1

Frica de moarte și mentalitatea omului contemporan. Remedii duhovnicești

(studiu publicat în Creștinul în fața suferinței și a morții. Medicii si Biserica vol 12, Editor: prof dr
Mircea Gelu Buta, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, pp. 571-580)
Pr. lect. dr. Moș Grigore Dinu

1. În mod surprinzător, în Cartea Apocalipsei, Sfântul Apostol Ioan, enumerându-i pe cei ce se

vor osândi la iadul veșnic, îi pune în capul listei pe fricoși, pe care îi așează chiar înaintea ucigașilor
(Apocalipsa 21, 8), iar Sfântul Apostol Pavel afirmă în Epistola către Evrei că Hristos a venit „să îi
izbăvească pe cei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața.” (Evrei 2, 15). Extrem de puternică și
revelatoare această formulare care arată că omul trupesc și psihic e ținut toată viața în robie de frica
morții. Din pricina fricii de moarte, omenirea nu trăiește în adevăratul sens al cuvântului, ci doar
supraviețuiește, sau după expresia lui Panayotis Nellas, supraviețuiește în moarte.1
După cum arăta părintele Dumitru Stăniloae, „frica de moarte e cel mai puternic afect, e cea mai
mare slăbiciune a firii omenești.”2 De altfel, cu privire la modul transmiterii păcatului strămoșesc au
existat discuții ample între teologi, iar o teorie (Romanides, Meyendorff) afirmă că se transmite nu
vinovăția protopărinților care este personală, ci mortalitatea și caracterul pătimaș și stricăcios al firii
omenești îmbolnăvite de păcat3, iar această mortalitate moștenită devine cauză a păcatelor personale a
oamenilor tocmai din pricina fricii de moarte, căci frica de moarte generează întoarcerea egoistă spre
sine, iubirea pătimașă față de trupul muritor, amplificarea irațională a instinctului de conservare, dorința
irezistibilă de a supraviețui cu orice preț, reacții și atitudini mai mult sau mai puțin conștiente pe care
oamenii le manifestă în opoziție cu ceilalți și împotriva semenilor lor, căci văd în ei potențiali
dușmani,precum și o virtuală, dar continuă amenințare. Chestiunea transmiterii păcatului strămoșesc
are încă nevoie de clarificări, e o problemă încă nerezolvată în teologie, însă cert este că mortalitatea
moștenită de la protopărinți are un rol esențial în perpetuarea stării păcătoase a omenirii. Căci „moartea
aduce în om nesiguranța care îl face să caute stabilitatea mincinoasă a bogăției, a slavei și iubirii de
plăceri.”4 În spatele cvasitotalității temerilor noastre stă ascunsă frica de moarte. Cu cât suntem mai

1
Pannayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, traducere de diac. Ioan Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1994, pp. 26-
27, p. 39.
2
Dumitru Stăniloae, „Legătura dintre moartea și învierea Domnului”, Studii Teologice, nr. 5-6, 1956, p. 281.
3
Pentru detalii a se vedea Grigore Dinu Moș, Asumarea transcendentală a vinei. Eseu despre transmiterea
păcatului strămoșesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 120-131.
4
Părintele Filoteu Pharos, Moartea și doliul. O teologie a nădejdii, traducere de pr. Victor Manolache, Editura
Sophia, București, 2012, p. 30.
 2

