Toxicitatea plumbului şi a compuşilor lui

Plumbul este situt în grupa VI a sistemului periodic având punctual de topire 327°C şi
punctual de fierbere 1750°C, dare mite vapori peste 450°C.
În natură este întâlnit sub forma următoarelor combinaţii:
- galena, PbS;
- anglezit, PbSO4;
- ceruzit, PbCO3;
- crocoita, PbCrO4;
- wulfenit, PbMoO4;
În zilele noastre plumbul şi compuşii săi au următoarele întrebuinţări:
- în metalurgie pentru obţinerea aliajelor uşor fuzibile;
- fabricarea literelor tipografice;
- producţia plăcilor de acumulatori auto;
- sinteza acidului sulfuric – procedeul camerelor cu Pb;
- sinteza plumb – tetraetilului, Pb(CH3CH2)4;
- obţinerea de coloraţii grunduri de protecţie anticorosivă pentru oţeluri;
- plumb – tetraetilarea benzinelor cu cifra octanică mică;
- obţinerea glazurilor ceramice;
- fabricarea sticlei de calitate inferioară;
- protecţia radioactivă;
- protecţia cablurilor de telefoane subterane.
Dintre compuşii anorganici ai plumbului prezintă importanţă toxicologică oxizii şi
sărurile cu multiple întrebuinţări industriale, ca: PbO, PbO2, Pb3O4, PbCl2, PbSO4, Pb(NO3)2,
PbCrO4, Pb3(AsO4)2, precum şi Pb(CH3COO)2 în general puţin solubile.
Tetraetilul de plumb Pb(C2H5)4 sau PbTE, este un lichid uleios, d=1,653, cu miros aromat
si p.f. = 200°C, cu tensiune de vapori apreciabilă(vaporii sunt de 11 ori mai grei decât aerul),
insolubil în apă, solubil în solvenţi organici şi lichide. Este folosit ca antidetonant ân benzine
(pentru a preveni combustia detonantă în motoare). În scopul evitării depunerii în motor a PbO
rezultat din descompunerea PbTE la 400°C, lichidul antidetonant conţine pe lângă PbTE şi

1
bromură de etilen (Br-CH2-CH2-Br), care transformă PbO într-un compus de plumb evacuat
împreună cu gazele de eşapament.
În zilele noastre, mediul înconjurător a fost dramatic afectat prin introducerea
Pb(CH3CH2)4 în benzinele inferioare şi prin dezvoltarea fără limite a traficului rutier. Chiar dacă
în ţările dezvoltate economic a apărut şi benzina fără tetraetil de Pb – Pb(CH3CH2)4 – faptul că
numărul de autoturisme consumatoare creşte zilnic este un motiv foarte serios de ângrijorare
pentru sănătatea publică. În mod practic pentru creşterea cifrei octanice benzinele sunt aditive cu
un amestec de:
- tetraetil – plumb, Pb(CH3CH2)4;
- trietil – metil – plumb Pb(CH3CH2)3CH3;
- dietil – dimetil – plumb, Pb(CH3CH2)2(CH3)2;
- etil – trimetil – plumb, PbCH3CH2(CH3)3;
- tetrametil – plumb, Pb(CH3)4.
Toţi aceşti compuşi cu plumb sunt toxici. Împreună cu aceşti compuşi ai plumbului, în
benzine se introduc dihalogeno-etani în scopul prevenirii depunerii produşilor de descompunere
în camerele de combustie. Plumb-tetrsetilul prin ardere se transformă în PbO şi PbSO4 care se
depun pe pereţii camerelor de combustie. În prezenţa dihalogeno – etanilor, plumb – tetraetilul
formează PbCl2 alături de mici cantităţi de PbO şi PbSO4 sub forma de pulberi fine care
părăsesc motorul prin conductele de eşapament.
Halogenurile de plumb puţin stabile interacţionează cu CO2 şi vaporii de H2O
transformându-se în carbonaţi, carbonaţi bazici şi oxizi de plumb care sunt răspândiţi în
atmosferă. Participanţii la traficul rutier şi populaţia care locuieşte în apropierea arterelor cu
circulaţie rutieră intensă sau care desfăşoară activităţi şcolare sau profesionale în aceste zone
sunt supuse unui factor de risc ridicat.
Din atmosferă, compuşii cu plumbul sub forma de pulberi fin divizate, sedimentează liber
sau antrenaţi de precipitaţii atmosferice, pe soluri cultivate şi în apele de suprafaţă pătrunzând
adânc în lanţul trofic şi ajung prin alimente inclusiv prin consumul de peşte la om.
Căile de pătrundere ale compuşilor cu plumbul în organism pot fi:
a) – digestivă, otrăvurile cu săruri insolubile de plumb sau compuşi solubili în sucul
gastric putând fi letale;
b) – respiratorie, fiind cea mai periculoasă;

