CUPRINS

Introducere.....................................................................................................................................4

Capitolul 1 – Administraţia Naţională a Penitenciarelor………..……..........................….…5

1.1 – Mediul penitenciar Privarea de libertate............................................................6

Capitolul 2 - Comunicarea în penitenciar.................................................................................10

2.1 - Limbajul și comunicarea non-verbală................................................................13

Capitolul 3 - Relaţiile interpersonale în penitenciar................................................................17

3.1 - Lumea arestaţiilor și a cadrelor……..................................................................18
3.2 - Relaţia personal-deţinut……………...……………...........................................21

Capitolul 4 - Metodologia...........................................................................................................23
4.1 – Universul cercetării..............................................................................................23
4.2 – Fixarea obiectivelor..............................................................................................23
4.3 – Ipotezele formulate...............................................................................................23
4.4 – Alegerea metodei de cercetare............................................................................24
4.5 – Analiza datelor obţinute…………………………………..................…….25
4.6 – Elaborarea instrumentelor de cercetare ...........................................................26
4.7 – Analiza datelor obținute prin interviu ..............................................................26

Capitolul 5 - Concluziile lucrării……………………………………….....................……33

Bibliografie………………………………………………..................……………………….. 35

Anexe………………………………………………………….................…………………… 37

3
 INTRODUCERE

Încarcerarea, privarea libertății unei persoane reprezintă măsura ce ajută la buna

desfășurare și protejare a societății în care trăim.
Mi-am propus în lucrarea de faţă să analizez procesul comunicării și relațiile dintre deținuți în
acest tip de instituţie, atât între ei cât mai ales între personal şi deţinuţi. Deoarece acesta este un
mediu cu totul şi cu totul diferit de oricare altă instituţie, vor fi prezentate: relaţiile
interpersonale, limbajul specific mediului penitenciar, tipurile de comunicare cum ar fi
comunicarea non-verbală, responsabilităţile atât ale cadrelor cât şi deţinuţilor, dar şi intervenţiile
în momentul apariţiei vreunui conflict.
Lucrarea, debutează prin prezentarea referenţiarului teoretic ce cuprinde problema
sociologică, amploarea acestui fenomen şi abordările teoretice relevante acestei probleme.
În ceea ce priveşte condamnarea persoanelor la pedeapsa cu închisoarea, în zilele noastre
aceasta, se află într-o creştere continuă şi procentuală. Cei care comit infracţiuni cu un grad de
periculozitate mai ridicat, vor suporta consecinţa şi anume pedeapsa privativă de libertate.
Un alt motiv pentru care mi-am ales această temă este acela că în momentul în care ajungi
să cunoşti instituţia penitenciară, istoria ei, procesul de reformare al acesteia, precum şi cultura
organizaţională a acestei instituţii, conştientizezi prin ce trece un funcţionar public cu statut
special într-o zi normală de muncă. Conştientizezi stresul muncii acestuia, importanţa unui liber
capabil şi competent precum şi efectele tuturor acestora asupra angajaţilor, asupra capacităţii de
muncă .

4
 CAPITOLUL 1
ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR

“Sistemul administraţiei penitenciare în România este constituit din Administraţia

Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate, considerate instituţii publice de apărare,
ordine publică şi siguranţă naţională ale statului. Administraţia Naţională a Penitenciarelor este
un serviciu public care contribuie la apărarea ordinii publice şi a siguranţei naţionale prin
asigurarea pazei, escortării, supravegherii, aplicarea regimului de detenţie şi organizarea de
activităţi de asistenţă socială şi educaţie destinate reinserţiei sociale a persoanelor private de
libertate.
Activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor este coordonată direct de către
Ministrul Justiţiei şi se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României,
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul
deţinuţilor, cu dispoziţiile Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut
special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Legii nr. 51/1991 privind Siguranţa
naţională a României şi legislaţiei privind executarea pedepselor .
Administraţia Naţională a Penitenciarelor are obligaţia de a asigura ordinea şi disciplina
locurilor de detenţie în condiţiile creării unui climat care să respecte demnitatea persoanelor
private de libertate.
Administraţia Naţională a Penitenciarelor trebuie să evalueze permanent nevoile de
asistenţă socială, educaţie şi terapeutice ale persoanelor private de libertate, acest proces
constituind baza strategiei de reintegrare socială a acestora. Activitatea de pregătire şcolară şi de
calificare a persoanelor private de libertate, coordonarea şi planificarea etapelor şi a programelor
educaţionale sunt activităţi curente desfăşurate în cadrul sistemului pentru realizarea funcţiei
educative şi de asistenţă psiho-socială.
Pentru a realiza toate aceste funcţii, personalul din cadrul sistemului administraţiei
penitenciare trebuie să fie selectat şi evaluat pe baza unor criterii specifice activităţii pe care
urmează să o desfăşoare şi să beneficieze de formare şi perfecţionare profesională continuă. În

5
egală măsură, Administraţia Naţională a Penitenciarelor beneficiază de patrimoniul propriu prin
care se asigură condiţiile materiale necesare desfăşurării activităţii unităţilor penitenciare.”1

1.1. MEDIUL PENITENCIAR

PRIVAREA DE LIBERTATE

Debutând cu un simplu interes, legat de lumea deţinuţilor şi interiorul mediului în care

aceştia trăiesc, voi defini problema principală şi anume privarea de libertate.
În momentul în care în societate are loc o încălcare şi o tulburare a normelor şi valorilor
sociale de ordin penal sau legal din partea unei persoane, apare ca mijloc de control social o
penalizare socială sub forma privării de libertate a celui care a încălcat legea.
Rolul închisorii este de a pune sechestru pe persoană şi pe corp : ” ad continendos hominess, non
ad puniendos ”- “pentru a-i reţine pe oameni nu pentru a-i pedepsi”?2
După o poposire îndelungată în cadrul unei instituţii totale, deţinutul, în timp, suportă anumite
schimbări, se produc anumite efecte, ca de exemplu apariţia deculturaţiei în urma căreia acesta
suferă o dezvăţare cu lumea din afară, provocând incapacitatea lui de a se mai descurca în
anumite situaţii din viaţa de dincolo de gratii.
“ Închisoarea este ilegalismul instituţionalizat.” (M. Foucault)
Sociologul Durkheim consideră despre crimă că “este un fenomen social normal în
evoluţia societăţilor, că nu există absolut nicio societate în care acest fenomen să lipsească,
deoarece dacă ar lipsi, respectiva societate ar fi considerată anormală. A măsura crima însemnă a
măsura pedepsele, ceea ce sugerează că pedeapsa reprezintă externalitatea crimei, modalitatea de
explicare a acesteia. Relaţia dintre crimă şi pedeapsă reprezintă relaţia dintre cauză şi efect, unde
crima este cauza iar pedeapsa este efectul.”3
Faptul că mediul penitenciar este un mediu unde se dezvoltă permanent conflicte este
pentru unii binecunoscut, pentru unii logic, şi pentru unii normal, de aceea o condiţie neceasară
în acest mediu este aceea ca instituţia penitenciară să opteze pentru o comunicare eficientă. În
1
Hotărâre pentru aprobarea straetgiei sistemului administrației penitenciare pe perioada 2010-2013, în temeiul art
108 din Constituția României.
2
Foucault, Michel, 2005, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii , Piteşti, Ed. Paralela 45, p. 158
3
Durkheim,E.,Sinuciderea,Ed. Antet, 2001, p.117

6
același timp trebuie să se asigure atât colaborarea foarte bună între membrii personalului din
instituţie între conducere şi angajaţi dar şi între servicii cât şi prevenirea conflictelor.
Modul de viaţă al celor din interiorul zidurilor şochează prin particularităţile lui şi de
aceea este dificil de citit şi de invăţat de către cei iniţiaţi, veniţi din afară. „Una din căile de a
înţelege o cultură este aceea de a examina simbolurile, eroii, ritualurile şi valorile care
caracterizează modul de viaţă instituţional - acestea reprezentând pentru Geert Hoftede
mecanismele de învăţare şi consolidare a culturii pentru cei dinăuntru. Ele reprezintă sentimente
încărcate cu puternice semnificaţii pozitive şi negative, care determină natura normelor
instituţionale. Normele conduc la standardizarea valorilor dominante ale uni grup de oameni.”4
Indivizii care populează în această lume - cadre sau deţinuţi - sunt instruiţi încă de la
intrarea în instituţie cu privirile la „spaţiile interzise”, la care accesul este limitat sau imposibil.
Pentru deţinuţi, toate clădirile administraţiei semnifică un astfel de spaţiu, doar sub supraveghere
putând avea acces, în timp ce pentru cadre, un spaţiu interzis reprezintă celula deţinuţilor, loc în
care au acees doar atunci când sunt însoţiţi de echipa de mascaţi. Fiecare persoană recent intrată
în penitenciar suportă formalitățile de internare şi testele de supunere care pot fi transformate
într-un proces de iniţiere, numit “urare de bun venit”. Luând în calcul numărul mare și varietatea
deținuților, aceştia sunt împărțiți în funcție de tipul infracţiunii săvârşite, sex, durata pedepsei,
vârstă sau după numărul infracţiunilor comise.
Orice om care este etichetat drept infractor este privit de societate și de către sistemul justiției ca
fiind îndreptățit de control, inducând astfel teama victimizării în rândul populației ce respectă de
fapt legea. Femeile infractoare, în general, comit tipuri de infracţiuni mai puţin serioase decât
bărbaţii. Mai mult decât atât, în multe cazuri ale femeilor care au înfăptuit cele mai serioase
infracţiuni, ale lor au fost comise în majoritatea cazurilor deoarece au simțit că sunt în pericol
atât viaţa lor cât și a copiilor lor.
În fiecare instituţie totală există o segregare fundamentală între ” instituţionalizaţi ” şi
grupul de supraveghere. Conform precizărilor lui Erving Goffman, raporturile dintre cele două
lumi se desfăşoară pe baza unor “stereotipuri antagonice” şi anume că “Se dezvoltă două lumi
sociale şi cultural diferite, care funcţionează paralel una de cealaltă, având puncte de contact
reglementate oficial, dar întrepătrunderile reciproce fiind practic inexistente.”5
4
Bruno Ştefan, Mediul penitenciar Românesc-Cultură şi civilizaţie carcerală , Iaşi, Ed. Institutul European,2006,
p.8
5
Goffman E., Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate, Ed. Polirom, Iaşi, 1961/2004, p.20

