Universitatea ''Dunarea de Jos Galaţi" Facultatea de Inginerie Master Anul II:

Materiale Avansate si Tehnologii Inovative

PROIECT
MATERIALE POLIMORFICE FUNCȚIONALE
- semestrul I -

MATERIALE POLIMERICE UTILIZATE ÎN MEDICINĂ

PENTRU PROTEZE

Indrumator: Masterand:

Prof. dr. ing. Potecasu Florentina Gheorghe Rita

1
 CUPRINS:

1. Notiuni fundamentale…………………………………………………………………. 3

2. Clasificarea biomateriale…………………………………………………………….. 4

2.1 Biomateriale polimerice…………………………………………………………… 6

2.1.1 Polimeri biodegradabili……………………………………………………. 6

2.1.2 Polimeri sintetici utilizaţi ca biomateriale…………………………….…… 8

3. Biocompatibilitatea materialelor cu organismul uman …………………………….… 19

2
 BIOMATERIALE ȘI BIOCOMPATIBILITATEA ACESTORA CU
ORGANISMUL UMAN

1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE

Ştiinţa biomaterialelor este „ştiinţa care se ocupă cu interacţiunile dintre organismele vii şi
materiale”, iar biomaterialele ca fiind „orice substanţă sau combinaţie de substanţă, de origine
naturală sau sintetică, care poate fi folosită pe o perioadă de timp bine determinată, ca un întreg sau
ca o parte componentă a unui sistem care tratează, grăbeşte, sau înlocuieşte un ţesut, organ sau o
funcţie a organismului uman”(Williams 1992).
Ortopedia, chirurgia estetica, oftamologia, chirurgia maxio-facială, cardiologia, urologia si
neurologia şi practic toate specialităţile medicale nu numără mai puţin de 400 de produse diferite şi
10% din activităţile medicale necesită utilizarea de biomateriale în scopuri de: diagnosticare,
prevenţie şi terapie (figura 1).
Din categoria biomaterialelor folosite pentru realizarea implanturilor şi a dispozitivelor
medicale fac parte următoarele materiale: polimerii, metalele, ceramicele şi compozitele.

Figura 1 Aplicaţii ale biomaterialelor în medicină.

3
 2. CLASIFICAREA BIOMATERIALELOR

Există trei tipuri de biomateriale ce se disting după interacţiunea lor cu mediul biologic:
 materiale bioinerte,
 materialele bioabsorbante,
 materiale bioactive.

Materialele bioinerte cum ar fi titanul, tantalul, polietilena şi alumina, expun o foarte mică
interacţiune chimică cu ţesuturile adiacente. Ţesuturile pot adera la suprafaţa acestor materiale
inerte fie prin creşterea acestora în microneregularităţile suprafeţei (osteointegrare) fie prin folosirea
de adeziv special (acrilat). Pe termen lung, acesta din urmă nu este modul ideal de fixare a
implanturilor, de regulă cele ortopedice şi stomatologice. Cu toate acestea, multe din implanturile
polimerice sunt considerate a fi sigure şi eficace pe o perioadă cuprinsă între câteva luni şi câţiva
ani. Reacţia biologică este inevitabilă, dar este compensată de modul de proiectare a implanturilor.
Materialele bioabsorbante cum ar fi fosfatul tricalcic, acidul copolimeric polilactic-poliglicolic,
chiar şi unele metale, sunt astfel concepute încât acestea să poată fi uşor absorbite de organism şi
înlocuite de ţesuturile adiacente (ţesutul osos sau pielea). Acest tip de materiale sunt folosite în
cazul transportului de medicamente sau în cazul structurilor implantabile biodegradabile cum ar fi
aţa chirurgicală.
Din categoria materialele bioactive fac parte materialele sticloase, ceramicele, combinaţiile ale
materialelor sticloase cu ceramicele şi hidroxiapatita care conţine oxizi de silicon (SiO2), sodiu
(NaO2), calciu (CaO), fosfor (P2O5) şi alţi constituenţi de materiale care ajută la formarea de legături
chimice cu ţesutul osos. Aceste materiale sunt bioactive datorită legăturilor pe care acestea le
realizează în timp cu ţesutul osos şi în unele cazuri cu ţesutul moale. În particular, are loc o reacţie
de schimb de ioni între materialul bioactiv şi lichidele corpului, prin care particule de material
difuză în lichid şi viceversa, rezultând în timp, un strat biologic activ de fosfat de calciu, care este
chimic şi cristalografic echivalent cu structura osoasă. De asemenea, materialele bioactive par să fie
răspunsul ideal în cazul fixării oaselor în urma fracturilor, dar nu sunt potrivite în cazul
implanturilor de articulaţii, acolo unde gradul de frecare dintre materialele în contact este foarte
mare.
În funcţie de natura biomaterialelor întâlnim:
 biomateriale naturale (materiale biologice):
- organice,
- anorganice;
 biomateriale sintetice:
- metalele,
4
 - polimerii,
- ceramicele,
- compozitele.