2
 c) – cutanata, iminenta tuturor celor care exploateză minereurilor cu plumb şi le
prelucrează. De asemenea cei care procesează plumbul şi folosesc obiecte din plumb, zeţarii din
tipografii şi chiar copiii care vin în contact cu jucării din plumb, sunt susceptibili de a deschide
cale liberă acestui metal otrăvitor prin piele spre circulaţia sanguină. Intoxicaţiile ce plumb pot
fi: acute sau cronice. Forma acută se înregistrează la ingerarea de săruri solubile de plumb care
sunt toxici puternici, de exemplu:
- sulfocianura de plumb, Pb(NCS)2;
- bromura de plumb, PbBr2;
- clorura de plumb, PbCl2.
Cu solubilitate mai redusă în apă, dar mare în sucul gastric sunt celelalte combinaţii ale
plumbului şi anume: iodura, fluorura, sulfatul, iodatul, ooxalatul, hidroxidul, carbonatul şi
cromatul de plumb. Victima care a ingerat compuşi cu plumb simte în gură un gust dulceag, apoi
neplăcut, arsuri în cavitatea bucală, esofag şi stomac, greaţă, vărsături, colici violente combinate
cu diaree, faţa palidă, extremităţi ale corpului reci, comă şi chiar deces. La victimele copii se
observă encefalita. Forma cronică de intoxicaţie cu plumb este mult mai gravă şi poate fi
consecinţa unei activităţi profesionale iar maladia se numeşte saturnism. Alchimiştii au atribuit
plumbului denumirea latinească de Saturnus.
Intoxicaţiile cronice cu plumb se înregistrează şi în cazul ingerării repetate a unor doze
neînsemnate de compuşi ai acestui metal otrăvitor prin consumul unor alimente în care aceştia s-
au acumulat sau prin folosirea vaselor ceramice glazurate cu oxizi de plumb şi a conductelor de
apă potabilă din plumb.
Cazuri frecvente s-au înregistrat la utilizatprii de alambicuri pentru distilat alcooli care
din ignoranţă folosesc instalaţii periculoase confecţionate din cupru şi plumb.
Este deosebit de periculoasă practica din gospodăriile rurale de a smântânii laptele şi de a
prepara mâncărurile în vase ceramice glazurate deoarece acizii graşi extrag plumbul din masa
sticloasă şi îl incorporează în alimente.
Cea mai importantă cale de pătrundere a plumbului în organismul uman în cazul
intoxicaţiei cronice este traseul respirator, prin inhalarea vaporilor, fumului şi pulberilor fin
divizate de plumb şi ai compuşilor lui. Absorbţia pulmonară a plumbului este mult mai rapidă
decaât cea digestivă. La nivelul alveolelor pulmonare, trecerea acestor otrăvuri în marea
circulaţie este facilitată de prezenţa dioxidului de carbon, astfel că în sânge sub influenţa şi a

3
altor factori, plumbul se va găsi sub următoarele forme: hidrogenat citrat de plumb; fosfat de
plumb – Pb3(PO4)2; legat de albumine; legat de gamaglobuline.
Din organismul uman plumbul se elimină foarte lent prin urină, fecale, unghii, păr şi
salivă. Ca urmare a faptului că este legat de eritrocite, plumbul pătrunde foarte greu în filtratul
glomerular şi eliminarea urinară este lentă. Depunerea plumbului şi acumularea lui sub formă de
fosfaţi în sistemul osos este favorizată printr-un aport alimentar de compuşi cu fosforul şi
dimpotrivă, o alimentaţie săracă în compuşi calcici şi chiar decalcifierea prin reducerea pH-ului
sangui, favorizează eliminarea lui.
Fosfatul de plumb Pb3(PO4)2 şi clorhidratul de plumb Pb(OH)Cl sunt compuşi cu
solubilitate foarte redusă şi ca urmare concentraţia ionilor Pb2+ liberi în condiţii fiziologice va fi
redusă, ceea ce prelungeşte mult prezenţa otrăvii în corpul victimelor.
Intoxicaţiile cu plumb cuprind două faze :
a) Perioada de presaturism care poate fi remarcată prin nivelele crescute ale acidului
delta-amino-levulinic (ALA) cu formula
HOOC – CH2 – CH2 – CO – CH3