7
 Mediul penitenciarului este un spaţiu în care are loc un dialog relativ continuu. Angajaţii
îi consideră deseori pe instituţionalizaţi agresivi, ascunşi şi nedemni de încredere, iar indivizii
instituţionalizaţi consideră adesea că membrii personalului sunt aroganţi şi răutăcioşi.
Conform legii 275/2006 se instituie principiul personalizării regimurilor de executare a
pedepselor privative de libertate, în număr de patru tipuri şi anume: regimul de maximă
siguranţă, regimul închis, regimul semideschis şi regimul deschis.
Scopul încarcerării este acela de a aduce atât sufletul cât şi comportamentul pe calea cea
dreaptă şi totodată îşi face intrarea în sistemul legilor civile.
„Mediul penitenciar nu permite exteriorizarea autentică a sentimentelor şi a gândurilor
din partea deţinuţilor, întrucât relaţiile interumane dintre ei sunt marcate de privarea de libertate,
de frustrarea afectivă şi informaţională. Un rol deosebit îl au convorbirile individuale şi colective,
purtate cu deţinuţii, care relevă problemele şi frământările acestora şi constituie puncte de plecare
în acţiunile de îmbunătăţire a organizării vieţii în detenţie.
Populaţia penitenciară prezintă o serie de particularităţi, în general nefavorabile unui
demers cultural-educativ, motiv pentru care îndreptarea morală a celor aflaţi în detenţie devine
foarte dificilă. În penitenciar, posibilităţile educative sunt condiţionate de factori perturbatori, a
căror acţiune este greu de înlăturat. Astfel, la majoritatea deţinuţilor se constată o neconcordanţă
între conştiinţa lor, morală şi conduită.”6
La prima vedere specificul vieţii penitenciare pare a fi simplu, în care personalul asigură
servicii pentru detinuţi cum ar fi hrană, cazare, igienă, îmbrăcăminte, recreere, culturalizare,
securitate.
Componenta structurală este comunicația, atât comunicația formală cât și informală. Sistemul
penitenciar fiind puternic clasificat, sensul comunicației oficiale se desfășoară de sus în jos,
dinspre administrație spre deținuți. În condițiile detenției, realmente săracă în informații,
mesajele orale care circulă între deținuți, capătă o deosebită importanță.
Traficul mesajelor între deținuți poate fi abordat și prin prisma utilității, constatând că
multe mesaje nu servesc la nimic sau chiar influențează în rău viața în grup. Deși nu pare un
aspect foarte important, argoul folosit în grupurile de deținuți are un rol negativ evident pentru
condiția de om aflat în detenție. De regulă, un deținut cu cât utilizează mai puțin limbajul argotic
cu atât mai repede se recuperează din punct de vedere social.

6
Stănişor Emilian, Bălan Ana, Marinela Mincă, Penologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, p.106

8
 Cu toate acestea, nu poate fi omisă existenţa unor condamnaţi care urmăresc permanent
să-i intimideze pe ceilalţi, al căror stil relaţional a fost întotdeauna centrat pe impunerea voinţei
cu forţa şi înclinarea de a domina prin orice mijloace. Acest tip de deținuți creează probleme de
control şi prezintă un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal şi ceilalţi
condamnaţi.
“În general, periculozitatea, este “un mod de a fi”, centrată pe căutarea unor satisfacţii de
moment, cruzime şi viciu, nevoia de a face rău, ca un semn de revolt faţă de indiferenţa celor din
jurul său, imposibilitatea de a-şi valorifica eventualele potenţe personale positive, lipsa de interes
pentru a progresa ca fiinţă umană.”7

CAPITOLUL 2
COMUNICAREA ÎN PENITENCIAR

7
Emilian Stănişor, Ana Bălan, Cristina Pripp, “Universul carceral”, ed. Oscar Print, Bucureşti, 2004, p.113

9
 Comunicarea umană este un procesul, prin care oamenii suportă un schimb de energii,
sentimente, păreri și schimbă conținuturi. Țelul său este acela de a-l face pe interlocutor să simtă,
să gândească sau să adopte un anumit comportament. Scopul apare atunci când partenerii de
comunicare nu-l conștientizează iar din partea stimulilor se așteaptă un răspuns.
Comunicarea se prezintă sub forma mai multor tipuri în funcţie de gradul de eficacitate al
actului de comunicare, respectiv măsura în care mesajul redactat şi trimis de emiţător ajunge la
receptor. Această informaţie, poate ajunge la receptor integral sau parţial. Obținerea unei bune
comunicări se realizează atunci când se transmite în cea mai mare măsură informaţia de la
emiţător la receptor.
La oricare sistem ne-am referi, comunicarea este foarte importantă în societatea noastră,
în care se ivesc, fel de fel de crize ca de exemplu: multiforme, economice, tehnologice, sanitare,
politice şi militare.
Funcţiile comunicării sunt: relaţie socială (supravieţuire, învăţare socială, rol social) şi
dezvoltarea individului (achiziţie de informaţie, exprimare, formare de structuri cognitive,
dezvoltare de abilităţi).
În momentul în care se dezlănțuie un conflict, un membru al personalului are datoria să
intervină prin relaţionarea cu părţile implicate, ținta lui fiind scăderea tensiunii situaţiei, prin
deschiderea tuturor canalelor de comunicare.
“În mod natural, realităţile comunitare sunt susţinute de relaţii comunicaţionale; cu alte
cuvinte, comunităţile umane se constituie odată cu manifestarea proceselor de comunicare
socială. Definirea conceptelor de comunicare şi comunitate aduce cu sine elemente comune,
anume: cooperarea, conflictul, înţelegerea şi asimilarea. Un spaţiu de sociabilitate mai puţin
cunoscut la nivel public şi mai puţin cercetat este spaţiul de dincolo de gratii.”8
Comunicarea în penitenciar se realizează prin discuţii individuale dar și o cunoaştere mai
profundă și personală prin studierea dosarului penitenciar.
“Pentru ca activitatea de reeducare să fie eficientă, iar pentru ca o comunicare să se extindă între
deţinuţi şi personal, este nevoie ca cei din urmă, respectiv educatorii, să stabilească activităţi
specifice, mijloace şi metode de realizare a acestora. În primul rând, trebuie urmărit ca durata
programului să coincidă cu durata pedepsei; în al doilea rând, programul zilnic trebuie să acopere

8
Delia Cristina Balaban şi Ioan Hosu, PR Trend-Societate și comunicare, Ed. Tritonic, București,2009, p. 29

10
integral timpul deţinutului, astfel încât acesta să aibă cât mai puţin timp în care să gândească
negativ.”9
În contextul formării unor opinii, mijloacele de comunicare au o contribuție importantă:
abordarea prin mass-media – ziare, cărți, filme, radio și televiziune – a problemelor colective, a
persoanelor și evenimentelor, conferă acestora prestigiu și le sporește autoritatea, fapt ce
contribuie în mod direct la structurarea și modificarea opiniilor colective.
Bineînțeles, este necesară o distingere între „comunicarea socială- ce se referă la transmiterea
valorilor culturale, a criteriilor de apreciere și a normelor sociale de la o generație la alta și
comunicarea interumană, care este un mod fundamental de interacțiune a persoanelor, în vederea
obținerii stabilității sau a modificării comportamentului individual sau de grup. Dar comunicarea
între deținuți are un specific aparte, prin faptul că se desfășoară la diferite nivele, în funcție de
dispoziția acestora și de trebuințele nesatisfăcute la un moment dat. Aceste nivele, în ordinea
complexității, sunt: nivelul corporal, nivelul instinctual, nivel afectiv și nivelul rațional.
Interacțiunea va fi deci eficientă dacă cei angajați în emiterea și receptarea de mesaje se află la
aproximativ același nivel de comunicare.
Având în vedere interdicțiile impuse deținuților – în virtutea statutului lor de persoane
private de libertate – apreciez că nivelul de comunicare este oscilant, iar în unele grupuri se poate
stabiliza la un nivel nefavorabil influențelor educative. Astfel, unii deținuți din cameră pot
transmite mesaje de nivel afectiv în timp ce deținuții care le primesc să fie cantonați în momentul
respectiv la alt nivel. Va exista astfel un decalaj între emițător și receptor, care va perturba
comunicarea. Uneori din această cauză pot apărea conflicte.”10
Conform coordonării Ministerului Justiţiei, a Direcţiei Generale a Penitenciarelor,
permanent are loc o activitate de informare a opiniei publice prin comunicate de presă, conferințe
de presă şi prin colaborarea cu mass-media.
“Motivul pentru care comunicarea eficientă şi transparenţa sunt condiţii pentru rezolvarea
conflictelor prin negociere este următorul: dacă orice conflict este o problemă atunci rezolvarea
conflictului reprezintă găsirea celei mai bune soluţii la problemă. Rezultă că avem o relaţie de
dependenţă directă: cu cât mai bună este comunicarea, cu atât mai multă informaţie se poate

