1.

Refacerea -componentă a antrenamentului sportiv

Realitatea actuală a pregătirii sportive, desfăşurate cu apreciabile solicitări psihofizice, impune

o preocupare specială în abordarea refacerii, în acest context, procesul refacerii capacităţii de efort a
devenit componentă sau factor al antrenamentului sportiv; alături de pregătirea biologică de concurs,
refacerea capacităţii de efort se alătură celorlalte componente structurale ale antrenamentului sportiv:
pregătirea fizică, tehnică, tactică, teoretică, psihologică, biologică de concurs (şi refacerea capacităţii
de efort).
Refacerea este un proces complex, metodic, pedagogic, medical urmărit în toate structurile
planificării, începând cu cele din lecţia de antrenament (pauzele dintre eforturi), continuând cu
refacerea săptămânală, de etapă, anuală (planificată în perioada de tranziţie) şi chiar refacere post
ciclu olimpic.

Conceptul de refacere

Conform I. Drăgan (2002), refacerea se constituie într-o „formă indirectă a pregătirii

energetice (bateriile energetice) ale organismului, sărăcit de combustibil, fie prin consumuri
energetice exagerate, induse de efort, fie prin pierderi crescute de agenţi biologici".
Ca parte a procesului de antrenament sau a activităţii de educaţie fizică, refacerea reuneşte o
serie de măsuri didactice şi mijloace aplicate pentru restabilirea sau accelerarea restabilirii
echilibrului biologic al organismului.
Etimologic, conceptul de refacere se referă la:
- restabilire;
- aducere la starea anterioară;

- întărire, întremare.
Sinonimele conceptului de refacere sunt: reechilibrare, recondiţionate, regenerare biologică.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, refacerea este acţiunea de a (se) reface şi
rezultatele ei.
A reface înseamnă:
- a face din nou ceva în parte distrus;

- a se reface (un ţesut, un organism);

- a se regenera, a se aduce din nou la starea în care a fost înainte;

- a se întrema, a se însănătoşi.
 Refacerea vizează un ansamblu de mijloace (naturale şi artificiale, de natură internă sau
externă), care, aplicate raţional, au ca scop restabilirea stării de echilibru a mediului intern şi a
parametrilor funcţionali, la nivelul anterior efortului (homeostazia) şi chiar depăşirea acestui
prag (supracompensaţia).
Refacerea - reechilibrarea, este un fenomen de reorganizare şi restructurare a organismului, ca
urmare a prestării unor eforturi apreciabile.
Refacerea are ca scop contracararea oboselii (dezobosirea) şi reechilibrarea biologică a
sportivului.
Pentru reluarea efortului la parametri optimi, dar şi pentru protejarea sănătăţii şi extinderea
longevităţii sportive, practicanţii activităţilor sportive (de performanţă şi înaltă performanţă) au
nevoie de o refacere rapidă.
Refacerea este componenta antrenamentului sportiv, care, prin utilizarea unor mijloace naturale
sau artificiale, restabileşte potenţialul biologic de la nivelul anterior (sau îl depăşeşte) - faza sau
componenta trofotropă a refacerii.
Refacerea reuşită fundamentează capacitatea de eliberare a energiei, în condiţiile solicitante de
efort sportiv, de antrenament şi concurs - faza sau componenta ergotropă a refacerii.
Refacerea urmează legile proceselor de acţiune-postacţiune (efort/ oboseală, odihnă/restabilire),
în care revenirea parametrilor biologici se face spontan, natural, dar într-o anumită ordine:
parametri funcţionali, metabolici, hormonali şi enzimatici, într-o perioadă de timp cuprinsă între
câteva minute şi câteva zile.
În condiţiile sportului contemporan (cu 6-8 ore de antrenament zilnic), refacerea, restabilirea
biologică spontană, naturală este insuficientă. O recondiţionare biologică incompletă poate cauza
stări de oboseală patologică (supraîncordare, supraantrenament). Pentru evitarea acestor stări, pe
lângă măsurile de ordin metodologic specifice antrenamentului sportiv, se intervine cu refacere
dirijată, care are ca scop accelerarea şi facilitarea refacerii naturale.
Refacerea dirijată se structurează în două faze cronologice:
- faza de reconstrucţie biologică;
- faza de economicitate funcţională.
Procesul de refacere este acompaniat uneori de cel de recuperare; între cele două stări care sunt
generate de practica sportivă există deosebiri: refacerea se adresează organismului sănătos, pe când
recuperarea este proprie organismelor lezate în efort şi care au nevoie de reconstruire a integrităţii
morfofuncţionale.
 Principiile refacerii

