VASILE DINU - "Când eşti capabil, când ştii ce faci, nu

ţi-e frică de nimeni şi de nimic"

formula-as.ro/2013/1059/lumea-romaneasca-24/vasile-dinu-cand-esti-capabil-cand-stii-ce-faci-nu-ti-e-frica-de-nimeni-si-
de-nimic-16147

Vorbeşte sincer, nu are nimic de ascuns des​pre viaţa lui,

răspunde imediat, fără să stea pe gânduri, de parcă ar
acorda zilnic inter​viuri.
Scurt, îndesat, poartă o pălărie, un costum ele​gant, cu dungi
subţiri, şi nu-şi arată vârsta. Cu atât mai puţin atunci când urcă
pe scenă şi tună cu vocea sa vi​brantă, puternică, care te ridică
de la masă. Nea Va​​sile a devenit celebru în toată ţara, odată cu
lan​sarea uneia dintre cele mai îndrăgite piese ale anilor 2000, "Di​mineaţa pe răcoare",
cântată împreună cu trupa Zdob şi Zdub. Dar povestea lui de lăutar din Mârşa, sat din
Câmpia Română, binecunoscut pentru muzi​canţii săi, este cu mult mai lungă şi mai plină
de viaţă.

"Nu voiam mâncare, băutură; ţambal şi iar ţambal"

- Toţi lăutarii primesc din familie primele lecţii de muzică. De la cine aţi învăţat să cântaţi,
de la bu​nicu', de la tata?

- Cânta şi bunicu', da' pe el nu l-am prins, că n-a mai venit de pe front. Tata s-a întors din
război în '44, rănit la Odessa, nici nu ne cunoşteam bine, nici eu pe el şi nici el pe mine.
Aveam 7 ani, plecase de acasă când eram de-un an, nici nu-l văzusem. În '37 a plecat la
armată, în '38 s-a făcut concentrarea, în '39 a în​ceput războiu'. Tata a venit olog cu picioru'
şi n-a mai cân​tat. De la el am învăţat altceva, să fiu copil cu​minte, să vorbesc şi să mă
comport frumos cu lumea. Că el n-a fost în viaţa lui inculpat sau reclamant, şi nici eu. Şi n-
am primit şi n-am dat nicio palmă, doar o dată lu' fii-miu, că l-am găsit trei zile plecat de la
şcoală.

- Şi atunci, cum aţi început să cântaţi?

- Asta a fost aşa, o preferinţă de-a mea, mi-era şi mie drag când vedeam băieţii de-o seamă
cu mine sau mai mari cu un an-doi, cum cântă, aş fi cântat şi io, da' n-aveam cu ce. A venit
tata, a văzut el că nu ştiu ce, şi mi-a cumpărat un ţambal de la un om care nu mai cânta cu
el, tot aşa, venise din război. Nea Mitu, nea Mitu îl chema p-ăla cu ţam​balu', şi tata i-a dat
un porc şi a luat ţambalu'. L-am luat şi cântam şi io cu băieţii p-acolo, dă-i - dă-i, dă-i - dă-i.
Cum i-e drag la fiecare co​pil... adică, io vor​besc de ţigani, fiecare cu prefe​rinţa lui, unu' cu
vioara, altu' cu ţambalu', cu contra​basu', că pe atunci nu era acordeoane. Când a dat tata
porcu' pe ţambal, aveam vreo 12 ani, oleo, ce-mi mai plăcea, nu mai îmi tre​buia mâncare,
băutură, nimica, ţambal şi iar ţam​bal. Stăteam singurel acolo, pe prispa lu' tata, cu ţam​balu'
şi dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, mai venea băieţii cu vioara, de ştia mai bine ca mine să cânte, şi mă
mai învăţa şi pe mine. La orice om, când ai voinţă să înveţi o carte, o meserie, o faci, că
dacă o-nveţi for​ţat de pă​rinţi, de cineva, n-o-nveţi bine. N-o-nveţi bine, dom'le! Io am vrut
ţambal, că aveam un unchi din par​tea lu' tata, unu' Mitică, şi un unchi din partea lu' ma​ma,
1/4
care cânta amândoi cu ţambalu'. Mă duceam şi io pe la ei, făceam treabă, eram slugă p-
acolo şi luam şi ţambalu' cu mine. Când terminam treaba, mă lua şi-mi mai arăta una, alta.
Am observat şi io că-i mai bine-n viaţă să ştii o meserie, decât să nu ştii niciuna.