9
Emilian Stănişor, Penologie, Ed. Oscar Print, București,2003, p. 153
10
C. Mircea, Inter-comunicarea, colecția Psyche, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979, cap. III

11
culege despre problemele care au generat conflictele, cu atât mai uşor se pot negocia
conflictele.”11
“În anul 2001, reprezentanţii mass-media au realizat peste 1000 de vizite în unităţile de
detenţie pentru a se documenta cu aspecte referitoare la probleme specifice mediului penitenciar,
evenimente produse de deţinuţi şi realizarea unor interviuri cu persoanele aflate în executarea
unor pedepse privative de libertate. ”12
În actul comunicării, o egală importanță o deține emiterea mesajului dar şi receptarea
acestuia. O comunicare pozitivă, depinde de următorii factori: capacitatea de a vorbi aceeaşi
limbă, înţelegerea sensurilor cuvintelor folosite în mesaj, disponibilitatea celui care receptează de
a asculta şi de a înţelege mesajul, capacitatea celui care vorbeşte de a transmite un mesaj clar şi
lipsit de ambiguitate.
„O comunicare eficientă trebuie să ţină seama şi de alţi factori. Ea nu este uşor de realizat.
Dar merită. Căci cine comunică eficient nu se împuşcă reciproc. Iar acesta este sensul noii
strategii de gândire. În acest fel nu se ajunge la înţelesuri greşite: comunicarea are limitele ei,
când nu se mai ascultă decât argumentul armelor. În acest caz, doar contramăsurile mai ajută dar,
chiar aşa, tot se mai poate apela la comunicare.”13
Comunicarea în mediul penitenciar dă naştere unor dispute în judecăţi, perspective,
aprecieri ale normelor morale. Mulţi dintre infractorii minori își însușesc o autoapreciere
nepotrivită. Minorii aspiră, cu orice preţ să atragă atenţia celorlalţi asupra propriei personalităţi,
dovedind superioritate faţă de ceilalţi.
„Componenta structurală a grupurilor de deţinuţi este comunicarea- cu cele două variante ale
sale, comunicarea formală şi informală. Sistemul penitenciar fiind puternic ierarhizat,
comunicarea oficială se desfăşoară prepoderant de sus în jos, dinspre administraţie spre deţinuţi.
În condiţiile detenţiei, obiectiv săracă în informaţii, mesajele orale care circulă între deţinuţi,
capătă o importanţă majoră.”14

2.1. LIMBAJUL ȘI COMUNICAREA NON-VERBALĂ

11
Mihaela Săsărman, Negocierea de conflicte în penitenciare, Editat în cadrul proiectului ICCO și
CORDAID,Bucureşti, 2007, p.16
12
Emilian Stănişor, Penologie, Ed. Oscar Print, București, 2003, p.134
13
Nicolae Rotaru , Comunicarea în organizaţiile militare, Ed Tritonic, Bucureşti, 2005, p.47
14
Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, București, 2001, p.142

12
 Actul de comunicare prezintă diverse scopuri printre care cel mai important este acela de
a se transmite complet şi corect informaţia prin următoarele condiţii: emiţătorul şi receptorul să
fie atenţi 100% la actul de comunicare, cunoașterea codului de cei implicaţi în comunicare,
limbajul folosit să poată transmite informaţia exactă și integrală, elementele specifice limbajului
să fie reduse la minim sau perfect revizuite iar canalul de transmitere al mesajului să fie deslușit.
Conform afirmaţiei lui Emile Durkheim “este neîndoielnic că limbajul şi, în consecinţă,
sistemul de concepte tradus de el, este produsul unei elaborări collective. Ceea ce exprimă este
maniera în care societatea, în ansamblul ei, îşi reprezintă obiectele experienţei. Noţiunile care
corespund diferitelor elemente ale limbii sunt deci reprezentări collective.”15
Limbajul sprijină comunicarea dintre indivizi şi totodată acesta poate fi diversificat
precum un limbaj vizual, olfactiv, tactil, gestual, auditiv, vorbit şi articulat. Diferența dintre
comunicare şi informaţie este aceea că informaţia reprezintă inspectarea adevărului de către
ziarist, iar comunicarea fiind reprezentată de acţiunea de promovare a intereselor celor care
comunică.
Limbajul trupului este mai dibaci decât toate. El comunică şi atunci când nu vrem să
comunicăm, desconspiră exact starea de indispunere, supărarea, adică absența dorinţei de a
comunica. Cuvintele indică lucruri şi chiar devin ele însele. Deţinuţii sunt etichetaţi ca
“paraziţi”,“gunoaie”,“păduchi”,“trântori” rezultând transformarea lor în păduchi şi gunoaie şi
trataţi ca atare.
Limbajul oficial, ce conține o terminologie juridico-administrativă şi este caracterizat prin
inflexibilitate şi conservatorism, poate fi analizat ca o variantă a limbajului poliţienesc, foarte
apropiat de ceea ce este cunoscut ca “limbă de lemn”. 16( Termenul a făcut-o celebră pe Francoise
Thom cu cartea Limba de lemn, Ed. Humantis, Bucureşti, 1993, din care am extras câteva
caracteristici care se potrivesc instituţiei penitenciare.)
Deţinutul de asemenea face parte din grup prin intermediul argoului. El păstrează acţiuni
cu cei din jur, influenţează asupra lor şi în același timp este influenţat, dar și întreţine relaţii de
cooperare sau de conflict.

15
Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, p.82
16
Francoise Thom, Limba de lemn, Ed. Humantis, Bucureşti, 1993.

13
Argoul, reprezintă limbajul grupurilor din zonele secundare ale societăţii sau forma de protest
lingvistic în faţa autorităţilor.
„Orice fiinţă emite şi recepţionează mesaje, după coduri, multe rămase secrete, pe canale
de legătură la vedere sau tainice, dar numai oamenii îşi pot trimite scrisori, semnale acustice alfa-
numerice, imagini, chiar obiecte simbolice, în mod direct sau intermediat, inclusiv tehnic. Pentru
a se face înţeleşi, oamenii au creat limbajele sistematizate şi dezvoltate în procesul
comunicaţional, de la alcătuirile articulate la limbajele nelingvistice.”17
Există particularităţi locale, termeni întâlniţi doar în anumite puşcării. “La Penitenciarul
Timişoara, de exemplu, hidrant cuvânt pentru a nominaliza un poliţis; bomboana înseamnă cheie,
otita- telefon mobil , iar celularul este o încăpere de mici dimensiuni. Ariel este deţinutul care
fură lucruri de la colegii de detenţie.
După cazarea în celulă, orice nou deţinut este întrebat automat cîţi metri are pe factură ,
astfel spus, cîţi ani de detenţie a primit. Când deţinuţii aud formula ochii roşii, ştiu că în zonă
urmează să apară comandantul închisorii.18
Cu toate că pare doar un aspect neimportant, argoul folosit în grupurile de deţinuţi, are un rol
negativ pentru condiţia de om aflat în detenţie astfel că recuperarea mai rapidă și sigură a unui
deţinut este valabilă dacă acesta foloseşte cât mai puţin limbajul argotic.
Cu toate că omul a fost încă din cele mai vechi timpuri preocupat şi pasionat de “arta de a
ne mişca”, comunicarea nonverbală reprezintă şi va reprezenta întotdeauna un domeniu imposibil
de cunoscut în totalitate. Mai are și denumirea de comportament nonverbal, fiind o modalitate de
a transmite informaţii – asemenea cuvintelor – doar că se realizează prin intermediul expresiilor
faciale, gesturilor, mişcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale şi chiar prin timbrul şi
volumul vocii fiecăruia. Acest tip de comunicare ne ajută să descoperim adevăratele gânduri,
sentimente şi intenţii ale unei persoane. Din acest motiv, componentele ei sunt uneori numite
„indicii”, pentru că divulgă reala stare mentală a persoanei. Oamenii nu întotdeauna sunt
conştienţi de ce gesturi adoptă,de aceea limbajul corpului este de cele mai multe ori mai sincer
decât cel verbal, care este utilizat intenționat pentru a atinge obiectivele vorbitorului.
„Creierul uman primeşte aproximativ 2 milioane de biţi de informaţie în fiecare secundă.
Astfel, acesta a decis să trieze informaţiile vitale pentru supravieţuirea individului lasând în

17
Goffman E., Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate, Ed. Polirom, Iaşi, 1961/2004, p. 254
18
Bruno Ştefan, op. cit., p. 46

