CAPITOLUL III

IMPORTANŢA TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A DELIMITĂRII

COAUTORATULUI DE COMPLICITATEA CONCOMITENTĂ

Secţiunea I. Criterii de delimitare a actelor de coautorar de complicitatea

concomitentă

& 1. Necesitatea delimitării celor două forme ale participaţiei penale

Problema delimitării coautoratului de complicitate a suscitat numeroase discuţii şi

puncte de vedere diferite, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară.
Necesitatea delimitării corecte a actelor de coautorat de cele de complicitatea concomitentă se
justifică în primul rând sub aspectul regimului sancţionator aplicat participanţilor prin
aplicarea cerinţelor unei corecte evaluări a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunii, având drept rezultat o exactă încadrare juridică a faptei şi o sancţionare
corespunzătoare.
Din punct de vedere teoretic distincţia dintre actele de participaţie mai sus enumerate
este cu atât mai interesantă cu cât, după cum am mai subliniat şi în capitolul II al acestei
lucrări, coautorul sau actele de coautorat nu sunt definite de Codului penal în vigoare, în
vreme ce, complicele şi actele de complicitate sunt amplu reglementate de art.26 C.pen. Noul
cod penal - Legea 286/2009 - aduce o reglementare explicită coautoratului, cerută de doctrina
şi practica judiciară românească, dar întâlnită şi în alte legislaţii. Astfel, potrivit art. 46 alin.2
N.C.p., coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală. În acelaşi timp, noul Cod penal izolează autorul – persoana care comite în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, de categoria participanţilor care contribuie la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală – instigator şi complice.
Participaţia penală, atât cea prorpiu-zisă cât şi cea improprie, presupune cooperarea
mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. Existenţa unei
singure fapte exprimă caracterul de realitate indivizibilă a acesteia, fapta fiind una şi aceeaşi
pentru toţi participanţi1. Orice constatare, caracterizare, orice particularitate care priveşte fapta
în sine, ca realitate obiectivă, se răsfrânge asupra tuturor participanţilor. Indivizibilitatea faptei
săvârşite nu este contrazisă de existenţa pluralităţii de contribuţi aduse de participanţi la
săvârşirea acesteia, contribuţiile încadrându-se în caluzalitatea faptei, iar nu în conţinutul
unitar al acsteia. Indivizibilitatea, pe de altă parte, se limitează numai la fapta în sine, iar nu la
1
V.Dondoroz şi colab.op.cit., p.244
încadrarea juridică pe care eventual aceasta ar putea-o primi în raport cu diferiţii participanţi.
In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 27 C.pen, care stabilesc că la individualizarea pedepsei
participanţilor se va ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea faptei. Astfel, contribuţia
complicelui este una de înlesnire sau ajutor la comiterea faptei în timp ce autorul o săvârşeşte
nemijlocit. Contribuţia complicelui apare, de regulă, ca fiind una de o importanţă şi de o
gravitate mai reduse în raport cu cea prestată de autor/coautor, dar, desigur, nu sunt excluse
nici situaţiile inverse. Astfel, s-a exprimat opinia potrivit căreia, în caz de participaţie, instanţa
poate opta pentru unii dintre participanţi – în aplicarea criteriului mai sus enunţat – la
aplicarea pentru unii dintre participanţi a pedepsei amenzii, iar pentru alţii a pedepsei
închisorii, atunci când fapta este sancţionată cu pedepse alternative de acest gen2.
De asemenea, în condiţiile unei judicioase individualizări a pedepsei, vocaţia
complicelui de a beneficia de suspendarea a executării pedepsei, ca mijloc de individualizare
a pedepsei creşte, una din condiţiile de acordare a suspendării referindu-se, după cum se ştie,
la pedeapsa aplicată de instanţă; desigur, această ipoteză rămâne valabilă în condiţiile în care
sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe de acordare a suspendării. Aceleaşi raţiuni impun o
concluzie asemănătoare şi în cazul graţierii individuale, care se acordă şi produce efecte in
personam, profitând numai participantului care i-a fost acordată, nu şi eventualilor
participanţi. În acelaşi sens, împăcarea părţilor are caracter personal, astfel că această
instituţie poate fi folosită de partea vătămată pentru a înlătura răspunderea penală a
complicelui.
Raportată la tratamentul juridic al participaţiei, indivizibilitatea faptei prevăzute de
legea penală apare şi ca o sursă de solidaritate activă sau pasivă între diferiţii participanţi, în
sensul că unele situaţii constatate sau realizate în persoana unui participant pot profita (sens
activ) sau pot dăuna (sens pasiv) şi celorlalţi participanţi. In sens activ, constatarea făcută cu
privire la unii dintre participanţi că există o cauză obiectivă, legată de fapta în sine, care
exclude răspunderea penală va profita tuturor participanţilor. In sens pasiv, de exemplu,
prescripţia răspunderii penale ca şi întreruperea cursului prescripţiei ori retragerea plângerii
prealabile faţă de unul dintre participanţi are efect faţă de toţi ceilalţi participanţi.