morți duhovnicește, cu atât mai mult ne temem de moartea fizică și de pierderea lucrurilor vremelnice și
stricăcioase cu care ne-am identificat viața.5 Frica aceasta e atât de mare încât dorim în permanență să
uităm de moarte, ne străduim atât de mult să uităm că vom muri, încât într-un mod deopotrivă tragic și
ironic mare parte din viața noastră se cheltuiește în fuga și uitarea de moarte. Divertismentul, sportul,
politica, cariera, munca, activismul în diverse domenii și multe altele din preocupările omului
contemporan - cărora se alocă tot mai multe resurse și se dezvoltă ca imense industrii - devin adesea
prilejuri sau chiar moduri ale uitării de moarte.
2. În acest context, e foarte relevantă gnoseologia Sfântului Isaac Sirul, potrivit căreia însăși
cunoașterea omului e stăpânită de frica de moarte, adică omul se străduiește prin cunoașterea lui să
găsească cât mai multe resurse de a supraviețui și de a amâna moartea. El cunoaște legile firii, ale
materiei și se supune lor, căutând să supraviețuiască în cadrul și limitele acestora. Credința însă nu are
trebuință de astfel de resurse de a supraviețui, căci acela ce crede calcă peste șerpi, și peste scorpii și nu
se vatamă,după cum a făgăduit Hristos și cum se poate vedea în viețile sfinților.6 Credința aduce belșug
de viață, nu doar supraviețuire, și har fără măsură, depășind legile biologiei și ale firii celor create. Putem
vedea aceasta în modul cum au murit milioanele de martiri creștini de-a lungul istoriei, unii mergând la
moarte cu bucurie și trăind în chiar momentele în care erau torturați stări de fericire extatică.
În afara credinței însă, moartea nu poate fi nicidecum înfruntată și atunci omul din prea mare frică nu
poate decât să o uite, căci cum arăta Sfântul Iustin Popovici, „în lumea noastră omenească, moartea este
încercarea cea mai mare și cea mai înfricoșătoare inumanitate și monstruozitate”7. Cum să nu îi fie frică
atunci de moarte omului necredincios? Cum să nu încerce să o uite sau să o tăgăduiască?
De altfel, după cum s-a arătat în numeroase studii de psihologie socială (a se vedea, spre
exemplu, lucrările lui Earl Grollman și Fred Cutter) atitudinea generală cu privire la moarte în societățile
apusene contemporane este tăgăduirea ei, păstrarea unei tăceri discrete în jurul acestei teme. Dacă
8
moartea a fost întotdeauna un subiect nedorit, în zilele noastre a devenit aproape intolerabilă.
„Cultura contemporană tehnocrată și diferitele sisteme care fac aluzie la atotputernicia omului se simt
de asemenea foarte jenate în preajma temei morții, pentru că moartea constituie o combatere
nimicitoare a iluziei lor. Moartea este piatra de încercare care arată valoarea reală a oricărei teorii

5
Ibidem
6
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte pentru nevoință, trad. de Maxim monahul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2010, pp.
389-391.
7
Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-om. Abisurile și culmile filozofiei, traducere de pr. prof. Ioan Ică și diac
Ioan I. Ică jr., Ed. a 2-a rev., Editura Sophia, București, 2010, p. 83.
8
Părintele Filoteu Pharos, Moartea și doliul…, p. 12.
 3

asupra lumii și a oricărui sistem politic.”9 Astfel, „în societățile contemporane apusene, tema morții este
tabu-ul cel mai însemnat care dezvoltă cu putere o conspirație uriașă, care se străduiește din răsputeri
să nu îngăduie pronunțarea acestui cuvânt pornografic: moarte. Moartea a devenit un subiect interzis,
un sacrilegiu, care provoacă mai multă neliniște decât sexul (…) S-a întâmplat o mutație în ceea ce
privește falsa pudoare socială și în timp ce coabitarea sexuală este pomenită din ce în ce mai liber,
moartea devine tot mai mult un subiect necuviincios. Socotită injurioasă vorbirea despre moarte este
evitată cu grijă în discuțiile oamenilor cumsecade.”10 De asemenea, „metempsihoza, magia, astrologia,
parapsihologia, oprirea bătrâneții, criogenia”, omul cyborg din scenariile imaginate de futurologi
constituie moduri de tăgăduire a morții în cultura apuseană.11
O explicație a acestei atitudini a omului modern în fața morții ne oferă psihologul Roy
Baumesteir în celebra sa carte Sensuri ale vieții. Moartea evidențiază fragilitatea relațiilor sociale,
subminează iluzia că lumea este stabilă, previzibilă și controlabilă și ne arată cât de puțină stabilitate ne
poate garanta societatea.12 Teama de moarte înseamnă la un nivel superficial teama de suferința
asociată morții, iar la un nivel mai adânc înseamnă separarea de cei apropiați pentru care a fost o
persoană specială, dar mai ales pierderea oportunităților și a posibilităților pe care le are omul cât timp
trăiește, precum și perspectiva înlocuirii și uitării lui și a inutilității a ceea ce a realizat. Chiar și
nerăbdarea noastră este legată de mortalitate.13 Pentru omul modern problema morții este extrem de
acută, căci el a pierdut accesul la valorile durabile care confereau sens vieții predecesorilor săi, din
societățile tradiționale, în special valorile religioase. Astfel, „pentru individul modern, ale cărui acțiuni își
fondează valoarea pe justificarea și cultivarea sinelui, moartea amenință bazele convingerii că viața are
sens. (…) Dacă persoana și-a devotat viața cultivării, explorării și glorificării sinelui, moartea îi va
zădărnici viața și totul va părea inutil.”14 Chiar și atunci când valoarea vieții cuiva pare a fi dată de copiii
săi, întrucât și aceștia vor muri, „acest lucru ne înfățișează condiția umană ca având aceeași valoare ca
cea a insectelor și a viermilor, care trăiesc doar ca să mănânce și să se reproducă”15, conchide cu un
realism aproape cinic Baumeister. Astfel, el nu găsește o altă soluție pentru problema morții și frica de
moarte decât abordarea vieții într-un context de sens mai larg, în care se evidențiază religia.

