Sunteți pe pagina 1din 75

UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE


SPECIALIZAREA ISTORIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator:
Lect. univ. dr. IULIAN ONCESCU

Absolvent:
PALAGHIA (DIACONU) CRISTINELA
Târgovişte,
2013

O aducere aminte: Odiseea capului


lui Mihai Viteazul
(1601-1920)

2
CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………......................................... 4

CAPITOLUL I. PERSONALITATEA LUI MIHAI VITEAZUL .......................................... 7


1.1. OMUL ŞI FAPTA ÎN IZVOARE ISTORICE ........................................................................ 7
1.2. PERSONALITATEA LUI MIHAI VITEAZUL OGLINDITĂ ÎN LITERATURĂ ............ 11
1.3: DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A PERSONALITĂŢII LUI MIHAI VITEAZUL ........... 16

CAPITOLUL II: UCIDEREA LUI MIHAI VITEAZUL ŞI ADUCEREA CAPULUI


MARELUI VOIEVOD DE LA TURDA LA TÂRGOVIŞTE (1601) .................................... 21

CAPITOLUL III: MĂNĂSTIREA DEALU – LOC DE ODIHNĂ A RELICVEI SFINTE


(1601-1916) ………………………………................................................................................. 27

CAPITOLUL IV: DRUMURI PRIN ŢARĂ ŞI STRĂINATATE - MUTAREA CAPULUI


LUI MIHAI VITEAZUL DE LA TÂRGOVIŞTE LA IAŞI. REFUGIUL LA KERSON -
UCRAINA ŞI REVENIREA LA IAŞI (1916-1920) ................................................................ 40

CAPITOLUL V: O SĂRBĂTOARE A TUTUROR ROMÂNILOR: READUCEREA


CAPULUI LUI MIHAI VITEAZUL LA TĂRGOVIŞTE (MĂNĂSTIREA DEALU) -
AUGUST 1920 ……………………………………………………............................................ 45

CONCLUZII ……………………………………………………….......................................... 53

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………............................................ 55

ANEXE ……………………………………………………………........................................... 70

3
INTRODUCERE

Readucerea capului marelui voievod Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu la 26 august


1920 se înscrie în ceea ce istoriografia românească a denumit odiseea relicvei sacre a neamului
românesc.
Descrierea atmosferei şi a evenimentelor desfăşurate cu un ceremonial fastuos la
Târgovişte la 26 august 1920, a fost amplu descrisă atât de către participanţii la manifestare:
marele istoric naţional Nicolae Iorga, Ion Petrovici şi Miron Cristea, dar şi ulterior de aceia care
s-au ocupat în istoriografia românească de problematica readucerii relicvei sfinte a lui Mihai
Viteazul la Mănăstirea Dealu (26 august 1920), în a doua jumătate a secolului XX şi la începutul
secolului XXI: Constantin Rezachevici, Maria Munteanu Breasta, Ilie Dumitrescu, Constantin
Cârjan, Scarlat Porcescu, Niculae I. Şerbănescu, Constantin I. Stan, Mihai Oproiu şi Iulian
Oncescu, Marian Curculescu şi mai recent Cornel Mărculescu şi Iulian Oncescu.1
Reţinem studiile şi articolele publicate de cei menţionaţi mai sus referitoare la aducerea
capului lui Mihai Viteazul de la Turda la Târgovişte (Mănăstirea Dealu - 1601) şi mai ales, la
readucerea relicvei sfinte de la Iaşi la Târgovişte (Mănăstirea Dealu), la 26 august 1920:
Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu 2, Idem, Cine a adus la
Târgovişte capul lui Mihai Viteazul?3, Maria Munteanu Breasta, Completări la,,Odiseea capului
Viteazului,,4 Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, Odiseea capului Viteazului 5, Scarlat Porcescu,
Craniul voievodului Mihai Viteazu 6, Niculae I. Şerbănescu, Mihai Viteazul,,domn al Ţării
Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei,,- 390 de ani de la martirica sa moarte – (1601-9/19
august-1991)7,Constantin Cârjan, Din nou despre Odiseea capului Viteazului8, Constantin I.
Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916-1920)9, Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, Prima
mare sărbătoare naţională a tuturor românilor: readucerea capului marelui voievod la
1
Vezi în acest sens Iulian Oncescu, Memorie şi cinstire: readucerea capului lui Mihai Viteazul la Târgovişte (1920)
în istoriografia românească în „Analele Universităţii din Craiova”, Istorie, Anul XVI, nr.2(20)2011, Noiembrie,
Editura Universitaria, Craiova, 2011, p. 317- 320; Idem, Istoriografia românească despre readucerea capului lui
Mihai Viteazul la Târgovişte (august 1920) în vol. „Românii în istoria Europei” vol.I, coord. Marusia Cârstea, Sorin
Liviu Damean, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 359- 365.
2
În vol. lucrărilor Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Mihai Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de
neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2003, p. 57-69; Vezi pentru
readucerea relicvei sfinte de la Iaşi la Târgovişte (Mănăstirea Dealu), în august 1920, p. 67- 69.
3
în „Magazin Istoric”, anul III, nr. 6 (27), iunie 1969, p. 55-61.
4
În,,Magazin Istoric”, XI (1977), nr. 3.
5
în,,Magazin Istoric”, X (1976), nr. 8, p. 23-24; Vezi pentru readucerea relicvei sfinte de la Iaşi la Târgovişte
(Mănăstirea Dealu), în august 1920, p. 24.
6
În Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,,A.D. Xenopol”, Iaşi, XIX, 1977.
7
În „Biserica Ortodoxă Română”, CIX, 7-9, 1991, p. 99-140; Studiul a fost republicat în 2011 sub forma unui
capitol – intitulat Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale marelui domnitor Mihai Viteazul - al lucrării lui
Niculae I. Şerbănescu, Dimensiunea religioasă a personalităţii domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601) – premise
şi argumente pentru canonizare-, Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte, 2011, p. 237-305; Vezi pentru readucerea
relicvei sfinte de la Iaşi la Târgovişte (Mănăstirea Dealu), în august 1920, p. 285-305.
8
În,,Magazin Istoric”, XXIX (1995), nr. 8.
9
În Alma Mater Porolissensis, Zalău, II, Nr. 4, iulie 2001, p. 80-83.

4
Mănăstirea Dealu (26 august 1920)10, Mihai Oproiu, Prima mare sărbătoare naţională a tuturor
românilor: readucerea capului marelui voievod la Mănăstirea Dealu11, Marian Curculescu,
Târgoviştea şi idealul naţional12, Marian Curculescu, 22-26 august 1920. Readucera la
Mănăstirea Dealu a capului voievodului Mihai Viteazul reflectată în mentalitatea colectivă 13,
14
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul, de la Turda la Târgovişte , Cornel
Mărculescu, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai
Viteazul în 1920 15.
Ultimul articol al lui Constantin Rezachevici, din 2003, relatează despre odiseea capului
marelui voievod de la 1601-1920, valorificând cam tot ce apăruse despre acest subiect în
istoriografia românească până în 2001, problematică reluată prin republicarea postumă a
studiului lui Niculae I. Şerbănescu şi de Cornel Mărculescu, în 2011, care l-a rândul lor urmăresc
acelaşi demers istoriografic.
După publicarea în anul 1991 a unui studiu - amintit anterior - al lui Niculae I.
Şerbănescu, acesta a fost republicat postum sub forma unui capitol al unei lucrări ce a apărut în
anul 2011 intitulat,,Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale marelui domnitor Mihai
Viteazul”, care prezintă amănunţit odiseea relicvei sfinte până în anul 1920 16, inserând în acest
context şi discursurile rostite cu ocazia ceremoniei de la Mănăstirea Dealu (26 august 1920) de
către regele Ferdinand I, Miron Cristea, Nicolae Iorga, Ion Petrovici, generalul Herbay, Ioan
Lupaş, Vasile Tarnavschi, Marin Ştefănescu 17.
Aşa cum aminteam ultimul studiu care abordează odiseea relicvei sfinte de la Turda la
Târgovişte (Mănăstirea Dealu), apoi de aici la Iaşi şi readucerea ei de la Iaşi la Târgovişte
(Mănăstirea Dealu), în 1920, este elaborat de Cornel Mărculescu şi publicat în anul 2011.
Autorul reconstituie pe două segmente cronologice (1601-1916; 1916-1920), traseul relicvei
sfinte, oferind detalii semnificative şi folosind la rândul său tot ceea ce exista dedicat
problematici subiectului până în 2011 dar şi o serie de documente de arhivă mai ales pentru a
descrie atmosfera de la Târgovişte şi ceremonia de la Mănăstirea Dealu18.
Fără a exclude importanţa şi contribuţia acestor articole şi studii ale istoriografiei
10
În vol. lucrărilor Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Mihai Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de
neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2003, p. 79-83.
11
În Târgovişte două decenii de democraţie (1918-1938), Editura Transversal, Târgovişte, 2005, p. 384-386.
12
În Politică şi istorie în Dâmboviţa interbelică. Restituiri, Editura Times, Bucureşti, 1996, p. 178-179.
13
În “ Valachica. Studii şi cercetări de istorie şi istoria culturii - 19 - ”, Târgovişte, 2006, p. 189-193.
14
În vol.,,Arheologie şi istorie în spaţiul carpato – balcanic,, (coordonator Denis Căprăroiu), Editura Cetatea de
Scaun, Târgovişte, 2011, p. 319-338.
15
în Revista Hristica, Editată de militarii din Garnizoana Târgovişte, Nr. 9, Târgovişte, 2011, p. 15-26.
16
Niculae I. Şerbănescu, Dimensiunea religioasă a personalităţii domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601) -
premise şi argumente pentru canonizare..., p. 237- 285.
17
Ibidem, p. 285-305.
18
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazu, de la Turda la Târgovişte în vol.,,Arheologie şi istorie în
spaţiul carpato – balcanic,, (coordonator Denis Căprăroiu), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 319-338;
Vezi pentru readucerea relicvei sfinte de la Iaşi la Târgovişte (Mănăstirea Dealu), în august 1920, p. 332-338.

5
româneşti asupra subiectului pe care ne-am propus să-l tratăm în lucrarea de faţă, există şi o serie
de documente menţionate de unii istoricii şi care se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale,
Direcţia Judeţeană Dâmboviţa, Fond Prefectura Dâmboviţa19, Fond Primăria oraşului
Târgovişte20. La rândul lor, acestea descriu pregătirile autorităţilor locale precum şi atmosfera din
oraşul Târgovişte dinainte dar şi din timpul derulării manifestării. Astfel istoriografia românească
prin autorii şi prin lucrările, studiile şi articolele menţionate ţin vie amintirea şi cinstesc memoria
marelui voievod şi întregitor de ţară Mihai Viteazul.
De asemenea, de un mare folos ne-au fost şi documentele aflate la Arhivele Ministerului
Apărării Naţionale – Centrul de Păstrare şi Studierea Arhivelor Militare Piteşti “Radu Rosetti ” 21,
pentru a descrie momentul apariţiei unei şcoli de referinţă a armatei române, Liceul militar de la
Mănăstirea Dealu, acolo unde a fost depusă de către Turturea paharnic ţeasta voievodală a lui
Mihai Viteazul în 1601. Foarte utile în realizarea subiectului pe care ni l-am propus, ne-au fost şi
lucrările şi studiile unor foşti absolvenţi ai liceului militar de la Mănăstirea Dealu, dintre care
amintim pe Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, Neculai I.Staicu Buciumeni, Nicolae Roboiu,
Sorin Enescu, Ion Benone Petrescu, Nicholas Georgescu-Roegen, Marin Gr. Năstase.
Concluzionând, studiul nostru şi-a propus doar să amintească şi să semnaleze, acum la
420 ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, importanţa acestui capitol din istoria noastră,
privind atât odiseea relicvei marelui întregitor de ţară (1601-1916; 1916-1920), cât mai ales
readucerea craniului lui Mihai Viteazul la Târgovişte, la 26 august 1920, fără a avea pretenţia
epuizării subiectului22.
Mulţumim domnului lect. univ. dr. Iulian Oncescu, pentru ajutorul acordat pe parcursul
elaborării acestei lucrări, pentru sfaturile şi materialul bibliografic pus la dispoziţie.

19
Dosar 32/1920.
20
Dosar 1/1920.
21
Fond Registrul istoric al Liceului Militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. De la înfiinţarea sa şi
până în 1940, dosar nr. 2572.
22
Vezi şi Iulian Oncescu, Memorie şi cinstire: readucerea capului lui Mihai Viteazul la Târgovişte (1920) în
istoriografia românească în Analele Universităţii din Craiova, Istorie, Anul XVI, nr.2 (20), 2011, Noiembrie,
Editura Universitaria, Craiova, 2011, p. 317- 320; Idem, Istoriografia românească despre readucerea capului lui
Mihai Viteazul la Târgovişte (august 1920), în vol. “ Românii în istoria Europei”, vol. I, coord. Marusia Cârstea,
Sorin Liviu Damean, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 359-365.

6
CAPITOLUL I. PERSONALITATEA LUI MIHAI VITEAZUL

1.1. Omul şi fapta în izvoare istorice


Personalitatea marelui voievod român a preocupat cronicari şi istorici străini de-a lungul
secolelor, ale căror aprecieri şi puncte de vedere au constituit izvoare istorice deosebit de
preţioase23. Deşi, în majoritatea lor, aceşti istorici, cronicari şi scriitori reprezentau interese ale
marilor puteri ale timpului, cu care Mihai Viteazul s-a confruntat direct, fie pe câmpul de luptă,
fie pe plan diplomatic, ei nu au putut ţine sub tăcere prestigiul deosebit al marelui voievod,
datorat calităţilor de strateg militar şi abil diplomat, eroismul dovedit pe câmpul de luptă,
dârzenia de care au dat dovadă, înfruntând nu numai Imperiul Otoman, ci şi Casa de Austria, ori
Regatul Polonez . De aceea, după cum bine preciza marele istoric Nicolae Iorga, ”e bine să i se
vorbească unui popor de oamenii lui mari. De ceilalţi oameni însemnaţi vorbesc cărturarii către
alţi cărturari şi se luminează între dânşii asupra celor săvârşite. Dar despre fruntaşii unui
popor, despre aceia care au fost mai mari, mai vrednici de laudă, poporul acela,despre dânşii
trebuie să se audă pretutindeni. Pentru că acei care alcătuiesc un popor nu sunt legaţi numai
prin aceia că stau pe acelaşi pământ, că vorbesc tot o limbă, şi, când le sunt prielnice
împrejurările, se umbresc supt mândria aceluiaşi steag. Ei mai sunt legaţi şi prin amintirea unui
trecut care e acelaşi pentru toţi. Când ni se spun toate cele ce s-au întâmplat cu acest neam, ştim
că noi am căştigat bătăliile mântuitoare, că noi am scris cărţile înălţătoare de suflet, că noi am

23
Dimitrie Onciul, Din Istoria României, Bucureşti, 1909, p. 69; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II,
Partea I, Ediţia aIV-a, Bucureşti, 1943, p. 258-407; A.D.Xenopol, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Bucureşti, 1915,
p. 8-9; Idem, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.III, ediţia a IV-a. De la moartea lui Petru Rareş până la
Matei Basarab şi Vasile Lupu. Epoca lui Mihai Viteazul, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988, p. 124-
305; p. P. Panaitescu, Unificarea politică a Ţărilor Române în epoca feudală, în Studii privind Unirea Principatelor,
Bucureşti, 1960, p. 70-76; Idem, Mihai Viteazul, Fundaţia Regelui Carol I, Bucureşti, 1936, p. 43-59; Nicolae Iorga,
Istoria poporului românesc, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985, p. 431-442; Idem, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1989, p. 137-158; Idem, Histoire des Roumains et de la roumanité orientale,
vol. V, Bucureşti, 1940, p. 316-450; Ion Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Ediţie
Damaschin Mioc, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 15-26; I.Kara, 370 ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Ştiri
puţin cunoscute despre voievod, în “Acta Valachica. Studii şi materiale de istorie şi istorie a culturii”, Muzeul
Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1972, p. 171-174; Robert W. Seton-Watson, O istorie a românilor din perioada
romană până la desăvârşirea unităţii naţionale, Editura Istros-Muzeul Brăilei, Brăila, 2009, p. 50-59; Mihai Berza,
Mihai Viteazul şi unirea ţărilor române, în volumul Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, Culegere de studii
editată cu o introducere şi note de Andrei Pippidi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 44-52; Pompiliu Teodor,
Incursiuni în istoriografia română a secolului XX, Fundaţia Culturală “Cele trei Crişuri”, Oradea, 1995, p. 161;
Elena Muscă, Mihai Viteazul în istoriografia externă, în “Alma Mater Porolissensis”, Zalău, II, nr.4, iulie 2001, p.
75-79; Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. I, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2002, Ediţie îngrijită de
Florin Rotaru, p. 450-453; Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, coordonator Vasile Mărculeţ,
Editura Meronia, Bucureşti, 2009, p. 115-119; Mihai Oproiu, Eduardt Samoilă, 33 de voievozi şi domni de
Târgovişte, Editura Transversal, Târgovişte, 2009, p. 122-132; Enciclopedia oraşului Târgovişte, coord. Honorius
Moţoc, Mihai Stan, George Coandă, Victor Petrescu, Mihai Oproiu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011, p. 292-
293; Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 72-77; Ştefan
Ştefănescu, Mihai Viteazul primul făuritor al “Daciei Româneşti”. Dimensiunea diplomatică, în “Destin de istoric.
In Honorem Dinu C. Giurescu”, Editori: Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Cuvânt înainte de Dan
Claudiu Dănişor, Editura Cetatea de Scaun,Târgovişte, 2012, p. 111-120; Î.P.S. Irineu Popa, Mihai Viteazul simbol al
unităţii politice româneşti şi apărător al creştinătăţii europene, în “Destin de istoric…”, p. 121-136.