NH2
În urina persoanelor expuse profesional şi prin următoarele semne clinice:
- apariţia lizerului albastru-cenuşiu dunga Buclon de 1-2 mm pe gingiile intoxicaţilor,
explicată prin formarea sulfurii de plumb în interacţia fermentativă a otrăvii cu sulfura de
hidrogen (H2S) din salivă.
- perturbarea biogenezei hemoglobinei sesizată prin creşterea ceoncentraţiei
coproporfirinei III C34C34O4N4 în urină.
- apariţia formelor de colică de plumb, manifestată prin contracţia spastică a
musculaturii netede a intestinului: constipaţie, creşterea concentraţiei plumbului în sânge.
b) Faza finală de saturism, manifestată prin:
- existenţa şi persistenţa lizerului labastru – cenuşiu
- aspect cianogenic al feţei intoxicatului denunţând lezarea măduvei osoase. Apariţia
hematiilor cu granulaţii bazofile resturi de mitocondrii provenite din scăderea metabolismului
normal al acidului ribonucleic, constituent al nucleului celular şi al ribozomilor, anunţând o
lezare sanguină.

4
 - precipitatul de fosfaţi din urină,în interacţiune cu o soluţie de 10% NaOH produce o
coloraţie roşie ca urmare a creşterii concentraţiei porfirinelor urinare
- prin introducerea sodiului legat complex în nucleul porfirinic se formează delta-
coproporfirina roşie
- biosinteza hemoglobinei se degradează dramatic prin prezenţa plumbului şi aceasta
este identificată prin creşterea concentraţiei acidului d-amino-levulinic, în urină
- reducerea forţei de contracţie a muşchilor extensori, observată prin măsurarea
unghiului format prin ridicarea unui braţ al intoxicatului în raport cu poziţia sa orizontală.
Pătrunderea plumbului în organism la început este insidioasă, apoi devine dramatică
producând: anemie saturniană; icter; colici saturniene; nevrite; encefalopatii saturniene;
convulsia vaselor retinine, inclusiv orbire; dislocarea dinţilor; surditatea; leziuni renale; tulburări
în sfera genitală.
Plumbul blochează procesele enzimatice datorită afinităţii sale pentru grupările tiolice,
modificând procesele de: lactatdehidrogenază şi fosfataza alcalină.
Efectele toxice ale plumbului sunt cunoscute de peste 2000 de ani, reprezentând probabil
cea mai veche boală ocupaţională din lume. În civilizaţiile antice era utilizat la manufactura
ustensilelor de bucătarie, de gospodărie, sau a obiectelor decorative. A fost lansată ipoteza
conform căreia concentraţia mare de plumb din vestitele vinuri romane ar fi contribuit chiar la
căderea Imperiului Roman. Sursele de plumb sunt extrem de numeroase, de la apă provenită din
zone în care stratul geologic are conţinut mare de plumb, la vopseluri utilizate în trecut la
zugrăveli interioare şi exterioare, sau la gazele rezultate prin utilizarea carburanţilor cu conţinut
de plumb, sau din industrie. Spre deosebire de alte metale, plumbul nu are nici un rol fiziologic
în organism şi nu există un nivel minim, care să fie considerat netoxic. Formele anorganice,
absorbite după ingestie sau inhalare, afectează sistemul nervos, hematopoeza, aparatul renal,
gastro-intestinal, cardio-vascular şi reproductiv, în timp ce sarurile organice sunt absorbite de la
nivel cutanat şi afectează în principal sistemul nervos.
Expunerea cronica la plumb în doze mici a fost asociată cu creşterea tensiunii arteriale,
existând o corelaţie directă între concentraţia plasmatică a plumbului şi nivelul tensiunii arteriale,
cu bolile cerebro-vasculare şi cele cardio-vasculare. În alte studii au fost semnalate asocierea
expunerii cronice la plumb cu modificari EKG, sau o incidenţă crescută a bolii arteriale
periferice la persoanele expuse cronic la cadmiu şi plumb.