& 2. Criterii de delimitare a actelor de coautorar de complicitatea concomitentă

Problema distincţiei între coautori şi complici se pune în special cu privire la acei

participanţi care şi-au adus contribuţia lor în momentul realizării elementului material al
infracţiunii. In literatura de specialitate dar şi în practica judiciară au fost propuse mai multe
2
M.Basarab şi colab., op.cit., p.175
criterii de ordin subiectiv sau obiectiv de delimitare a actelor de coautorat de cele de
complicitate concomitentă, unii autori optând exclusiv pentru cele obiective. S-a exprimat şi
opinia potrivit căreia nu se pot limita criteriile unilateral la aspectele obiective sau la cele
subiective, dar, pentru o justă determinare, acestea trebuie avute în vedere cumulativ3.
Un prim criteriu este oferit de însuşi textul legislativ. Art.24 C.pen. ce defineşte pe
autor caracterizează activitatea materială a acestuia şi respectiv a coautorilor, stabilind astfel
un criteriu legal de delimitare a coautoratului de complicitatea concomitentă. Aşadar, autorul
este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Prin a săvârşi
în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală înţelegem a efectua acte ce fac parte din
latura obiectivă a infracţiunii sau acte de executare. Astfel, în timp ce autorul săvârşeşte el
însuşi fapta prevăzută de legea penală, complicele contribuie numai în mod mediat, indirect –
prin acte de înlesnire sau ajutor la comoterea faptei. Actele de executare au caracter direct,
nemijlocit, în sensul că între activitatea autorului şi rezultatul faptei prevăzute de legea penală,
nu se interpune acţiunea-interacţiunea altei persoane, actele de complicitate, dimpotrivă, au
caracter indirect, mediat deoarece între activitatea complicelui şi realizarea faptei inciminate
se plasează activitatea autorului4. Pentru a exemplifica criteriul expus am ales următorul
exemplu. S-a apreciat, că fapta celui care stă de pază în timp ce altul sustrage bunuri prin
violenţă, nu constituie coautorat la infracţiunea de tâlhărie, ci complicitate la această faptă 5.
Intradevăr, asigurarea pazei reprezintă o activitate auxiliară care serveşte indirect la comiterea
furtului prin violenţă ori ameninţare.
Cu privire la actele de executare, trebuie să menţionăm că literatura de specialtate 6 dar
şi practica judiciară7 au considerat ca fiind acte de executare, deci de coautorat, şi acele acte
prin care s-a contribuit chiar indirect la efectuarea acţiunii ilicite care constituie elementul
material al faptei incriminate, cu alte cuvinte, acele acte extinsecii laturii obiective ale
infracţiunii, şi care, la o primă analiză ar prezenta forma cacracterele actelor de complicitate.
Ceea ce include aceste acte în categoria celor de coautorat este particularitatea, însuşirea de a
fi indispensabile săvârşirii faptei. Astfel, s-a arătat că fapta participantului de a folosi
împotriva victimei un spray paralizant, urmată de lovirea repetată a acesteia de către cel de-al
doilea participant cu un corp dur asupra zonei capului, cauzându-i leziuni care au dus la deces,

3
Gh.Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate în Dreptul nr.12/1999, p.126
4
T.Vasiliu şi colab., op.cit.p.180
5
Curtea de apel Timişoara, secţ.pen., dec.322/1998, nepublicată
6
V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.193; M. Zolzneak, op.cit., p.370; T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.162
7
Trib.Supr,col.pen., dec.286/1965 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1965, Bucureşti,
Ed.Ştiinţifică, 1966, p.315; Trib.Supr., col.pen., dec.1262/1963 în Justiţia Nouă nr.2/1963;
constituie coautorat la omor, iar nu complicitate8. Apreciem soluţia instanţei ca fiind justă.
Deşi primul inculpat a folosit un mijloc neidoneu de a produce moartea, totuşi, activitatea sa
apare ca fiind absolut necesesară în desfăşurarea concretă a faptei, prin intervenţia sa
inculpatul punând victima în imposibilitatea de a se apăra, de a răspunde atacului celui de-al
doilea inculpat. Ceea ce atribuie unei activităţi, exterioare acţiunii incriminate, caracterul de
condiţie necesară şi esenţială la producerea rezultatului, este dat de faptul că fără aceasta,
infracţiunea nu ar fi fost comisă în forma respectivă. Astfel încât se va proceda întotdeauna la
o analiză în concret a caracterului absolut necesar al contribuţiei indirecte a participantului,
pentru a se stabili dacă rezultatul vătămător s-ar mai fi produs9.
Un al doilea criteriu obiectiv propus este legat de deosebirea dintre cauzele care au
generat producerea rezultatului vătămător şi condiţiile care au favorizat apariţia lui10.
Participantul a cărui activitate a fost cauza rezultatului vătămător este autorul, iar dacă
acţiunile mai multor participanţi au produs rezultatul, toţi sunt coautori. Complicele este,
dimpotrivă, participantul a cărui activitate constituie doar o condiţie a apariţiei rezultatului
vătămător11. In speţă, s-a reţinut că inculpaţii hotărându-se să aplice o corecţie unei persoane,
s-au înarmat cu bâte şi s-au deplasat spre locul pe unde trebuia să treacă persoana vizată. La
apariţia grupului din care făcea parte cel vizat, inculpaţii au încojurat grupul. Inculpatul I.V. s-
a apropiat de partea vătămată şi i-a aplicat o lovitură în cap, partea vătămată căzând. Apoi,
inculpatul R.A. a lovit partea vătămată peste picioare. Urmare a loviturii primite la cap, partea
vătămată a suferit un traumatism cranio-cerebral şi, fiind transportată la spital, a suferit o
intervenţie chirurgicală care i-a salvat viaţa12. Instanţa a condamnat pe inculpatul I.V. pentru
săvârşirea unei tentative de omor, iar pe inculaptul R.A. şi ceilaţi inculpaţi din grup pentru
complicitate la infracţiunea de tentativă de omor. Apreciem soluţia instanţei ca fiind
întemeiată. Astfel, activitatea desfăşurată de inculpatul R.A. – lovitura la picioare aplicată
victimei după ce aceasta căzuse ca urmare a loviturii aplicate de I.V. – nu se constituie într-o
condiţie sine qua-non în producerea rezultatului, întucât nu a influenţat rezultatul faptei şi nici
nu s-a constituit într-o cauză a producerii reziltatului. A favorizat în schimb apariţia
rezultatului în sensul că, în felul acesta, orice intenţia a părţii vătămate de a riposta sau de a se
apăra a fost anihilată. In aceeaşi măsură, folosind primul criteriu evidenţia, observăm că nu se
poate spune despre activitatea desfăşurată de R.A. că ar întregi elementul material al