În ultima decadă se pune tot mai mult accent pe înlocuirea materialelor sintetice utilizate în
medicina umană şi veterinară cu materiale biosintetice (bioartificiale). Aceste materiale conţin cel
puţin o componentă naturală care are scopul de a mări gradul de biocompatibilitate al materialului
respectiv şi de a grăbi procesul de vindecare.
Componenta naturală a materialelor bioartificiale poate fi o proteină (colagen, fibronectina,
elastina), un polizaharid din clasa glicozaminoglicanilor (condroitin sulfat, heparină, heparan sulfat,
acid hialuronic), o secvenţă peptidică cu rol în recunoaşterea celulară sau în procesul de adeziune.
Aceste componente sunt cel mai adesea macromolecule ale matricei extracelulare ale ţesuturilor cu
care materialele intră în contact şi care sunt implicate în procesele de vindecare.

2.1 Biomateriale polimerice

POLIMER, sau Macromolecula greaca: poli - mult, meros - parte

Molecule mari, cu greutate moleculara > 104
Clsificare polimeri:
- in functie de natura elementelor:
 organici [-CH2-CH2-]n – polietilena
 anorganici [-N=P(X)2-]n – polifosfazene
 micsti (elementorganici)
- in functie de origine:
 naturali (biopolimeri)
 sintetici
 artificiali.

