-a generalizat Duminica ca zi de sărbătoare pentru toți
cetățenii imperiului. Doar țăranii, majoritatea păgâni, mai lucrau în această zi la strângerea
recoltei. În schimb, soldații erau obligați să participe la slujbe.
Încă din 314 sau după alți istorici, începând din 317 s-au emis monede cu monograma
creștină, iar după înlăturarea lui Licinius (324), emblemele păgâne încep să dispară. Pe
monedele emise de către Constantin se constată renunțarea la referințele care privesc cultul
solar și înlocuirea titlului de invictus legat de acesta din urmă prin titlul de victor.
Constantin a tolerat mai departe cultul păgân, însă l-a limitat prin anumite măsuri
restrictive. Cultul împăratului menține doar simbolismul politic, ca semn al unității și puterii
imperiului, însă sensul religios dispare: templele cu statuile împăratului devin localuri
publice, fără sacrificii, fără statui, iar cultele împletite cu imoralitatea și înșelătoria au fost
interzise. Constantin a luat și o serie de decizii antipăgâne cum ar fi: demolarea a trei renumite
temple unde se practica prostituția sacră. Între 331 și 336 împăratul a confiscat tezaurele,
statuile și terenurile templelor necreștine; cu puțin timp înainte de moartea sa, Constantin a
interzis sacrificiile cu scop divinatoriu. În ciuda distrugerii câtorva temple și a interzicerii
prostituției sacre, exercitarea religiei păgâne a rămas autorizată; ritualurile și construcțiile
păgâne vor continua să fie întreținute de către stat și susținute de acesta. Totuși, favoarea
personală manifestată de împărat față de creștini și mai ales legislația elaborată de către
împărat în favoarea Bisericii vor juca fără îndoială un rol important în răspândirea
creștinismului în societate. Constantin și-a menținut titlul păgân de pontifex maximus, nu
pentru că nu era convins de creștinism, ci pentru că acest titlu îi conferea autoritate în fața
păgânilor.

5
Familia imperială (împăratul, mama sa Elena, soția sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica
sa Constantina) acorda sprijin moral, dar mai ales material pentru refacerea bisericilor stricate
sau pentru construirea altora mai mari. O serie de biserici impunătoare au fost construite la
Ierusalim (basilica Sfântului Mormânt consacrată de Constantin în 335), Bethleem, Antiohia,
Roma (basilica de la Lateran și basilica Sfântul Petru), Tyr, Nicomedia precum și în alte
orașe. Unele edificii și temple păgâne, acolo unde numărul creștinilor era preponderent, erau
puse în slujba Bisericii. De pildă la Roma, palatul imperial Lateran a fost cedat episcopului.
Dorința împăratului de a proteja creștinismul s-a concretizat și în construirea unei noi
capitale imperiale creștine. În timp ce Dioclețian a stabilit o nouă capitală la Nicomedia,
Constantin cel Mare a părăsit complet Roma veche și a construit pe Bosfor un oraș nou,
împodobit nu cu temple păgâne ci cu biserici și edificii creștine, pe care l-a inaugurat la 11
mai 330, dându-i numele de Constantinopol.
În 325, împăratul Constantin cel Mare a convocat și a prezidat Sinodul I Ecumenic de
la Niceea. Prin aceasta se urmărea întărirea unității Bisericii, care asigura și rezistența
imperiului, ceea ce a făcut ca în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395) creștinismul
să fie declarat religie de stat, iar Ortodoxia, credința oficială a imperiului. Astfel, vechiul
Imperiu roman păgân a devenit creștin.
Împăratul Constantin cel Mare a fost botezat în palatul său de la Ancyrona, aproape de
Nicomidia, de către episcopul semiarian Eusebiu al Nicomidiei în mai 337. Împăratul a murit
în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în Biserica Sfinții Apostoli din
Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale și pentru sprijinul acorat creștinilor este
prăznuit împreună cu mama sa Elena la 21 mai cu atributul de Cel întocmai cu Apostolii.