8
C.S.J., sec.pen., dec.1262/1997, Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie pe anul 1997, Ed. Argessis,
Curtea de Argeş, 1998, p.316
9
Gh.Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate în Dreptul nr.12/1999, p.130
10
Gh.Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate în Dreptul nr.12/1999, p.127
11
V. Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate în Justiţia Nouă, nr.7/1963, p.67
12
Curtea de apel Iaşi, secţ.pen. dec.18/1997, nepublicată
infracţiunii de omor în formă tenatată, locul unde a fost aplicată lovitura(picioarele victimei)
şi instrumentul folosit nefiind apte de a ucide.
Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate concomitentă
trebuie căutat, într-o altă opinie, în elementele de ordin subiectiv, cum ar fi intenţia sau
scopul. Astfel, este autor acela care voieşte să săvârşescă infracţiunea fiind animat de voinţa
de a fi autor, animus auctoris, iar complicele voieşte numai să ajute la săvârşirea infracţiunii
de autor, fiind animat daor de voinţa de a da ajutor, de a fi asociat, de animus socii13. Din
punct de vedere subiectiv, actele de coautorat nu pot fi delimitate de cele de compliciate după
criteriul formei de vinovăţie, ambii participanţi acţionând cu aceea formă, şi anume, intenţie.
Deosebirea este dată, susţine acelaşi autor, de conţinutul intenţiei coautorului şi complicelui.
Astfel, coautorul voieşte să participe la săvârşirea faptei în mod direct, prin acte de executare,
pe când complicele, având reprezentarea caracterului secundar, accesoriu al contribuţiei sale,
voieşte să participe doar în mod indirect urmărind numai să ajute pe altul. În speţă, s-a reţinut
ca fiind complicitate la tâlhărie fapta aceluia care, după o înţelegere prealabilă cu alţii, atrage
persoana ce o însoţea pe victimă, în scopul de a o izola pe aceasta, astfel încât victima să
poată fi atacată şi deposedată de bani14. In mod corect, după părerea noastră, s-a reţinut în
sarcina inculpatului o activitatea de complicitate, intenţia acestuia fiind, aşa cum rezultă din
desfăşurarea acţiunii, de sprijnire concomitentă a acţiunii principale desfăşurată de autori,
activitatea acestuia nefiind indispensabilă, dar folosind, totuşi, la comiterea tâlhăriei prin
aceea că a pus victima în situaţia de a rămâne singură şi de nu se mai putea apăra. Înlăturarea
persoanei ce o însoţea pe victimă şi care, eventual, s-ar fi putut opune inculapţilor alături de
aceasta, are caracterul unui act uşurător, înlesnitor.

Secţiunea a II-a. Infracţiuni care ridică problema delimitării

Dificultatea delimitării actelor de coautorat de complicitatea concomitentă se

manifestă în practică mai pregnant în cazul anumitor infracţiuni. Examenul practicii judiciare
relevă încadrări diferite ale actelor care, în cazul infracţiunii de omor, creează, în procesul
executării nemijlocite a faptei, condiţiile favorabile pentru ceilalţi participanţi, pentru a lovi şi
ucide. De asemenea, aceeaşi problemă se ridică şi cu privire la contribuţiile inegale ale
participanţilor, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ, în suprimarea vieţii persoanei, în
sensul că numai una sau o parte dintre acesta au fost apte de a ucide; celelalte contribuţii

13
V.Papadopol, Delimitarea actelo de coautorat de cele de complicitate în Justiţia Nouă nr.7/1963, p.67
14
C.S.J., secţ.pen., dec.209/1999, nepublicată
neavând o asemenea aptitudine, a fost pusă sub semnul întrebării calificarea acestora drept
acte de coautorat.
Practica instanţelor înregistrează o tendinţă constantă în a califica drept acte de
coautorat fapta inculpatelor care, deşi nu au lovit victima cu cuţitul, prin acţiunile lor de lovire
cu picioarele sau cu alte obiecte, ca şi prin mobilizarea acestora în scopul de a sări în ajutorul
inculpaţilor, au contribuit la imobilizarea victimei şi la înfrângerea rezistenţei şi a posibilităţii
sale de apărare15. In acest mod, toţi inculpaţii au acţionat simultan şi conjugat pentru
suprimarea vieţii victimei16. In mod similar, s-a considerat că este coautor şi conducătorul auto
care a refuzat să oprească maşina, imobilizând în acest fel victima, în timp ce i se aplicau
lovituri de celălalt coautor17. Desigur că, în fiecare caz trebuie verificată şi dovedită şi
hotărârea infracţională comună de a săvârşi infracţiunea.
In argumentarea soluţiilor instanţelor putem adăuga că unitatea de acţiune,
caracteristică şi necesară coautoratului, nu este condiţionată de omogenitatea calitativă şi
cantitativă a acţiunilor tuturor participanţilor, dacă, aşa cum rezultă din exemplele date,
acţiunile s-au condiţionat în mod necesar şi s-au înscris în cauzalitatea uciderii victimei 18.
Caracterul indispensabil al acţiunilor atipice, nespecifice omorului, astfel cum el a fost
conceput şi executat şi faţă de care omorul nu putea fi realizat, evidenţiază unitatea de acţiune
şi deci prezenţa coautoratului. Rezultă că în acele cazuri în care nu s-a stabilit săvârşirea
nemijlocită, în cooperare, de mai multe persoane, a materialităţii infracţiunii de omor, nu se va
putea reţine un coautorat dar o complicitate morală concomitentă, în măsura în care, actele
săvârşite s-au constituit într-un sprijin moral dat autorului.
O problemă căreia în practică i s-au dat soluţii diferite se înregistrează în cazul
infracţiunii de furt a portmoneului din buzunarul părţii vătămate urmată, imediat, de
transmiterea acestuia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura însuşirea bunului fără
riscul descoperiri. Unele instanţe l-au considerat pe cel de-al doilea participant ca fiind
coautor la infracţiunea de furt cu motivaţia că prin stabilirea împreună a modului de săvârşire
a faptei, prin distribuirea rolurilor în sensul că un inculpat s-a ocupat de scoaterea bunului din
buzunar iar un altul de preluarea lui, de îndată, se conturează o acţiune unică de luare a