5
 La persoanele expuse ocupaţional la plumb au fost demonstrate creşterea incidenţei
nasterilor de feţi morţi, a pierderilor de sarcină sau a avorturilor spontane, reducerea numarului
de spermatozoizi şi a motilităţii acestora, scăderea fertilităţii, hipospermie, teratospermie şi
scaderea libidoului. Femeile ai căror soţi lucrează în industria plumbului au risc crescut de
pierdere a sarcinii. Copiii ai căror parinţi sunt expusi ocupaţional la plumb au risc crescut de
epilepsie congenitală şi boli cardio-vasculare.
Intoxicatia cronică cu plumb a fost asociată de asemenea cu risc crescut de cataractă.
În ceea ce priveşte carcinogenicitatea plumbului, acestuia i-a fost recent schimbată
încadrarea de către Agenţia Internaţională de Cercetare a Cancerului din posibil carcinogen uman
în probabil carcinogen uman. Expunerea cronică la plumb a fost asociată cu creşterea incidenţei
cancerului în general, ca şi cu cea a cancerului de stomac, plamân şi vezică urinară.

Toxicitatea cadmiului

Fiind plasat în grupa 12-a a sistemului periodic Cadmiul, în combinaţiile sale simple,
duble şi complexe se prezintă în mod constant cu N.O.=2+. Cadmiul este unul dintre metalele
grele cele mai toxice, deşi p.f.=778°C, el elimină vapori chir sub 320°C (p.t.); aerosolii de Cd
sunt denşi (d=3,9). Cadmiul este un metal de culoare alb-gălbuie care în aer îşi pierde luciul
datorită formării unui strat de oxid protector. În scoarţa terestră Cadmiul însoţeşte Zincul sub
formă de greenokită, CdS, un mineral care conţine 77% acest element chimic.
Principalii compuşi chimici ai Cadmiului folosiţi în industrii şi laboratoare sunt:
- halogenurile de tipul MX2 (în care X=F, Cl, Br, I) cu tendinţă pronunţată de a forma
săruri bazice de tip mCdX2- nCd(OH)2;
- oxidul de Cadmiu, CdO care prin încălzire îşi schimbă culoarea de la galben-verde la
portocaliu-brun-negru;
- hidroxidul de Cd care formează cu amoniacul amine complexe de tipul (Cd(NH3)4)2+;
- cianură Cd(CN)2;
- sulfaţi cristalo-hidraţi şi anume: 3CdS04- 8H2O şi CdSO4- H2O;
- azotat: Cd(NO3)2- 4H2O (tetrahidrat);

6
 - carbonat CdCO3.
Au o importanţă toxică CdCl2, CdBr2, Cdl2, CdS, Cd(CN)2, Cd(NO3)2, CdSO4, cei mai
solubili fiind mai toxici.
Segal, Dumitrache şi Popa au observat că odată cu introducerea pe scară extinsă a
pesticidelor şi îngrăşămintelor sintetice în agricultură, conţinutul sărurilor de Cadmiu în
produsele alimentare a crescut, deoarece platele asimilează concentraţii ale acestui element de
zece ori mai mari decât este în ape şi sol, iar peştii şi moluştele incorporează şi stochează valori
de mii de ori mai mari decât ale mediului acvatic.
Pătrunderea Cadmiului în alimente se datorează în acelaşi timp folosirii ambalajelor din
mase plastice în tehnologia cărora s-au folosit şi compuşii acestui element toxic.
În opinia autorilor menţionaţi, efectele toxice ale Cadmiului se manifestă prin acţiunea sa
nefrotoxică, efecte anemiante, scăderea hemoglobinei, a hematocritului şi sideremiei, careţând
pronunţat creşterea la toate speciile. Toxicitatea acută este considerată 10 ppm Cadmiu la
animale mici de experienţă şi doză real absorbită care provoacă moartea la un adult de 60 kg este
de 0,35 g Cd.
Există constatări că vitamina C şi selenitul acţionează ca protectori împotriva toxicităţii
Cadmiului.
Segal, Dumitrache şi Popa arată că în unele ţări industrializate există reglementări privind
prezenţa Cadmiului în ambalaje spre exemplu: după o extracţie de 24 ore cu acid acetic
concentraţia acestuia nu trebuie să depăşească 0,1 mg/l în Suedia, 0,5 mg/l în SUA, 0,2-0,7 mg/l
în Marea Britanie, 0,2 ngdm3 în Finlanda.
Cadmiul este foarte toxic pentru rinichi, principalul organ în care acesta se acumulează.
De exemplu, cantitatea acumulată în rinichi este de peste 18 ori mai mare decât cea acumulată la
nivelul ficatului. Acesta se acumulează în organe din cauză că nu există un mecanism activ
pentru eliminarea lui şi astfel doar 0.001% din cantitatea de cadmiu din organism este eliminată
zilnic.
La vârsta de 50 de ani se observă o scădere a cantităţii de cadmiu absorbită de organism
datorită diminuării capacităţii de reabsorbţie a rinichilor. De asemenea, cadmiul poate produce
demineralizarea oaselor, iar atunci când este absorbit direct din atmosferă creşte considerabil
riscul de cancer pulmonar.