CH2OR CH2OR CH2OR

O O H O
H H
H O H O H O
OH H OH H OH H
HO H H H
H OR H OR H OR
n

R: H celuloza
O H
R: C N ; CH2 CH3 ; CO O CH3; CO O C 2H5; OS CH3
CH2 C OH; PO3H; NO2; OS CH3;
O

CH3
CH2 C n
C O
OCH3

Polimetacrilat de metil

5
 Cateva dintre principalele utilizari a polimerilor, in diferite domenii medicale:
- in domeniul ordopediei: proteze interne permanente (de reconstructie), proteze resorbabile
(din polimeri bioresorbabili), diferite elemente de sutura si cimenturi pentru fixarea protezelor,
inlocuirea articulatiilor cartilaginoase, drenuri chirurgicale, instrumentar chirurgical divers;
- in domeniul medicinei recuperatorii: membrane extracorporale, membrane bioactive (de
eliberare controlata), celule artificiale, proteze externe;
- in domeniul oftalmologiei: lentile de contact, lentile intraoculare, cornee artificiala;
- in domeniul cardiologiei: valvule mitrale pentru inima, grefe vasculara artificiala;
- in domeniul dentar: implanturi dentare, material de amprentare si cimenturi dentare,
instrumentar dentar;
- in domeniul chirurgiei estetice: implanturi, elemente de sutura bioresorbabile;
- alte aplicatii medicale: linii de perfuzie, dispozitive de cateterizare, dispozitive pentru caile
respiratorii, caile digestive si caile urinare;
- in domeniul farmaceutic: excipienti pentru diferite forme de administrare medicamentoasa,
sisteme cu eliberare retard de medicament, sisteme vectoare de eliberare controlata a substantelor
active, baza pentru emulsii, paste, colire, recipiente diverse de conditionare a medicamentelor;
- in domeniul cosmetic: baza pentru emulsii si creme cosmetice, sisteme complexe de peeling
chimic sau mecanic.
Polimerii sunt cele mai folosite materiale în cadrul aplicaţiilor medicale (tabelul 1). Aceste
materiale pot fi folosite în realizarea de dispozitive cardiovasculare (grefe vasculare, valve
artificiale ale inimii), implanturi mamare, lentile de contact, lentile intraoculare, învelişuri pentru
medicamente, aţe chirurgicale, adezivi şi substituenţi pentru sânge.
Polimerii sunt materiale organice, alcătuiţi dintr-un număr mare de macromolecule, care de fapt
formează legături covalente între atomi. Datorită naturii lor covalente a legăturilor intermoleculare,
electronii sunt localizaţi între atomii constituenţi, şi polimerii consecvenţi tind să aibă proprietăţi
termice şi electrice scăzute.

Tabelul 1 Exemple de aplicaţii medicale ale polimerilor.

Aplicaţii
Implanturi cardiovasculare
Implanturi ortopedice
Farmaceutică (medicamente)
Ţesuturi artificiale
Polimeri
Polietilena, polivinil, policlorhidră, poliester, cauciuc siliconal,
polietilenă, politetrafluoritilenă
Polietilenă, polimetil, polimetacrilat,
Polilactite, policoglicoide
Acid polilactic, acid poliglicoloc, polilactidă, policoglicoide

6
 2.1.1 POLIMERI SINTETICI UTILIZAŢI CA BIOMATERIALE