15
C.A.Bucureşti, secţ.I.pen., dec.2050/A/1996 în T.Toader, Andreea Stoica, Nicoleta Cristuş, Codul penal si
legile speciale - doctrina, jurisprudenta, decizii ale Curtii Constitutionale, hotarari C.E.D.O., Ed.Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p.257
16
Trib.Supr., secţ.pen., dec.32/1977, nepublicată
17
Trib.Supr., secţ.pen., dec1079/1973 în R.R.D. 10/1973; Trib.Supr., secţ.pen., dec.1362/1983 în V.Papadopol,
Şt.Daneş – Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988, p.202
18
H.Diaconescu, Probleme ivite în doctrina juridică şi practica judiciară cu privire la participaţia în cazul
infracţiunii de omor în Dreptul nr.12/1999, p.111
lucrului ce caracterizează o infracţiune de furt săvârşită în coautorat 19. Alte instanţe,
dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul reţinerii unei complicităţi 20 cu motivaţia că cel de-al
doilea inculpat nu realizează actul de executare din conţinutul laturii obiective a infracţiunii
de furt, acţiunea de luare specifică acestuia fiind comisă doar de primul. De asemenea, s-a mai
arătat21, actele celui de-al doilea inculpat nu pot fi considerate acte extrinseci laturii obiective
a infracţiunii de furt dar cu caracter indispensabil, astfel încât să poată primi calificarea de
acte de coautorat; nu depinde de ele consumarea infracţiunii, care are loc în momentul
sustragerii bunului din buzunarul victimei. Nu stabilirea împreună a modului de comitere a
faptei este cea care dă măsura naturii actelor de participaţie, ci ceea ce participanţii săvârşesc
în concret. Nimic nu se opune la a trage concluzia că participanţii au stabilit împreună ca unul
dintre ei să comită furtul iar celălalt să acorde sprijin, manifestare care are caracterul unui act
de complicitate. Contraargumentând s-a arătat că, de vreme ce activitatea pusă în discuţie este
una extrinsecă laturii obiective a infracţiunii de furt, ea trebuie să îndeplinească cerinţa
indispensabilităţii în comiterea furtului22. După cum răspunsul la această întrebare este unul
pozitiv sau negativ, instanţele ar urma să reţină un coautorat ori o complicitate la infracţiunea
de furt.
O altă infracţiune care a provocat discuţii în literatura de specialitate sub aspectul
delimitării actelor de coautorat de cele de complicitatea concomitentă este cea cunoscută sub
numele de furt de folosinţă inscriminată de art.208 alin.4 C.pen. Astfel, instanţa a stabilit că
fapta unei persoane de a participa la furtul unui tractor împreună cu o altă persoană, după o
prealabilă înţelegere, şi de a se folosi de acel tractor pentru a se deplasa în altă localitate,
constitutie coautorat la infracţiunea de furt23. In acelaşi fel s-a decis că inculpaţi care ajută la
sustragerea unui autovehicul, pe care l-au folosit împreună cu autorul sustragerii, sunt
complici, nu coautori la furt24.
Literatura de specialitate s-a situat pe poziţii contrare, arătând că, în cazul furtului de
folosinţă, autor nu poate fi decât persoana care porneşte şi conduce autovehicolul parcat sau
garat, deoarece ea este cea care realizează nemijlocit acţiunea constitutivă a infracţiunii 25.
Persoanele care, însoţindu-l pe autor, călătoresc împreună cu el în autovehicolul sustras – fără
19
C.S.J., secţ.pen., dec.5161/2001 în Curierul judiciar nr.1/2003, p.100;
20
Curtea de apel Craiova, dec.pen.352/2003 în Dreptul nr.9/2003, p.226; Trib.mil.Bucureşti, secţ.a-II-a pen.,
dec.753/1985 în G.Antoniu şi colab., Practica judiciară..., op.cit., p.103;
21
V.C.Ştefan, Probleme special în materia participaţiei penale în Dreptul nr.3/2006, p.156;
22
V.C.Ştefan, Probleme special în materia participaţiei penale în Dreptul nr.3/2006, p.156;
23
Trib.jud.Timiş, dec.pen. 79/1981 în R.R.D. nr. 12/1982, p.71;
24
Trib.jud.Mureş, dec.pen.4/1973 în R.R.D. nr.5/1974, p.57;
25
G.Antoniu şi colab., Practica judiciară..., op.cit., com.3, p.106; V.Papadopol, Şt.Daneş – Repertoriu de
practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.40;
a fi cooperat la punerea în mişcare şi la conducerea acestuia – nu pot avea decât calitatea de
complice, în măsura în care au ajutat, material sau moral, la săvârşirea faptei. Desigur că,
ipotetic, nu este exclusă nici situaţia în care ambii participanţi hotărăsc sustragerea
autovehicolului în scopul folosiri pe nedrept, dar, întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte
punerea în mişcare a autovehicolului. In această situaţie, participantul care ajută, în orice mod
– prin împingerea autovehicolului, prin conectarea bateriei acestuia la bateria altui vehicul –
la activitatea de punerea în mişcare a autovehicolul, săvârşeşte acte de executare nemijlocită a
acţiunii constitutive a infracţiunii, astfel încât, în această situaţie, putem aprecia ca existând
un coautorat.
Distincţia dintre actele de coautorat şi cele de complicitate concomitentă poate fi
uneori dificilă şi în cazul infracţiunii de tâlhărie. Tâlhăria este acea infracţiune complexă în