9
Ibidem.
10
Ibidem, p. 54.
11
Ibidem, p. 53.
12
Roy F. Baumeister, Sensuri ale vieții, traducere de Kallay Eva, Editura ASCR, Cluj Napoca, 2011, p. 353.
13
Ibidem, pp. 355-359.
14
Ibidem, pp. 360-361.
15
Ibidem, pp. 379-380.
 4

3. Sfântul Ioan Damaschin ne arată în Dogmatica sa că există două feluri de frică de moarte, frica
după fire și frica împotriva firii. Frica de moarte potrivit firii e acel zbucium, tulburare, teamă, întristare a
sufletului care urmează să se desprindă de trup, și care arată că moartea nu este un lucru firesc. O astfel
de frică a avut și Hristos în Gradina Ghetsimani, și era normal și necesar să o aibă, arătând astfel deplina
sa umanitate și nefirescul morții prin care urma să treacă. Firea Sa divină a îngăduit firii Sale omenești să
se manifeste potrivit rațiunii sale naturale, dar în același timp voința divină a întărit voința umană a lui
Hristos să biruiască această frică firească.16 În biruința asupra fricii de moarte „s-a manifestat cea mai
mare tărie a firii. Și de aceea ea e ultima pe care a învins-o Mântuitorul. Și învingând cu firea Sa
omenească această ultimă slăbiciune a ei, a fost învinsă moartea însăși, ca punct final al slăbiciunii firii
umane.”17 Mai există însă o frică de moarte împotriva firii care vine din trădarea conștiinței sau din
neîmplinirea gândului lui Dumnezeu cu omul, din ratarea valorificării înzestrărilor naturale cu care se
naște fiecare, sau dintr-o conștiință împovărată de păcate, sau din necredință și din necunoașterea
ceasului morții.18 O astfel de frică de moarte stăpânește în mare măsură pe omul contemporan,
împovărat de păcate nespovedite, de păcate grele care împietresc inima, de necredință, de deznădejde
și de grijă sub forma stresului, a angoaselor și anxietății.
Părintele Sofronie Saharov a arătat că esența spirituală a deznădejdii în care se scufundă tot mai
mult oamenii constă în a nu mai crede în propria lor înviere, în viața veșnică pe care Dumnezeu o
dăruiește anticipat încă de aici, din vremea acestei vieți. La fel, Sfântul Isaac Sirul spunea că păcatul
fundamental este insensibilitatea față de înviere. Căci dacă sfințenia, ca stare de renaștere harică a
duhului, înseamnă a trăi învierea sufletului încă înainte de învierea trupului, esența deznădejdii este
tocmai această neputința de a crede și a pregusta prin har viața veșnică încă din hotarele acestei lumi.
Doresc să accentuez aici 2 lucruri: a) Pentru un creștin viața veșnică nu începe doar după momentul
morții, ci începe încă din timpul vieții pământești, și acesta este un argument de facto zdrobitor pentru
învierea ce va să vină, și, este și remediul cel mai eficace pentru frica de moarte. E o realitate pe care
orice creștin o poate experimenta prin harul lui Dumnezeu, dacă își dorește aceasta, adică să trăiască
esențial prin credință, atârnând de Dumnezeu și biruind determinările lumii acesteia. b) Viața veșnică
nu este prelungirea vieții bio-psihice din condițiile acestei lumi, ci esențial este o viață de o altă calitate,
o viață a duhului, o viață harică, este viața lui Dumnezeu Însuși ce trăiește în om, și care influențează și
preschimbă și viața psihică și biologică a omului în măsura în care acesta se împărtășește de harul

16
Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, traducere de Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2004,
p. 188.
17
Dumitru Stăniloae, „Legătura interioară dintre moartea și învierea Domnului”, p. 281.
18
Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, p. 189.
 5