Principiul este ideea sau legea de bază pe care se fundamentează o teorie ştiinţifică.
În activitatea sportivă, teoria şi metodica antrenamentului şi competiţiei au evoluat evident, fapt
ce a condus spre studii profunde asupra teoriei refacerii, ca factor sau componentă a pregătirii
(antrenamentului) sportive. în acest sens, au fost elaborate o serie legi, care se respectă cu valoare de
principii:
► Refacerea capacităţii de efort este parte integrantă, componentă esenţială a procesului
de antrenament. în actuala abordare a pregătirii sportive, cerinţele competiţiei şi, implicit, ale
solicitării de antrenament şi-au extins limitele, fapt ce impune considerarea procesului de refacere a
organismului sportivului, ca factor, componentă a pregătirii.
Solicitările psihofizice stresante, care extind limitele fiziologice şi psihologice ale sportivilor de
mare performanţă, impun măsuri special direcţionate spre refacere, restabilirea condiţionării biologice
şi asigurarea potenţialului energetic pentru următoarele eforturi.
► Refacerea este un proces care se adresează sportivilor sănătoşi, care au prestat un efort
psihofîzic solicitant, ce a afectat unii parametri funcţionali sau biochimici. Refacerea se adresează
sportivilor care sunt obosiţi fizic şi psihic, în urma efortului sportiv de antrenament sau de
competiţie.
Refacerea este diferită, din punct de vedere conceptual, de recuperare, care se referă la
restabilirea funcţiilor afectate de un traumatism, până la un nivel ce permite reluarea antrenamentelor
şi participarea la competiţii sportive.
Refacerea, ca proces de restabilire a capacităţii de muncă în urma unui efort solicitant, are
caracter individualizat, diferenţiat, în funcţie de ramura sau proba sportivă practicată, tipul de efort
prestat, experienţa sportivă, starea de antrenament, vârstă, uzuri evidente.