7
arat cinstit şi răbdător ogoarele ce au dat bogăţia. Şi când vremurile sunt rele, ne mângâiem
gândind la ceea ce am făcut atuncea şi ne mândrim citind paginile de aur ale trecutului”24.
Aprecierile unor contemporani cu Mihai Viteazul, cum a fost: cronicarul silezian Baldasar
Walther, care l-a cunoscut nemijlocit pe voievodul român, atestă administraţia înaltelor sale
calităţi, renumele pe care şi-l dobândise încă din 1594. Un alt contemporan al lui Mihai Viteazul,
englezul Richard Knolls, inspirat probabil de relatările cronicarului silezian, v-a nota: "Un nobil
bărbat, fiul voievodului Petru", îl considera pe Mihai, pentru faptele sale de arme, un viteaz
condus numai de interesele ţării sale25. Istoricii străini, contemporani lui, consemnau faptul şi cel
mai adesea, elogios, succesele românului împotriva Imperiului Otoman, principalul pericol
pentru puterile europene care se vedeau ameninţate de expansiunea acestuia oprită vremelnic în
timpul lui Iancu de Hunedoara, accentuând încercările de front comun a provinciilor româneşti
contra turcilor. Istoricii străini consemnau astfel: "Era un bărbat de un înalt spirit şi nu mai puţin
zel faţă de ţara sa, suferind să îşi vadă zilnic oprimaţi, supuşii, tot mai mult de turcii neruşinaţi".
Deosebit de edificatore sunt sursele otomane, între care amintim cronicile lui Ibrahim
Pecevi şi ale lui Abdul Aziz. Stilul incisiv al cronicarilor turci din epocă sunt cu atât mai fireşti,
cu cât în ultimii ani ai secolului al XVI-lea, înfrângerile de răsunet ale armatelor otomane, nu se
datorau marilor puteri europene ci al unui popor al cărui voievod fusese înscăunat cu acceptul
Porţii şi de la care se aştepta umplerea vistieriei Istambulului secătuită de războaiele purtate atât
în Europa cât şi în Asia.
Referindu-se la caracterul lui Mihai Viteazul şi politica lui, istoricul A.D. Xenopol,
preciza:,,Grabnic şi nerăbdător, fulgerător în mişcările sale, din această pricină însă deseori
pripit şi necugetat, iată trăsăturile de căpetenie ale acestuia, în suflet veşnic neastâmpăr.
Întreaga politică se resimte de această plecare spre faptă, înainte de a-i fi fost pregătită şi
asigurată spre izbândă. Aşa îl vedem revoltându-se în contra turcilor şi suportând periculoasa
expediţie a lui Sinan-paşa înainte de a-i fi sosit ajutoarele ardelene şi moldoveneşti ''. Dacă firea
lui cea harnică la faptă nu l-ar fi împins fără de voia lui a lovi înainte de a gândi, "lucrurile ar fi
putut lua o altă întorsătură".
Istoria şi viaţa eroului român se dezvoltă cu o repeziciune nemaipomenită: începutul este aşa
de aproape de sfârşitul ei, leagănul aşa de aproape de mormânt. Şi cu toate acestea, în scurta
domnie a celor 8 ani, ce îngrămădire de fapte aruncate unele peste altele, ce material imens
pentru istoric! Timpul, neavând decât o valoare relativă măsurată, nu prin muta curgere a
valului său, ci prin faptele purtate de el, se explică de aici însemnătatea domniei acestui mare
24
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, Ediţia a II-a, Institutul de Arte grafice şi editură
Minerva, Bucureşti, 1901, p. 5-6.
25
Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. 2, Cronicari şi istorici străini, sec.XVI-XVIII, Editura Academiei,
Bucureşti, 1983, p. 13-15.

8
suflet al neamului românesc26.
Referindu-se la prestigiul câştigat de ţările române în perioada domniei marelui voievod,
Nicolae Iorga scria: "pe neamul său...el l-a aşezat în văzul popoarelor, ca element esenţial de
vitejie în conflictele vremii"27.
În acest sens, stau mărturie însemnările unor istorici de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi al
XVII-lea care evidenţiază deopotrivă marile calităţi de conducător de oşti ale lui Mihai Viteazul,
victoriile succesive repurtate, deosebita importanţă economică a ţărilor române, pentru Imperiul
Otoman, şi mai ales, element de primordială luptă unită a românilor sub acelaşi steag. Figura
voievodului se înscrie în galeria marilor personalităţi politice şi militare ale epocii, fiind evident
relevată de istoricii vremii. Paolo Sartorio scria: '' I-a înfruntat vitejeşte pe turci, alungându-i cu
atâta elan încât, după multe ciocniri au rămas învingători creştinii, iar turcii au fost înfrânţi şi
împrăştiaţi, murind destui de mulţi dintre ei, făcându-l prizonier pe Mustafa şi puţin a lipsit ca
tânărul principe Bogdan să împărtăşească aceeaşi soartă. ''28
Trecerea timpului nu estompează, ci dimpotrivă, dă o nouă strălucire voievodului român. La
aproape două secole de la desfăşurarea glorioasei campanii antiotomane, istoricul german
Ludewig Albercht Gebhardi, descriind trecerea Dunării de către turci şi lupta de la Călugăreni,
referindu-se la eroismul lui Mihai Viteazul, scria: ''…a îndrăznit să pornească cei 16000 de
oameni pe care îi avea, înaintea zorilor zilei şi să atace tabăra foarte avantajoasă instalată şi
întărită a lui Sinan ''29.
Aceste izvoare atestă realitatea istorică de la 1600. O condiţie esenţială pentru un istoric este
să nu transforme faptul cotidian, mărunt şi total irelevant în fapt istoric. Mihai a trecut meteoric
prin viaţă şi a avut toate atributele eroului simbol . Primele note de administraţie faţă de Mihai
provin chiar din epocă, de la 1600, şi se referă la două înfăptuiri ale voievodului: lupta sa
împotriva otomanilor şi rezistenţelor spectaculoase ale acestei lupte, pe de-o parte şi,,, restituirea
Daciei '' adică punerea sub autoritatea sa a celor trei principate din vechiul spaţiu Dacic, pe altă
parte . Pentru că principele Mihai era român şi pentru că ţările stăpânite de el fie şi numai pentru
o clipă, erau locuite în mare măsură de români, gloria lui Mihai s-a răsfrânt de timpuriu şi asupra
românilor .
Încă din sec. al XVII-lea cronicarul Gheorghe Brancovici remarcă acest lucru când scrie că,,
măria sa a lăţit puterea neamului românesc prin unirea Ardealului, Moldovei, Ţării Româneşti

26
Vezi, A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, ediţia a IV-a, De la moartea lui Petru Rareş
până la Matei Basarab şi Vasile Lupu. Epoca lui Mihai Viteazul, text stabilit de Nicolae Stoicescu Simionescu,
Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988.
27
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. 5., f.e., Bucuresti, 1937, p. 364.
28
Mihai Viteazul în conştiinţa europeană..., p. 17.
29
lbidem, p. 18.

9
''30. Refacerea Daciei nu este o idee romantică ci una renascentistă din secolul al XVI-lea 31. Cei
mai importanţi cartografi ai acelui timp au scris numele de Dacia peste Transilvania, Ţara
Românească şi Moldova. Mai mult, principi maghiari (în principal Sigismund Bathory) au
urmărit înfăptuirea ei, dar Mihai i-a dat între altele şi o tentă românească, fapt remarcat mai întâi
de unii contemporani, oameni de la 1600. Nimeni nu putea să-l aleagă pe voievodul Ţării
Româneşti, drept simbol naţional dacă nu există nici un temei în acest sens . Exagerările literare,
politice, demagogice care au urmat nu mai au nimic de-a face cu istoriografia onestă făcută de
profesioniştii de marcă. Au fost şi istorici care nu au scris la comandă după voia stăpânilor, dar
niciodată punctul lor de vedere chiar dacă a fost oarecum oficial, nu a fost unicul şi nu i-a
ademenit pe autenticii specialişti. Pe cine să fi luat înaintaşii noştrii drept exemplu ? Pe
Gheorghe Basta care l-a ucis mişeleşte, pe împăratul Rudolf al II-lea care a uneltit contra lui
Mihai, pe Sigimund Bathory nestatornicul principe care ceda în faţa presiunii externe ?32.
Mărturii documentare provenind din arhive şi biblioteci din Austria, Bulgaria, fosta
Cehoslovacie, Franţa, Germania, Italia, fosta Iugoslavie, Polonia, Spania, Ungaria, Vatican vor
sta la baza publicărilor acelor volume sub egida Direcţia generală a arhivelor statului din
România, BCS, de către editura academiei. Astfel s-a editat lucrarea,,Mihai Viteazul în conştiinţa
europeană”, vol. I, Bucureşti, 1982, documente externe, ce oglindesc politica internă şi externă a
marelui voievod, vol. 2 şi 3, fragmente din lucrările cronicarilor istoricilor şi scriitorilor apărute
până la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Bucureşti 1983 şi 1984, vol. 4,, relatări şi presa ''
Bucureşti 1986 .
Ştirile referitoare la Mihai Viteazul au avut cea mai largă răspândire peste tot spaţiul
european. El a întreţinut o corespondenţă vie cu Papa Clement al VIII-lea, cu marele duce
Toscana, cu împăratul Rudolf al II-lea, cu regele Franţei Henric al IV-lea de Bourbon (1509-
1610).
Aşadar, cunoaşterea istorică are un caracter subiectiv fiindcă se realizează prin mintea
istoricului, numai că acest caracter subiectiv nu împiedică accesul la realizarea obiectivă dacă
există pregătirea adecvată şi buna-credinţă în acest sens. Iar istoria este viaţa, care trebuie
cunoscută şi respectată, “dacă iubim viaţa, să iubim trecutul…fiindcă dragostea pentru trecut
înseamnă în fapt dragostea de viaţă”.

30
Ioan Aurel Pop, Istoria,adevarul si miturile (Note de lectură), Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2002, p. 50.
31
Idem, Geneza medievală a naţiunilor moderne, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucuresti, 1998, p.
141;Vezi, Ştefan Andreescu, Restitutio Dacia,vol.1, Editura Albatros, Bucuresti, 1980.
32
Ioan Aurel Pop, Istoria,adevarul si miturile…, p. 51.

10
1.2. Personalitatea lui Mihai Viteazul oglindită în literatură

Faptele vitejeşti ale lui Mihai Viteazul au impresionat adânc pe români, dar şi pe toţi creştinii
din Peninsula Balcanică, căci ei aşteptau de la el eliberarea lor de sub jugul turcesc 33. Dacă
folclorul românesc nu păstrează decât o vagă amintire despre Marele Voievod 34, producţiile
populare balcanice, greceşti şi bulgăreşti, îl slăvesc, dând uneori şi amănunte care se potrivesc cu
informaţia istorică a vremii. Dintre multitudinea de balade populare bulgăreşti în care este
amintit numele lui Mihai Viteazul, Al. Iordan a ales şi publicat câteva în 1936 în studiul său
„Mihai Viteazul şi folklorul balcanic” (în „Revista Istorică Română”, vol. V-VI. 1935-1936, p.
361-381).
Anterior, în 1874, Emile Legrand (în Recueil de chansons populaires greques), publicase un
cântec popular grecesc despre Mihai Viteazul, iar un altul fusese cules de T. Burada în
Macedonia, publicându-l în „Convorbiri literare” (XXV, 1891, p. 263-264). De altfel, două
poezii populare greceşti, publicate de Ar. Passov, în 1860 şi o alta publicată de Werner von
Hexthausen în 1935, se aseamănă cu versurile cântecului popular publicat de Burada. Un alt
cântec grecesc inedit care face referire la faptele măreţe ale lui Mihai, se păstrează într-un
manuscris din sec al XVIII-lea, la Mănăstirea Simopetra din Atos.
În literatura română pentru epoca lui Mihai Viteazul există un letopiseţ oficial, scris de
către un boier din anturajul domnitorului, cu numele de Teodosie Rudeanu. El înşiră toate
isprăvile militare ale domnitorului muntean până în anul 1597. Originalul cronicii nu s-a păstrat
şi nici nu se ştie în ce limbă a fost scris, în româneşte sau în slavoneşte. Opera s-a păstrat în
polonă tradusă de către Andrzej Taranowski, un diplomat şi cărturar, care se interesa de ţările din
Orientul sud-european. Cronica lui Teodosie, după versiunea polonă se traduce în limba latină de
către Balthasar Walther şi se tipăreşte în anul 1599, sub titlul „Brevis et vera descriptio ab illustr.
Duce Ion Michaele gestarum ...”. Ştirile sunt rigide, lipsite de orice comentarii din partea
autorului. Cronicarul, un om simplu, fără cultură suficientă, nu înţelege sensul evenimentelor şi
rolul lui Mihai Viteazul în desfăşurarea lor. 35 O altă cronică este „Cronica Buzeştilor”, care
aparţine unei familii puternice boiereşti din Oltenia. Membrii acestei numeroase şi bogate familii
iau parte activă la viaţa politică şi isprăvile militare ale lui Mihai Viteazul. Este descrisă domnia
marelui voievod, dar cronica fiind scrisă pentru glorificarea familiei Buzeştilor, vorbeşte mai
mult despre aceasta. Boierii iau parte la războaie, sunt sfetnicii domnitorului, fac parte din soliile
33
D. Russo, Studii istorice greco-române, opere postume, tomul I, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Carol II,
Bucureşti, 1939, pag. 101-109; Nicolae Iorga, Soarta faimei lui Mihai Viteazul, Editura Societăţii Cultura Neamului
Românesc, Bucureşti, 1919.
34
„ Auzit-aţi d-un oltean/ D-un oltean,d-un craiovean/ Ce nu-i pasă de Sultan?/ Auzit-aţi d-un Mihai/ Ce sare pe
şapte cai/ De strigă Stambulul vai?”, Cântec popular
35
A fost republicată de către Alexandru Papiu-Ilarian, în Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. I,
Bucureşti, 1862.