conţinutul căreia intră nu o singură acţiune, ci două, fiecare reprezentând elementul material
al unei fapte deosebite prevăzute de legea penală 26. Acţiunea principală este furtul, iar
activitatea secundară este folosirea violenţei sau a ameninţării ori punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. Impedimente în delimitarea celor două forme de
participaţie apar atunci când contribuţia participantului nu priveşte întreg conţinutul obiectiv
al infracţiunii complexe, ci numai o parte din acest conţinut, de exemplu, participantul în
cauză săvârşeşte numai furtul ori numai ameninţarea.
Ca regulă generală, s-a statuat în literatura de specialitate, este coautor acela care
săvârşeşte chiar numai una sau numai o parte dintre acţiunile ce intră în conţinutul intrinesc al
infracţiunii complexe27. Optica doctrinei a fost susţinută şi de soluţiile pronunţate de instanţa
supremă. Astfel, s-a decis că «dacă unul dintre inculpaţi a ameninţat victima, iar celălalt a
deposedat-o de bunul său, ambii inculpaţi sunt coautori ai infracţiunii de tâlhărie săvârşită 28».
Imobilizarea victimei prin violenţă, pentru ca alt infractor să-i poată sustrage o sumă de bani,
constituie o parte din latura obiectivă a acestei infracţiuni, aşa încât cel care a realizat-o
trebuie considerat coautor29. În aceeaşi măsură, constituie coautorat la infracţiunea de tâlhărie
pentru amândoi inculpaţii fapta prin care, fiind înţeleşi să fure porumb, chiar şi prin folosirea
violenţei, scop în care unul dintre inculpaţi s-a înarmat cu un ciomag, cel înarmat l-a lovit pe
paznic la suprinderea acestora30. Privitor la acestă din urmă soluţie s-a arătat că în asemenea
26
V.Papadopol, D.Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Ed.Casa de editură şi presă Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1992, p.191;
27
V.Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate în Justiţia Nouă nr.7/1963, p.93;
28
Trib.Supr., secţ.pen., dec.4605/1971 în R.R.D. 7/1972, p.161; Trib.Supr., secţ.pen., dec.25/1977 în R.R.D.
2/1978, p.57;
29
Trib.Reg.Dobrogea, dec.pen.665/1967 în Justiţia Nouă nr.10/1964, p.158;
30
Trib.Reg.Argeş, col.pen., dec.193/1967 în R.R.D. 4/1967, p.159:
situaţii, un rol esenţial în caracterizarea participaţiei îl are poziţia subiectivă a participantului,
adică măsura în care el şi-a dat seamna că, prin activitatea sa, chiar parţială, contribuie la
realizarea întregii infracţiuni complexe, la producerea rezultatului acesteia, pe care l-a
prevăzut şi l-a urmărit sau l-a acceptat 31. Inculpatul care nu a folosit violenţa a înţeles că fără
agresarea paznicului de către celălalt coinculpat nu era posibilă sustragerea bunurilor şi
păstrarea acestora. Sub aspectul motivării încadrării juridice a faptei, folosirea violenţei şi
ameninţării reprezintă o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
În categoria actelor de coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie au fost incluse şi
unele acte de sprijinire, de ajutor dat autorului infracţiunii. Astfel, potrivit unei decizii a Curţii
Supreme de Justiţie fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri prealabile, a transportat alte
două persoane cu autoturismul proprietate personală în aproprierea locuinţei victimei şi apoi a
întrerupt iluminatul electric, dând acestora posibilitatea de a deposeda victima prin violenţă de
o importantă sumă de bani şi de a-şi asigura scăparea 32. Soluţia nu a fost lipsită de critici.
Astfel, faptele inculpatului de a-i transporta pe ceilalţi doi în aproprierea locuinţei victimei şi
de a întrerupe iluminatul electric nu caracterizează nici acţiunea de luare, specifică furtului,
nici pe cea de loviri sau ameninţări, ambele întregind conţinutul obiectiv al tâlhăriei. Nu se
poate spune nici că activitatea realizată de persoana respectivă este una aparent extrinsecă
conţinutului infracţiunii de tâlhărie, întrucât o astfel de activitate nu apare ca indispensabilă
săvârşirii tâlhăriei. Activitatea pusă în discuţie şi care a determinat calificarea contribuţiei
participantului drept coautorat nu este altceva decât o tipică activitate de sprijinire, de ajutor la
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Într-o altă speţă, s-a apreciat că există coautorat la tâlhărie chiar dacă numai unul
dintre coinculpaţi exercită violenţa şi smulge geanta victimei, iar celălalt stă şi primeşte bunul
sustras, fiind suficient ca, în realizarea laturii obiective a infracţiunii, numai unul dintre autori
să fi folosit violenţa faţă de victimă, dacă acest mod de a proceda a fost cunoscut şi acceptat
de inculpaţi33. Prezenţa pasivă a inculpatului, în momentul smulgerii cu violenţă a genţii de
celălalt coinculpat are semnificaţia unui acte de coautorat, dacă acest mod de a proceda a
făcut parte din planul stabilit ăntre inculpaţi, s-a înscris în rolul care i-a revenit de a asigura
paza coinculpatului care acţiona efectiv şi de a exercita o presiune psihică asupra victimei,
slăbind capacitatea acesteia de a se opune agresiunii34.