14
responsabilitatea subconştientului restul (circa 7- 8 biţi de informaţie pe secundă sunt percepuţi
de creierul conştient).”19
Comportamentul nonverbal reprezintă orice faptă (sau în unele cazuri inacţiune) realizată
de om fără a se folosi de limbajul vorbit. Deschiderea canalelor de comunicare şi adunarea
informaţiei despre interesele părţilor se realizează prin: dialogul cu deţinutul folosind întrebări
ajutătoare, îndreptarea atenţiei deţinutului către altceva decât poziţia pe care o are în conflict,
evitarea întrebărilor care pot crea tensiunea, dar şi prin menţinerea unui comportament non-
verbal neprovocator. Comportamentul nonverbal neprovocator prin care se realizează reducerea
tensiunii deţinutului se descrie astfel : “Postură - poziţia corpului, respectiv a axului vertical al
corpului-postură dreaptă, cu sprijin egal pe ambele picioare dar nu cu picioarele depărtate, cu
mâinile pe lângă corp cu palmele relaxate, cu bărbia paralelă cu solul. Distanţa - este bine să fie
între 1 si 1,5 metri. Gesturi - mişcările segmentelor, mâini şi picioare. Mimică - expresia feţei:
neutru, fără zâmbet şi fără încruntare. Privire - trebuie să ţină mereu legătura cu cel din faţa
noastră, dar contactul vizual este mai bine să fie intermittent, şaua nasului, extremităţile
exterioare ale ochilor. Voce - calm şi ferm (fără puncte de suspensie, ăăăă-uri şi îîîîîîîî-uri, şi cu
virgulele intonate ca şi cum ar fi puncte); intensitate suficientă pentru a fi auzit de interlocutor,
dar nu atât de mare încât să audă persoanele aflate la distanţă.”20
Orice persoană care ia contact pentru prima dată cu un penitenciar fie că este vizitator,
arestat sau angajat, observă că oamenii care fac parte din acest loc, şi-au însuşit un sistem de
comunicare gestuală, ca de exemplu: priviri cu subînţeles, ridicări din sprâncene, strâmbat din
nas, scurte încruntări, semne obscene cu degetele sau cu alte părţi ale corpului, etc. Rezultând că
limbajul non-verbal este mai cinstit decât cuvintele.
Datorită vestimentaţiei, deţinuţilor, li se impune un limbaj corporal. “Învelişul textil”
urmăreşte să mărescă valoarea rolului, şi nu a “conţinutului” adică îmbrăcămintea defineşte
personalitatea. În cazul nostru, in cadrul penitenciarului în care originalitatea este un păcat şi
atrage pedepse severe, hainele oficiale au rolul de depersonalizare.
Comunicarea non-verbală reprezintă, practic, un domeniu infinit și diferit de la un popor la altul
sau de la o zonă la alta. Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată în

19
Bob G. Bodenhamer, L. Michael Hall, Manualul de utilizare a creierului -volumul I, Ed. Excalibur, București,
2008, p.169
20
Mihaela Sărăroiu, Negocierea de conflicte în penitenciare, Bucureşti , 2007, p.49

15
termenii de emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feed-back și context al actelor
de comunicare.
În anul 1971, psihologul şi sociologul Albert Mehrabian, profesor la Universitatea din Los
Angeles, luând în considerare forţa relativă a mesajelor verbale şi nonverbale din cadrul
interacţiunilor faţă în faţă, a pus bazele unui model de comunicare care este valabil şi astăzi.
Studiul său relevă urmatoarele date:
 55% din sensul unui mesaj provine din limbajul corporal;
 38% din înţeles derivă din elementele paraverbale (ce ţin de voce);
 7% din înţeles provine din cuvintele propriu-zise.21
O problemă dezbatută la nivelul identificării minciunii este dată de utilitatea aparatului
poligraf. “Detectorul de minciuni”, aşa cum mai este el denumit, este un aparat folosit în cadrul
structurilor de apărare a ordinii publice ce măsoară şi înregistrează un număr de parametrii
fiziologici ai unui subiect uman, aşa cum ar fi tensiunea arterială, pulsul, respiraţia, în timp ce
acestuia i se pun o serie de întrebări.
Așadar 93% din mesaj este transmis la nivel nonverbal. Nu putem afirma cu siguranţă că
studiul realizat de Albert Mehrabian relevă foarte acurat realitatea, însă dacă luăm în considerare
studiul său vom constata că atunci când vrem să transmitem un mesaj este bine să fim foarte
atenţi şi conştienți de modul în care facem acest lucru.

CAPITOLUL 3

RELAŢIILE INTERPERSONALE ÎN PENITENCIAR

21
James Borg, Limbajul trupului, ed. Alffa, 2010, p.33

16
 Relațiile interpersonale se pot desfășura la diferite nivele sub diverse forme. Astfel se
poate identifica contactul zero, când individul suportă prezența altuia dar nu caută să intre in
relație cu acesta, relația neaprofundată presupune existența unor centre de interes comune
(activitățile de la club, traiul în aceeași celulă, jocurile de cărți, remi, etc). Acestea sunt relațiile
lor cotidiene cu colegii din penitenciar. Omul este dependent de alții, iar această interdependență
se manifestă prin nevoia de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau indivizi care ne pot susține.
Rolul relațiilor interpersonale în cadrul penitenciarului este una primordială deoarece lipsa lor ar
produce un mare haos și ar duce la o dezorganizare socială.
Eroul alungă monotonia vieţii cotidiene, inversează regulile admise în celule, de cele mai
multe ori distruge interdicţii vechi, inpunându-se prin îndrăzneală, prin capacitatea sa de a
respinge şi de a contesta. Îl putem numi chiar şi agent de mediere, are puterea de a se regăsi atât
pe sine cât şi pe ceilalţi, astfel, fiind posibil prin el, ca aceştia să împărtăşescă aceleaşi emoţii
chiar dacă e vorba de întrega lume dintr-un penitenciar sau doar de o fracţiune a ei.
Lumea penitenciarului este, de altfel, “o lume în care intimitatea este complet anulată, unde totul
este la vederea celorlalţi, relaţia interpersonală este o golire, o risipire de sine, capacitatea de a
suporta infirmităţile sufleteşti ale celorlalţi este depăşită demult”22
Relațiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poți ascunde de partea rea a
conduitei celor din jur, dar mai rau, posibilitățile de schimbare aproape că nu există. Penitenciarul
creeaza un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut dinamic și modalități apte de
structurare și manifestare. Aceste relații sunt determinate de modul de organizare, tipurile de
activități și supravegherea permanentă. Ocupă un loc important în viața individului, precum și a
microcolectivului, justifică eforturile care trebuie depuse pentru a le cunoaște cât mai temeinic, a
le influența și dirija în așa fel încît să aibă un conținut și o finalitate pozitivă.
Adesea în relaţiile interpersonale, deţinuţii manifestă o anumită incompetenţă; mulţi
condamnaţi se dovedesc lipsiţi de eficienţă în relaţiile cu ceilalţi: stabilesc greu raporturi de
cooperare,comunică greu, nu ştiu cum să preîntâmpine sau să soluţioneze tensiunile şi
conflictele, se lasă uşor influenţaţi de prejudecăţi, nu au criterii optime de evaluare a oamenilor şi
a situaţiilor de viaţă, etc. De aceea, deţinuţii aşteaptă de la liderii oficiali o conduită onestă şi
atentă la dificultăţile personale pe care le traversează un subiect sau altul. Cheia succesului în
relațiile interpersonale este modul de adresare și respectul ce-l arată celorlalți.
22
Florian Gheorghe, Psihologie penitenciară, București, Ed. Oscar Print, 2001, p.107

17
 3.1. LUMEA ARESTAŢILOR ȘI A CADRELOR

În cadrul oricărui mediu închis se dezvoltă un tip de relaţii interpersonale. Grupurile de

deţinuţi au aceleaşi drepturi şi sunt clasificaţi după delictul făcut, după vârstă, clasa socială de
provenienţă, tip de arest: preventiv, primar sau recidivist, etc.
Închisoarea determină adoptarea unei atitudini ostile de către condamnat faţă de
personalul închisorii, faţă de lumea „din afară” şi o atitudine de sprijin reciproc între condamnaţi,
ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale unora dintre condamnaţi intră în conflict cu
dispoziţiile autorităţii penitenciare. Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o
triplă reducere: a spaţiului de viaţă, a timpului personal şi a comportamentului social.
După o perioadă de studiu de trei ani, în interiorul unei închisori din Statele Unite,
penitenciarul Trenton, Sykes , avansează ideea conform căreia „dacă plasezi împreună mai mulţi
indivizi care au aceleaşi probleme într-un mediu izolat şi restrictiv, se va naşte o ordine socială
unică.”23
Orice prizonier are anumite competenţe sau abilităţi sociale care reprezintă acele
deprinderi sau aptitudini care duc la un succes social. Slaby şi Combs definesc abilităţile ca fiind
acele îndemânări de a interacţiona cu alţii într-un context social specific, într-o manieră acceptată
la nivel social din care pot face parte şi abilităţile de autoajutorare. Studiile au arătat că 85%
dintre cei care au comis infracţiuni sexuale au abilităţi social slab dezvoltate. Într-o proporţie mai
mică, şi celelalte categorii de infractori au nevoie de programe de consolidare a abilităţilor
sociale. (Combs, M.L.; Slaby, D.A, „Social skills training with children,” în B.Lahey, A.Kazdin
„Advances in clinical child psychology ”, Ed. Plenum, New York, 1977).
Penitenciarul, în general, creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un
conţinut, o dinamică şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Factorii fundamentali care
determină specificul relaţiilor interpersonale ce se creează între deţinuţi pe perioada când se află
în detenţie sunt în număr de doi.
23
Sykes G.M., The Society of Captives. A Study of a Maximum Security Prison, Ed. Princeton University, Princeton,
New Jersey, 1958/1974, p.64