11
trimise în străinătate, îl salvează pe Mihai de la moarte în timpul unei lupte. Cronica, până la
1600, este plină de amănunte interesante. După moartea lui Mihai Viteazul, cronica este mai
săracă în ştiri.
În cronică vibrantă este însă moartea eroului: „O bun prilej îşi făcu Basta spre pierderea
bunului şi viteazului Mihai Vodă! Iar când fu într-o dimineaţă, văzu Mihai Vodă oastea
nemţească viind către cortul lui unii călări alţii pedeştri şi socoti Mihai Vodă că aceştia sunt
ajutor lui, şi nimica de dânşii nu se temea. Iar ei procleţii nu au fost ajutor, ci vrăşmaş. Şi deaca
văzu că sosesc, eşi Mihai Vodă din cortul său înaintea lor vesel şi le zise: Bine aţi venit voinicilor
viteajilor! Iar ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice cu săbiile scoase, ci unul deade
cu suliţa, şi-l lovi drept în inimă, iar altul de grabă îi tăie capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca
un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici se împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i
rămase trupul gol în pulbere aruncat. Că aşa au lucrat pizma încă din începutul lumii, că pizma
au pierdut pre mulţi bărbaţi făr de vină, ca şi acesta”.36
Se cunoaşte, de asemenea, un poem plin de naivităţi, scris în limba grecească de către
vistiernicul Stavrinos, o alcătuire de versuri prozaice, fără valoare istorică şi literară. Puţin mai
serioasă pare scierea unui alt grec, a lui Gheorghe Palamed, care cântă faptele domnitorului
Munteniei.37
Poema lui Stavrinos este intitulată „Vitejiile prea evlaviosului şi prea viteazului Mihai-
Vodă”. În ediţia lui E. Legrand (în Recueil de poemes historiques en grec vulgaire relatifs a la
Turquie et aux Principautes danubiennes, Paris) din 1877 (p. 28) are următorul titlu: „Povestire
foarte frumoasă despre Mihai-Vodă cum a domnit în Ţara Românească, cum a omorît pe Turcii
care s-au găsi acolo, cum a făcut multe vitejii şi cum a fost omorât din invidie, fără luptă ”. E o
cronică rimată, compusă din 1312 versuri şi împărţită în mai multe capitole.
Asupra acesteia D. Russo face următoarea apreciere istorică şi literară: „În ceea ce
priveşte fondul istoric, cu siguranţă Stavrinos, care a trăit în apropierea lui Mihai, povesteşte ce
a văzul şi ce a auzit, prin urmare istorisirea sa are valoare ca a unui martor ocular ... Dar noul
Omer n-a fost demn de Ahile pe care şi l-a ales; Stavrinos a fost un om de o cultură mediocră şi
fără pic de talent poetic ... Unde ne întâmpină câte un vers mai frumos, câte o figură poetică
reuşită, ele se datoresc cântecelor populare de la care Stavrinos împrumută pasagii întregi ...”.
În ceea ce priveşte valoarea literară a lui Stravinos, D. Russo a fost probabil prea aspru
când l-a declarat „fără pic de talent poetic”. Adevărata literatură a unei epoci e aceea care o
pictează şi o exprimă. Frazele sunt frumos încadrate în epoca lor, fiindcă sunt sincere. Dacă
asemenea opere ar apărea în zilele noastre, ar fi fără nicio valoare literară, fiindcă ar fi departe de

36
Grigore Tocilescu, Viaţa lui Preda, Radu şi Stroe Buzescu, în Columna lui Traian, 1871, nr. 27-34.
37
Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. I, Editura Pavel Suru, Bucureşti, 1925, p. 166-167.

12
gustul acestui secol. Adevărata admiraţie literară e istorică38.
Eroul român a găsit admiratori chiar la popoarele care n-au fost direct interesate în victoriile
lui, la Ruşi de exemplu. O dovadă este un text slavo-rusesc aflat într-un manuscris de la Viena
(Schottenkloster) cuprinzând o istorie completă a lui Mihai Viteazul. O ediţie îngrijită a acestui
text, precedată de un studiu şi urmată de o traducere în româneşte a dat-o Iulian Ştefănescu –
„Epopeea lui Mihai Viteazul în lumea greco-rusească în seculii 17 şi 18”, în „Revista Istorică
Română”, vol. IV, 1934, p. 141-174). Această naraţiune nu este o lucrare originală, ea are la bază
scrierea lui Stravinos.
În „Letopiseţul Cantacuzinesc” (1290-1688) se întrebuinţează pentru Mihai Viteazul
„Cronica Buzeştilor”, care se opreşte la data luptei de la Mirăslău. De acolo înainte compilatorul
se ţine de Stavrinos.
Popularitatea lui Mihai Viteazul printre greci o învederează şi faptul că un alt contemporan,
Gheorghe Palamed, luând ca model pe Stavrinos, întocmeşte în limba greacă o nouă cronică
rimată. La acest autor există câteva ştiri care lipsesc la Stavrinos, ca e exemplu aceea că Mihai
Viteazul la 1601 avea 43 de ani, ştire pe care o găsim confirmată şi de Sadeles, care în 1601 a
făcut la Praga portretul marelui Domn.
Nicolae Iorga, referindu-se la aceste scrieri, se exprimă în chipul următor: „Prin epopeea
lui Stavrinos Vistierul, legenda a început încă de atunci să fie cântată, pentru ca puţin după
aceea, alt grec, de la Curtea lui Vasile din Ostrog, Gheorghe Palamed, să facă din această temă
o expunere de homerică înfăţişare”39.
În literatura română este semnalată o cronică a lui Mihai Viteazul redactată de logofătul
Rudeanu, din care n-avem însă decât versiunea latină a lui Balthasar Walter, prelucrată şi aceasta
după un intermediar polonez. Există, cu totul răzleţe, şi alte şi alte scrieri ce pot fi considerate
monumente ale limbii sau ale poeziei noastre de la începuturile ei. Al. Rosetti a cules două, pe
care le-a aşezat chiar în capul antologiei lui literare. Una este faimoasa însemnare autografă a lui
Mihai Viteazul de pespatele unui document din 1600, ce conţine în ciornă revendicarea unor
teritorii locuite de români. Însemnarea (adresată lui Rudolf al II-lea al Austriei) este uimitoare
prin laconism, iar împrejurarea că această dintâi menţiune a unităţii româneşti să fi fost redactată
chiar în limba română este emoţionantă: „Şi hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit: Moldova,
Ţara Românească”. Nu e, iată, întâmplător că din cancelaria lui Mihai şi a moldoveanului Petru
Şchiopu ies, în ultimul sfert al veacului XVI, primele cărţi româneşti. Al doilea text este o

38
„C`est donc uniquement au point de vue de l`esprit humain, en se plongeant dans son histoire non pas en curieux,
mais par un sentiment profond et une intime sympathie, que la vraie admiration des oeuvres primitives est
possible ... Toute appréciation sur des règles modernes est déplacée” (Renan).
39
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Editura Militară, Bucureşti, 1968, p. 203.

13
scrisoare către părinţi a unui oarecare Cocrişel, un moldovean căzul în captivitate saşilor din
Ardeal, după ce „au bătut Mihai vodă răboi cu ungurie”, adică înainte de 1 noiembrie 1600.
Despre Mihai Viteazul scrie Bolintineanu în „Viaţa lui Mihai Viteazul”. El consacră
marelui voievod şi trei piese în versuri: „Mihai Viteazul condamnat la moarte”, „După bătaia de
la Călugăreni” şi „ Mărirea şi uciderea lui Mihai Viteazul”.
Cercetarea trecutului mergând cu aspiraţiile patriotice a dat desigur pe la 1840 impulsuri
prozei noi. În literatura vremii se reliefează opera lui Nicolae Bălcescu, „Istoria românilor sub
Mihai-Viteazul”. El îşi începe scrierea astfel: „Deschid sînta carte unde se află înscrisă gloria
României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din vieaţa eroică a părinţilor lor. Voi
arăta acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională cu care românii, sub povaţa celui
mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde
numai opt ani, 1593-1601, dar anii din istoria românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în
exemple minunate de jertfire către patrie. Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora
părinţii noştri s-au luptat atât în veacurile trecute, fie ca aducerea-aminte a celor timpuri eroice
să deştepte în noi simţimântul datorinţei ce avem de a păstra şi de a mări pentru viitorime
această preţioasă moştenire”.
Cuvintele de preamărire a virtuţilor străbune care anunţau cum avea să glorifice pe
voievodul muntean şi, după ce descria starea jalnică a ţărei înainte de venirea lui la domnie,
pentru a pune şi mai în lumină măreţia faptelor lui, venea să-l înfăţişeze astfel: „În acel timp de
chin şi de jale strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales, vestit şi lăudat prin frumuseţea
trupului său, prin virtuţile lui mari şi felurite, prin credinţa sa către Dumnezeu, dragostea cătră
patrie, îngăduiala cătră semeni, omenia cătră cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă,
prin siceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobiau mult lăudatul său caracter. Acesta era
Mihai, banul Craiovei.”
Toată povestirea se înlănţuieşte mai departe ca o apoteoză a celui care izbea „cu iuţeala
trăsnetului” şi pusese în uimire pe toţi până la care ajunsese faima vitejiilor lui: „Veacul nu
arătase încă ... o asemenea armie, nici un asemenea general”. Pentru Bălcescu eroul de la
Călugăreni era însă şi acela care încercase unirea ţărilor române, şi înţelegem atunci de ce spre el
s-au îndreptat preferinţele sale de istoric. Dacă ar fi ţinut să slăvească numai vitejia românească,
s-ar fi putut gândi să evoce figura lui Ştefan cel Mare, şi intenţia lui reiese limpede când despre
aceasta spune că „patruzeci de ani ... pe câmpul bătăliei el apără voiniceşte ţara şi creştinătatea”,
în vreme ce pe Mihai Viteazul îl arată ca pe acela „care întreprinde unirea românilor ...” şi a fost
„mai norocit decât Ştefan”. (ed. Odobescu, 15,18; cf. 362).
Privindu-l astfel, în nimbul faptelor războinice, Bălcescu renunţa să judece pe Mihai
Viteazul şi după actele lui politice umbrite de neînţelegerea unor situaţii, de neprevederi care au

14
avut fatalitatea lor şi de care trebuie să ţină seama restabilirile istorice.
În „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” Bălcescu prezintă impresia puternică pe care
vodă o trezeşte în sufletul călăului gata să-l execute din porunca lui Alexandru-vodă: „ Dar când
aţinteşte ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi
îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, îl stăpâneşte şi, trântind la pământ
satârul, fuge printre mulţimea adunată împrejur, strigând în gura mare că el nu îndrăzneşte a
ucide pe acest om”.
Vitejia lui Mihai Viteazul a străbătul secolele şi a fost surprinsă în texte deosebit de
interesante. Astfel, Mihail Drumeş, închină marelui voievod o serie de scrieri: „Stanca din
Corbeni”, „Rugăciunea la tot românul”, „ Domn al Ţării Româneşti”, „Călugărenii”, „Intrarea
triumfală în Alba Iulia” sau „Crima de la Turda”. În lupta de la Călugăreni, Mihai vodă este
prezentat astfel: „Smulse o secure din mâna unui ostaş aflat în preajma sa şi urmat de câţiva
boieri se repezi la vale, în fierbinţeala luptei, lovind năpraznic cu mâna stângă, iar cu dreapta
smucind de frâul calului. Arăta ca un adevărat arhanghel coborât din cer drept în puhoiul
păgânilor. Oştenilor români şi mai marilor lor le sări inima din piept văzând pilda voievodului
lor, iar curajul li se aprinse vâlvătaie”.
Eugen Simion îl compară pe Mihai Viteazul cu eroii greci ai Iliadei şi Odiseii, cu
menţiunea că domnitorul român, spre deosebire de eroii lui Homer, nu e mândru de jafuri, de
cruzimi, cunoaşte sentimentul milei şi e conştient faţă de destinul neamului său40.
După Marin Sorescu, Mihai Viteazul îşi asumă, ca şi Tudor Vladimirescu, destinul
mioritic, depăşindu-l, însă, prin acţiune, sfidând proverbiala răbdare românească, păşind
„mândru şi neînduplecat spre moartea regeneratoare de energie, spre o moarte aproape
ritualică”41.
Cei care îl consacră însă, ca scriitor pe viteazul domnitor, sunt doi exegeţi ai culturii
româneşti, George Mihăilă şi Dan Zamfirescu, incluzând o parte din scrierile sale într-o antologie
literară. 42 În recenzia la această carte, apărută în colecţia Lyceum, Şerban Cioculescu adevereşte
calitatea de scriitor a domnitorului, afirmând că „ încă din vremea aventuroasei lui tinereţi, Mihai
Viteazul avea deprinderea scrisului”43.

40
Eugen Simion, Cruzimile lui Ahile, în „Ramuri”, nr. 10, 15 oct. 1984, p. 7.
41
Marin Sorescu, Tudor Vladimirescu şi literatura stării de urgenţă, prefaţă la Tudor Vladimirescu, Scrieri, ediţie
îngrijită de Tudor Nedelcea, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1993, p. 5
42
Literatura română veche, vol. II, Editura Tineretului, Bucureşti. 1969, p. 5-225.
43
Şerban Cioculescu, Mihai Viteazul, scriitor, în Şerban Cioculescu, Itinerar critic, Editura Eminescu, Bucureşti,
1973, p. 10.

15
1.3. Dimensiunea religioasă a personalităţii lui Mihai Viteazul

Iubitor profund al Sfintei noastre Ortodoxii, Mihai Viteazul s-a implicat în viaţa Bisericii
româneşti în diferite moduri, manifestându-şi grija şi interesul pentru bunul mers al activităţii ei
pastoral-misionare, deoarece era conştient că forţa unei naţiuni constă, mai ales, în puterea ei
spirituală, în forţa de iradiere culturală, iar rezistenţa în istorie a românilor a avut întotdeauna
drept coloană fundamentală Biserica Ortodoxă. Într-un fel, el aplică pentru vremea lui principiul
lui Neagoe Basarab al rezistenţei prin cultură, este adevărat, la alt nivel şi cu alt grad de
prioritate, dar este vorba despre aceiaşi cultură şi spiritualitate ortodoxă.
Mihai Viteazul a fost, nu doar, aşa cum este bine cunoscut, un iscusit ostaş şi făuritor al
primei noastre uniri, ci şi un bun creştin, plin de evlavie, temător de Dumnezeu, de care şi-a legat
orice manifestare a vieţii sale. Personalitatea uriaşă a lui Mihai Viteazul străbate veacurile şi se
constituie într-un model de viaţă şi de acţiune creştină şi românească, care poate inspira şi
generaţiile de astăzi.
Epoca în care a activat viteazul voievod a fost una de mari încercări pentru întreaga
Creştinătate, deoarece puterea otomană era impresionantă, ameninţând pacea şi stabilitatea
europeană. Din punct de vedere religios ne aflăm în plină epocă a Contrareformei, când apar
iniţiativele iezuiţilor, susţinute de un activ spirit misionar, de a reface autoritatea şi influenţa
Bisericii Catolice, mai ales în teritoriile care îmbrăţişaseră Reforma 44, iar acestea se fac simţite
chiar şi în Răsărit, cu scopul de a susţine sentimentele antiotomane.
Fiind crescut de o mamă evalvioasă, Mihai Viteazul a fost deprins de copil cu „cinstirea
legii creştineşti şi a datelor străbune”45. Astfel se explică faptul că, pe lângă activitatea sa
politică şi militară, în slujba unităţii noastre naţionale, marele voievod a fost preocupat şi de
aprofundarea spiritualităţii noastre creştin-ortodoxe. De aceea, apreciind rolul cultural şi spiritual
al mânăstirilor noastre ortodoxe, Mihai Viteazul s-a preocupat şi de susţinerea activităţii lor din
punct de vedere organizatoric, susţinând buna lor organizare. Astfel, “văzând şi înţelegând că au
început în sfintele mănăstiri nişte obiceiuri carele nu sunt din porunca sfintii pravile”, în ziua 13
aprilie 1592, a convocat un sinod “împreună cu cinstitul părintele nostru arhimitropolitul Kyr
Vlădica Eftimie şi cu amândoi cinstiţii arhiepiscopi Kyr Theofil Râmniceanul i kyr Luca
episcopul Buzăului şi cu toţi părinţii egumeni şi preoţi şi călugări şi cu toţi dregătorii şi cu tot
sfatul domnii mele”46. Cu această ocazie s-au luat hotărâri cu privire la “cele ce s-au socotit a fi
de folosul sfintelor mănăstiri”47.
44
V. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, trad. de Mitropolitul Atanasie
Mironescu, ed. II, tom.IV, Bucureşti, 1928, pp.99-104.
45
Dimitrie Onciul, Un act românesc de la muma lui Mihai Viteazul, în “Conv.Lit.”, an. XXXV (1901), pp.715-718.
46
p. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, pp..22-24.
47
Ibidem., p. 25.

