„Să te consideri spectator indulgent și amuzant al lumii acestea

plini de infamie și prostie, e să faci parte din ea” (să beneficiezi

de infamiile ei, având aerul că-i ești deasupra).

Ștefan Gheorghidiu este protagonistul și personajul-narator

al romanului "Ultima, noapte de dragoste, întâia noapte de
război". El este un intelectual care trăiește în lumea ideilor, a
cărților, având impresia că este izolat de realitatea materială
imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce
destrămarea cuplului între Ștefan și Ela.

Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el

poate găsi iubirea reciprocă perfectă. în susţinerea acestei
concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură
dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul
romanului o numeşte: "femeia mea", "nevastă-mea", "fata
asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se
transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare,
semănând cu oricare alta. El îi dăruieşte Elei casele de la
Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ
la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri.

Portretul fizic este vag prezentat, nepunandu-se accentul pe

infatisare tocmai din prisma incadrarii romanului in tipul
romanelor psihologice. Totusi, in putinele pasaje descriptive,
StefanGheorghidiu este conturat ca fiind un individ lipsit de
preocupari pentru vestimentatie si aspect, preocupari pe care
le considera superficiale, (lucru evidentiat prin faptul ca poarta
o camasamai multe zile la rand). El ajunge sa se compare la un
moment dat cu domnul G., la nivelulaspectului camasii: daca in
cazul lui se remarca „mansetele prea largi si cu corturile sucite
inafara”, domnul G. „avea mansetele bine intinse, mici”.

Gandul ca Ela, sotia sa, ii este infidela, declanseaza in sufletul

sau o suferinta cumplita, o neincredere totala in judecata sa:
Prabusirea mea launtrica era cu atat mai grea, cu cat mi se
rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in puterea mea
de deosebire si alegere, in vigoarea si eficacitatea inteligentei
mele".

Stefan Gheorghidiu, cel care definea iubirea drept un proces de

autosugestie", devine victima tocmai a capacitatii lui de
autoamagire, de autosugestie. Gheorghidiu a comis eroarea
grava de a lua drept realitate ceea ce credea el ca ar trebui sa
fie realitatea. Autosugestionan-du-se, el a idealizat fiinta iubita,
iar acum nu isi poale explica motivul pentru care nu mai gaseste
in ea calitatile pe care i le atribuise odinioara.

Stefan este totodata un orgolios. incearca sa-si ascunda

suferinta in fata celorlalti, din dorinta de a nu parea ridicol. Se
pare ca tot din orgoliu el a acceptat sa participe la razboi: Nu
pot sa dezertez, caci mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o
experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa
lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar
avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care
mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare."
Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său
lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale
neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe
care le disecă minuţios.

Stefan Gheorghidiu reprezinta un tip de personaj impus in

literatura romana de romanele si dramaturgia lui Camil
Petrescu: intelectualul aspirand spre absolut, ca si Ladima, Gelu
Ruscanu sau Andrei Pietraru. Inadaptat superior, lucid si
hipersensibil, Gheorghidiu incearca sa recompuna lumea in
functie de aspiratia sa catre absolut si are orgoliul de a refuza o
realitate care nu i se potriveste. Desi in lumea lui Nae
Gheorghidiu, a afaceristului Vasilescu Lumanararu si a
mondenului Grigoriade, Stefan Gheorghidiu pare a fi un invins,
in raport cu lumea pura a ideilor, are taria de a nu accepta
compromisul. Constiinta lucida, analiza si confesiunea pun in
evidenta preocuparea personajului-narator pentru problemele
profunde ale existentei, receptate in lumea sa interioara ca
experiente definitorii.