Polietilena
Polietilena este des utilizată în domeniul medical datorită caracteristicilor fizice, chimice şi
mecanice pe care le posedă. Structura acesteia este următoarea:
─(─CH2─CH2─)─n
În funcţie de condiţiile de polimerizare se pot obţine diferite sorturi de polietilenă:
- polietilenă de joasă densitate, radicalică (LDPE);
- polietilenă de joasă densitate, liniară (LLDPE);
- polietilenă de înaltă densitate (HDPE);
- polietilenă cu masă molecular ridicată (UHMWPE).
În domeniul chirurgiei cardiovasculare, polietilena rigidă se utilizează pentru fabricarea
valvelor cardiace, a carcasei pompelor, a elementelor de conectare cu ţesuturile înconjurătoare, în
pofida unor dezavantaje (ca duritate mică, dificultate de prelucrare, fragilitate şi prezenta
incluziunilor). Polietilena se foloseşte şi pentru realizarea de cranioplastii. Un alt domeniu de
utilizare al polietilenei este ortopedia. Astfel, UHMWPE este utilizată ca material de elecţie pentru
obţinerea cupei acetabulare din cadrul implantului total de şold. Recent, în chirurgia urechii s-au
introdus şi a avut succes polietilena poroasă sub denumirea de Plastipore.
În cabinetele stomatologice, ca materiale de protecţie a plăgilor parodontale se folosesc o
serie de materiale, sub formă de pansamente adezive. O faţă a acestor pansamente adezive este
acoperită de un film de polietilenă, iar cealaltă de o folie de hârtie protectoare care poate fi
îndepărtată în timpul utilizării. Pansamentele adezive sunt utilizate pentru protecţia plăgilor
rezultate prin aplicarea unei grefe epitelio-conjunctive sau a unor grefe gingivale libere.
Polipropilena
Polipropilena este un material termoplastic interesant din punct de vedere al aplicaţiilor
biomedicale, datorită combinării unor proprietăţi (bună rezistenţă chimică şi termică, bune
proprietăţi mecanice şi electrice) cu o prelucrare uşoară. Structura acesteia este următoarea:
─ (─CH2─CH2─)─n
CH3
Spre deosebire de polietilenă, polipropilena poate fi sterilizată la cald, prin autoclavare şi de
aceea este indicată pentru fabricarea de filme şi articole sterilizabile cu apă fierbinte (ca de exemplu
recipientele rigide). Este polimerul cel mai utilizat pentru obţinerea de seringi de unică folosinţă.
În domeniul chirurgiei cardiovasculare, compatibilitatea cu sângele a materialelor polimere
utilizate depinde, în mare măsură, de formarea unui strat de fibrină şi vascularizarea ulterioară
implantării, adică de constituirea unui pseudoendoteliu, proces lent, uneori imposibil în cazul
dispozitivelor de protezare care suferă flexiuni şi alungiri repetate. Polipropilena rigidă este indicată
7
pentru realizarea dispozitivelor de pompare a sângelui. Astfel, ea se utilizează pentru fabricarea
valvelor cardiace, a carcasei pompelor şi a elementelor de conectare cu ţesuturile înconjurătoare.