16
Pentru a susţine activitatea spirituală a Bisericii din Moldova, la 2 iunie 1600, convoacă
foarte repede un sinod, la Suceava, ca să aleagă noi ierarhi în scaunele arhiereşti vacante. Acest
sinod era alcătuit, aşa cum vedem din documentul său final, din: Nectarie, “arhiepiscopul primei
Justiniane, al Ohridei şi al întregii Bulgarii şi Serbii”, Dionisie, mitropolitul Târnovei,
“locţiitor” al Moldo-Vlahiei, Gherman, mitropolitul Cesareii lui Filip, Teofan, mitropolitul
Vodenei, Petronel, episcopul de Mucaci, Efrem, episcopul din Habra şi Nicanor, prin mitropolit
al Moldovei.
De atenţia lui Mihai Viteazul a beneficiat şi Biserica Ardeleană, nu doar în timpul cât a
domnit acolo, pentru scurtă vreme, ci, chiar dinainte, de când era domn, doar al Ţării Româneşti.
Un exemplu elocvent, este momentul când sub presiunea otomană, Mihai încheie acel tratat prin
care recunoaşte suzeranitatea lui Sigismund Bathory, principele catolic al Ardealului, nu uită de
Biserica Ortodoxă a românilor de aici, iar delegaţia boierilor munteni, în frunte cu Mitropolitul
Eftemie al II-lea, însărcinată cu semnarea documentului în Transilvania, la dorinţa expresă a
voievodului roman, va introduce în textul tratatului articolul conform căruia clerul ortodox
român din Transilvania îşi păstra “vechile obiceiuri şi libertăţi”, iar “Biserica românească” va fi
sufragană celei muntene, al cărei mitropolit rezida la Târgovişte48.
Succesul diplomatic pe care l-a obţinut delegaţia munteană are o mare însemnătate,
deoarece toate bisericile româneşti din Transilvania vor trece în jurisdicţia Mitropoliei de la
Târgovişte, aşa cum menţionează chiar documentul: “toate bisericile româneşti” – omnes
ecclesiae valachicales49. Această prevedere nu trebuie să apară totuşi ca ceva străin de sistemul
de jurisdicţie din epocă, deoarece între românii ortodocşi din Transilvania şi cei din Muntenia
existau strânse legături, acest act nefăcând altceva decât să statueze şi să amplifice o stare de
fapt. O mărturie fundamentală în acest sens avem chiar din titulatura mitropoliţilor munteni, care
conţinea expresia “Exarh al plaiurilor şi al întregii Ungarii”50.
Mihai Viteazul cunoştea perfect aceste lucruri şi a dorit să dea un cadru juridic acestei
legături, pe de o parte, şi pentru că era conştient de faptul că vremurile erau foarte tulburi şi,
probabil, presupunea că vor apărea obstacole în calea relaţiilor dintre românii ortodocşi din
Muntenia şi Transilvania, iar, pe de altă parte, dorea să susţină unitatea spirituală şi culturală a
românilor. Apoi, aceasta este o dovadă a faptului că Mihai Viteazul era un bun român, iar acest
argument vine să susţină raţionamentul conform căruia, nu o trecătoare dorinţă de putere l-a
împins pe domnul român la edificarea anevoioasei sale opera de unitate, ci conştiinţa unităţii de
neam, limbă, cultură şi spiritualitate.

48
Nicolae Iorga, Studii şi documente, IX, Bucureşti 1901, pp.29-32.
49
Idem, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi mitropolia Ardealului, în Analele Academiei Române.Memoriile Seciunii
Istorice, seria II, tom XXVII Bucureşti, 1904, p. 9.
50
Ibidem.

17
Fiind convins că un cler puternic şi liber de servituţile vremii putea să-şi împlinească mai
bine misiunea, Mihai Viteazul, după ce a ajuns în toamna anului 1599, şi domn al Transilvaniei,
acordă acelaşi privilegii, ca în Ţara Românească şi preoţimii ardelene, scutind-o “de acele
servicii care scad prestigiul acestei tagme51. Ulterior, Mihai va cere Dietei transilvane să
îmbunătăţească starea clericilor ortodocşi români, aflaţi într-o revoltătoare situaţie socială, lucru
care se va şi întâmpla, aşa cum reiese din hotărârea Dietei transilvane din 20 iulie 1600, care
hotărăşte, la articolul 24: “În ce priveşte a doua dorinţă a Mării Tale, ca persoanele preoţilor
români să nu poată fi silite de nimeni la robotă în rând cu obştea iobagilor, am respectat şi în
această privinţă dorinţa Măriei Tale şi am hotărât ca preoţii români să fie scutiţi pretutindeni de
acest fel de slujbe”52.
Mihai Viteazul s-a preocupat şi de moralitatea şi canonicitatea vieţii morale a preoţilor
români din Transilvania, mai ales că anumite influenţe protestante din trecut le slăbiseră. Este
cunoscută şi hotărârea Sinodului de la Aiud, din 16 octombrie 1569, condus de superintendentul
calvin Pavel Tordaşi, care permisese “preoţilor evlavioşi” ca, la prima văduvie, să se poată
recăsători53.
Folosindu-se de această hotărâre, unii preoţi au abuzat, încălcând disciplina canonică
ortodoxă, iar Mihai, impresionat şi de intervenţia ierarhilor ortodocşi români din Transilvania, a
dorit să înlăture această situaţie, obţinând astfel de la Dietă, întrunită la aceiaşi dată ca mai sus,
prin articolul 31, înlăturarea acestei situaţii morale păguboase: “Am hotărât şi aceasta, ca dacă
vreun preot român s-ar însura a doua oară şi satul nu ar descoperi aceasta vlădicului cu prilejul
vizitaţiei canonice, şpanii să scoaţă de la acel sat două sute de florini pe seama Mării Tale”54.
Astfel, se înlătură o situaţie de laxism moral, care periclita integritatea şi rolul
paradigmatic al familiei preotului, fapt care arată sincera preocupare religioasă a lui Mihai
Viteazul, nemaiputând fi suspectat că oferea privilegii Ortodoxiei ardelene din considerente
strategice.
Voievodul Mihai a dorit, nu doar acordarea, prin intermediul Dietei, de privilegii pentru
clerul ortodox ardelean, ci a fost interesat şi de buna desfăşurare a pastoraţiei şi misiunii
ortodoxe române în Transilvania, mai ales că se manifesta o puternică presiune propagandistică,
prozelită, calvină. Pentru aceasta, a susţinut trimiterea de clerici ortodocşi acolo unde era nevoie,
de monahi, în mănăstirile de graniţă şi de preoţi, mai ales în apropierea graniţei dintre cele două
ţări române. Această acţiune a produs multă îngrijorare conducătorilor vremelnici ai
Transilvaniei, dovadă că Gheorghe Basta îşi manifesta teama faţă de demersul eclezial al
51
Ioachim Crăciun, Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul, Extras din AIJN Cluj, voI. VII,
1936-1938, M.I. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939, p. 21.
52
Ioan Lupaş, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p. 53.
53
Ibidem, p. 182.
54
Ştefan Metes, Cronica popei Vasile din Scheii Braşovului în periodicul Drum drept, I, 1913, p. 181.

18
voievodului muntean, scriind, în ianuarie 1600: “Aflu că Valachul trimite preoţii lui în toate
satele, la marginile ţării locuite de neamul său, ceea ce îmi dă de bănuit”55.
Mihai Viteazul a reuşit să aducă strălucire Târgoviştei, Cetatea sa de Scaun, şi prin tratatul
antiotoman încheiat cu Casa de Habsburg, la 30 mai/9 iunie 1598, în apropierea oraşului, la
Mânăstirea Dealu, acolo unde Ieromonahul Macarie a tipărit celebrele sale opere (Liturghierul-
1508, Octoihul - 1510, Tetraevangheliarul - 1512), dar şi prin faptul că în cetate funcţiona,
datorită lui, o reprezentanţă imperială habsburgică permanentă.
Urmând obiceiul marilor domnitori ai Ţării Româneşti, Mihai Viteazul a ridicat şi câteva
locaşuri sfinte, din care unele, cu refaceri, bineînţeles, dăinuiesc până în vremea noastră şi
amintim: Mănastirea Mihai Vodă din Bucureşti, ridicată în anul 1593, Mânăstirea Sf. Treime din
Bucureşti, ridicată în anul 1599, Mânăstirea Clocociov din Olt,datând din anul 1594, Mânăstirea
Strehaia, tot din Oltenia, Mânăstirea Sf. Treime din Alba Iulia, ctitorită în anul 1596, Biserica din
Ocna Sibiului, Biserica din Luşărdea, Biserica din Târgu Mureş, ori Biserica Mânăstrii Râmeţi.
Probabil că lăcaşurile de cult ctitorite de el au fost mai multe, dar informaţii ni s-au
păstrat numai despre acestea. Oricum, din toate acestea, cu certitudine, reiese că el a fost
preocupat de spiritualitatea ortodoxă şi românească căreia îi aparţinea şi pe care a căutat să o
aprofundeze pentru românii din provinciile pe care, temporar, le-a unit într-o singură ţară.
În apropierea Crăciunului din anul 1596, 56 Mihai Viteazul a făcut o vizită lui Sigismund
Bathory în Ardeal, când a văzut şi umila reşedinţă a mitropolitului ortodox din apropiere de Alba
Iulia, “casa episcopului Românilor în comitatul Albei Transilvaniei” – domus Valachorum
episcopi in Comitatum Albensi Transylvaniae, de aceea a cerut lui Bathory şi a şi obţinut
permisiunea de a-i dărui ierarhului ortodox o reşedinţă pe măsura rangului său, ca adevărat
conducător spiritual al ortodocşilor ardeleni. Astfel, în urma acestei înţelegeri, Mihai Viteazul a
ridicat mănăstirea „Sfânta Treime”, ca reşedinţă a mitropoliţilor ortodocşi români din
Transilvania57.
Nu lipsită de importanţă este şi sensibilitatea sufletului său de creştin care reiese din faptul
că, “în toate bătăliile să puie în fruntea oştenilor pe înaltul cler, care, cu Evanghelia şi crucea în
mână, binecuvânta armata, îi îmbărbăta sufletul şi-i întărea credinţa cerând de la Dumnezeu
biruinţă”58. Stavrinos, contemporanul său, ne spune că la Şelimberg (18/28 oct. 1599), înaintea
armatei române mergeau “trei cruci de aur”59, semnul biruinţei creştine, iar într-o poezie
grecească din sudul Dunării, se întâlnesc aceste versuri: “Mihai-beiul ni s-a pornit să se ducă să
se bată / Ia Evanghelia din Valahia şi crucea din Constantinopol / În frunte merge crucea, în
55
P.P. Panaitescu, op.cit, p. 180.
56
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, I, p. 238-239.
57
P.P. Panaitescu, op.cit, p. 177.
58
Grigore G. Tocilescu, Arhiereul Serghie în “Columna lui Traian”, V (1874), p. 236.
59
Stavrinos, Naraţiune prea frumoasă despre Mihai Voievod, ed. N. Simache şi Tr. Cristescu, ( f.a ), p. 35.

19
mână Evanghelia / Iar Mihai beiul între ele, ca soarele, ca luna”60.
Ataşamentul lui Mihai Viteazul faţă de valorile creştine reiese şi din scrisoarea trimisă, la 6
iulie 1598, comisarilor împărăteşti din Ardeal: “…Dumnezeu mi-i martor că eu nu zăbovesc, ci
sunt gata să-mi vărs sângele pentru creştinătate”61;precum şi din epistola trimisă arhiducelui
Maximilian, la 16 octombrie 1598,: “… Cât îmi va da Atotputernicul suflare în mine nu voiu
înceta a sluji creştinătatea întreagă cu jertfa trupului şi a vieţii mele”62.
Păstor “bun şi creştin şi iubitor de săraci şi cu frica lui Dumnezeu” 63, Mihai Viteazul a fost
un strălucit strateg militar, un bun politician, dar şi un domn evlavios, dăruindu-şi sabia pentru
apărarea credinţei, susţinând Biserica Ortodoxă şi promovând, pentru prima dată, unitatea
noastră naţională. El se înscrie în galeria strălucită a istoriei noastre româneşti ca un luminos
astru, alături de personalităţi precum: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara,
Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Matei Basarab, ori Constantin Brâncoveanu.

60
Al. Iordan, Mihai Viteazul în folclorul balcanic în “Rev.Ist.Rom.”, V-VI, p. 370.
61
Nicolae Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Editura Eurosong&Book, Bucureşti, 1999, p. 230.
62
Ibidem, p. 233.
63
Ion Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 66-67;
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, I, p. 92-93; acelaşi, Istoria Românilor, V, p. 260-261; Ion Lupaş, Lecturi
din izvoarele istoriei române, f.e., Cluj, 1928, p. 126.

20
CAPITOLUL II. UCIDEREA LUI MIHAI VITEAZUL ŞI ADUCEREA CAPULUI
MARELUI VOIEVOD DE LA TURDA LA TÂRGOVIŞTE (1601)

Mihai Viteazul a fost singurul domn al Ţării Româneşti din secolele XIV-XVI care, prin
cumpărarea unui număr de 40 sate în perioada când a fost boier (1585-1592), a devenit unul
dintre cei mai bogaţi dregători64. Considerat fiul lui Pătraşcu cel Bun şi al Tudorei, o coborâtoare
din vestita familie Cantacuzino care a dat doi împăraţi bizantini în veacul al XIV-lea 65, Mihai
Viteazul a reuşit să sporească prestigiul cetăţii de scaun, prin concentrarea la Târgovişte a
acţiunilor diplomatice menite să asigure prima unire politică a celor trei ţări româneşti în anul
160066. Comisarii imperiali care l-au vizitat la Târgovişte în 1598 pe Mihai Viteazul, aveau să
creioneze admirabil portretul acestuia: ”voievodul este de statură înaltă, cu părul şi barba
neagră, faţa şi ea negricioasă şi severă, chibzuit şi viteaz” 67, pentru ca ambasadorul spaniol la
Praga, Don Guillén de San Clemente, să conchidă: “era un om simplu, apărut la ceas de
cumpănă, din pulberea pământului”68. Tabloul voievodului este continuat în 1599: ”cu pielea
bronzată, oacheş la chip, de statură înaltă, dar uscăţivă, cu ochii întunecaţi, adânciţi în orbite,
privind pieziş, tăcut şi gânditor”69, vrând parcă să anticipeze testamentul istoric, exprimat
fabulos de către Mihai în 1600, scris în limba chirilică pe reversul unei scrisori adresată
cancelariilor imperiale europene: ”Şi hotaru Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova, Ţara
Românească”70.
Deşi s-a aflat din nou în alianţă cu Gheorghe Basta, împotriva lui Sigismund Bathory - fiul

64
Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în
răstimpul 1526-1593), Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 12-13.
65
Alexandru Lapedatu, Mihai Vodă-Viteazul, Institutul de Arte Grafice C.Sfetea, Bucureşti, (f.a.), p. 5; Nicolae
Iorga, Istoria Românilor, vol.V, Vitejii, Bucureşti, 1937, p. 360; Ioan C.Filitti, Mama şi soţia lui Mihai Viteazul,
Ediţie revăzută, Scrisul Românesc, Craiova, 1934, p. 3-15; Idem, Recensii şi note critice la lucrările altora,
Bucureşti, 1937, p. 56; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de
Constantin Grecescu şi Dan Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 54; George D. Florescu, Dan Pleşia, Mihai Viteazul
urmaş al împăraţilor bizantini, în “Scripta Valahica”, Muzeul Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1972, p. 131-161;
Ştefan Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în “ Mihai Viteazul, culegere de studii’”, ediţia Paul Cernovodeanu,
Constantin Rezachevici, Bucureşti, 1975, p. 225-241; Petru Demetru Popescu, Dicţionar de personalităţi istorice,
Editura Niculescu, Bucureşti, 2001, p. 184; Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 124; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, ediţia Dinu C.
Giurescu, Bucureşti, 2007, p. 180-181.
66
Nicolae Stoicescu, Cristian Moisescu, Târgoviştea şi monumentele sale, Editura Litera, Bucureşti, 1976, p. 22.
67
Călători străini despre ţările Române, vol.IV, volum îngrijit de Maria Holban, M.M.Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 103.
68
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol.VI, Acte şi scrisori
(1600-1601), Bucureşti, 1933, p. 162; Istoria militară a poporului român. Epopeea luptei naţionale pentru unitate
libertate şi integritate teritorială din epoca lui Mihai Viteazul până în ajunul revoluţiei populare conduse de Horea
1550-1784, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 135-136.
69
Andrei Pippidi, Mihai Viteazul în arta epocii sale, Cluj-Napoca, 1987, p. 9.
70
Ştefan Nicolaescu, Documente de la Mihai Vodă Viteazul ca domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al
Moldovei – 1600 -, Bucureşti, 1916, p. 7; Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol.XI, 1595-1600,
Bucureşti, 1975, p. 529, 553, 563.