- Era grea viaţa în Mârşa copilăriei dumnea​voas​tră?

- Amărâtă! Amărâtă! Era foamete mare în '39-'43. Mama pleca la femei în sat, spoia, spăla,
făcea treabă, curăţa, pe ce-i dădea ş-alea, un ciur de mălai, nişte varză, nişte lapte, să
mâncăm şi noi acasă. Tata era pe front, eram amărâţi. Iarna ne uitam la soba aia mare, de
cărămidă, făceam focu' cu paie şi cu coceni de pe la oameni. Amar, dom'le, amar! Ce mai
spune ăştia acu', cu partidele lor, că e lipsă de bani, că sun​tem săraci, nu-i adevărat.
Atunci să fi văzut sărăcie! Mai e şi acu' oameni săraci în Mârşa, da' n-ai să vezi ca atunci.
Oamenii-s mai civilizaţi, chiar şi ţiganii are copii la liceu şi la facultăţi, cum e ăştia, ai lu' fii-
miu cu care cânt, şi ai lu' fii-mea. Că eu... A venit într-o zi un nepot a lu' mama, unu'
Cornică, şi i-a zis: "Măi, Stano, nu dai şi tu copilu' la şcoală?". "Mă, Cor​nică, n-am cu ce să-
l îmbrac". Şi s-a dus ăsta acasă, a vorbit cu nevastă-sa, a adunat ei nişte haine şi m-a
trimis la şcoală. Mi-era drag să merg. Învăţam de ruşinea profesorilor, când îţi dai seama
că are să-ţi trebuie aia în viaţă, o-nveţi. Mă gândeam "Tata-i pe front, să învăţ ca să
trăiască şi biata mama cu mine, să o ajut!". Da' de unde, că n-am făcut decât patru clase, şi
alea cu întrerupere, că eram dezbrăcat şi vai de mi​ne. Aşa era copiii atunci, pot să spun?
Pă​duchioşi, dez​brăcaţi, şi ţiganii, şi românii, că toţi aveau părinţii pe front. E, acum s-a uitat
astea.

Pe scena Clubului Ţăranului Român

- Care era bucuria ce vă mai lumina anii ăia grei?

- Bucuria era când venea Cornică, ăsta de m-a dus la şcoală,
sau altu', la tata. "Bre, nea Bebe". "Da". "Păi să-l chemi pe ăla
micu', că-l luăm cu noi". Ei avea formaţie, avea şi ţambalagiu,
da' mă lua şi pe mi​ne cu ei, că ştiau că sunt cuminte,
respectuos, fac ce-mi spun ei. Io stăteam acolo lângă ei, ascultam, în​văţam, mai cântam şi
io un pic când mă lăsau. La ho​ră, la prăvălie, era angajaţi, stăteam cu ei, ăhă, până sea​ra
târziu. Asta era marea bucurie. Că bani nu-mi dădea. Mă lua şi la nunţi, da' nu mă ţinea
toată noap​tea, mă aducea Cornică acasă, cu un prosop d-ăla în ca​re era înfăşurată o
pâine, şi o sticlă de jumătate de ţui​că pentru tata. "Ia, nea Bebe, să bei şi matale!". Şi tata
zicea: "Bogdaproste că-mi iei băiatu' să înveţe şi el meserie!".

- Erau mulţi lăutari în sat, aveau cartierul lor?

- Era mai multe rase de ţigani: rudari, ăia de făcea piepţeni, nea Marinache cu ursu' şi cu
măgaru', ăia cu cârlige, cu alte socoteli, căldărarii, de făcea găleţi, le cositorea, toţi ăştia
stătea în zona aia urâtă, unde-am copilărit şi io, în ţigănie. Lăutarii stătea printre ro​mâni, la
câteva case de români, un lăutar. Când a venit comuniştii, toţi ăştilalţi a plecat la Bucureşti,
da' din lăutari n-a plecat niciunu'.