18
 În primul rând, cadrul specific al penitenciarului ca instituție cu modul de organizare,
normativ, genurile sale de activitate, viaţa închisă şi izolată desfașurată în colectiv, toate acestea
constituite artificial şi impus, sunt sub control şi o supraveghere permanentă. În al doilea rând,
specificul populaţiei penitenciare, care prezintă particularităţi psihice şi morale nefavorabile
pentru constituirea unor relaţii psihosociale pozitive, în masură să aibă un rol stimulator în
formarea şi manifestarea personalităţii indivizilor ce se află in detenţie.
Universul uman penitenciar, este dificil de pătruns şi greu de exprimat în termeni
statistici.
„Grupul de deţinuţi, pe lângă elementele structurale comune tuturor grupurilor umane -
structura formală şi informală, a statusurilor şi rolurilor, a comunicaţiei, a normelor şi a puterii -
are şi particularităţi care îl diferenţiază mult, modificându-i uneori surprinzător funcţionalitatea.
Cu toate că pare doar un aspect neesenţial, argoul folosit în grupurile de deţinuţi are un rol
negativ evident pentru condiţia de om aflat în detenţie.”24
„În contextul vieţii de penitenciar personalul este deseori pus în situaţia de a lua decizii şi
a acţiona cu tact, i se cere să se orienteze, şi asta fără a dispune întotdeauna de prescripţii sau
norme clare privitoare la ceea ce este cel mai bine de făcut. Deşi în aparenţă aceste decizii sunt
luate în mod arbitrar, ele mobilizează în fiecare dintre noi ceea ce se cheamă judecată morală,
sentimente morale şi comportamentul moral.
Capacitatea de a lua decizii care să ţină seama, pe de o parte, de respectarea regulamentului de
ordine interioară şi pe de altă parte de bunul simţ, decenţă, respectul pentru umanitate,
capacitatea de a rezolva dilemele morale, antrenează moralitatea, etica şi ilustrează nivelul de
dezvoltare morală la care fiecare dintre noi a ajuns.”25
În contact nemijlocit cu persoanele private de libertate, agenţii din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor au diverse competenţe. Ei asigură executarea pedepselor şi măsurilor
privative de libertate, păstrează ordinea şi disciplina în rândul persoanelor private de libertate, cu
respectarea demnităţii umane. Trebuie să creeze în interiorul aşezământului un climat relaţional
propice tuturor. Lumea angajaţilor este puternic organizată şi învaţă permanent să-ţi stăpânească
orice sentiment de afecţiune faţă de deţinuţi, deoarece executarea sarcinilor de serviciu este de
fapt stabilirea unui control asupra lor. Când au loc discuţii şoptite între mai mulţi condamnaţi,

24
T. Tandin, Limbajul infractorilor, Ed. Paco, București, 1993, p.49
25
Mihaela Sărăroiu, Negocierea de conflicte în penitenciare, Bucureşti, 2007, p.233

19
acestea sunt luate în considerare ca fiind posibile planificări ale evadării şi ulterior sancţionate ca
atare.
„Gardianul care lucrează în contact direct cu deținuții are dificultăți în adecvarea
statutului lui- minuțios detaliat în reglementările oficiale- și rolurile care trebuie efectiv jucate în
relațiile concrete cu deținuții. Pe fondul unei relaționări globale gardian-deținut, activitatea
cotidiană îl pune permanent în fața unor situații inedite, în care trebuie să rezolve problemele
personale ale deținuților, probleme pentru care nu există prescripții oficiale.”26
Personalul dintr-o închisoare are obligaţia de a împiedica încercările de sinucidere ale
deţinutului, de a rezolva anumite conflicte, de a-i acorda toate îngrijirile medicale necesare, chiar
dacă acest lucru presupune amânarea execuţiei sale. În lumea de afară, instituţionalizaţii au
statuturi şi relaţii ce trebuie luate în considerare.
Destul de des, condamnații, manifestă o anumită incompetență în relațiile interpersonale.
Mulți dintre ei, nu sunt capabili de a putea menține o relație cu ceilalți astfel că stabilesc greu
raporturi de cooperare, comunică dificil, nu știu cum să evite sau să reglementeze conflictele și
tensiunile, se lasă ușor influențați de prejudecăți, etc. Din acest motiv, condamnații așteaptă de la
liderii propuși, un comportament onest și atent la probleme personale pe care pe parcurge unele
subiecte.
Cele mai multe conversații au loc între deţinut şi educator, în cazul nostru relația cu d-na Stoian,
acesta fiind un mijloc de relaţionare. Este un proces complex, cu eşecuri posibile de o parte şi de
alta. Se urmăreşte câştigarea încrederii deţinutului şi cunoaşterea cât mai profundă a acestuia,
mai ales sub aspectul „planului de viață”, al autoevaluării, al integrării lui în viața socială.
„Interacţiunile sociale stabilite între deţinuţi, şi între deţinuţi şi gardieni dau naştere unei
culturi penitenciare proprii, care se opune în bună măsură ordinii absolute pe care încearcă să o
instituie regulamentele şi gardienii.”27
Personalul îşi reprezintă condamnatul plecând de la o dinamică dublă: când este vorba să-
l păzească şi să-l ţină închis, această dinamică vizează distanţarea şi deci diferenţierea faţă de
condamnat; când este vorba de evaluarea transformărilor sale, este vorba de apropiere, adică
despre asemănarea condamnatului cu personalul şi valorile sale.

26
Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, Ed. Oscar Print, București, 2001, p.49
27
Ioan Durnescu, Asistenţa socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p.88

20
 3.2. RELAŢIA PERSONAL - DEŢINUT

Mijlocul de relaţionare al educatorului cu deţinuţii îl constituie convorbirea. Educatorul

va fi întotdeauna în avantaj, deoarece, în baza datelor pe care le deţine, va şti cum să conducă
discuţia, la ce probleme să ceară mai multe detalii, când să avertizeze deţinutul că s-a îndepartat
prea mult de linia adevarului etc. Tocmai în baza celor ştiute, educatorul îşi va putea păstra
răbdarea pe tot parcursul discuţiei.
“Presupun că factorul cel mai important în determinarea permisivităţii subiectului la
acţiunea de cercetare este dat de relaţia pe care subiectul o percepe între actul de cunoaştere al
cărui obiect este şi efetul acestuia asupra sa, pe de o parte şi perceperea propriilor sale interese,
pe de altă parte.”28
„Convorbirea cu deţinutul are o direcţie concentrică: de la expunerea faptelor trecute spre
prezent, de la considerarea mediului său spre considerarea sa, de la prezentarea unor probleme
periferice la analiza personalităţii sale. Destăinuirea faptelor legate de infracţiune va fi deci o
continuare firească a celor povestite până atunci unui om, educatorul, interesat să-i cunoască
întreaga viaţă.”29
În stabilirea relaţiilor cu persoanele private de libertate, personalului angajat îi revine un
rol important. Personalul angajat care este pregătit şi recrutat cu responsabilitate, trebuie să
stăpânească reguli ale comunicării, să dețină instrumente specifice unei comunicări inter-
personale eficiente, să cunoască strategii de relaţionare, să adopte o atitudine decentă în relaţiile
cu persoanele incarcerate. Stabilirea unor relaţii constructive cu deţinuţii trebuie să fie
identificată ca o caracteristică fundamentală a acestei vocaţii.Din observaţiile psihologului se
evidenţiază că mai mult de 50 % dintre deţinuţi au un comportament adecvat în relaţiile cu
personalul angajat, respectă cu seriozitate regulamentul de ordine interioară, au o atitudine
cooperantă şi relaţii normale, încadrându-se în program, în timp ce sub 20 % prezintă tulburări
psihologice şi psihice de diferite grade: depresie, nervozitate, spirit revendicativ etc.

28
C. Mamalai, Intercunoaştere, Ed. Ştiinţifică, 1974, pp. 22,23
29
Florian Gheorge, Psihologie penitenciară, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 2001, p.212

21
Factorii care determină relaţiile deţinuţilor în mediul carceral pot fi grupaţi în trei tipuri: factori
ce ţin de remodelarea identitară a deţinuţilor, factori care determină structurarea identităţii
viitorului deţinut, cu influenţe asupra modului de comitere a infracţiunii, ţin de istoria personală a
fiecărui deţinut şi factori post act/exterior deţinuţilor. Aceşti factori exercită stăpânire asupra
deţinuţilor/telor după intrarea în închisoare.

CAPITOLUL 4

4.1. UNIVERSUL CERCETĂRII

Voi porni analiza spațiului de viață penitenciar plecând de la câteva constatări generale:
spațiul carceral văzut ca un spațiu închis, spațiu periculos, spațiu penal, spațiu al autorității.
După Septimiu Chelcea metodologia reprezintă „ansamblul metodelor și tehnicilor
folosite care sunt ghidate de concepția generală a cercetătorului și de principiile teoretico
științifice de la care aceasta pornește.”30
Universul cercetării pe tema vieții cotidiene în spațiul carceral este delimitat de populația
ce alcătuiește penitenciarul Rahova. Am ales un număr de 10 persoane spre a le investiga, din
toate categoriile de vârstă. Printre infracțiunile pe care deținuții le-au comis s-au precizat furtul,
înșelăciunea, traficul de droguri, tâlhărie, omor.
30
Septimiu Chelcea, op.cit., 2004, p.32

22
 4.2. FIXAREA OBIECTIVELOR

1. Asimilarea de cunoştinţe şi dezvoltarea de abilităţi necesare pentru rezolvarea de probleme

în mediul penitenciar.
2. Dezvoltarea mijloacelor de exprimare şi a capacităţii de a comunica cu alţii.
3. Reabilitare comportamentală şi cultivarea respectului de sine.