21
regelui Ioan Wasa al Suediei, şi Jagellon după mamă71 - la Guruslău, în 24 iulie/3 august 1601 72,
pe valea Zalăului, la 10 km N – V de Zalău, creîndu-se premisele unei noi stăpâniri a lui Mihai
Viteazul în Transilvania, totuşi avea să se sfârşească tragic pentru domnul Ţării Româneşti, ale
cărui acţiuni politico - militare au fost marcate de două idei fundamentale pentru neamul
românesc: ideea de apărare a creştinătăţii europene şi cea a unificării politice sub un singur
sceptru a celor trei ţări române73. Astfel, în dimineaţa zilei de 9/19 august 1601, într-o duminică,
nereuşindu-se arestarea sa în tabăra locotenent-colonelului (general, după alte surse) imperial
Gheorghe Basta, a fost asasinat mişeleşte Mihai Viteazul 74, primul întregitor de pământ românesc
şi sufletul eroului creştinătăţii ce a luat de la turci 100 de tunuri 75, ”singurul voievod ce ajunse a
uni părţile Daciei vechi şi a se intitula: <Mihail, cu mila lui Dumnezeu, domn Valahiei,
Moldovei şi Transilvaniei>”76. Simulacrul a fost executat din ordinul comandantului imperial, de
către căpitanul valon Iacob (Jacques) de Beauri (Bori), cel care a înfipt în Mihai vârful
halebardei producând moartea voievodului, episod relatat ulterior si lui Ieremia Movilă 77.
Ulterior, trupul viteazului “căzu ca un copac rostogolindu-se la pământ” - Stavrinos* -, sub alte

71
Ion Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, ediţie Damaschin Mioc, Editura Facla,
Timişoara, 1976, p. 54; Ioan Kemény, Memorii. Scrierea vieţii sale, ediţie Ştefan J. Fay, Cluj-Napoca, 2002, p. 32-
33.
72
Alexandru Lapedatu, Mihai Vodă-Viteazul ..., p. 117-120; Nicolae Iorga, Istoria armatei române, vol.II, Editura
Ministerului de Război, Bucureşti, 1930, p. 57-58; Graţian C.Mărcuş, Guruslău:unde şi când?, în “Magazin
Istoric”,VII (1973), nr.4, p. 10-11; Idem, Încă un toponimic privind bătălia de la Guruslău, în “Acta Musei
Porolissensis”, I (1977), p. 191-195; Ion Cupşa, Bătălia de la Guruslău (3 august 1601), în „Mihai Viteazul şi
Sălajul.Guruslău 375”, Zalău, 1976, p. 195-204; Constantin Rezachevici, Mihai Viteazul “înainte şi după
Guruslău”, în “Revista de Istorie”, XXXII (1979), nr.11, p. 2156-2160; Andrei Veress, op.cit., p. 409-410; Poemul
lui Stavrinos, în Cronici străine privitoare la Istoria Românilor, vol.I, Doi cântăreţi greci ai lui Mihai Viteazul:
Stavrinos şi Palamed, Traduceri republicate şi adnotate de N.I. Simache şi Tr.Cristescu, 1943, p. 42; Poemul lui
Palamed, în Idem, p. 82; Istoria militară a poporului român..., p. 213-216; Victor Atanasiu, Mihai
Viteazul.Campanii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972, p. 282-284; Aurel Ardelean, Alexandru Roz, The battle of
Guruslău, în “Alma Mater Porolissensis”..., p. 58-62; Tudor Dinu, Mihai Viteazul. Erou al eposului grec, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 212-217.
73
Adina Berciu Drăghicescu, Florin Stănculescu, Temeiurile istorice ale primei uniri a românilor, Bucureşti, 1993,
p. 159.
74
Nicolae Ionescu, Despre uciderea lui Mihai Viteazul şi asupra cruzimilor lui Vlad Dracul, în “Analele Academiei
Române”, seria II, tom V, 1882-1883, secţia II. Memorii şi notiţe, p. 3-5; Dimitrie Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul, Bucureşti, 1904, p. 68-69; Alexandru Lapedatu, Mihai Vodă-Viteazul..., p. 123-125; Ioachim Crăciun,
Cronicarul Szamoskozy şi însemnările lui privitoare la români 1566-1608, Cluj, 1928, p. 158-161; Dimitrie
Bolintineanu, Moartea lui Mihai Viteazul, în “Legende Istorice”, Bucureşti, 2001, p. 146 – 147, Călin Hentea,
Armata şi luptele românilor din Antichitate până la intrarea în NATO, Breviar de Istorie Militară, Bucureşti, 2004,
p. 13; Tudor Dinu, op.cit., p. 311-314; Vasile Constantin, Regizarea asasinatului lui Mihai Viteazul (1593-1601), în
“Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare Carol I”, Serie Nouă, Anul XXI, Nr.3, Iulie-Septembrie, Bucureşti,
2011, p. 193-201.
75
Luptele lui Mihai Viteazul, povestite de el însuşi, “Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român”, Anul
XVI, nr.137, Sibiu, 1926, p. 41.
76
Mihail Kogălniceanu, Opere,II, Scrieri istorice, Bucureşti, 1976, p. 390.
77
p. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 159; Alexandru Lapedatu,
Din zilele de cădere ale lui Mihai Vodă-Viteazul, Naraţiuni istorice (18 septembrie 1600-19 august 1601-17 iulie
1603), Anul XVI, No. 469-470, Bucureşti, (f.a.), p. 133-136; Constantin C.Giurescu, Istoria Românilor. De la
Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, vol. II, Bucureşti, 2010, p. 206-207.
*
Grec de origine, din ţinutul Epirului, Stavrinos Vistier s-a născut în oraşul Malsiana, din părţile Delvinului, fiind
singurul martor care a relatat despre vizita lui Mihai Viteazul la Praga şi Viena; a scris o cronică rimată în Ardeal, în
cetatea Bistriţei, noaptea la lumina stelelor, în zilele de 1 şi 2 februarie 1602, despre domnia lui Mihai Viteazul,
intitulată Vitejiile preacucernicului şi prea viteazului Mihai Voievod. În ediţia lui Emile Legrand apărută în 1877,

22
lovituri de săbii şi o împuşcătură de archebuză în spate. Pentru ca supliciul să fie complet, i-a
fost retezat capul de către un căpitan de pedestraşi nemţi “care era foarte apreciat pentru
această lovitură”78, iar după spusele lui Szamoskozy chiar cu “propria lui sabie”, pentru ca
apoi, aceşti nemţi să taie “bucăţi mari de piele din trupul voievodului, despoindu-i spatele,
coastele, umerii”, oprindu-le ca amintire79, în timp “ce corpul trunchiat a rămas întins pe
pământ şi tăvălit în sânge”80. Astfel, în “l(ea)t(ul) 7109 (1601) av(gust) 11, au ucis neamţii pe
Mihai Vodă şi capul l-au adus aici în ţară de l-au îngropat la Mănăstirea Dealului iar trupul lui
l-au îngropat în Câmpii Turdii în Ţara Ungurească”81, drept care moartea celui mai viteaz şi mai
glorios dintre voievozii noştri şi care, cu preţul vieţii, a plătit îndrăzneala şi virtutea de a fi
întrupat aevea idealul neamului: unirea cea mare82, “a umplut cu o înfiorare plină de gheaţă
inimile tuturor acelora care priveau într-însul un geniu rar al veacului aceluia...” 83. Săvârşirea
acestiu mârşav asasinat este cel mai bine pus în lumină, de o elegie în proză din secolul al XVIII-
lea, opera unui copist român anonim al Letopiseţului Cantacuzinesc: “Dar cum aţi omorât acest
viteaz, pe Mihai Voevod, care făcuse pe toţi de tremura? Deci aflaţi şi plângeţi şi suspinaţi,
vitejilor, de acest tânăr frumos, ce era vestit de la răsărit până la apus. Ceriul şi soarele,
cutremuraţi-vă de această silă şi voi, munţilor plângeţi, că astăzi au căzut stâlpul creştinesc cu
cinste pravoslavnicilor prietenul(ui) Sfetagorii, care s-au jurat pe cruce, pre turci să-i piarză şi
pentru creştini tare sângele îşi varsă, că ar fi intrat în Ţara Românească, când venia din Ţara
Nemţească, împăratul turcesc nu să va mai lăuda altă dată, pentru că vrea să meargă cu toată
puterea lui să bată cu el. Pentru aceea, să cade să-l jeluiască boierii şi săraci şi toţi voinicii, cu
bărbaţii cei buni, că cinste nu vor mai avea ca de la Mihai Voevod. Şi să plângă toată ţara că au
pierdut pre domnul lor cel viteaz, care avea nume vestit, care era groaznic în turci şi
tătari.Unguri, saşi, tremura toţi de el. Deci de când s-au petrecut Mihai Voevod, de atunci să
făcuse lipsa în Ţara Românească, şi găsise tătarii vreme de facea pustietate. Dae cum, unde
iaşte Mihai Voevod să izbăvească Ţara din mâinile păgânilor? Mihai Voevod, ca acesta nu va
mai veni în Ţara Românească, să facă pre agarieni să fugă. Pierdură pravoslavnicii pre cela ce
avea nădejde, să meargă să facă liturghie în Sfânta Sofia, că prea cuteza. Blestemaţi să fie

cronica are următorul titlu: “Povestire foarte frumoasă despre Mihai – Vodă cum a domnit în Ţara Românească,
cum a omorât pe Turcii care s-au găsit acolo, cum a făcut multe vitejii şi cum a fost omorât din invidie, fără luptă”.
Cronica cuprinde 1312 versuri, de câte 15 silabe, grupate în mai multe capitole, şi a fost tipărită la Veneţia în 1638
cu îndemnul şi cheltuiala arhiereului grec din Veneţia, Panos Pepanós din Pogoniana Epirului. Vezi: Victor Petrescu,
Serghie Paraschiva, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa 1508-1998, Editura Bibliotheca,Târgovişte,
1999, p. 209-210; Georgeta Smeu, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, 1997, p. 352.
78
Constantin Rezachevici, Tabăra de lângă Turda (pe Câmpia Turdei) şi sfârşitul lui Mihai Viteazul, în “Mihai
Viteazul şi Sălajul. Guruslău 375”, Zalău, 1976, p. 454.
79
Ioachim Crăciun, op.cit., p. 158.
80
Poemul lui Stavrinos..., p. 45.
81
Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol.IV-V, Editura Transversal, Târgovişte, 2004, p.
202.
82
Alexandru Lapedatu, Mihai-Vodă Viteazul, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, 1915, p. 125.
83
Victor Petrescu, Mihai Stan, Mihai Viteazul. În memoria urmaşilor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2001, p. 29.

23
ungurii şi nemţii, căci au ucis pre Mihai Voevod, făr de nici o vină...” 84. Un contemporan de-al
lui Mihai Viteazul, istoricul francez Jacques Augustin de Thou, afirma despre cel care slujise
marelui său ideal de reînviere a credinţei 85, că “este în vârstă de 43 de ani, bărbat strălucit şi în
norocire şi în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi”86, argument susţinut atât de către
ambasadorul Spaniei la Veneţia, Francesco de Vera y Aragon, într-o scrisoare din 15 septembrie
160187, cât şi de către un alt contemporan al evenimentelor, grecul Gheorghe Palamed88.
Victime ale actelor barbare i-au căzut atât banul Mihalcea, singurul mare dregător care îl
însoţise pe Mihai în timpul pribegiei din 1600-1601 ( ucis la Alba Iulia în septembrie 1601 ), din
ordinul aceluiaşi malefic imperial Basta89, - excepţie făcând albanezii lui Basta, Aga Leca şi Leca
Comisul90 - cât şi cei care au încercat să scape din tabăra de pe câmpia dintre Turda şi Oprişani,
situată la sud de Arieş, ai căror călăi, în frunte cu valonul Iacob de Beauri, au fost
recompensaţi91! Conform cronicii lui Antonio Fajardo y Acevedo scrisă în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea: ”Relación de todo el Imperio otomano dividida en ocho Libros”92, se pare
că odiosul asasinat fusese planificat de către Basta cu ştirea Consiliului Imperial încă din 6/16
august 1601, din teama acestuia faţă de propusa înaintare a “întregitorului” către reşedinţa
princiară de la Alba Iulia93. Paradoxul evenimentelor ce a condus la asasinarea mişelească de la
Turda, este consemnat şi în scrisoarea din 23 august 1601 adresată de către Basta arhiducelui
Matias: ”Mihai a fost ucis conform cu porunca dată de mine celor însărcinaţi cu executarea” 94.
Demn de luat în seamă, este şi documentul din 2/12 septembrie 1601, aparţinând ambasadorului
englez Henry Lelo acreditat în Imperiul Otoman, din care reiese faptul că între Basta şi Mihai
84
Istoria Ţării Româneşti (1290-1690), Letopiseţul Cantacuzinesc,ediţie critică întocmită de Constantin Grecescu şi
Dan Simionescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 201-202.
85
Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală, Ediţie îngrijită de Radu Constantinescu, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 257.
86
Dumitru Zaharia, Un mare căpitan şi prinţ, în “Magazin Istoric”, XX (1986), nr.7, p. 9.
87
Paul Cemovodeanu, Asasinarea lui Mihai Viteazul în viziunea contemporanilor săi, în revista “Mihai Viteazul,
Călugăreni”, nr. 9, 2001, p. 23; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. V, Mărturii, Bucureşti, 1990, f. 449.
88
Gheorghe Palamed, având ca model pe Stavrinos şi completând poema acestuia, a întocmit o altă cronică rimată
despre Mihai Viteazul: „Istoria cuprinzând toate faptele, vitejiile şi războaiele prea slăvitului Mihai – Vodă, domnul
Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al Moldovei, până în ziua morţii sale”, scrisă pe când grecul se afla la curtea
prea strălucitului duce de Ostrov, domnul Vasile Cneazul, la 15 Decembrie 1607. Această cronică rimată s-a păstrat
într-un singur manuscris, aflat la British Museum din Londra, fiind publicată prima oară de către Emile Legrand în
1881, la Paris. La noi, Poema lui Palamed a fost tradusă în întregime de către Orest Tafrali în 1905, fiind publicată în
Revista “Literatură şi artă română”. Vezi: Cronici străine privitoare la Istoria Românilor, vol. I, Doi cântăreţi greci
ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos şi Palamed..., p. 57-86.
89
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul de la Turda la Târgovişte, În vol. ,,Arheologie şi istorie în
spaţiul carpato – balcanic,, (coordonator Denis Căprăroiu), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 322.
90
Constantin Rezachevici, Tabăra de lângă Turda (pe Câmpia Turdei) şi sfârşitul lui Mihai Viteazul..., p. 455.
91
Idem, Ultimele zile, în “Magazin Istoric”,X (1976), nr. 8, p. 20-21; idem, Tabăra de lângă Turda (pe Câmpia
Turdei) şi sfârşitul lui Mihai Viteazul..., p. 457
92
Eugen Denize, Numele lui Mihai Voievod a ajuns de spaimă pentru turci, în “Magazin Istoric”,XXVIII (1994),
nr.6, p. 66.
93
Vasile Ciubăncan, Ion Tomole, Tabăra militară a lui Mihai Viteazul de lângă Zalău.Unele consideraţii asupra
taberelor sale militare din anul 1601, în“Mihai Viteazul şi Sălajul.Guruslău 375”, Consiliul Judeţean de Educaţie
Politică şi Cultură Socialistă Sălaj, Zalău, 1976, p. 415-434; Constantin Rezachevici, Ultimele zile...,p.19.
94
Constantin Rezachevici, Cine a adus la Târgovişte capul lui Mihai Viteazul?, în“Magazin Istoric”, III, 1969, nr.6,
p. 56.