31
V.Papadopol, D.Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Ed.Casa de editură şi presă Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1992, p.213;
32
C.S.J., secţ.pen., dec.441/1988 în Dreptul nr.7/1999, p.153
33
Trib.Supr., secţ.pen., dec.2060/1976, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1977, p.277
 Soluţia nu a fost lipsită de critici: calificarea contribuţiilor participanţilor la săvârşirea
infracţiunii trebuie să se facă ţinând seama nu atât de rolul pe care şi l-au atribuit, dar de rolul
jucat efectiv de aceştia în comiterea faptei; astfel că, primul este autor, iar cel de-al doilea,
care a asigurat paza şi asistenţa morală este complice 35. Însă, prezenţa inculpatului în
momentul sustragerii cu violenţă a genţii de către celălalt inculpat se poate interpreta şi ca o
ameninţare implicită a vitimei, act ce poate insufla acesteia temerea cu privire la săvârşirea
infracţiunii împotriva sa şi care se constituie astfel, într-o activitate nemijlocită adiacentă ce
face parte din latura obiectivă a tâlhăriei36.

Secţiunea a III-a. Extrase de practică penală. Comentarii.

1. Prin sentinţa penală nr.434 din 14.02.2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, s-a
dispus, printre altele, condamnarea inculpatului F.A.A. pentru săvârşirea infracţiunii
de complicitate la furt calificat, prevăzută de art.26 raportat la art.208 alin.1 – 209
alin.1, lit.a), e), g) şi i) cu aplicarea art.99 C.pen., schimbându-se încadrarea juridică
dată prin rechizitoriu, respectiv infracţiunea de furt calificat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în noaprea de
29/30.11.2002, in jurul orelor 03.00 – 04.00, inculpaţii S.R.M., L.I.M. şi F.A.A. s-au
deplasat pe str.V.Stanciu, cu scopul de a sustrage bunuri. In faţa unei încercări
nereuşite de a disloca un grilaj, care s-a prăbuşit cu mult zgomot, inculpaţii au părăsit
locul săvârşirii faptei. După câteva minute, s-au reîntors şi au observat la acelaşi
apartament geamul blocului întredeschis, fapt ce i-a determinat să sustragă bunuri din
interior. Astfel, inculpatul S.R.M. a pătruns prin escaladare în balconul părţii vătămate
şi de acolo în sufrageria apartamentului de unde a sustras mai multe bunuri pe care i
le-a predat peste geam inculpatului F.A.A. care se afla şi acesta în balcon, F.A.A.
dându-le mai departe coinculpatului L.I.M. aflat jos, lângă bloc.
Împotriva acestei sentiţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4,
criticându-o pentru nelegalitate, în sensul că, faptele inculpatului F.A.A. au fost greşit
încadrate de instanţă drept acte de complicitate. Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală
a admis apelul şi a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din complicitate la
furt calificat în coautorat la furt calificat. Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că şi

34
S.Ivan, Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la infracţiunea de tâlhărie, Revista de drept
penal nr. 2/1994, p.59
35
Gh.Mateuţ, Unele considerente teoretice şi practice despre conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie,
Dreptul nr.11/1996, p.61
36
Gh.Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate în Dreptul nr.12/1999, p.133
 inculpatul F.A.A. a pătruns în balconul părţii vătămate, prin escaladare, împreună cu
coinculpatul S.R.M. Actele materiale executate de inculpatul F.A.A. sunt autorat şi nu
de complicitate.
(Trib.Bucureşti, secţia I-a penală, dec.51/A din 14 ianuarie 2003
în Tribunalul Bucureşti: culegere de practică judiciară în materie
penală 2000-2004, Bucureşti, Ed.Wolters Kluwer, 2007, p. 440)

Comentariu: Aprecim soluţia instanţei de control judiciar ca fiind justă. Furtul săvârşit
prin escaladare se caracterizează sub aspectul laturii obiective printr-o acţiune de luare a
bunului mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, prin escaladarea,
adică prin depăşirea, trecerea peste anumite obstacole care îl împiedică pe făptuitor să
pătrundă la locul unde se află bunul sau bunurile pe care urmerăşte să le sustragă. Din
economia faptei rezultă că, în faţa dificultăţilor pratice ivite în comiterea furtului, cei trei
coinculpaţi au ales acest mod de operare, înţelegere care a intervenit cel mai probabil ad-hoc,
doi dintre ei escaladând balconul iar cel de-al treila rămând jos pentru a asigura paza şi
preluarea bunurilor. Faptul că inculpatul F.A.A. nu executat efectiv acte care să aparţină laturii
obiective a infracţiunii de furt, nu înlătură calificarea acestuia drept coautor, atâta timp cât
actele sale materiale au avut, în desfăşurarea faptei, caracter indispensabil. În altă oridine de
idei, prin distribuirea rolurilor şi acceptarea acestui mod de operare, inculpatul F.A.A. a
prevăzut şi a urmărit producerea rezultatului vătămător prin acţiunile conjugate ale
coinculpaţilor, contribuţia acestuia înscriindu-se în cauzalitatea fizică prin care se realizează
acţiunea ilicită.