7
 Până de curând se considera ca acest metal greu afectează foarte mult doar populaţia din
zonele puternic industrializate, însă s-a descoperit că acesta afectează şi starea de sanatate a
persoanelor din zone ce nu sunt puternic industrializate, din cauza faptului că poate migra din
zonele industrializate în cele mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial.
S-a observat că limita maximă admisă de cadmiu, stabilită de FAO/WHO, este prea mare
şi că efecte secundare grave apar şi la persoanele ce au un consum de cadmiu care se încadrează
în aceste limite. Nefrotoxicitatea cadmiului se poate manifesta prin proteinurie, calciurie,
aminoacidurie, glicozurie şi prin distrugerea celulelor renale. Acesta rămâne în rinichi pe toată
perioada vieţii, având o perioadă de înjumătăţire de 30 de ani. Astfel, chiar dacă nu se ingerează
cantităţi noi de cadmiu pot exista simptome ale intoxicării.
În afară de efectele prezentate mai sus, expunerea la cantităţi mici de cadmiu, pentru
perioade îndelungate, poate produce blocaje renale, apariţia timpurie a complicaţiilor renale
asociate diabetului, osteoporoză, presiune arterială fluctuantă şi un risc ridicat de cancer. În cazul
sarcinii, un consum ridicat de alimente ce conţin cadmiu sau fumatul au condus la o rată mai
mare a naşterilor înainte de termen, iar în cazul alăptării au produs obezitate şi instalarea
prematură a pubertăţii.
În ceea ce priveşte cancerul pulmonar, cadmiul este considerat o substanţă care
favorizează aparitia acestuia şi ţinând cont că ţigările reprezintă o sursa importantă de cadmiu,
acestea sunt şi un factor determinant în apariţia cancerului pulmonar. Cadmiul este asociat şi
unui risc crescut de cancer de sân, prostată şi colon. Poate afecta negativ și testiculele.
Cele mai importante surse de cadmiu sunt alimentele cultivate pe soluri bogate în acest
metal greu şi fumul de ţigară. Aproximativ două treimi din aportul zilnic (alimentar) de cadmiu
provine din surse vegetale şi o treime din surse animale. Ca şi contribuţie netă la aportul zilnic de
cadmiu cele mai importante nu sunt alimentele cu cel mai mare conţinut ci cele mai consumate.
Alimentele care contribuie cel mai mult la aportul zilnic de cadmiu sunt: cerealele (26.9%),
legumele (16%) şi rădăcinoasele ce conţin amidon (13.2%).
Dacă intrăm puţin în detaliu, din aportul zilnic de cadmiu, cartofii reprezintă 13.2%,
pâinea 11.7%, ciocolata 4.3%, salata, spanacul şi alte legume cu frunze 3.9% şi moluştele 3.2% .
Peştele oceanic este o altă sursă importantă de cadmiu şi de alte metale grele.

8
 În cazul persoanelor cu un aport scazut de fier (în special femei) a fost observată o
absorbţie a cadmiului de 3.4 ori mai mare decât în mod normal. În consecinţă, un aport adecvat
de fier reduce absorbţia acestui metal greu.
O alta sursă importantă de cadmiu este tutunul, această plantă având capacitatea de a
acumula cadmiu indiferent de concentraţia prezentă în sol. Conţinutul de cadmiu din tutun
variază foarte mult, însă concentraţia medie este de 1-2 μg/g substanţă uscată (0.5-1 μg / ţigară).
Oxidul de cadmiu generat în timpul arderii tutunului este foarte bine asimilat de organism, 10%
din cantitatea inhalată este depozitată în plămâni, iar 30-40% intră în circulaţia sangvină.
Fumătorii au o concentraţie de cadmiu în sange de 4-5 ori mai mare decat nefumătorii şi la
nivelul rinichilor de 2-3 ori mai mare decat aceştia.

9
 Bibliografie

1. Gavrilescu Elena – Ecotoxicologie-Aspecte şi probleme, Ed. SITECH, Craiova, 2008.

2. http://www.ecomagazin.ro/efecte-toxice-ale-plumbului/

3. http://cesamancam.ro/cadmiu.html

10