24
“s-a iscat mare sfadă care dintre ei să fie guvernator suprem”95.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că albanezul Gheorghe Basta* şi-a însuşit dreptul de a
curma viaţa “celui mai vestit şi mai mare din voievozii românilor” - cum îl considera Nicolae
Bălcescu - fără acordul Habsburgilor, aşa cum se mai întâmplase de altfel şi în bătălia de la
Mirăslău96, când a intervenit împotriva lui Mihai Viteazul, drept care, nici nu a fost luată vreo
măsură împotriva sa din partea imperialilor 97. Asasinul de drept al “stelei orientale” şi singura
speranţă a eliberării popoarele creştine din Balcani98, este caracterizat magistral de către Nicolae
Bălcescu: ”El era mare şi plin la trup, gras la faţă, ochi mari şi privirea aspră, gura potrivită,
dar buza de sus cam ridicată, faţa măslinie, caracterul fizionomiei lui arăta viclenia; iar
caracterul lui moral vom lăsa ca faptele lui să ni-l vădească”99.
Capul întregitorului a fost adus în faţa lui Gheorghe Basta şi, din porunca acestuia a fost
lăsat să zacă trei zile pe cadavrul calului alb al lui Mihai Viteazul 100, lângă cortul domnesc,
autorul moral al odiosului asasinat nefiind de acord cu îngroparea rămăşiţelor lui Mihai, aşa cum
ar fi fost firesc, drept care în documentele şi rapoartele din acea vreme s-au emis tot felul de
opinii şi păreri cu privire la soarta rămăşiţelor domneşti 101. Dintr-un document slavon inedit datat
din 7/17 decembrie 1612, reiese faptul că, Radu Mihnea fostul rival al lui Mihai Viteazul, întărea
o danie către Turturea paharnicul din Glina, de lângă Bucureşti, pentru ”multă şi buna şi
credincioasa slujbă cu care a slujit domniei lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă încă şi în
alte ţări străine până în Ţara Nemţească102, cu referire la perioada pribegiei din 1600-1601.
”Sluga domniei lui - istoriseşte acelaşi hrisov - Turturea paharnic, el a furat capul lui şi l-a
adus aici în ţară, de l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn” 103, adică a fost adus în Ţara

95
Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. V, Mărturii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 448-449.
*
Gheorghe Basta era de neamul lui arnăut, dar născut într-un sat numit la Rocca, lângă Tarent, în anul 1547, care s-a
distins în asedierile cetăţilor Anvers (1584) şi Bona (1588), a însoţit în Franţa pe ducele de Parma în ajutorul Ligii
Sfinte în anii 1590-1592 şi a făcut parte din expediţia comitelui Carol de Mansfeld în Franţa în 1593. De asemenea,
este autorul a două scrieri despre arta militară: 1.Maestro di Campo generale, Veneţia, 1606; 2.Governo de la
Cavaleria leggiera, Francfort, 1612.
96
Andrei Veress, op.cit., doc.195, p. 204; Poemul lui Palamed, în Cronici străine privitoare la Istoria
Românilor...,p.78; Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, Ediţia a II-a, Institutul de Arte
grafice Minerva, Bucureşti, 1901, p. 112-116; Idem, Istoria lui Mihai Viteazul, vol.II, Editura Minerva, Bucureşti,
1979, p. 178; Nicolae Bălcescu, Puterea armată şi arta militară la români, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.
262-278; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană. Cronicari şi istorici străini, vol.II, Bucureşti, 1983, p. 100; Istoria
României. De la universalitatea creştină către Europa “patriilor”, Academia Română, vol.IV, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 635.
97
Constantin Rezachevici, Tabăra de lângă Turda..., p. 454-457; Idem, Ultimele zile...,p.22.
98
Nicolae Iorga, Istoria Românilor..., p. 362; Vasile Arimia, Mircea Muşat, Mihai Viteazul şi lupta de eliberare a
popoarelor asuprite de imperiul otoman, în “ Din cronica relaţiilor poporului român cu popoarele vecine “, Editura
Militară, Bucureşti, 1984, p. 130.
99
Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, Prefaţă de Nicolae Edroiu, Editura România Press,
Bucureşti, 2001, p. 431.
100
Poemul lui Palamed, în Cronici străine privitoare la Istoria Românilor, vol.I...,p.85; Constantin Rezachevici,
Tabăra de lângă Turda (pe Câmpia Turdei) şi sfârşitul lui Mihai Viteazul..., p. 459.
101
Constantin Rezachevici, Cine a adus la Târgovişte capul lui Mihai Viteazul?...,p.56-58.
102
Ibidem, p. 58.
103
Ibidem, p. 59.

25
Românească şi îngropat în pronaosul bisericii Sf. Nicolae a Mănăstirii Dealu104, ”un deal
atrăgător - lângă Târgovişte - în vârful căruia este o mănăstire de călugări greci foarte
frumoasă cu o biserică tot atât de frumoasă…” 105. Unul din apropiaţii întregitorului, Radu
Buzescu alături de soţia lui Preda, fiica banului Mihalcea, sunt cei cărora li se datorează piatra
tombală de la Mănăstirea Dealu, pe care s-a gravat, în limba română, inscripţia: ”Aice zace
cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost Domn Ţărei Rumâneşti
şi Ardealului şi Moldovei: cinstitul trup zace în cămpii Tordei, şi, cănd l-au ucis Neamţii,ani au
fost 7109 (1601) în luna Aug(ust) 8 zil(e).Aceast(ă) piatră o-u pus jupan Radu Buz(escu) i
jupăn(i)ţ(a) Preda”106.
După odiosul asasinat, trupul decapitat al viteazului, fără cămaşă şi tăvălit în sânge, a
zăcut pentru câteva zile sprijinit de leşul calului său alb, după care, la ridicarea pazei, unii din
foştii săi oşteni, au reuşit să-l îngroape noaptea pe ascuns, într-un loc greu de identificat cu
exactitate, pe Câmpia Turzii107.

104
Cristian Moisescu, Târgovişte. Monumente istorice şi de artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 226.
105
Călători străini despre Ţările Române, vol.III, volum îngrijit de Maria Holban, M.M.Alexandrescu-Dersca
Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 631. Prima menţiune documentară a Mănăstirii
Dealu datează din 17 noiembrie 1431, când domnitorul Alexandru Aldea dăruia “mănăstirii de la Dealu”, lăcaşul
sfântului arhierarh şi făcător de minuni, Nicolae...”satele numite Alexeni pe Ialomiţa şi Răzvad, lângă mănăstirea
sub deal, ca să fie de ocină şi odihnă mănăstirii...” (Constantin Niţescu, Mănăstirea Dealu şi Liceul Militar Nicolae
Filipescu, Tipografia “Viitorul” Petre G.Popescu, Târgovişte, 1932, p. 11-12; Documente privind Istoria României,
seria B, Ţara Românească, sec.XIII-XV (1247-1500), Editura Academiei, Bucureşti, 1966, vol.I, p. 91-92; Dan
Pleşia, Mănăstirea Dealu – Necropolă domnească şi ceva despre frământările interne din Ţara Românească în
veacul al XVI-lea, în “Acta Valachica. Studii şi materiale de istorie şi istorie a culturii”, Muzeul Judeţean
Dâmboviţa, Târgovişte, 1972, p. 142; Agnes Erich, Mihai Oproiu, Cultura medievală Târgovişteană, Editura
Transversal, Târgovişte, 2008, p. 317).
106
Dimitrie Onciul, La centenarul al III-lea al morţii lui Mihai Viteazul. Cuvântare rostită în Ateneul Român la 8
noiembrie 1901, în Dimitrie Onciul, Studii de Istorie, Studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note de Aurelian
Sacerdoţeanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 223; Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, I,
Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1905, p. 99; Ştefan Nicolaescu, Cum a murit Mihai Vodă Viteazul, Bucureşti,
(f.a.), p. 7-8; Alexandru A.Vasilescu, A 317 aniversare a morţii lui Mihai Viteazul. Discurs ţinut la Liceul Militar
“Mănăstirea Dealul”, Tipografia “Viitorul” Petre G.Popescu, Târgovişte, 1919, p. 8-9; Pr.dr.Constantin Niţescu,
op.cit., p. 42; Niculae I. Şerbănescu, Mănăstirea Dealu, în “B.O.R.”, LXXII (1954), p. 291; Constantin Bălan,
Mănăstirea Dealu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1965, p. 27-28; Constantin Rezachevici, Cine a adus la Târgovişte
capul lui Mihai Viteazul?..., p. 61; Florian Tucă, Gheorghe Cristache, Piatra tombală a lui Mihai Viteazul, în
“Revista de istorie militară”, Bucureşti, 4 – 5 (32 – 33), 1995, p. 85 – 86; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea
rămăşiţelor pământeşti ale marelui domnitor Mihai Viteazul, în “Dimensiunea religioasă a personalităţii
domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601). Premise şi argumente pentru canonizare”, Arhiepiscopia Târgoviştei,
Târgovişte, 2011, p. 253.
107
Constantin Rezachevici, Tabăra de lângă Turda (pe Câmpia Turdei) şi sfârşitul lui Mihai Viteazul..., p. 459;
Idem, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu, în în vol. lucrărilor Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Mihai
Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura Cetatea de
Scaun, Târgovişte, 2003, p. 61.

26
CAPITOLUL III. MĂNĂSTIREA DEALU - LOC DE ODIHNĂ A RELICVEI SFINTE
( 1601-1916 )

La scurt timp după depunerea craniului lui Mihai Viteazul în apropierea “capitalei Ţării
Româneşti”108 (Marco Bandini), Mănăstirea Dealu a fost prădată de către armata lui Gabriel
Bathory109, în perioada decembrie 1610 - ianuarie 1611 – aşa cum reiese şi din relatările
egumenului mănăstirii, Matei al Mirelor* – când, ”au năvălit ca hoţii în mănăstirea noastră, au
furat toate giuvaerele şi sfărâmând mormintele domnilor şi stricând lespezile bisericii, crezând
să dobândească bogăţii de aur...110. Văzând “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi
surpat cu totul de unguri”, dar şi “chiliile şi celelalte case pustiite”111, domnitorul Radu Mihnea
(1611-1616), a întărit mănăstirii mai multe moşii. În plus, Mănăstirea Dealu fiind situată într-o
zonă seismică, a avut de înfruntat între secolele XVIII-XX şi numeroase fenomene seismice,
fiind bine cunoscute cutremurele din anii 1793, 1802, 1829, 1940 112.
Mănăstirea a reprezentat un reper cultural major al capitalei Ţării Româneşti, Târgovişte,
atestată documentar din 1396 în memorialul de călătorie al bavarezului Johann Schiltberger 113,
108
Marco Bandini (1593?-1650), Marco Bandini către Ingoli, secretarul Congregaţiei De Propaganda Fide, 1644
noiembrie 9, Iaşi, în Călători străini despre Ţările Române..., vol.V, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 311.
109
Mihai Oproiu, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale între 1600-1848, vol.I, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
1999, p. 131; Mihaela Palade, Biserica Mănăstirea Dealu. Istorie în forme şi culori, Editura Sophia, Bucureşti,
2008, p. 29-30.
*
Matei al Mirelor (cca1550-1624), era originar din Pogoniana, Epir, şi a venit în Ţara Românească în 1602 sau
1603, stabilindu-se la Târgovişte unde a fost numit egumen de către domnitorul Radu Şerban, pentru ca în 1605 să
ajungă mitropolit al Mirelor de Lychae (Asia Mică). ”Mai întâi am vrut să scriu despre toate faptele lui Mihai, dar
nu a mai fost nevoie fiindcă alţii le scriseseră”, Matei al Mirelor făcând referire la grecul Stavrinos cel care a scris o
cronică rimată despre domnia lui Mihai Viteazul, intitulată Vitejiile preacucernicului şi prea viteazului Mihai
Voievod. Principalele scrieri ale sale au fost scrise în limba greacă, din care amintim: ”Viaţa şi petrecerea cuvioasei
maicii noastre Parascheva cea nouă din Epivates”, opera parenetică în versuri “Sfaturi către Alexandru Iliaş”, o
cronică rimată “Istoria celor petrecute în Ţara Românească de la Şerban Vodă până la Gavrilă Vodă (1602-1618)”,
“Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, “Slujbă pentru Grigore cel Mare Decapolitul”,
“Povestirea pe scurt despre neaşteptata cădere din domnie a lui Şerban-vodă, zis şi Radul şi despre venirea în Ţara
Românească a lui Radu-voievod, fiul lui Mihnea”. Vezi: Victor Petrescu, 420 de ani de la naşterea lui Matei al
Mirelor. Personalitatea lui Matei al Mirelor în contextul cultural de la începutul secolului al XVIII-lea, în “Studia
Valachica”, 2, 1970, Târgovişte, p. 337-340; Idem, Matei al Mirelor - cronicar al epocii medievale româneşti, în
“Curier.Buletin bibliologic”, Târgovişte, nr.2 (7), 1998, p. 6-9; Idem, Matei al Mirelor – un prelat grec la
Târgovişte, în “ Almanah Bisericesc – Teologie, istorie şi misiune creştină”, coord. Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit
Nifon, Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte, 2012, p. 132-136; Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, op.cit., p. 153;
Enciclopedia oraşului Târgovişte...,p.287.
110
Nicolae Iorga, Manuscripte din biblioteci străine în istoria românilor, în „Analele Academiei Române”,
Memoriile secţiunii istorice, tom II, XXI (1898-1899), p. 19-20; Victor Petrescu, Matei al Mirelor, cronicar al
epocii medievale româneşti, în “Târgoviştea culturală”,Târgovişte, 2000, p. 32.
111
Ibidem.
112
Ion Benone Petrescu, Mihai Viteazul:comemorare (1601-2001), Editura Domino, Târgovişte, 2001, p. 16; Nicolae
Roboiu, Sorin Enescu, Şoimii de la Mănăstirea Dealu, Bucureşti, 1993, p. 232; Mihaela Palade, op.cit., p. 49;
Mănăstiri şi biserici reprezentative din Arhiepiscopia Târgoviştei, coord. Î.P.S. Dr.Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopia
Târgoviştei, Târgovişte, 2009, p. 77-98.
113
Călători străini despre ţările Române, vol.I, volum îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 30; Mihai
Oproiu, Note despre apariţia oraşului Târgovişte, în “Valachica. Studii şi cercetări de istorie”, vol.10-11, Muzeul
Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1978-1979, p. 448; Mihai Oproiu, Constantin Manolescu, Stampe Târgoviştene,
Târgovişte, 1996, p. 22-25; Maria Georgescu, Târgovişte - Reşedinţa domnească a Ţării Româneşti (sec.XIV-XVIII),
în “Valachica. Studii şi cercetări de istorie”, vol.15, Complexul Naţional Muzeal Curtea Domnească, Târgovişte,
1997, p. 90; Mihai Oproiu, Constantin Manolescu, Târgovişte între legendă şi istorie (sec.XIV-XVI), Târgovişte,