2. Prin sentinţa penală nr. 296 din 27 iunie 2005, Tribunalul Brăila a condamnat pe
inculpatul S.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1)
şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., iar pe inculpatul A.F. pentru complicitate la săvârşirea
acestei infracţiuni, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 11 decembrie 2003, inculpaţii S.C. şi A.F., însoţiţi de S.A.,
soţia celui dintâi, au luat hotărârea de a sustrage bunuri din locuinţa părţii vătămate
S.H. În realizarea acestei hotărâri, inculpaţii au acţionat soneria de la poarta
imobilului, pentru a verifica prezenţa părţii vătămate la domiciliu. Întrucât nu a
răspuns nimeni, cei doi inculpaţi s-au hotărât să pătrundă în incinta imobilului,
inculpatul S.C. forţând sistemul de închidere al porţii şi, împreună cu inculpatul A.F.,
intrând în curtea imobilului. S.A. a rămas în stradă pentru a supraveghea zona şi a
anunţa telefonic pe cei doi dacă apar eventuale persoane care vor să intre în imobil.
Cu ajutorul unei şurubelniţe şi a unui levier, inculpaţii au forţat sistemul de închidere a
uşii de acces în imobil, pătrunzând în interior şi fiecare dintre inculpaţi a intrat în
camere diferite, căutând bunuri de valoare. Inculpatul S.C. a sustras suma de 600 de
USD, iar inculpatul A.F. nu a găsit bunuri de valoare, însă în timp ce căuta astfel de
bunuri a fost sunat de S.A., fapt pentru care ambii inculpaţi au ieşit din imobil. În faţa
porţii imobilului, cei doi inculpaţi s-au întâlnit cu partea vătămată S.H. şi, pentru a-şi
asigura scăparea, inculpatul S.C. a împins-o, iar aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut,
după care cei doi inculpaţi au fugit. Din suma sustrasă, inculpatul S.C. i-a dat
inculpatului A.F. 160 de USD.
Prin decizia penală nr. 472 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi a respins
apelul declarat de inculpatul A.F., între altele, cu privire la greşita schimbare a
încadrării juridice, reţinând că, în mod corect, prima instanţă şi instanţa de apel au
reţinut că fapta inculpatului A.F. întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de tâlhărie.
Pentru existenţa complicităţii, în general, legea cere îndeplinirea mai multor condiţii
cumulative, şi anume prevederea de către complice a acţiunii sau inacţiunii ce urmează
să fie executată de autor şi a urmărilor ei, alăturarea actului complicelui la acţiunea sau
inacţiunea realizată de autor, acceptarea sau urmărirea de către complice a producerii
urmărilor prevăzute şi contribuţia efectivă a complicelui la comiterea infracţiunii. Din
modul în care au conceput săvârşirea infracţiunii - lăsarea în exteriorul imobilului a
soţiei inculpatului S.A. pentru a-i anunţa telefonic despre eventuala apariţie a părţii
vătămate - rezultă că cei doi inculpaţi au acţionat în deplin consens, şi nu independent
unul de celălalt. Atunci când partea vătămată i-a surprins ieşind din imobil, inculpatul
S.C., aflat mai aproape de aceasta, a îmbrâncit-o, trântind-o la pământ, astfel că
amândoi inculpaţii şi-au asigurat scăparea.
Susţinerea inculpatului A.F., în sensul că nu a prevăzut exercitarea de violenţe de către
celălalt inculpat, nu poate fi acceptată, pentru că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, nu ar fi
fugit, ci ar fi încercat să ajute partea vătămată. Potrivit art. 28 alin. (2) C. pen. şi
practicii judiciare în materie, circumstanţele reale în care s-a petrecut săvârşirea unei
fapte penale, în speţă exercitarea de violenţe în scopul asigurării scăpării din câmpul
infracţional, se răsfrâng asupra tuturor participanţilor, câtă vreme a existat consensul
tacit sau explicit ca aceste circumstanţe să producă efecte.
 Din succesiunea desfăşurării activităţii infracţionale, începând cu momentul conceperii
planului, rezultă că cei doi inculpaţi au fost permanent în consens şi au prevăzut
modalităţi de a-şi asigura scăparea, între care şi punerea părţii vătămate în
imposibilitatea de a riposta ori de a-i reţine.
Desistarea inculpatului A.F. de fapta săvârşită de inculpatul S.C. ar fi trebuit să se
producă într-un timp util de la momentul comiterii tâlhăriei, astfel încât instanţa să
poată constata dezacordul între cei doi cu privire la folosirea violenţei, aspect
caracteristic infracţiunii de tâlhărie.
(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2892 din 8 mai 2006, www.scj.ro )

Comentariu: Soluţia instenţei sub aspectul confirmării reţinerii unei complicităţi la

infracţiunea de tâlhărie în sarcina inculpatului A.F este greşită, faptele acestuia evidenţiind un
coautorat la infracţiunea de tâlhărie. Tâlhărie este o infracţiune complexă în coţinutul căreia
intră două acţiuni ce au semnificaţie penală prin ele însele: furtul, ce constă în luarea unui bun
modil din posesia sau detenţia altuia şi violenţa, întrebuinţată în speţa de faţă pentru păstrarea
bunurilor furate şi pentru ca făptuitorii să-şi asigure scăparea. Chiar dacă făptuitorii au
conceput săvârşirea numai a uneia dintre acţiuni şi implicit a infracţiunii caracterizată prin
aceată acţiune, dar pe parcursul desfăşurării faptei au intervenit situaţii care i-au determinat să
se hotărască pentru a comite şi cealaltă acţiune, infracţiunea complexă se constituie în
integralitatea conţinutului său.
După cum rezultă din datele speţei furtul, activitatea principală a tâlhăriei, a fost
săvârşit în mod nemijlocit de ambii inculpaţi, care, intrând în imobilul părţii vătămate au
procedat la căutarea bunurilor de valorea în vederea sustragerii. Este irelevantă împrejurarea
că inculpatul A.F., nu a găsit nici un bun de valoare în perimetrul pe care şi-l alocase, întrucât
atât la nivel subiectiv – prin înţelegerea pe care au avut-o anterior în a executa fapta în acest
mod, cât şi prin faptul că ulterior, suma sustrasă a fost împărţită, ca unic rezultat – cât şi din
punct de vedere obiectiv, acţiunea inculpaţilor rămâne unică şi unitară.
Susţinerea inculpatului A.F., în sensul că nu a prevăzut exercitarea de violenţe de către
celălalt inculpat, nu poate fi acceptată, întrucât, aceştia au fost avizaţi de S.A. telefonic, astfel
încât fiecare a prevăzut şi acceptat faptul că, pentru a-şi asigurarea scăparea, vor fi nevoiţi să
folosească violenţa. Folosirea violenţei este în acest caz o circumstanţă reală care influenţează
răspunderea participantului care a cunoscut-o sau a prevăzut-o.
 In sprijinul celor de mai sus aducem şi opiniile exprimate în literatura de specialitate 37
în legătură cu existeţa coautoratului. Astfel, s-a arătat că este coautor acela care săvârşeşte
chiar numai una sau numai o parte dintre acţiunile ce intră în conţinutul intrinesc al
infracţiunii complexe. Activitatea desfăşurată de A.F. se constituie într-un act de executare al
infracţiunii de tâlhărie şi nu într-unul de ajutor ori înlesnire la săvârşirea infracţiunii. Unitatea
de acţiune, caracteristică şi necesară coautoratului, nu este condiţionată de omogenitatea
calitativă şi cantitativă a acţiunilor tuturor participanţilor, dacă, aşa cum rezultă din exemplele
date, acţiunile s-au condiţionat în mod necesar şi s-au înscris în cauzalitatea producerii
rezultatului.