Sfântului Duh. Când omul începe să împlinească poruncile lui Dumnezeu, inima sa începe să se lărgească
tot mai mult, dincolo de limitările lumii, și începe să preguste viața veșnică, iar când împlinește porunca
iubirii de vrăjmași simte cu toată ființa și cu toată convingerea că s-a mutat de la moarte la viață.19 Un
om care își iubește vrăjmașii nu mai are nevoie de nici un argument pentru viața veșnică, căci el o
trăiește deja și frica de moarte nu mai are nici o putere asupra lui. El este un om liber.
4. În ce privește credința în înviere a omului contemporan am constatat o realitate foarte
îngrijorătoare, pentru care nu am avut până recent confirmări statistice pentru spațiul românesc cel
puțin. Dintr-un sondaj de opinie efectuat în anul 2013 rezultă că doar 36% din români cred în viața de
apoi, aproape 50% au afirmat că nu cred, în timp ce 14% nu și-au putut declina o poziție, deși marea
majoritate s-au declarat creștini ortodocși. În alte țări situația e asemănătoare sau chiar mai rău. Această
resemnare în fața morții arată adânca necredință și deznădejde în care se cufundă lumea, precum și
existența unui cripto-ateism chiar printre cei ce se declară credincioși. Din pricina împuținării credinței și
dragostei dintre oameni, se estompează conștiința valorii veșnice a fiecărei persoane. După cum arăta
Sfântul Iustin Popovici, „fără înviere nu există nici în cer, nici sub cer nimic mai absurd ca lumea
aceasta”, care nu rămâne decât „o expoziție haotică de absurdități odioase. Fără înviere nu există mai
mare deznădejde ca viața aceasta. De aceea, în toate lumile nu există o existență mai nefericită decât
omul care nu crede în Învierea lui Hristos și învierea morților. (v. I Corinteni 15, 19). Mai bine ar fi fost
pentru omul acela să nu se fi născut” (Matei 26, 24)20, încheie Sfântul Iustin Popovici, folosind cuvintele
pe care Hristos le-a rostit cu privire la Iuda. „Căci omul se naște cu adevărat nu atunci când îl aduce pe
lume mama lui, ci atunci când crede în Hristos Cel Înviat, pentru că atunci el se naște la viața cea
nemuritoare și veșnică, în timp ce mama îl naște pe copil spre moarte, pentru mormânt.”21
5. Deznădejdea omului contemporan este atât de mare încât de cele mai multe ori el nu își
conștientizează starea de deznădejde, și cu atât mai puțin măsura ei, căci pur și simplu nu mai are
reperul nădejdii, nu mai are acea pregustare anticipată a veșniciei. După cum arătau Sfântul Siluan
Athonitul și pr. Sofronie Saharov deznădejdea omului a crescut după cele două războaie mondiale și
după genocidurile din secolul XX și a devenit practic un fenomen global care caracterizează starea de
duh a umanității. Statisticile cu privire la numărul celor care suferă de depresie sunt alarmante, iar

19
Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este, traducere de Ierom. Rafail Noica, Editura Sophia,
Bucureşti, 2005, p. 382.
20
Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-om…, p. 83.
21
Ibidem, p. 80.
 6

previziunile sunt sumbre, după anul 2020 depresia oamenilor fiind în stare să paralizeze chiar viața
economică a țărilor.22
Cum și unde mai poate experia sau intui omul de astăzi măcar niște „crâmpeie” ale veșniciei,
care să îl ridice deasupra fricii de moarte sau a resemnării în fața ei? Coborând firesc în umanitatea
noastră, înspre experiențele noastre cele mai personale și mai universale, cele ale iubirii și ale morții
celor apropiați, constatăm că ne dată aici o experiență a pregustării sau măcar a intuirii veșniciei, care ne
arată încă o dată că Ortodoxia e însăși firea omului (ieromonah Rafail Noica), iar nemurirea și sfințenia e
restaurarea și împlinirea a ceva ce firea noastră însăși o cere și o strigă. Atunci când iubim cu adevărat
pe cineva nu ne putem împăca nicidecum cu moartea acelei persoane, simțim nefirescul și neadevărul
morții, însăși dragostea noastră afirmă veșnicia persoanei iubite. De aceea, zicea inspirat Gabriel Marcel
„când spui cuiva te iubesc, îi spui de fapt, tu nu vei muri niciodată”. De asemenea, adânca mâhnire pe
care ne-o pricinuiește moartea celor apropiați, de nimic altceva egalată, atmosfera de tristețe profundă
a unei înmormântări, arată încă o dată că sufletul nostru nu se împacă cu moartea, că el se tulbură, se
răscolește din adâncuri, geme, strigă după viață, după Veșnicie, după a fi mereu împreună cu cei iubiți.
Cu atât mai mult, Creatorul și Părintele ceresc, care este dragoste desăvârșită, nu va lăsa pe nimeni în
moarte. Dacă noi l-am condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu ne-a condamnat pe noi la
nemurire, spunea inspirat același Sfânt Iustin Popovici.23
6. În afară de aceste experiențe comune și accesibile tuturor oamenilor, există o cale mai
directă, mai bărbătească și mai deplină de a simți veșnicia sufletului nostru și de ne elibera de frica de
moarte, și anume, înfruntând-o prin ceea ce Sfinții Părinți numeau gândul morții sau aducerea aminte de
moarte, adică tocmai gândul cel mai potrivnic mentalității omului de astăzi. După cum ne învață părinții
filocalici acesta este primul gând dat de Dumnezeu omului spre a-l îndruma spre veșnicie, dacă omul
este pregătit și dorește să cultive acest gând. Despre pomenirea morții au vorbit Sfinții Antonie cel
Mare, Marcu Ascetul, Ioan Casian Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Varsanufie cel Mare, Filotei Sinaitul, Isihie al
Ierusalimului, Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul și mulți alții. Mă voi opri asupra unui sfânt
contemporan, mai aproape de zilele noastre, pentru care harul pomenirii morții a fost începutul vieții
sale duhovnicești. Iată ce mărturisea în acest sens părintele Sofronie Saharov: „Vecinica uitare, ca
stingere a luminii conștiinței mă umplea de groază. Starea aceasta mă zdrobea; mă stăpânea împotriva
voinței mele. Ceea ce se săvârșea în jurul meu în chip năsilnic îmi amintea de sfârșitul inevitabil al