Un loc tot mai important în chirurgia reparatorie a peretelui abdominal îl ocupă protezele
sintetice, polipropilena fiind introdusă pentru aplicaţii chirurgicale de acest tip în anul 1959, sub
denumirea de “Marlex”. Aceste ţesături sunt mai suple decât nylonul folosit la început şi sunt
extensibile într-un sens dictat de conformaţia ţesăturii, grosimea fiind, în general, sub 1 mm
grosime.
Alte aplicaţii medicale ale polipropilenei sunt proteze externe termoformate, filme pentru
condiţionarea sterilă a instrumentarului medical, duze rigide, corpul principal al seringilor şi vase
sterilizabile.
Policlorura de vinil
Policlorura de vinil (PVC) este un polimer cu excelentă rezistenţă mecanică şi chimică,
utilizat mai ales pentru confecţionarea de ţevi şi conducte. Structura chimică a acesteia este
următoarea:
─ (─CH2─CH─)─n
Cl
Ca şi alte materiale polimerice, PVC este folosită în chirurgia protetică, maxilofacială
externă şi la reconstrucţii complexe în urma unor fracturi multiple cu pierderi mari de ţesut moale.
PVC plastifiată este utilizată pentru construcţia diverselor dispozitive care vin în contact
direct cu sângele: tuburi pentru circulaţia extracorporală a sângelui, catetere, pungi şi tuburi pentru
transfuzii. PVC este polimerul cel mai des folosit pentru confecţionarea majorităţii dispozitivelor de
unică folosinţă. O mare problemă o poate, însă, constitui alegerea plastifiantului, care poate exuda
din material, existând riscul de a fi preluat de lichide şi introdus în organism. Un alt dezavantaj al
PVC constă în faptul că prezintă o complianţă mecanică diferită de cea a vaselor de sânge
normale, iar la contactul dintre polimer şi sânge pot apărea turbulenţe de curgere care vor determina
activarea hemolizei şi agregarea plachetară, toate acestea conducând la apariţia fenomenului de
coagulare. PVC plastifiată se utilizează şi la confecţionarea recipientelor de medicamente.
Din PVC se mai confecţionează: tuburi ale pompelor peristaltice, tuburi stomacale flexibile
şi semiflexibile, pungi pentru perfuzii şi componente ale instalaţiilor pentru dializă.
Politetrafluoretilena
Politetrafluoretilena (PTFE) face parte din clasa polimerilor fluoruraţi, fiind cunoscută sub
denumirea comercială de “Teflon”. PTFE a fost decoperită în anul 1938 şi este un material
termoplastic dur şi tenace, stabil la temperaturi situate în intervalul -280ºC ÷ -300ºC. În stare topită,
se caracterizează printr-o foarte ridicată vâscozitate. În consecinţă, tehnologiile de prelucrare diferă
8
total de ale celorlalte materiale termoplastice, dar se apropie de cele ale metalelor şi ale materialelor
ceramice. Structura chimică a PTFE este următoarea:
─(─CF2─CF2─)─n
Datorită accesibilităţii, inerţiei chimice, proprietăţilor fizice adecvate (duritate, flexibilitate,
permeabilitate, adeziune, rezistenţă la şoc, tracţiune, alungire, rupere, torsiune), coeficientul de
frecare redus dintre comprimate şi matriţe (acţionează ca şi coeficient de lubrifiere), PTFE a fost
testat pentru diferite aplicaţii în chirurgia cardio-vasculară, ortopedie şi în chirurgia plastică.
PTFE se utilizează pentru fabricarea valvelor cardiace, carcasei pompelor, elementelor de
conectare cu ţesuturile înconjurătoare, în pofida unor dezavantaje ca: duritate redusă, dificultăţi de
prelucrare, fragilitate şi prezenţa incluziunilor. PTFE poroasă, grafitată se utilizează tot mai mult în
cadrul chirurgiei maxilo-faciale şi ortopediei ca material de acoperire, pentru ataşarea la os sau
completarea ţesutului osos deficitar, precum şi ca material de elecţie pentru implanturile ortopedice
şi ligamentele pentru genunchi. PTFE mai are utilizări şi în cadrul chirurgiei plastice ca grefe
osoase ale urechii şi, de asemenea, este folosită ca membrană poroasă (având permeabilitate mare
pentru oxigen şi bioxid de carbon) pentru plămânii artificiali (implică transport interfazic de gaze
sau lichide).