3. Prin sentinţa penală nr. 176 din 30 iunie 1999, Tribunalul Prahova a condamnat pe cei
doi inculpaţi la pedepsele de 3 şi respectiv 5 ani închisoare pentru comiterea
infracţiunii de tâlhărie prev. şi ped. de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e C.pen. În fapt s-a
reţinut că, în contextul unui conflict prealabil şi consumului excesiv de alcool, în
noaptea de 30/31 ianuarie l999 coinculpaţii s-au urcat într-un tren de persoane,
lansându-se în urmărirea unui alt tânăr, pentru a se răzbuna. Ajungând în
compartimentul părţii vătămate şi reailizând că nu este persoana cautată, primul
inculpat a încercat să o deposedeze de o geacă aflată pe banchetă. Întrucât aceasta a
încercat să reţina bunul, la îndemnul său cel de-al doilea inculpat a lovit-o puternic cu
pumnul. Ca urmare, primul inculpat a reuşit să-şi însuşească bunul, ducându-l la
domiciliul său.
Cu motivatia că în condiţiile descrise nu ar fi existat o înţelegere prealabilă între
inculpati în scopul comiterii furtului, iar cel de-al doilea nu ar fi beneficiat în vreun
mod de bunul sustras, Curtea de Apel a schimbat încadrarea juridică conform art. 334
C.proc.pen., reţinând că el trebuie să răspundă numai pentru complicitate la tâlhărie
prev. de art. 26 rap. la art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e C.pen.
(C.A. Ploieşti, secţ.pen., Decizia 329/A din 1999, programul legislative LEGIS)

Comentariu: Potrivit art.26 C.pen. este complice persoana care, cu intenţie înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Activitatea prestată
de complice trebuie să se manifeste în una din formele concrete schematizate legal în art.26
C.pen. Din acest punct de vedere, contribuţia complicelui apare ca fiind una ce nu se înscrie în

37
V.Papadopol, Delimitarea ...op.cit., p.93;
latura obiectivă a faptei săvârşite, ci este una exterioară acesteia. Actele de complicitate, spre
deosebire de cele de coautorat, nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, ci din cel
concret.
In speţă a fost reţinută în sarcina celui de-al doilea inculpat săvârşirea unei complicităţi
la infracţiunea de tâlhărie, deşi activitatea acestuia nu prezintă caracterele unei complicităţi.
Inculpatul nu a sprijinit săvârşirea unui furt prin violenţă şi nici nu a înlesnit, ajutat la
comiterea infracţiunii de tâlhărie de către primul inculpat. Acţiunile făptuitorilor sunt diferite,
se integrează în latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie, a cărei structură complexă
presupune reunirea a două infracţiuni distincte, eterogene: furt şi violenţe sau ameninţări.
Actele acestuia sunt, de fapt, acte de executare ale infracţiunii de tâlhărie, comisă în coutorat.
In ceea ce priveşte argumentarea instanţei cum că în cauză nu ar exista legătura
subiectivă cerută de coautoratul la această infracţiune, aceasta este greşită. Literatura de
specialitate a arătat că legătura subiectivă dintre coautori se poate stabili printr-o înţelegere
expresă sau tacită, anterioară ori concomitentă săvârşirii faptei38. Din speţă rezultă că
inculpaţii au fost iniţial animaţi de un alt mobil, acela de a se răzbuna, însă planurile acestora
s-au schimbat, astfel încât legătura subiectivă a fost una concomitentă săvârşirii faptei.
Inculpatul a prevăzut că violenţele exercitate de el se alătură deposedării victimei de bunul
mobil şi a urmărit producerea acestui rezultat, aspect care reiese din faptul că a răspuns
îndemnului primului inculpat de a lovit partea vătămată, după ce acesta încercase să
deposedeze victima dar nu reuşise.
De altfel, dacă ar fi să acceptăm soluţia instanţei de apel cu privire la încadrarea
juridică a celui de-al doilea participant de complicitate la infracţiunea de tâlhărie, am constata
că această infracţiune nu a fost săvârşită de primul inculpat întrucât acesta nu a exercitat
violenţe sau ameninţări pentru deposedarea victimei, astfel încât activitatea sa să întregească
conţinutul obiectiv al tâlhăriei.

38
M.Zolyneak, op.cit., p.372