22
Dr. Dimitri Avdeev, Psihiatria pentru duhovnici, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București,
2011, pp. 159-161.
23
Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-om…, p. 78
 7

întregii lumi. Viziune hăului fără fund devenise pururea prezentă, lăsându-mi doar din când în când
puțină odihnă. Pomenirea morții, crescând treptat atingea o astfel de putere, încât lumea, întreaga
noastră lume, îmi apărea ca un miraj gata să dispară în orice clipă în vecinicile străfunduri ale pustiiciunii
neființei. Realitatea unei alte ordini, nepământești, neînțelese mă stăpânea în ciuda încercărilor mele de
a o ocoli”. Dacă „îmi spuneam: am o viață întreagă înaintea mea, 40 de ani și poate chiar mai mult plini
de energie… Și ce dar? Dintr-o dată mi-a venit un răspuns la care nu m-am gândit: Și dacă o mie de ani…
și după aceea ce? Și mia de ani s-a sfârșit în conștiința mea înainte să se fi formulat gândul. Tot ce se
supunea stricăciunii își pierduse pentru mine valoarea. Când mă uitam la oameni, înainte de a putea
gândi ceva îi vedeam sub stăpânirea morții, murind, și inima mi se umplea de compătimire pentru ei. Nu
căutam nici slavă de la acei morți, nici stăpânire asupra lor; nu așteptam ca ei să mă iubească.
Disprețuiam bogățiile materialnice și nu socoteam înalte nici pe cele intelectuale, care nu îmi dădeau
răspuns la cele ce căutam. Dacă mi s-ar fi oferit veacuri de viață fericită, nu le-aș fi primit. Duhul meu
dorea după veșnicie, și vecinicia, așa cum aveam să o înțeleg mai târziu, stătea înaintea mea, în chip
lucrător, renăscându-mă. [...] O rugăciune înflăcărată mă cuprinsese în sânurile ei și, de-a lungul a mulți
ani nu m-a părăsit nici aievea nici în somn.”24
7. În încheiere, aș vrea să evidențiez poziția unuia dintre cei mai cunoscuți psihoterapeuți
americani, profesorul și psihiatrul Irvin Yalom, care îi sfătuia pe psihoterapeuți să vorbească despre
moarte cu pacienții lor, într-un mod direct și realist, și cu stăpânire de sine, căci astfel se reașează corect
prioritățile și valorile în viața lor, ajutându-i să se vindece. Conștiința morții îl ajută pe om să trăiască
ființial și autentic, adică dincolo de grijile cotidiene. De asemenea, el a constat că în spatele multor
probleme de natură sexuală, se ascund de fapt neliniști și temeri legate de moarte.25 Exacerbarea
sexualității este adesea determinată de o teamă de moarte ascunsă. Relația dintre eros și thanathos
constituie însă o temă foarte complexă asupra căreia nu mă opresc aici.
În concluzie, remediile pentru frica de moarte sunt virtuțile teologice: credința, nădejdea și
dragostea, în orizontul cărora conștientizarea morții prin amintirea / pomenirea ei îl renaște pe om încă
de pe pământ la viața cea veșnică.

24
Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este, p. 12, pp. 17-18.
25
Irvin D. Yalom, Darul psihoterapiei, traducere de Aurora Gal Marcu, Editura Vellant, București, 2011, pp. 125-132.