Poliamidele
Poliamidele sunt cunoscute şi sub denumirea de nylonuri, iar nomenclatura curentă a acestor
produse sugerează natura şi tipul substanţelor iniţiale folosite în sinteză. Poliamidele au următoarea
structură chimică:
─(─OC─R─CO─NH─R′─NH─)─n
Pentru administrarea controlată a medicamentelor au fost obţinute microcapsulele şi
microsferele preparate din poli (acid glutamic), poliizină sau copolimerii acestora.
Poliamidele sunt considerate materiale de bază pentru membrane şi tuburi folosite în dializă.
Folosind membrane de dializă poliamidice, majoritatea funcţiilor rinichiului artificial se
asigură prin dializă, în absenţa gradientului de presiune, deşi funcţiunea normală a rinichiului
presupune ultrafiltrarea.
Poliamidele se mai utilizează şi pentru confecţionarea de: tuburi pentru catetere
intracardiace, sonde pentru aparatul urinar, pelicule pentru împachetări şi componente pentru
dializă, dispozitive pentru dozare a picăturilor şi seringi dozatoare. Tehnologiile de prelucrare ale
poliamidelor sunt: injecţie, extrudere şi filare.

9
Poliuretanii
Compuşii macromoleculari de tip poliuretanic reprezintă o clasă de polimeri cu numeroase
şi interesante aplicaţii biomedicale.
─NH─CO─O─
Poliuretanii conţin în molecula lor un număr semnificativ de grupări uretanice.
Indiferent de structura celorlaltor părţi ale lanţului. Cei mai mulţi poliuretani rezultă în urma
reacţiei dintre diizocianaţi şi compuşi di- sau poli-hidroxilici. Biomaterialele poliuretanice
convenabile sunt cele secventate, în care alternează porţiuni flexibile şi rigide. Aplicaţiile medicale
ale elastomerilor poliuretanici contribuie mult la calitatea sistemului de îmbunătăţire a sănătăţii
umane. Astfel, cerinţele de poliuretani sunt în continuă creştere, aceştia fiind acceptaţi ca
biomateriale în majoritatea aplicaţiilor care cer compatibilitate cu ţesuturi moi sau cardiovasculare.
Un alt domeniu de aplicare al poliuretanilor este reprezentat de componente ale inimii
artificiale, toate componentele sistemului cardiovascular (artere, vene, valve) fiind materiale
compozite care prezintă diferite caracteristici de deformare în direcţie transversală si logitudinală.
Această anizotropie este esenţială pentru asigurarea functiilor fiziologice, cum ar fi
acomodarea vaselor de sânge la modificările sistolice şi diastolice ale presiunii sanguine şi
funcţionarea valvelor inimii. Utilizaţi ca peacemarker-i (stimulează inima pentru a reveni la ritmul
normal), poliuretanii sunt implantaţi subcutanat şi conectaţi la muschii inimii cu ajutorul unor
electrozi. În acest scop se preferă poliuretanii datorită rezistenţei mari la tracţiune.
Polimerii poroşi sub forma spumei poliuretanice sunt materiale utilizate la implanturi
ortopedice. Astfel spuma poliuretanică (preparată prin interacţiunea unei răşini trihidroxilice cu
exces de diizocianat) se aplică în ortopedie sub denumirea de “Ostamer” în amestec cu catalizator
adăugat în timpul intervenţiei chirurgicale. “Ostamir” realizează o fixare imediată şi sigură a osului,
acţionând ca un ax intramedular care asigură rezistenţa mecanică, contribuie la reabilitarea rapidă şi
regenerarea ţesutului osos al gazdei, în condiţiile unei reacţii tisulare rapide.
În stomatologie, ca materiale utilizate la sigilarea şanţurilor şi fosetelor (ca procedeu în
cadrul profilaxiei dentare), s-au folosit materiale poliuretanice care sunt constituenţi ai lacurilor
fluorurate, ele asigurând doar rolul de barieră mecanică intre mediul bucal şi zonele retentive.
Principalele utilizări sunt următoarele:
 polimetacrilatul de metil se aplică, în special, în oftalmologie, ortopedie şi în stomatologie;
 polialcoolul vinilic are aplicaţii în chirurgia estetica, orală şi maxilofacială preprotetică, ca
înlocuitor de plasmă sanguină, în farmacologie şi pentru realizarea firelor de sutură;
 polivinilpirolidona se foloseşte în domeniul farmaceutic ca agent cu diferite roluri (mai ales
ca excipienţi) şi în domeniul biomedical ca înlocuitor de plasmă sanguină;

10
  policarbonaţii se utilizează ca fire de sutură chirurgicală absorbabile, transportul si
eliberarea medicamentelor, în stomatologie, aparatură medicală şi ambalaje sterile;
 polietilentereftalatul are aplicaţii în domeniul cardiovascular, în chirurgia defectelor
peretelui abdominal artero-lateral ca proteze de restaurare şi ca fire de sutură chirurgicale;
 polietilenglucolul se foloseşte în domeniul farmaceutic (ca excipienţi pentru diferite
substanţe active, substanţe purtătoare pentru diferite medicamente şi în realizarea diferitelor
preparate medicale);
 siliconii se folosesc ca substanţe auxiliare pentru preparate dermatologice, medicamente în
unele forme de gastrită şi ulcer, excipienţi, agenţi de sterilizare a instrumentelor şi aparaturii
medicale, proteze pentru operaţii plastice, mamoplastii şi repere oftalmologice şi stomatologice.

Tabelul 2 Cele mai importante proprietăţi mecanice ale biomaterialelor polimerice.

Polimeri Rezistenţa la rupere  [Mpa] Modulul lui Young E [Gpa]

Polietilena (PE) 35 0,88
Poliuretan (PU) 35 0,02
Politetrafluoretilena (PTFE) 27,5 0,5
Poliacetal (PA) 67 2,1
Polimetilmetracrilat (PMMA) 59 2,55
Polietilena tereptalat (PET) 61 2,85
Polietereterketonă (PEEK) 110 3,3
Silicon cauciucat (SR) 7,6 0,008
Polisulfonat (PS) 75 2,65

Tabelul 3 Proprietăţile fizice ale poliglicoidelor şi polilactidelor.