- Cum aţi răzbătut în Mârşa, un sat celebru pen​tru lăutarii săi?

2/4
- Cântam pe ici, pe acolo, până când, în 1956, la exact douăzeci de ani după ce mă
născusem io, m-am în​surat. Adică părinţii mi-a zis să mă-nsor, io nu vo​iam, a zis: "Mă, tată,
mă, noi suntem bătrâni, amă​râţi, hai să iei şi tu o fată bună, de lăutar, nu ştiu ce, un viorist
ceva, să cânţi cu ăla, să nu te mai tram​balezi cu ţambalu' pe la toate nunţile ţigăneşti. Să vii
şi tu cu bani acasă, că o să faci copii". Şi mi-a zis bine, că nici un părinte nu-şi învaţă copilu'
de rău. Io aş mai fi stat, că umblam, era bună viaţa asta umblă​toare. Şi am luat o fată care
nici nu gândeam io s-o iau. Fetilii cu care umblam io, cu care am stat, nu le-am luat din
cauza lu' mama, că nu le plăcea, zicea că ie curve, că ie aşa, că ie încolo. Şi tata-l meu era
prieten bun cu tatăl fetii, făcuseră războiu' amândoi, zice: "Uite, mă, tată, fata lu' Vancea".
Noi ne ştiam de mici, din ţigă​nie, mergeam la nunţi împreună, râdeam, glumeam, da' nu mă
băgam cu ea, adică io m-aş fi băgat, da' vedeam că-i aşa, mai sălbatică. Şi a venit fraţii lu'
tata, aveam nişte unchi pe la Podu Doamnei, pe la Nebuna, la Cle​jani, zice: "Gata, bă, o iei
pe fata lu' Vancea, că vrea să te ia să cânţi cu el". Şi aşa ne-am luat şi sun​tem şi acu'
împreună. Am cântat cu Vancea în sat, la nunţile din alte sate, m-am făcut şi io cunoscut.
Tata şi cu socră-miu a pus mână de la mână şi ne-a construit o căsuţă la ei în fundu' curţii,
şi acolo, am stat cu ne​vasta şi cu fata noastră, care s-a născut în 57, până m-a luat în
armată.

"Şaişpe luni, cât a durat armata, cu ţambalu' de gât am stat"

Născut în Mârşa, un sat celebru de lăutari, deşi a cântat la

tambal toată viaţa, s-a lansat ca solist vocal, cu trupa "Zdob şi
Zdub"

- V-aţi descurcat cu ţambalu' în armată?

- A dat Dumnezeu, pupa-i-aş tălpilii şi mâinilii lui. Am plecat de
la Iaşi, că s-a redus efectivu' de militari, şi ne-a trimis la Bicaz,
unde se construia hidro​centrala. Murea băieţii pe capete în tunelurile alea unde muncea,
să​racii de ei. La început, ne-a băgat la turnări de ci​ment, mă gândeam: "Doamne, ce mă
fac?". A venit un sergent, un normator şi ne-a întrebat pe fieş​care ce lu​crează, ce meseria
are, ăla, ăla. Tu? Lăutar. Cu ce eşti? Cu ţambalu'. Ai ţambal? Am. Scria acolo tot. După aia
a venit căpitanu'. De unde eşti tu, mă? De la Videle, şi de la Videle pân' la Mârşa încă zece
kilometri. Că aşa era! Cât faci pân' acasă? Şi mi-a dat opt zile drumu' acasă, cu bilet de
voie, cu foaie de drum, să iau ţam​balu'. N-am plătit trenu'. M-am dus acasă, tata: "Ce-ai
făcut, taică?". "Am venit să iau ţam​balu". Îl luase frate-miu, cânta cu el, mai aducea un ban
lu' tata, lu' nevastă-mea. Am luat ţambalu' şi am plecat la armată. Avea lăutari, acolo,
formaţie, nişte băieţi buni de tot, ţigani de la Ploieşti, şaişpe luni cât a durat armata, cu
ţambalu' de gât am stat. Când m-am întors, nevasta avea şi-o viţică, pă​sări, am găsit nişte
băieţi buni, am început să cânt cu ei. Am mers la o nuntă, am venit cu 3000 de lei, mi-a
găsit socru' o ca​să de că​rămidă, patru camere, în cen​tru' satului, 6000 de lei era. A pus toţi
mâ​nă de la mâ​nă, am luat ca​sa, am mai mers la o nuntă, am pus şi tablă pe ea, din '60
stăm acolo.