4.3. IPOTEZELE FORMULATE

Prin această lucrare mi-am propus ca obiectiv general analiza factorilor atât beneficiu cât
și mai puțin benefici în ceea ce privește comunicarea de orice fel într-un penitenciar.
Astfel am stabilit următoarele obiective:
1. Viața în penitenciar.
2. Condițiile din camera de detenție.
3. Relațiile care există atât între deținuți cât și între deținuți și personal.
4. Participarea la activități.
5. Sugestii pentru îmbunătățirea vieții și a sistemului de pedepse în penitenciar.
6. Trecerea timpului în penitenciar.

Ipotezele de la care am plecat în elaborarea lucrării au fost :

1. Zilele din penitenciar nu diferă de la una la alta, pretutindeni intervine rutina.
2. Cu cât instituția totală oferă o varietate de activităţi aceştia îşi vor reduce atât din
pedeapsă cât şi vor fi răsplătiţi.
3. Cu cât numărul deținuților dintr-o cameră este mai mare, cu atât spațiul intim e mai
restrâns.
4. Îmbunătățirea vieții în penitenciar se bazează pe relațiile bune dintre deținuți și
personal și deținuți.
5. Relațiile din penitenciar se bazează pe nivelul de cultură.

4.4. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR

23
 Operaționalizarea, desemnează procesul prin care un concept cu caracter general trece în
„ceva” ce poate fi măsurat în mod direct, permițând culegerea de date.
Operaționalizarea reprezintă una dintre cele mai importante etape ale cercetării , căci de
ea depinde în mod direct construcția instrumentelor de cercetare, așadar și rezultatele.
Conceptele pe care le-am operaționalizat au fost: „deținut” și „instituționalizare”,
„deculturație”, „comunicare”.
Deținut: persoană care își execută pedeapsa în mediul de detenție, ca indicatori pentru
operaționalizarea acestui concept am ales vârsta, aflând de la unul din membrii personalului,
faptul că în penitenciarul Rahova vârsta predominantă este între 31-40 de ani. Alți indicatori sunt
cei folosiți la începutul lucrării pe plan general și anume stare civilă, ocupație, nivel de instruire
și mediul de rezidență.
Instituționalizarea: procesul prin care o persoană aflată în dificultate trece din
supravegherea, întreținerea și grija familiei în grija unor instituții specializate de supraveghere.

4.5. ALEGEREA METODEI DE CERCETARE

Am realizat o cercetare de teren, calitativă, bazată pe interacțiune directă cu populația.

Rolul acestei cercetări este mai degrabă ilustrativ, de prezentare atât a relațiilor între deținuți în
cadrul penitenciarului cât și modul de comunicare dintre ei.
Pentru cercetarea de față am ales ca metodă ancheta, pentru că „este o metodă de
cercetare bazată pe colectarea datelor de la un eșantion extras dintr-o populație mai larg, în
scopul prelucrării lor și generalizării rezultatelor”.31
Culegerea informațiilor s-a făcut pe baza unui ghid de interviu (Anexa 1), aplicat individual și
față în față, deoarece principalele modalități de culegere a datelor într-o anchetă sunt chestionarea
și intervievarea subiecților. Pe parcursul aplicării acestui ghid de interviu, în paralel am urmărit
punctele potrivite și specifice „Ghidului de interviu pentru evaluarea periculozității
deținuților”(Anexa 2), oferindu-mi astfel posibilitatea de observare și conștientizare a nivelului
de primejdie al deținuţilor.
Avantajul meu în realizarea lucrării este acela că mi se oferă posibililtatea colectării unor
răspunsuri spontane, asigurarea răspunsurilor la toate întrebările dar și observarea
comportamentelor nonverbale. Iar dezavantajul este timpul îndelungat de efectuare a interviurilor
și posibilitatea erorilor cauzate de efectul de operator. Însă flexibilitatea pe care o oferă această

31
Neculau, op.cit., 2003, p. 45

24
tehnică și posibilitatea de a studia problemele într-o manieră mai complexă a dus, în final, la
alegerea ghidului de interviu ca tehnică de cercetare.

4.6. ELABORAREA INSTRUMENTULUI DE CERCETARE

„Ghidul de interviu este un ansamblu de teme și întrebări ce organizează activitatea de

intervievare.”32
În intervievarea deținuților am folosit un interviu semistructurat, care să aibă forma unei
discuții libere. În prima fază, am considerat că este nevoie de o discuție de acomodare, după care
am asigurat că toate răspunsurile vor fi strict confidențiale, acestea fiind folosite doar pentru
prelucrarea lucrării de cercetare.
Structura interviului este compusă din 13 întrebări, acestea concentrându-se pe obiectivele
cercetării. Acesta cuprinde întrebări deschise și închise, cele deschise fiind cele predominante.

4.7. ANALIZA DATELOR OBȚINUTE PRIN INTERVIU

Conduita de fiecare zi a deținuților dintr-un penitenciar este determinată de anumiți

factori - materiali și spirituali, obiectivi și subiectivi, sociali și psihosociali.
Indiferent în ce loc sau unde își petrec ziua deținuții, aceștia sunt supravegheați, viața în comun
pe care instituționalizarea o presupune, răpindu-le orice formă de intimitate .
„Programul zilnic reprezintă un element cheie în cadrul detenției. Acesta trebuie să ocupe
timpul activ al deținutului de la ieșirea din cameră și până la introducere, asigurându-i acesteia o
paletă cât mai largă de posibilități de recreere, de activitate productivă, de redescoperire a
personalității sale în contextul indicațiilor „terapeutice” asigurate de tratamentul penitenciar cât și
de dezvoltare a felului de a comunica cu ceilalți.”33

Nr. Crt. Activitate Timp afectat

32
Neculau, op.cit., 2003 , p.53
33
Revista de știință penitenciară, 1997, București, pag.49

25
1 Deșteptarea 6:30

2 Program de igienă 6:30-7:30

3 Pregătirea pentru activități 7:30-8:00

4 Activități de școlarizare și 8:00-13:00

profesionalizare/Munci/Odihnă

5 Masa de prânz 13:00-15:00

6 Odihnă/ Activități recuperative și 15:00-17:00

sportive/Munci

7 Masa de seară 19:00

8 Activități recreative(TV, audiții 19:30-22:00

muzicale,lectură)

9 Stingerea 22:00

Conform răspunsurilor, majoritatea deținuților sunt de părere că zilele decurg conform

unei rutini prestabilite.
Activitățile instituționale în cadrul cărora deținuții iau contact cel mai mult atât unii cu
ceilalți cât și cu personalul, nu sunt numeroase. Deținuții întreprind activități în funcție de fiecare
la ce se pricep,de învățare, dezvoltarea personalității, petrecerea timpului, recreative, tehno-
redactare, după nivelul de cultură. Totodată, deținuții prin participarea lor la anumite activități își
pot însușii anumite replici, stări, părți nedescoperite ale personalității, în timp ce
instituționalizații cu un nivel de cultură mai ridicat citesc cărți, fac comentarii pe marginea lor,
etc.

„Mie nu îmi ajunge timpul, citesc foarte mult, joc remi, scriu.”
„…cu dna Stoian(dna educator) vorbim, ne ascultă, ne putem descărca, aici n-am găsit un
bărbat căruia să-i spun tot ce am pe suflet. Este o doamnă de nota 1000, de valoare, are talent
pedagogic, a lucrat cu oameni diferiți.”

În grupul de bărbați investigați am intervievat un deținut care a fost închis atât în

Penitenciarul din Rahova cât și în afara țării în Italia acesta mărturisindu-mi diferențele.

26
 „În Italia relațiile cu colegii erau foarte bune deoarece în afară de orele petrecute afară, în
curte, aveai 2 ore de socializare, timp în care conversai cu ceilalți și astfel te cunoșteai mai bine,
reușeai să îți faci o relație de prietenie. În timp ce aici la Rahova activitățile sunt foarte puține iar
deținuții sunt foarte mulți și stau degeaba, măcar eu m-am înscris la club. Acum nu mai sunt nici
fonduri, înainte mai construiam câte ceva, eu am făcut clădirea de lânga cantină.”
„Nu vreau să ies mai prost decât am intrat, dacă pot să învăț ceva, să fac o poșetă de
hârtie mi-ar fi mai util cred. ”
„Nu există din partea penitenciarului o abordare a deţinutului să-l facă să lucreze. ”

Cât despre relaţiile dintre ei şi personal, atmosfera este una de linişte şi pace. Conflicte nu
există, de cele mai multe ori ele sunt evitate iar dacă programul este respectat nu există nici un fel
de problemă.

„Eu mă înţeleg bine, restul treaba lor. Nu prea socializăm între noi pentru că sunt fel de
fel, de o anume cultură şi ce să discut eu cu cei mai cu şcoală puţină? Există colegi cu care vreau
să vorbesc tot timpul.”

Bărbații închiși în penitenciar au diverse opinii în ceea ce privește spațiul restrâns pe care
îl împart cu ceilalți colegi.