5. Întemeierea Constantinopolului
Ultimul mare aspect al operei constantiniene a fost transferul capitalei de la Roma la
Constantinopol prin fondarea unei noi metropole imperiale. Marele merit al lui Constantin cel
Mare a fost acela de a întemeia Constantinopolul. Rațiuni de ordin economic, strategic și politic
explică mutarea capitalei la Constantinopol. Încă din cursul secolului al III-lea, criza statului
roman lăsa să se întrevadă o profundă transformare în economia lumii mediteraneene: deplasarea
centrului de greutate al vieții economice și demografice a Imperiului din jumătatea sa occidentală
în Orient. În timp ce economia din provinciile occidentale decade, dobândind un tot mai
pronunțat caracter agrar, proces grăbit și de marile migrații, în regiunile orientale viața urbană
rămâne prosperă în metropolele foarte populate de pe fațada mediteraneeană, în Egipt, Palestina,
Siria și Asia Mică. În noua conjunctură economică, țărmul Bosforului, unde avea să fie ridicată
noua metropolă, deținea o poziție de adevărată punte între Europa și Asia, unde se încrucișau
6
două mari axe de comunicație, una verticală, Pont-Marea Mediterană, alta orizontală, Europa-
Asia Mică, și mai departe, China și Oceanul Indian.
Din punct de vedere strategic, noua capitală avea să se dovedească mai aptă să facă
față celor două primejdii grave cu care se confrunta imperiul la începutul secolului al IV-lea –
goții, la Dunărea de Jos și perșii, pe Eufrat – datorită apropierii sale față de cele două teatre de
operațiuni militare. Așadar, problemele militare erau mai presante în Orient (parții, turcii
selgiucizi, sassanizii, goții).
De asemenea, considerente de ordin politic, legate de declinul general al Italiei, în care
Roma era pe cale să devină un „oraș mort”, au avut greutatea lor în opțiunea lui Constantin.
Lucrările de construcție ale noii capitale durează din 324 până în 330. Orașul va fi
închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării sale s-a săvârșit
o slujbă în Biserica Sfânta Irina, în timp ce populația păgână se ruga pentru prosperitatea
orașului în templele autorizate să le folosească.
Constantin dorea să populeze orașul cu 100000 de locuitori. Scutirile de impozite și
distribuirile gratuite de grâne, după modelul vechii Rome, explică afluxul de populație din
provinciile balcanice și asiatice, cu deosebire din Tracia și Asia Mică; astfel Constantinopolul
va număra 100000 de locuitori către 380, aproape 250000 la 430 și probabil, 500000 de
locuitori un secol mai târziu, sub Iustinian. La începutul secolului al V-lea, zidurile construite
de Constantin care delimitau o suprafață de 750 ha, se vor dovedi prea strâmte. Teodosie al II-
lea va dubla suprafața acestuia care va ajunge la 1450 ha. O nouă extindere a orașului a avut
loc în secolul al VII-lea.

6. Ideologia politică bizantină


Doctrina politică bizantină este rodul unei lungi evoluții a concepțiilor politico-
filosofice din Orient și din lumea greco-romană. La fundamentarea acesteia au contribuit
filosofii stoici din epoca elenistică și romană, gânditorii neoplatonicieni din secolele II-IV și
teoreticienii creștini. Ultimii s-au substituit înaintașilor lor, nu înainte de a prelua esențialul
din teoriile lor politice. Ei au pus bazele unei noi teologii imperiale. Creatorii noii ideologii
imperiale creștine au fost Eusebiu de Cezareea și părinții Bisericii răsăritene.
Potrivit doctrinei politice bizantine, fundamentată încă de la întemeierea
Constantinopolului (330), împăratul era considerat singurul conducător legitim, alesul
divinităţii şi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. „Potrivit aceleiaşi doctrine, imperiul
este emanaţia divinităţii înseşi, şi are pe pământ o misiune providenţială, care constă în a
supune toate popoarele universului şi a le impune credinţa creştină. În virtutea acestei

7
doctrine, imperiul, care reprezenta proiecţia terestră a împărăţiei cereşti, nu putea fi decât unic
şi universal”.
La fel ca imperiul, puterea imperială este considerată de origine sacră, iar persoana
care o exercită, împăratul este alesul divinității, fapt care îl situează deasupra oamenilor. În
virtutea acestui fapt împăratul este egalul apostolilor. Autoritatea împăratului asupra Bisericii
derivă din doctrina imperială bizantină fundamentată încă de la întemeierea
Constantinopolului. În calitatea sa de ales al divinității și reprezentant al lui Dumnezeu pe
pământ, basileul bizantin era îndreptățit să controleze atât treburile temporale, cât și cele
spirituale. Potrivit afirmațiilor lui Eusebiu de Cezareea din Vita Constantini, Constantin cel
Mare s-ar fi considerat el însuși ca un episcop al celor din afară (episkopos ton ektos) sau
episcop comun (koinos episkopos). Împăratul își manifestă rolul de episcop al celor din afară
convocând sinoade și ratificând hotărârile lor, stabilind cadrul legal al vieții busericești și
asigurând misiunea Bisericii dincolo de granițele imperiului. Începând cu Constantin cel
Mare, împărații dețin președenția sinoadelor ecumenice.
În epoca lui Constantin cel Mare s-au pus bazele relației dintre stat și Biserică.
Biserica și religia erau considerate ca un instrument și un mijloc pentru realizarea scopurilor
împăratului și a unității politice a Imperiului. Relațiile dintre Biserică și stat au fost calificate
de către istorici prin termenii de cezaropapism (implicarea arbitrară a statului în problemele
Bisericii) sau papocezarism (intervenția arbitrară a Bisericii în treburile statului).