Polimer Punctul de topire Alungirea Degradarea

[C] [%] [luni]
PGA 225-230 15-20 6-12
LPLA 173-178 5-10 24
DLPLA Amorfă 3-10 12-16
85/15 DLPLG Amorfă 3-10 5-6
75/25 DLPLG Amorfă 3-10 4-5
65/35 DLPLG Amorfă 3-10 3-4
50/50 DLPLG Amorfă 3-10 1-2

Polimerii pot conţine o mare varietate de aditivi, urme de catalizatori, inhibitori, şi alte
componente chimice voite pentru sintezele lor.
În tabelul 3 sunt prezentate câteva proprietăţi fizice ale celor mai utilizaţi polimeri.

11
 3. BIOCOMPATIBILITATEA MATERIALELOR CU
ORGANISMUL UMAN

Clasa biomaterialelor se deosebeşte de celelalte clase de materiale prin criteriul de

biocompatibilitate, care se defineşte ca fiind proprietatea biomaterialelor, prin care, în urma
implantării lor într-un organism viu, nu produc reacţii adverse şi sunt acceptate de ţesuturile ce le
înconjoară.
Cercetătorii Wintermatel şi Mayer (1999) au extins definiţia biocompatibilităţi şi au ajuns la
separarea acesteia în două categorii (tabelul 4): biocompatibilitatea intrinsecă şi
biocompatibilitatea extrinsecă (funcţională). Prin biocompatibilitatea intrinsecă se înţelege faptul
că suprafaţa implantului trebuie să fie compatibilă cu ţesutul gazdă din punct de vedere chimic,
biologic şi fizic (incluzând morfologia suprafeţei). În ceea ce priveşte biocompatibilitatea
extrinsecă, acesta se referă la proprietăţile mecanice ale materialului, cum ar fi modulul de
elasticitate, caracteristicile de deformaţie şi transmiterea optimă a solicitărilor la interfaţa dintre
implant şi ţesut. Condiţionarea optimă dintre biomaterial şi ţesutul viu este atinsă atunci când
compatibilitatea suprafeţei şi cea structurală sunt îndeplinite.

Tabelul 4 Factorii determinanţi ai biocompatibilităţii.

Biocompatibilitate Factori determinanţi

 insolubilitate
Intrinsecă  rezistenţa la coroziune la un pH de 6,6-7,5
 neutralitate electrică
 rezistenţă mecanică
 biostabilitate
Extrinsecă  formă macroscopică
 structură micromorfologică de suprafaţă

Biocompatibilitatea unui implant depinde de numeroşi factori ca : starea generală de sănătate a

pacientului, vârsta, permeabilitatea ţesutului, factori imunologici şi caracteristicile implantului
(rugozitatea şi porozitatea materialului, reacţiile chimice, proprietăţile de coroziune, toxicitatea
acestuia).
Din punct de vedere chimic, materialele biocompatibile trebuie să fie stabile şi să aibă o bună
rezistenţă la coroziune, având în vedere particularităţile solicitărilor la care sunt supuse în corpul
uman:
 compoziţia mediului intern variază continuu, având un caracter de la bazic la acid; are
loc şi o coroziune microbiologică, imposibil de estimat în condiţii de laborator;

12
  în funcţie de destinaţie, unele materiale sunt supuse solicitărilor mecanice constante,
generând coroziunea sub tensiune, respectiv ciclice, caz în care apare coroziunea la
oboseală;
 la aliajele dentare apare pregnant fenomenul coroziunii electrochimice.

Din punct de vedere fizic, o mare importanţă o are conductivitatea termică. Datorită lipsei
electronilor liberi, ţesuturile au o conductibilitate termică mică, ceea ce duce la evitarea şocurilor
termice. De aceea, materialele biocompatibile sunt cu atât mai bune cu cât conductivitatea lor
termică este mai mică. Pentru realizarea acestui deziderat, între implant şi ţesut se poate introduce
un izolator termic.

13