„Stau cu 8 baieți, nu mă afectează dacă suntem mulți, ne înțelegem, nu ne reproșăm, dacă

ne certăm nu rezolvăm nimic.”
„E un lucru foarte rău că trebuie să împart camera, foarte greu, nu există intimitate,
părerea mea este că ar trebui împărțiți toți bărbații cei care omoară cu cei care fură care se ocupă
cu droguri să nu ne pună pe toți laolaltă”.
„Condițiile sunt bune, sunt puțin mai aproape de civilizația de afară.”
„Când am venit după 6 luni din arest, aici în Rahova eram în vacanţă. Nu sunt serios dar
eram circumspect. Am avut mare noroc, colegii de cameră sunt oameni foarte normali. M-a ferit
Dumnezeu. De bine, de rău am fost respectat, mi-a fost respectat intelectul, cei care erau
recalcitranţi am avut grijă să scăpăm de ei, să-i mute.”

Traiul într-o ambianţă monotonă, zilnic câte 18 ore, lipsa unui spaţiu intim, dar şi
veşnicele discuţii cu aceiaşi colegi şi pe aceleaşi teme ne ajută să înțelegem frecventele căderi
psihice, degradările imaginii de sine cu care se confruntă mulţi deţinuţi.

27
 „Mi-am făcut prieteni la club, avem aceleași preocupări, același nivel cultural, fără falsă
modestie, discutăm de cărți, de film, n-am ce să-i explic unui analfabet.”
„Aici ești unpic stângaci, nu știi ce gândește fiecare.”
„În penitenciarul din Italia eram câte 3 în cameră, exact cum vedeți în filme. La masă
fiecare primea porția lui. Aici în schimb suntem cât mai mulți în cameră și pentru că e un
penitenciar de transfer colegii se tot schimbă. De multe ori până învăț numele noilor colegi ei au
și plecat. ”

Pentru a afla care sunt relațiile între deținuți și relațiile lor cu personalul în penitenciar,
aceștia mi-au oferit răspunsuri asemănătoare.

„Am avut conflicte de mică amploare din cauza înghesuielii, pentru că eu sunt ușor
claustrofob, mai e și cald, câteodată mai reacționezi și violent. A trebuit să învăț limba,
înjurăturile altfel eram victima lor. Eu sunt mai izolat, nu pentru că sunt mai inferiori, pur și
simplu nu e locul meu printre ei.”
„Personalul chiar dacă nu se poartă cu mine 100% ok, eu îmi văd de treaba mea pentru că
în adâncul sufletului meu sunt tot polițist și respect uniforma.”
„Sunt o persoană deschisă şi mă înţeleg foarte bine cu personalul.”

Obligaţia de a trăi împreună îl determină pe deţinut, în ideea de supravieţuire în colectiv,

să-şi atribuie o identitate comună, să integreze valori morale colective.
„Publicația casei” de cele mai multe ori sub forma revistei a penitenciarului este
materialul completat de către deținuți care scriu an de an, participă la concursuri,evenimente cu
piese de teatru în cadrul Teatrului Notara, Palatul Copiilor, Azilul Domnești, 1 iunie Ziua
Copilui,etc. Deținuții care întreprind această activitate sunt printre cei care au studii, au un nivel
de cultură foarte ridicat și dispun de o fluență în vorbire, care își doresc să comunice cu toată
lumea din penitenciar pentru a obține informații diverse în publicarea revistei, și care totodată
este capabilă de a purta conversații la orice nivel.

„Aici sunt oameni civilizați. Lucrând în armată, când am venit aici mi-a fost ușor. Datoria
celor din personal e de a ne păzi nu de a ne crea probleme.”
„Înălțimea de 2 m și 102 kg mă ajută, îmi oferă o ținută mai impunătoare astfel că nimeni
nu mă atacă. Trebuie sa le evităm conflictele chiar dacă vezi laturile rele ale colegilor, aici trebuie
sa-l suporti vrei nu vrei, dacă eram afară poate nici nu le observam și puteam chiar să-l ignor.”

28
 „Sistemul este de așa natură încât să nu existe relații apropiate cu deținuții pentru că apoi
e cu semnul întrebării.”

Un alt obiectiv la care m-am orientat este cel care face referire la vizitele, comunicarea cu
familia, contactul cu lumea externă cum și dacă mențin legătura cu acestea.
Majoritatea bărbaților sunt vizitați de familie, copii, cel mai important lucru este acela că
își văd persoanele dragi. Acest lucru reprezintă o ieșire din cotidian.

„Mie îmi este uşor aici pentru că familia îmi este alături, ei ştiu că sunt nevinovat. Soţia
lucrează, dar mereu îmi zice că aşteaptă să-mi iau diploma după ce termin şcoala de bune
maniere. ”
„Eu am rămas singur după ce am intrat în penitenciar, după ce am atâta pedeapsă nu pot
cere cuiva să mă aştepte, persoana care acceptă mai mult ok care nu decât vizită intimă. Sora mea
din Constanţa îmi trimite pachet o dată pe lună.”
„Este foarte rău cu vizitele, pentru că eu fiind din Galaţi, soţia a rămas acolo cu copilul şi
vin foarte rara să ma viziteze pentru că este departe.”

Ultimul obiectiv pe care l-am abordat în cercetarea mea este opinia deținutului cu privire
la sugestiile sale asupra contribuției îmbunătățirii vieții, a sistemului de pedepse și a sancțiunilor
din penitenciar. Majoritatea sugestilor cu privire la acest aspect au fost în totalitate
nemulțumitoare, deținuții sunt revoltați și chiar propun diverse îmbunătățiri prin următoarele
afirmații :
„Nu există alternative la pedepse, pe lângă faptul că există nedreptate la acordarea
pedepsei în funcție de faptă. Adică un criminal primește 5 ani de închisoare, în timp ce pentru o
înșelatorie primești 9 ani? Nu există posibilitate să-mi reduc din pedeapsă sau să plătesc o taxă la
stat printr-o muncă pe care s-o depun aici. Mă afectează că nu avem o legătură mai multă cu ce e
afară, pe lângă televiziune, activitățile sunt puține și mulți deținuți stau degeaba, eu am venit la
club pentru că nefiind fonduri nu se mai construiește nimic.”
„Sugestia mea cu privire la o îmbunătățire o consider atunci când dispare
supraaglomerarea, pentru că atunci devi irascibil, e o conglomerare când suntem mulți. Ar fi
necesare mai multe cursuri, eu personal știu decât poliție, așadar sugerez mai multe puncte de
lucru în care să învăț și altă meserie în mod profesionist, nu tâmplar, să irosești bani să mă ți
degeaba aici…dă-mi de muncă, să mă autoîntrețin. ”

29
 Trecerea timpului în penitenciar ia proporții foarte mari, mai ales atunci când se apropie și
perioada eliberării. Aici ne referim la timpul așteptării care este definit ca un timp mort, în care
deținuții se gândesc la familie, copii, și regretă faptul că nu pot fi lângă ei că nu pot avea o viață
socială. O dată întrebate cum apreciază trecerea timpului e clar că fiecare își umple timpul cu
ceva pentru a-și ușura traiul de zi cu zi.

„E un punct greu dacă nu ştii să-ţi organizezi timpul, să te stăpâneşti. Totul trebuie făcut
cu discernământ.”
„Când vine familia la mine îmi spun ce greu e afară. După 2-3 ani timpul trece mai greu.”
„Un calculator ne-ar ajuta să ne treacă timpul mai repede. Am încercat să îmi ocup
timpul, în orice domeniu, citesc, mai joc un remi, mai citesc o carte, îmi fac timpul să treacă mai
uşor. Nu văd o reintegrare socială, nu avem o activitate constantă. Afară când ies fac altă
infracţiune pentru că nu am cu ce să trăiesc. Mă întorc în Italia.”
„Când te uiţi în spate pare că timpul a trecut repede, când te uiţi în faţă parcă mai e o
viaţă. La început pierdusem noţiunea timpului, trecea mai greu, acum trece ceva mai normal,
înainte timpul se dilatase, ziua era săptămână, nu aveam preocupare, de vorbit cu unu care a
intrat de 5 ori aici ştiu mai bine ca el cum şi ce să fac dar nu stau eu să îl şcolarizez că ies şi îmi
sparge şi mie casa.”
Majoritatea deţinuţilor consideră că detenţia nu este bună decât o perioadă de 1-2 ani
maxim.
Bărbaţii încarceraţi sunt obligaţi să adopte acest program cotidian de viață și să și-l însușească.
Am studiat atent persoanele încarcerate la Penitenciarul Rahova pentru a observa ce şi
cum. Majoritatea celor care ajung în spatele unor gratii vin din familii normale, au un grad de
cultură foarte ridicat, cu o carieră în spate care pentru mulți dintre noi ar putea semnifica modele
de urmat în viaţă cu excepția greșelii comise pentru care se află aici. Pentru o fracțiune de
secundă în care nu au gândit limpede, în care își pierd controlul, sau din orgoliu, din prostie, din
inconștiență, deși scuza lor este “dacă nu reacționezi nu ai spirit de conservare și atunci ai o
problemă psihică” acum, au suficient timp să gândească la rece că au exagerat.