► Refacerea este un proces natural, care se declanşează spontan, imediat după încetarea sau
reducerea parametrilor efortului;
-faptul este argumentat şi de dependenţa directă a refacerii capacităţii de efort de sistemul
nervos central şi sistemul endocrin vegetativ.
-îndată după încetarea efortului, independent de voinţa sportivului, se declanşează în mod firesc
faza de refacere, de restabilire a organismului spre starea sa iniţială. In unele situaţii, determinate de
consum energetic foarte mare, stări fiziologice speciale, condiţii externe neobişnuite de desfăşurare a
antrenamentului sau a competiţiei, refacerea spontană nu este suficientă, fapt ce induce necesitatea
intervenţiei în accelerarea refacerii.
 ► Refacerea sistemelor şi aparatelor solicitate în efortul sportiv se realizează într-o anume
succesiune, ordine:
- primii încep restabilirea funcţiile vitale, a parametrilor neuro- vegetativi (frecvenţa cardiacă
FC, frecvenţa respiratorie FR, tensiunea arterială TA), în timp de 10 până la 30 de minute;
- parametrii metabolici se refac după un proces care se desfăşoară pe parcursul a câtorva ore
(după efort intens, glicogenul se reface după câteva ore de la încetarea solicitării);
- în final, se refac sistemele fine, enzimatice, de oxidoreducere şi sistemele neurohormonale -
în 1-3 zile.
Refacerea fiziologică este subordonată sistemului nervos central (scoarţei cerebrale), care, la
rândul lui, se restabileşte abia după refacerea parametrilor vegetativi şi metabolici.
► Refacerea are un caracter individualizat, conform particularităţilor sportivului.
Aplicarea individualizată a procesului de refacere este determinată
de:
- starea de sănătate şi antrenament a sportivului. Unele afecţiuni, traumatisme au
contraindicaţii la anumite mijloace de refacere; sportivul de mare performanţă a prestat un efort
deosebit şi are nevoie de o refacere complexă, mai ales după o competiţie de răspundere, spre
deosebire de sportivul începător sau avansat, la care mijloacele de refacere sunt mai simple şi mai
restrânse;
- specificul ramurii/probei sportive, respectiv, tipul, natura efortului prestat: mijloacele de
refacere aplicate după efortul anaerob sunt diferite de cele care urmează unui efort aerob;
-vârsta sportivului determină diferenţierea mijloacelor de refacere: începătorii se refac natural,
spontan, fară intervenţii speciale (prin somn, 38 alimentaţie), pe când sportivii consacraţi apelează la
refacerea complexă, care utilizează toate mijloacele şi tehnicile recunoscute;
- perioada de antrenament determină selectarea mijloacelor, respectând obiectivele specifice
perioadelor de pregătire, competiţionale, pre- competiţionale şi de tranziţie în perioadele de pregătire,
refacerea apelează la mijloacele pe care le are sportivul în locaţia în care se a Hă, acestea fiind mai
reduse sau mai extinse, pe când, în perioada de tranziţie (de refacere) mijloacele operaţionale de
restabilire trebuie să fie multiple (de exemplu, refacerea în staţiuni, unde există tot arsenalul balnear);
- momentul desfăşurării refacerii: intraefort - raportat la lecţia de antrenament (după
repetări, exerciţii, părţi de lecţie) şi raportat la concurs (între seturi, reprize, runde); postefort -
raportat la antrenament sau concurs, după un microciclu (5-7 zile), după o etapă, o perioadă, un ciclu
de pregătire (2-4 ani);
- organul sau sistemul biologic cel mai afectat, obosit de efortul prestat: mijloacele folosite în
dezobosirea unui alergător în probe pe distanţe lungi sunt deosebite de cele ale unui gimnast sau
aruncător sau scrimeur.
 ► Refacerea este un proces cu două componente, care condiţionează susţinerea
antrenamentului şi a competiţiei sportive:
- componenta trofotropă - care restabileşte homeostazia organismului, potenţialul biologic, la
nivelul anterior prestaţiei sportive de antrenament sau concurs;
- componenta ergotropă - care urmăreşte „supraîncărcarea" energetică, în vederea măririi
capacităţii de folosire, de eliberare, consum a surplusului energetic, în efortul de antrenament sau de
concurs.
► Refacerea naturală se completează cu refacerea dirijată: în anumite situaţii, destul de
dese, în actuala abordare a pregătirii sportive, care solicită limitele biologice superioare ale
potenţialului sportivului, organismul nu reuşeşte să restabilească echilibrul fizico-chimic dinaintea
efortului. Pauzele, somnul, alimentaţia, simplul repaus între eforturi nu odihnesc, complet organismul
sportivului; ca atare, se impun intervenţii externe, ale specialiştilor din echipa de pregătire, respectiv:
medic, nutri ţionist, psiholog, maseur, care, prin mijloacele lor, să accelereze procesul refacerii, atât
în scop trofotrop, cât şi ergotrop.