27
participant la bătălia de la Nicopole, era cunoscută ca “un loc mai ales şi mai la îndemână”
(Franco Sivori)114, ”un loc atât de frumos încât mai frumos nici nu poate fi” (Petru Pellérdini,
diacul principelui Sigismund Bathory)115, ”capitala românilor şi reşedinţa osebită a domnilor” 116
(Felix Petanćić), care în timpul epocii lui Matei Basarab, ”a atins culmea măririi şi dezvoltării
sale”117. Totodată, sfântului lăcaş de la Dealu, Matei Basarab i-a făcut danie un rând de sfinte
vase de aur, o cruce foarte mare lucrată în aur dar şi o alta din lemn de chiparos118.
La jumătatea secolului al XIX-lea, odiseea relicvei celui care reuşise să oprească Poarta
otomană de a introduce paşalâcul la nord de Dunăre119, avea să capete o nouă însemnătate. Astfel,
la urcarea pe tronul Tării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), care era “un idolatrizator
al trecutului nostru”120, purtând hlamida şi faimoasa cuşmă a triumfurilor ardelene, a mers “să se
închine la mormântul de la Mănăstirea Dealului”121.
Renovând biserica Mănăstirii Dealu, pe care a transformat-o în reşedinţa sa de vară,
lucrări conduse de arhitectul Ioan Schlatter între 1845-1854, a fost realizată pictura în ulei de A.
Derigny122, ridicată clopotniţa ce avea să poarte numele lui Bibescu şi realizată o icoană de hram
în marmură, în care sunt înfăţişaţi în decoraţia sculpturii domnitorul şi soţia sa Maria. De
asemenea, domnitorul Bibescu a hotărât în 1844 să construiască o şosea cu alei de tei, care să
facă legătura între capitala românilor şi Mănăstirea Dealu123, locul unde-şi are odihna veşnică
relicva lui Mihai Viteazul, cel care “…a fost când s-a găsit unde trebuia să fie, pentru a
îndeplini ceea ce-i păstrase ursita”124.
În timpul lucrărilor de restaurare de la Dealu, domnul Ţării Româneşti a luat decizia de a
scoate craniile lui Mihai Viteazul şi Radu cel Mare, aşezându-le pe peretele din stânga al

2007, p. 20-21; Victor Petrescu, Mihai Stan, Târgovişte. Călători străini. Cronicari (sec.XV-XIX), Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2009, p. 11.
114
Franco Sivori (circa 1560? – după 1589), în Călători străini despre Ţările Române..., vol.III, p. 11.
115
Petru Pellérdini (? - după 1596), în Călători străini despre Ţările Române..., vol.III, p. 622.
116
Felix Petanćić (circa 1445 - după 1517), în Călători străini despre Ţările Române..., vol.I, p. 322.
117
Christache Georgescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1936, p. 3.
118
Ştefan Ştefănescu, Nepieritorul îndemn al lui Mihai Viteazul, în “Magazin Istoric”, XVII (1983), nr. 12, p. 12;
Pr.dr.Constantin Niţescu, op.cit., p. 20.
119
Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 125.
120
Virgiliu N.Drăghiceanu, Monumentele istorice din judeţul Dâmboviţa, Bucureşti, 1912, p. 21.
121
Nicolae Iorga, Istoria Românilor. Unificatorii, vol.XI, Bucureşti, 1938, p. 94; Idem, Soarta rămăşiţelor lui Mihai
Viteazul…, p. 16; Idem, Soarta faimei lui Mihai Viteazul, în “Istoria lui Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1968, p. 433;
Idem, Ideea unităţii româneşti, Bucureşti, 1987, p. 165; Idem, Cel ce nu se poate odihni: Mihai Viteazul, în
“Oameni cari au fost. Prima ediţie critică integrală”, vol.1-2, Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi
Sanda Râpanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2009, p. 521-522.
122
Constantin Bălan, Mănăstirea Dealu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1965, p. 12; Ion Benone Petrescu,
Mănăstirea Dealu. Cinci secole de dăinuire (1501-2001), Târgovişte, 2001, p. 12; Mihai Oproiu, Anda Andronescu,
Târgovişte, ghidul turistic al oraşului, Editura Transversal, Târgovişte, 2002, p. 61; Mihaela Palade, op.cit., p. 48-
49; Mihai Oproiu, Eduardt Samoilă, Honorius Moţoc, Georgeta Toma, Înfruntând veacurile. Aşezări şi monumente
dâmboviţene, Editura Transversal, Târgovişte, 2009, p. 62.
123
Honorius Moţoc, Mihai Oproiu, Dicţionarul geografic al judeţului Dâmboviţa, Editura Transversal, Târgovişte,
2007, p. 54.
124
Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc..., p. 24-25.

28
bisericii, într-un dulap de brad cu sticlă pe două talere, care, pentru Grigore G. Tocilescu
reprezentau “o cutie putredă de lemn”125. Efectuând o vizită în cetatea de scaun a Târgoviştei la
9-10 septembrie 1857, comisarul Sardiniei, Rafaello Benzi, s-a deplasat la mormântul lui Mihai
Viteazul de la Mănăstirea Dealu, aducând omagii marelui voievod şi domn126.
Timp de un deceniu, între 1864-1874, s-a încercat strămutarea relicvei lui Mihai Viteazul la
Bucureşti, la ctitoria sa, mănăstirea Mihai Vodă, ridicată pe o colină situată în afara oraşului,
între anii 1589-1591, perioadă în care ctitorul său deţinea dregătoria de mare postelnic şi mare
agă şi apoi de ban al Craiovei 127. Locaţia nu a fost aleasă întâmplător, deoarece mănăstirea Mihai
Vodă era “foarte frumoasă”, având în jur multe chilii şi o locuinţă a ctitorului, iar biserica era
înzestrată cu “foarte frumoase podoabe din argint şi aur”128, astfel încât, ansamblul arhitectural
format din biserica şi mănăstirea Mihai Vodă a reprezentat cea mai desăvârşită realizare a
arhitecturii medievale din Ţara Românească de la sfârşitul secolului al XVI-lea129.
Ca o doleanţă expresă a domului Alexandru Ioan Cuza, despre care Victor Place – consulul
Franţei la Iaşi – afirma că “are judecată, fineţe şi fermitate”130, şi la propunerea ministrului
instrucţiunii şi cultelor Dimitrie Bolintineanu din 24 martie 1864, s-a încercat aducerea relicvei
sfinte a neamului românesc la ctitoria sa din Bucureşti. În plus, Dimitrie Bolintineanu a propus
un proiect de lege în vederea obţinerii sumei de 31.000 de lei, necesară “translaţiei capului lui
Mihai Viteazul de la Mănăstirea Dealu în Biserica Mihai Vodă din Capitală şi facerea unui
sicriu pe piedestal de marmură”131. Însă, Cuza a fost nevoit să-şi abandoneze proiectul său,
datorită evenimentelor ce au precedat lovitura de stat din 2/14 mai 1864 132, pentru cea mai
neapărată dreptate133, provocată de refuzul Camerei împotriva proiectului de lege rurală, astfel

125
Dimitrie Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Două cuvântări...Cu un proiect din 1864 relativ la capul lui
Mihai Viteazul. Comunicat de Gheorghe Adamescu. Se vinde în folosul fondului pentru ridicarea unui monument
funerar lui Mihai Viteazul în Mănăstirea Dealu, Editura I.V. Socec, Bucureşti, 1904, p. 69-70; Nicolae Iorga, Soarta
rămăşiţelor lui Mihai Viteazul: Idei dintr-o conferinţă ţinută la Iaşi şi discursul rostit la Mănăstirea Dealului în
numele Academiei Române şi al Ligii Culturale cu prilejul aducerii capului lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1920, p.
16-18; Niculae I.Şerbănescu, Creştinul Mihail, mare voievod ce au fost domn Tării Româneşti şi Ardealului şi
Moldovei – 375 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, în “Mitropolia Olteniei”, XXVIII, 1976, nr. 9-10, p. 693;
Marcel Dumitru Ciucă, O iniţiativă necunoscută a domniei lui Cuza.Cinstirea lui Mihai Viteazul, în “Magazin
Istoric”, XVI (1982), nr.6, p. 41.
126
Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României, 1848-1878, “Cartea
Românească”. Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu, Bucureşti, 1930, p. 117.
127
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 70.
128
Gheorghe Cantacuzino, Cercetări arheologice pe dealul Mihai Vodă, în Bucureştii de odinioară, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 98.
129
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 325.
130
Românii la 1859. Unirea Principatelor în conştiinţa europeană. Documente externe, vol.I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 327; Documente privind Unirea Principatelor, vol.VI, Corespondenţă
diplomatică franceză (1856-1859), Ediţie de Grigore Chiriţă, Valentina Costache şi Emilia Poştăriţa, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 176.
131
Marcel Dumitru Ciucă, op.cit., p. 41.
132
Şerban Rădulescu-Zöner, Actul de la 2 mai 1864 în contextul relaţiilor româno-franceze, în volumul Unirea
Principatelor şi Puterile europene, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 210-211.
133
Nicolae Iorga, 100 de ani de la naşterea lui Cuza-Vodă. Cuvântare comemorativă ţinută la Ateneul Român în
ziua de 2 aprilie 1920, Bucureşti, 1920, p. 37.

29
încât craniul întregitorului a continuat să rămână la Mănăstirea Dealu134.
Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul a continuat în 1873, când s-a încercat din nou aducerea
craniului la Bucureşti pentru a fi aşezat într-o criptă boltită pe locul bisericii Mihai Vodă, sub
amplasamentul statuii, dar Carol I ( 1866-1914 ) a hotărât aşezarea statuii în parcul din faţa
Universităţii, drept care craniul lui Mihai Viteazul a rămas în continuare tot la Mănăstirea
Dealu135. Doi ani mai târziu, în 1875, Titu Maiorescu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în
136
guvernul condus de Lascăr Catargiu şi al X-lea din epoca lui Carol I , a efectuat o vizită la
Mănăstirea Dealu, în urma căreia a hotărât ca în faţa craniului lui Mihai Viteazul să se “adauge o
137
candelă de argint în care să ardă o lumină veşnică” . Ulterior, a urmat o nouă perioadă
cuprinsă între împlinirea a trei sute de ani de la moartea lui Mihai Viteazul (1901) 138 şi a patru
sute de ani de la cea a lui Ştefan cel Mare (1904), când s-a încercat ridicarea unui monument
pentru adăpostirea craniului celui care a căutat…”a-şi întinde hotarele politice până unde se
întind acele ale naţionalităţii sale”139, şi care a reuşit să-i alunge pe otomani din toate raialele 140,
consolidând astfel hotarul Tării Româneşti pe Dunăre141. Astfel, din iniţiativa academicianului
Grigore G. Tocilescu142, Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor şi în colaborare cu
alte personalităţi ale vieţii culturale din acea perioadă, printre care şi Dimitrie Onciul, au fost
colectate fonduri prin diferite acţiuni, ”spre a păstra în mod cuvenit capul, care acum se afla
134
Dimitrie Onciul, op.cit., p. VI-X; Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu...,p.63.
135
Marcel Dumitru Ciucă, op.cit., p. 42.
136
Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Ediţie, postfaţă şi indice de Stelian Neagoe,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 29-46; Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura
Silex, Bucureşti, 1994, p. 216-217.
137
Ştefan Ion Ghilimescu, Titu Maiorescu la Târgovişte, Dealu, Viforâta şi Gorgota, în “Conexiuni şi interferenţe
culturale târgoviştene”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005-2006, p. 103.
138
Din iniţiativa Ligii Culturale a Românilor, a fost depusă cu această ocazie, o coroană cu lauri având dedicaţia:
“Lui Mihai Viteazul (1593-1601) Omagiul. Liga Culturală a Românilor”, iar pe frunze stătea scris “Mănăstirea
Deal 1598, 1595 Dunăre, noiembrie 13, Călugăreni, Şelimberg 1599, Alba Iulia 1599, Goroslău”. Vezi: Radu
Gioglovan, Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, Vol. I, Muzeul Judeţean Dâmboviţa,
Târgovişte, 1975, p. 257; Mihai Oproiu, Pârvan Dobrin, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale între 1821-1918,
Vol. II, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2001, p. 282.
139
A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană…, p. 210.
140
Ion Donat, Domeniul Domnesc în Ţara Românească (sec.XIV-XVI), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.
206.
141
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul…, p. 326.
142
Grigore Tocilescu ( 26 octombrie 1850, Fefelei, judeţul Prahova - 18 septembrie 1909, Bucureşti ) este un
arheolog, istoric, folclorist şi epigrafist, care a urmat şcoala primară la Ploieşti, trecând, ca bursier al statului, la
Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Publică primele versuri în revistele „Elevul patriot" (1866-1867) şi „Naţiunea
română" (1867-1868). La Universitatea din Bucureşti urmează literele, studiază dreptul (licenţa în 1874) şi filosofia.
Obţine titlul de doctor în filosofie la Praga, unde se specializează şi în limbile slave. Conferinţele şi comunicările
ţinute la Paris, Roma, Londra, Dresda l-au făcut cunoscut, fiind cooptat membru în multe societăţi ştiinţifice de
peste hotare. S-a numărat printre coordonatorii Marelui dicţionar geografic al României, care a văzut lumina
tiparului între 1898-1902. În 1877 este ales membru corespondent al Societăţii Academice Române (Academia
Română), iar în 1890 devine membru titular. Autor al lucrării Monumentele epigrafice şi sculpturale ale Muzeului
Naţional de Antichităţi din Bucureşti (vol. I-II, 1902-1908), publicată sub auspiciile Academiei Române, el este
considerat întemeietorul epigrafiei româneşti, iar ca arheolog s-a remarcat prin cercetările referitoare la monumentul
de la Adamclisi, dedicându-i o lucrare fabuloasă în colaborare cu O. Benndorf şi G. Niemann. Pentru sinteza Dacia
înainte de romani (1880) i s-a acordat Premiul Academiei Române. Vezi: Ioana Bogdan Cătăniciu, Grigore
Tocilescu – Întemeietor al şcolii de arheologie românească, în “ Ephemeris Napocensis”, I, Cluj-Napoca, 1991, p.
189-195.