30
 CAPITOLUL 5
CONCLUZII

Pentru ca o închisoare să fie corectă este nevoie ca aceasta să fie construită astfel încât să
dezvolte relaţii bune între deţinuţi, să aibă în componenţă spaţii şi oportunităţi unde să-şi poată
desfăşura activităţi utile, să dispună de condiţii decente de munca şi viaţă.
Pedeapsa privativă de libertate are două scopuri principale, cea de constrângere şi cea de
reeducare. Un sistem de pază şi supraveghere excesiv de dur afectează eforturile de reeducare, în
acelaşi timp un penitenciar care pune prea mult accentul pe eforturile de reeducare va trebui să
reducă prea mult măsurile de siguranţă care au ca urmare o scădere a siguranţei penitenciare.
Cele două funcţii sunt interdependente căci nu se pot depune eforturi pentru reeducare dacă nu
există un climat de siguranţă. Aceste două funcţii sunt exercitate de către funcţionarii publici cu
un statut special. Scopul instituţiei penitenciare este acela de a reabilita persoanele private de
libertate.În realizarea acestui scop persoanele private de libertate precum şi penitenciarul îşi pun
amprenta asupra funcţionarilor publici cu statut special.
În continuare, autorităţile vor căuta soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii de detenţie dar şi
pentru o comunicare mai bună între deţinuţi, şi între personal şi deţinuţi.
Zilele decurg de obicei în aceeași manieră, iar orice abatere de la această rutină este
concretizată de obicei prin vizitele primite, care sunt foarte apreciate.
În ceea ce privesc ipotezele propuse pentru testarea în cadrul acestei cercetări toate au fost
validate în proporții destul de mari, cu excepția ipotezei „Cu cât instituția totală oferă o varietate
de activităţi aceştia îşi vor reduce atât din pedeapsă cât şi vor fi răsplătiţi.” care a fost mai puțin

31
validă. Ipotezele lucrării de față confirmă faptul că spațiul penitenciarului privează intimitatea
deținuților, aceasta având repercursiuni asupra psihicului lor, la fel și faptul că timpul ia proporții
mult mai mari atunci când se apropie termenul de liberare.
După parerea mea, programul trebuie să ocupe tot timpul activ al deținutului de la ieșirea
din cameră și până la introducere, asigurându-i acestuia o paletă cât mai largă de posibilități de
recreere, de activitate productivă, de redescoperire a personalității sale în contextul indicațiilor
„terapeutice” asigurate de tratamentul penitenciar.
Nimeni nu își poate imagina ce înseamnă închisoarea decât dacă i-a simțit răcoarea, sentimentul
singurătății și presiunea nesiguranței. Din nefericire, când se întorc în societate, pentru detinuții
eliberați, libertatea nu are o față prietenoasă, așa cum și-ar dori ei, iar visele și planurile foștilor
deținuți, poate prea ambițioase, sunt năruite și îi determină să comită noi infracțiuni.

32
 BIBLIOGRAFIE

1. Balaban, Delia C.; Hosu, Ioan.(2009), PR Trend-Societate şi comunicare , Bucureşti,

Ed. Tritonic.
2. Bodenhamer Bob G. și L. Michael Hall.(2008), Manualul de utlizare a creierului-
volumul I, București, Ed. Excalibur.
3. Borg, James(2010), Limbajul trupului, București, Ed. Alffa.
4. Bruno, Ștefan(2006), Mediul penitenciar românesc. Cultură şi civilizaţie carcerală,
Iaşi, Ed. Institutul European.
5. Chelcea,Septimiu(2004), Metodologia cercetării sociologice.Metode cantitative și
calitative, București, Ed.Economică.
6. Constantin,Mircea(1979), Inter-comunicarea, colecția Psyche, București, Ed.
Științifică și Enciclopedică.
7. Dâncu,Sebastian V.(2005), Comunicarea în managementul instituțional, București,
Proiect finanțat prin Phare.
8. Dobrică Petronel, Suport de curs nepublicat(2008), ”Progresivitatea sociabilității în
două sisteme penale. Instituția regimului progresiv de executare a pedepsei cu
închisoarea ,Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență socială,
București.
9. Durkheim, Emile (2001), Sinuciderea, București, Ed. Antet.
10. Durnescu Ioan(2009), Asistența socială în penitenciar, București, Ed. Polirom.
11. Fiftal Leanne and Ofelia Lisa Vega(2010), Identity construction, self perceptions and
criminal behaviour of incarcerated women, USA, Routledge Press with Taylor and
Francis Group.
33
12. Florian, Gheorghe(2001), Psihologie penitenciară, București,Ed. Oscar Print.
13. Florian, Gheorghe.(2007), Fenomenologie penitenciară, Bucureşti, Ed. Oscar Print.
14. Foucault, Michel.(2005), A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii , Piteşti, Ed.
Paralela 45.
15. Goffman, Erving.(2004), Aziluri, Iaşi, Ed. Polirom.
16. Manualul de de proceduri al ANP.
17. Mamali, Cătălin.(1974), Intercunoaștere, București,Ed. Științifică.
18. Navarro, Joe (2008) „Secretele comunicării nonverbale” București, Ed. Meteor Press.
19. Neculau, Adrian.(2003) Manual de psihologie socială, Iași, Ed. Polirom.
20. Săsărman, Mihaela.(2007), Negocierea de conflicte în penitenciare, Bucureşti, Ghid
de lucru-Institutul de Reforme Penale, Editat în cadrul proiectului ICCO şi
CORDAID.
21. Stănişor, Emilian; Bălan, Ana; Mincă, Marinela.(2003), Penologie, Bucureşti, Ed.
Oscar Print.
22. Stănişor, Emilian; Bălan, Ana;Pripp, Cristina.(2004), Universul carceral,Bucureşti,
Ed. Oscar Print.
23. Tandin,Traian.(1993), Limbajul infractorilor , București, Ed. Paco.

Legislație :
Legea nr. 275/2006 din 4 iulie privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.
Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor.
Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 628
din 22 septembrie 2009
Hotărâre pentru aprobarea strategiei sistemului administrației penitenciare pe perioada
2010-2013 art. 108 din Constituția României.

Resurse web:

34
 http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Study/Detinutii%20si%20relatiile
%20in%20mediul%20carceral%20-%20Studiu.pdf

ANEXE

Anexa 1.

GHID DE INTERVIU:

Bună ziua! Numele meu este Secăreanu Raluca și sunt studentă în an terminal în cadrul
Masterului- Devianţă Socială şi Criminalitate- Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din
cadrul Universității din București.
Vreau să realizez un studiu în urma căruia doresc să aflu pe cât posibil condițiile din
închisoare, activităţiile pe care le practicaţi, care sunt relațiile atât cu deținuţii cât și cu
personalul,cât și alte aspecte din experiența acumulată în acest mediu.

1. Să vorbim puțin despre dumneavoastră.Cum vă numiți?Care este vârsta dvs?

2. Sunteți căsătorit? Ce puteți să-mi spuneți despre partenerul dumeavoastră?
3. Copii aveți?
4. De cât timp sunteți în penitenciar?
5. Cum aţi fost primit în primele zile ?
6. Cum vă afectează faptul că sunteți obligat să împărțiți un spațiu restrâns cu un număr
mare de persoane?
7. Participați la activități?

35
 8. Care sunt relațiile cu personalul? Dar cu colegii?
9. Aţi fost implicat în vreun conflict cu colegii sau cu personalul? De la ce a pornit?
10. Ce sugestii aveţi cu privire la contribuţia la îmbunătăţirea vieţii, a sistemului de pedepse
şi a sancţiunilor din penitenciar?
11. Care este persoana cu care vă place cel mau mult să comunicaţi din personal? Dar dintre
colegi? De ce?
12. Interacțiunea cu familia? Ce semnifică acest lucru pentru dumneavoastră?
13. Cum apreciați trecerea timpului în penitenciar?

Anexa 2.

GHID DE INTERVIU
PENTRU EVALUAREA PERICULOZITĂȚII DEȚINUȚILOR

I.Antecedente personale și familiale

1. Iubit de părinți.
2. Familie instabilă economic.
3. Interes pentru binele copilului.
4. Nivel cultural redus.
5. Dezvoltat într-un grup cu agresivitate mare.
6. Adaptare școlară.
7. Eșecuri frecvente în viață.
8. Frecvent consumator de alcool.
9. Experiențe cruciale cu efect negativ asupra lui.

II. Particularități psihologice.

1. Imagine de sine negativă.

2. Sentiment cronic de deșertăciune și plictiseală.
3. Apreciază educația și cultura.
4. Răzbunător.
5. Complex de superioritate.
6. A avut experiențe ciudate.

III. Relațiile interpersonale „afară”

36
1. Aptitudini de lider.
2. Subapreciază oamenii, mai ales pe cei cu autoritate.
3. Sentiment cronic de ruptură cu lumea.
4. Nu s-a putut atașa de nimeni.
5. Prețuiește valorile morale.
6. Respectă autoritatea.

IV. Relațiile interpersonale în detenție

1. Sentiment cronic de ruptură cu ceilalți.

2. Rebel pentru a fi în centrul atenției.
3. Spirit de conciliere redus.
4. Respectă autoritatea.
5. Dominator, urmărește intimidarea celorlalți.
6. Sentiment de insecuritate.
7. Folosește argoul.

V. Conduita în penitenciar

1. Este lider neoficial.

2. Încalcă frecvent și nejustificat regulamentul de ordine interioară.
3. Are tatuaje.
4. Răzbunător.
5. Frământat de probleme familiale nerezolvate.
6. S-a adaptat ușor la viața de penitenciar.
7. Se plânge de conduita neregulamentară a cadrelor.
8. Apreciază ca „bună” influența deținuților asupra sa.

VI. Cariera infracțională.

1. Criminalitate timpurie.
2. Interval mic între infracțiuni.
3. Și-a elaborat justificări infracționale.
4. Crede în dreptate.
5. Infracțiunile erau ingenios gândite.
6. Procent mai mare de infracțiuni contra proprietății.
7. Afară a fost des „etichetat” ca infractor.
8. Are remușcări pentru faptele comise.

37
38