Clasificarea mijloacelor de refacere

În activitatea sportivă, modalităţile prin care se poate interveni pentru refacerea capacităţii de
efort pot fi ordonate, după mai multe criterii, astfel:
*In funcţie de persoana care asistă şi dirijează procesul refacerii, mijloacele se ordonează în:
^ Mijloace specifice - dirijate de medic, psiholog, nutriţionist, de tip:
- pedagogic (educativ), respectiv activitatea antrenorului, profesorului, care, prin
reglări logice şi legice ale dozării efortului, are în vedere aspecte de restabilire optimă a
capacităţii de reluare a efortului;
-igienice - aplicate de sportiv ca mijloace ale vieţii sportive.
*In funcţie de modul de realizare
--refacerea spontană, naturală, realizată prin intervenţie externă; esenţa acestei forme de
refacere constă în reconstituirea rezervelor energetice consumate în timpul prestaţiei sportive.
După efort, în funcţie de nivelul solicitării, sportivul are nevoie de anumite perioade de repaus,
de odihnă, pentru refacerea cantitativă a depozitelor energetice. Acest proces, care se declan-
şează spontan, natural, se desfaşoară fazic, în sensul că substanţele ener- gogene se refac după
anumită ordine şi într-o perioadă de timp specifică: parametrii neurovegetativi (FC, FR, TA) -
câteva minute, parametrii metabolici - câteva ore, parametrii hormonali şi enzimatici - câteva
zile. Principalul mijloc de refacere spontană (naturală) este odihna, prin repaus (pauză de efort)
şi somn.
 --refacerea dirijată completează şi accelerează refacerea naturală, fiind necesară în condiţiile
unei prestaţii sportive de mare intensitate şi pauze insuficiente între eforturi. Prin această formă
de refacere se intervine raţional şi specific orientat, cu mijloace naturale şi/sau artificiale, în
scopul restabilirii echilibrului homeostazic, anterior efortului şi al depăşirii acestuia prin
trecerea în faza de supracompensaţie funcţională.
*În funcţie de momentul în care se aplică, mijloacele de refacere pot fi:

-intraefort, respectiv pe parcursul prestaţiei sportive:

- de antrenament: în pauzele dintre repetările exerciţiilor care solicită eforturi de tip
condiţional (viteză, forţă, rezistenţă), tip coordinativ (capacităţi coordinative), de tip intermediar
(mobilitate, supleţe); în pauzele dintre serii (de repetări), în pauzele dintre exerciţii, în pauzele dintre
părţile lecţiei de antrenament;
- de concurs: în pauzele dintre reprize, seturi, game-uri, serii-tu- ruri (de calificare), probe
(atletism-decatlon/heptatlon).
• postefort, respectiv, după antrenament sau competiţie sportivă.

În cazul în care solicitarea este progresivă în ceea ce priveşte volumul, intensitatea şi

complexitatea, rezervele energetice se consumă semnificativ; în aceste condiţii, reluarea efortului,
într-un moment în care organismul este complet refăcut, va conduce la o nouă stare, superioară (celei
iniţiale) a potenţialului biologic, care este supracompensarea. Conform F. Brătilă (2002), care
citează specialişti italieni ai domeniului, supracompensarea se exprimă printr-o creştere a tonusului
masei musculare sau printr-o creştere a rezervelor de glicogen şi alte surse de energie.
Supracompensarea este mai dinamică la copii, comparativ cu adulţii sau vârstnicii; tinerii au un
răspuns adaptativ mai prompt, o reacţie de supra- compensare mai rapidă.
Dacă sistemele biologice ale organismului sunt solicitate la maximum (conform principiului
supraîncărcării), ele tind ca, în faza de refacere, să se restabilească şi mai mult să-şi depăşească
nivelul iniţial (conform principiului specificităţii), spre un maxim determinat genetic.
Astfel, conform teoriei lui Folbort, prin refacere, parametrii biologici revin la nivel normal, mai
mult, îl depăşesc, instalând suprarefacerea (supracompensarea), fapt ce are ca efect creşterea
semnificativă a capacităţii de efort a sportivului. Ca atare, în starea de supracompensare, refacerea are
caracter trofotrop, devenind suport biologic pentru efortul viitor, refacerea având caracter ergotrop.
Perioada de refacere, care constă în producerea unor reparaţii subcelulare şi celulare, acumulare
de indicatori chimici, hormonali, vitaminici se consideră ca refacere general.Gradul de refacere a
parametrilor biologici este diferit, în funcţie de sistemele solicitate şi ordinea fiziologică de
restabilire.