"Dă-i - dă-i, mai scrie,

dă-i - dă-i, mai cântă"

- Aveţi un repertoriu variat, de la cântece lău​tăreşti la romanţe.

3/4
- Tot cântecele alea vechi, de la bătrâni, de când eram io mic. Atunci nu cântam cu vocea,
că n-aveam cum, mergeam peste tot cu ţambalu' de gât, da' au​zeam ce cântă ăi bătrâni,
îmi dădeam seama de vorbe şi ştiam pe dînafară tot ce cântă ăia. Şi când am în​ceput să
cânt cu vocea, dă-i - dă-i, mai scrie, dă-i - dă-i, mai cântă, că acolo unde nu mai ţineam
minte toate strofele, mai luam de la alţii sau completam io. Era cântările lungi şi complicate,
mai ales baladele care se cânta înainte, a lu' Şarpele, a lu' Novac, era lungi de tot, nu ştiam
noi tot. Toate cântecele îmi pla​ce, da' cea mai mare satisfacţie e că am văzut lumea şi că
oamenii le cunoaşte şi le cere. "Nea Vasile, zi una de la Mârşa!". "Gata, că io ştiu ce-i la
Mârşa, se face". În '70, când m-am angajat la fabrică, la Bucu​reşti, am lăsat ţambalu' şi de
atunci cânt doar cu vocea.

- Ca nea Cacurică de la Clejani, şi el cântase vreo 30 de ani cu ţambalu'...

- Ăla om şi lăutar cuminte, Cacurică. Am umblat doi ani de zile cu Tarafu' Haiducu' din
Clejani prin Europa, cât m-a lăsat ăştia de la fabrică. Elveţia, Italia, Franţa, Belgia. Om mai
cuminte ca ăla nu s-a existat. Mă lua şi mă învăţa: "Vasilică, să fii cuminte , să te porţi
frumos cu lumea, că omenia face mai mult decât toată lăutăria care-o ştii şi care-o cânţi tu".
Şi nu că-mi zicea el, io ştiam de mult asta. Şi când mergeam la Clejani, că-l aveam pe
cuscru' acolo, mă vedea ne​vasta lu' Cacurică, Floarea, nu mă lăsa până nu mân​cam la ei,
nu vorbeam cu ei. Avea familie bună, oa​meni de toată is​prava. La fel şi nea Culai, şi Ion
Ma​nole. Impresaru' ăla belgian făcuse două echipe din taraf, nouă cântau într-o parte, nouă
în alta şi ăştia mă luau lângă ei: "Va​silică, stai cu noi, acilea". Că dacă să-mbăta Flu​ierici,
trebuia să pleci d-acolo, altfel nu era bine, într-o seară i-a luat şi i-a spart vioara lu' unu'.

"Dimineata pe răcoare", cu "Zdob şi Zdub"

- Cum v-aţi simţit când aţi descoperit, alături de formaţia "Zdob

şi Zdub, alt public, alte scene decât cele cu care eraţi obişnuit?
- Dom'le, mie nu mi-a fost nici ruşine şi nici frică, pe oriunde am
cântat, la nunţi în ţigănie sau la Sala Po​livalentă, când am
lansat discu' şi mi-a dat trofeu' ăla. Când eşti capabil, când ştii
ce faci, nu ţi-e frică de nimeni, nu ţi-e teamă de nimic. Ştii că faci un lucru bun şi-l faci, de
toată lumea sare în sus de bucurie şi te chea​mă şi te trage jos de pe scenă. M-am
descurcat de minune cu băieţii ăia de la Chişinău. Am mers cu ei pân' la Moscova şi
credeţi-mă, că vorbesc în mod se​rios, se ajunge greu acolo. Se circulă greu cu trenu' în
par​tea aia, sunt controale multe, că ştie că e plin de bandiţi. Da' nouă nu ne era frică, n-
avea ce să ne ia, că n-aveam decât băutură.

4/4