30
scos din mormântul său”143.
În expunerea de la Ateneul Român din 8 noiembrie 1901, cu ocazia împlinirii a trei sute de
ani de la asasinarea întregitorului de neam şi ţară, Dimitrie Onciul 144 îl considera pe Mihai
Viteazul “eroul care, ca un falnic meteor de flacără, ca şi venit din altă lume, a luminat o clipă
orizontul întreg al neamului roman, luminând spre a se face jertfă pentru ideea prin el întrupată,
idee lăsată moştenire generaţiilor următoare şi problemă altor timpuri, ideea Unităţii
române”145. ”Mihai Viteazul – concluziona Dimitrie Onciul - a căzut jertfă...pentru ca să se
adeverească cuvântul: nici o idee mare nu va învinge fără jertfă!” 146. Doi ani mai târziu, în 1903,
Nicolae Iorga efectua o vizită la Târgovişte şi Mănăstirea Dealu, pe care o considera “…o
minune a artei orientale”, şi, oprindu-se în faţa raclei ce adăpostea craniul voievodului Mihai,
marele istoric conchidea cu toată fiinţa: “Sus inima! Vezi singura rămăşiţă ce se poate vedea din
Mihai Viteazul, şi neamul românesc n-are destule bogăţii pentru a răsplăti printr-un strălucit
mormânt cinstea ce i-a făcut-o acest om! ”147.
În toamna anului 1904, la iniţiativa lui Grigore Tocilescu şi a societăţii Tinerimea Română, a
fost schimbată racla de sticlă cu un chivot de bronz, în formă de turn, cu ferestre neogotice,
înaltă de 76 cm, semnată A. Zemle şi aşezată pe un postament de marmură, pe care marele istoric
Nicolae Iorga, îl cataloga totuşi necorespunzător pentru a adăposti o aşa preţioasă relicvă,
considerându-l ”…un ieftin turnuleţ de metal purtând pe el, în medalion de cromolitigrafie,
chipul lui Mihai”148.
În 1909, din iniţiativa lui Nicolae Iorga, noul secretar al Ligii pentru Unitatea Culturală a
Românilor, a fost organizat la 8 noiembrie 1919, un pelerinaj la mormântul lui Mihai Viteazul de
la Dealul149. Evenimentul a însemnat o adevărată desfăşurare de forţe din partea membrilor ligii,
dar şi a autorităţilor locale din Târgovişte. Pentru această comemorare s-au deplasat la

143
Dimitrie Onciul, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Două cuvântări..., p. IV.
144
Dimitrie Onciul (1856-1923) a fost timp de trei ani (1876-1879) student al Universităţii din Cernăuţi, după care a
urmat cursurile Universităţii din Viena şi ale Institutului pentru cercetarea istoriei Austriei (1879-1881). În anul 1884
devine doctor al Universităţii din Cernăuţi cu teza: ”Despre începuturile fiinţei de stat româneşti”, iar în anul 1889
este ales membru al Academiei Române. Cariera de profesor universitar şi-o începe la Universitatea din Bucureşti în
anul 1895, iar cinci ani mai târziu este ales director general al Arhivelor Statului. La propunerea lui Kalinderu este
ales în 1905 membru titular al Academiei Române, devenind chiar preşedintele înaltului for ştiinţific în 1920, funcţie
pe care o va deţine până la trecerea în eternitate.
145
Dimitrie Onciul, La centenarul al III-lea al morţii lui Mihai Viteazul...,p. 207.
146
Ibidem, p. 222.
147
Gabriel Mihăescu, Eugen Fruchter, Nicolae Iorga la Târgovişte. 40 de ani de la moartea savantului, în
“Valachica. Studii şi materiale de istorie şi istorie a culturii”, vol. 12-13, Târgovişte, 1980-1981, p. 378.
148
Nicolae Iorga, Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul…,p.18-19; Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, Odiseea
capului Viteazului, în “Magazin Istoric”, X (1976), nr. 8, p. 23; Neculai I.Staicu - Buciumeni, Colegiul Naţional
“Nicolae Filipescu”, Galaţi, 2006, p. 11; Nicolae Roboiu, Sorin Enescu, Odiseea capului Viteazului, în ”Şoimii de
la Mănăstirea Dealu. Amintiri despre Liceul Militar Nicolae Filipescu 1912-1948”, Bucureşti, 1993, p. 20-21 .
149
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Dâmboviţa (în continuare S.J.A.N.Dâmboviţa), fond Primăria
Târgovişte, dosar 1/1909, f. 19; Pârvan Dobrin, Documente inedite din arhivele dâmboviţene referitoare la
activitatea lui Nicolae Iorga, în “Revista Arhivelor”, anul LXXIV, vol. LIV, nr. 1, Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, 1997, p. 185-186; Mihai Oproiu, Pârvan Dobrin, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale..., vol. II, p.
283-284.

31
Mănăstirea Dealu, 270 de membri bucureşteni din cei 800 ai Ligii Culturale, 55 de şcolari din
clasele superioare ale Seminarului Central din Bucureşti, un grup de membri ai ligii de la Piteşti
în frunte cu secretarul lor, profesorul D.Munteanu Râmnic150. Din partea autorităţilor locale, şi-au
dat concursul în lipsa prefectului Dimitriu, primarul urbei, comandantul garnizoanei, directorul
de liceu Christache Georgescu, revizorul şcolar Cherciu, institutorul Cărpenişeanu precum şi
gazdele de la Mănăstirea Dealu, comandantul Şcolii de copii de trupă, căpitanul Hergot şi
ajutorul acestuia, locotenentul M. Popescu. Serviciul religios a fost asigurat de către protoiereul
judeţului şi trei preoţi, iar în memoria nemuritorului Arhanghel al vechilor biruinţi, au luat
cuvântul preşedintele Ligii Culturale, locotenentul Tudor Popescu şi ardeleanul Bota, în numele
tineretului din şcoli151. Punctul culminant al manifestărilor de la Dealu, l-a reprezentat conferinţa
pe care a susţinut-o secretarul ligii Nicolae Iorga, în sala de arme, cu titlul Învăţăturile ce le dă
Mihai Viteazul, şi pe care a notat-o cel mai bun cunoscător al cetăţii de scaun, Virgil
Drăghiceanu152.
Cu sprijinul financiar al lui Nicolae Filipescu *, viitorul Ministru de Război din perioada 29
decembrie 1910 / 11 ianuarie 1911 - 28 martie 1912 / 10 aprilie 1912 în guvernul lui P.P. Carp 153,
şi sub stăruinţa lui Nicolae Iorga, au putut fi săvârşite două sarcofage de marmură albă de către
sculptorul Carol Storck, care au fost dispuse în cele două părţi laterale ale pronaosului: unul
realizat în 1908, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Radu cel Mare şi în care au
fost înhumate definitiv rămăşiţele acestuia, iar cel de-al doilea pentru craniul lui Mihai Viteazul
în 1912 şi definitivat în 1913154. Mausoleul august de la Mănăstirea Dealu, a fost realizat de
Storck din marmură de Carrara, având inscripţii în caroiaje geometrice şi îmbogăţite cu motive
florale, fiind vegheat de două splendide sfeşnice din bronz, realizate şi ele în turnătoria fraţilor
Storck din Bucureşti155.
Lucruri măreţe, dar care nu au putut fi duse la îndeplinire, datorită evenimentelor politice
desfăşurate între anii 1912-1916156: războaiele balcanice, “mult aşteptata” intrare în război a
150
Nicolae Iorga, Pomenirea lui Mihai Viteazul, în “Oameni cari au fost”..., p. 250.
151
Ibidem, p. 251.
152
Ibidem, p. 252-257.
*
Nicolae Filipescu (1861-1916) este întemeietorul Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu care îi va purta numele,
fiind descendentul unei străvechi familii de „comţi” ai imperiului, citaţi în Transilvania încă din secolul XIV, unde
stăpâneau muntele Arif, în Făgăraş. Se pare că un străbunic de-al său ar fi trecut cu Radu Negru în Ţara
Românească, unde a înfiinţat familia Filipescu.
153
Ion Mamina, Ion Bulei, op.cit., p. 191-192.
154
Nicolae Iorga, Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul..., p. 18-19; Idem, Cel ce nu se poate odihni: Mihai Viteazul,
în Oameni cari au fost..., p. 522; Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, op.cit., p. 23; Nicolae Iorga, Oameni care au
fost, vol.I, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 223; Niculae
I.Şerbănescu, Creştinul Mihail, mare voievod..., p. 693; Idem, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti…, p. 256;
Rodica Chira, Un obiect expus spre aducere aminte, în “Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară”, nr. 9,
1976, p. 173; Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu..., p. 65; Cornel Mărculescu,
Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 327.
155
Ştefan Ion Ghilimescu, Familia Storck şi Târgoviştea, în Conexiuni şi interferenţe culturale…, p. 132.
156
Nicolae Iorga, Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul..., p. 19; Niculae I.Şerbănescu, Creştinul Mihail, mare
voievod..., p. 694.

32
României în primul război al civilizaţiilor, precum şi moartea lui Carol I şi cea a lui Nicolae
Filipescu157, relicva mucenicului celei mai mari glorii româneşti, nu a putut fi depusă în sarcofag,
rămânând astfel tot în chivotul lui Grigore G. Tocilescu, stârnindu-l pe Nicolae Iorga să propună
chiar “încoronarea în acel loc, în faţa sa, a celui dintâi rege al românilor”158. În acest context,
deveniseră celebre cuvintele adresate de Nicolae Filipescu regelui Ferdinand la urcarea pe tron a
acestuia: ”Vei fi cel mai mare Voievod al Ţării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul,
domn al întreg Ardealul, al Ţării Româneşti şi al Moldovei; adăugând pe deasupra strălucirei
purpurei regale sau răpus în cel mai suprem avânt de vitejie al neamului, vei fi totuşi sfinţit ca
erou naţional. Sire, să te încoronezi la Alba-Iulia, sau să mori pe Câmpia de la Turda”159.
În 1912, odată cu înfiinţarea de către Nicolae Filipescu 160 la Mănăstirea Dealu a Liceului
Militar, care îi va păstra numele161, capul lui Mihai Viteazul a fost aşezat într-o raclă stilizată şi
cioplită, pe care au fost înscrise cuvintele concepute de Nicolae Iorga: ”Aici se odihneşte ceia ce
crima şi împietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voevod cel Viteaz, iar sufletul lui
trăieşte în sufletele unui neam întreg, până Scripturile se vor îndeplini când va afla în ceruri
odihna drepţilor, împreună cu sufletele fericite părinţilor săi, care au fost - 1595 Călugăreni -
Giurgiu, Nicopol, Vidin, Silistra, Rusciuc, Plevna. 1599 Şelimberg. 1600 Mirăslău, Gorăslău.
Turda 18 August 1601 .- S-a înfrumuseţat acest mormânt cu cheltuiala ţării, după 311 ani de la

157
Nicolae Polizu - Micşuneşti, Nicolae Filipescu. Însemnări 1914-1916, Editura Universul, Bucureşti, 1937, p. 276;
I.G.Duca, Portrete şi amintiri, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 96; Idem, Memorii, vol. III,
Războiul. Partea I (1916-1917), Ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 52-53;
Nicolae Iorga, O înmormântare: a lui Nicolae Filipescu, în “Oameni cari au fost”…, p. 501.
158
Nicolae Iorga, Oameni care au fost, vol.II, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1967, p. 41-42.
159
Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914-1916, Bucureşti, 1925, p. 24; Ion Benone
Petrescu, Liceul militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu 1912-1940 (1948), Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2002, p. 17; Pr.Dr.Constantin Niţescu, op.cit., p. 84.
160
A studiat liceul de la Geneva şi Dreptul la Paris, revenind în ţară în 1885 a înfiinţat ziarul “Epoca”, a fost primar
al Capitalei (1893-1895), deputat conservator între anii 1888-1911, senator între 1911-1916, ministru la Domenii şi
Agricultură (1900-1901 şi 1912-1913), ministru de război (1910-1912), ziarist, scriitor, orator de marcă, preşedinte
al Partidului Conservator şi a condus lupta pentru intrarea în războiul de întregire (1916) alături de Antantă. Moare
la 30 septembrie 1916 răpus de boală, la câteva zile după dezastrul de la Turtucaia, marelui român, grăbindu-i-se
sfârşitul şi din cauza lipsei unui plan de apărare împotriva atacului germano-bulgar.
161
Numele liceului militar întemeiat în 1912, a fost schimbat din „Mănăstirea Dealu” în „Nicolae Filipescu”, pe
baza raportului din 29 noiembrie 1928 şi a Înaltului Decret Regal nr. 8302, semnat de ministrul de război, general de
divizie Henri Cihoski. Solemnitatea schimbării denumirii liceului s-a desfăşurat în ziua de 27 ianuarie 1929, cu
participarea următoarelor personalităţi: general de divizie, Henri Cihoski, ministru de Război; doamna Maria
Filipescu, văduva fondatorului liceului; doamna şi domnul Grigore Filipescu, fiul fondatorului; doamnele O Kelley
şi Emanuel Moscu; general de divizie Marcel Olteanu, primul comandant al liceului; general Mihail Ionescu,
inspectorul învăţământului militar; general Stambulescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie; general Caracaş,
comandantul Brigăzii 13 Infanterie; general Petre Bucică, fost comandant al liceului; colonel Dobriceanu,
comandantul liceului militar Tg.Mureş; colonel Stancor, comandantul liceului militar de la Chişinău; colonel Gerota,
comandantul liceului militar de la Craiova; colonel Pastia, comandantul liceului militar de la Cernăuţi; colonel Ioan
Demetrescu, din Direcţia învăţământului militar; colonel Davidescu, comandantul liceului militar de la Iaşi; colonel
Trandafirescu, comandantul Şcolii Militare de Cavalerie de la Târgovişte; colonel Filitti, comandantul regimentului
de escortă Regală. Vezi: Arhivele Ministerului Apărării Naţionale – Centrul de Păstrare şi Studierea Arhivelor
Militare Piteşti “Radu Rosetti ” (în continuare, A.M.Ap.N. – C.P.S.A.M.P.), fond Registrul istoric al Liceului Militar
“Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. De la înfiinţarea sa şi până în 1940, dosar nr. 2572, f. 39v-40.

33
jertfirea lui”162. Spre mormântul lui Radu cel Mare, în partea de sus a părţii laterale dinspre
interiorul pronaosului, se găsesc încrustate următoarele cuvinte: “S-a înfrumuseţat acest
mormânt cu cheltuiala ţării, după trei sute unsprezece ani de la jertfa Lui, în anul 1913”163.
Se cuvine să precizăm că au fost depuse eforturi considerabile din partea lui Nicolae
Filipescu (1862-1916)164 pentru înfiinţarea unui al treilea liceu militar din ţară 165, în afara celui de
la Iaşi (1872) şi a celui de la Craiova (1881), care să ofere ţării o şcoală de referinţă a armatei
române, în apropierea ctitoriei lui Radu cel Mare, unde doarme somnul de veci capul lui Mihai
Viteazul, ”…pentru ca în sufletele elevilor, viitori ofiţeri, să stea pururea vie amintirea viteazului
voievod”166.
Astfel, pentru a putea clădi această şcoală de elită 167, care să contribuie la procesul de
modernizare a armatei române, ”reprezentantul desăvârşit al neamului românesc” - cum îl
numea Delavrancea - Nicolae Filipescu, alături de căpitanul Gheorghe Stănculescu (scriitor
militar sub pseudonimul SUER), au vizitat în Franţa L’Ecole de la Roches, Şcoala Eton din
Anglia, Şcoala Haupt Kadetten din Germania, iar colonelul Lupescu a inspectat, la îndemnul lui
Nicolae Filipescu, Şcoala de cadeţi de la Groslichterfeele, cea mai bună şcoală militară din
Germania, pusă sub înaltul patronaj al împăratului Wilhem I, Şcoala de la Roches din Franţa a lui
Charles Desmaulins, Şcoala de la Abbotsholme şi Şcoala de la Bedales din Anglia168.
Însoţit de cel mai devotat colaborator al său, maiorul Marcel Olteanu, marele faur şi
semănător de idei Nicolae Filipescu, a luat hotărârea irevocabilă de a înfiinţa liceul militar la

162
Radu Gioglovan, Mihai Oproiu, Inscripţii şi memorii din judeţul Dâmboviţa, Târgovişte, 1976, p. 16;
Pr.Dr.Constantin Niţescu, op.cit., p. 43; Nicolae Iorga, Soarta faimei lui Mihai Viteazul, în “Istoria lui Mihai
Viteazul”, ediţia 1968, p. 425; Niculae Şerbănescu, Creştinul Mihail, mare voievod...., p. 693-694; Idem, Soarta şi
cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 257; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 328.
163
Pr.Dr.Constantin Niţescu, op.cit., p. 43; Niculae Şerbănescu, Creştinul Mihail, mare voievod...., p. 693-694; Idem,
Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 257.
164
Nicolae Filipescu este descendentul unei străvechi familii de „comţi” ai imperiului, citaţi în Transilvania încă din
secolul XIV, unde stăpâneau muntele Arif, în Făgăraş. Se pare că un străbunic de-al său ar fi trecut cu Radu Negru în
Ţara Românească, unde a înfiinţat familia Filipescu. A studiat liceul de la Geneva şi Dreptul la Paris, revenind în
ţară în 1885 a înfiinţat ziarul “Epoca”, a fost primar al Capitalei (1893-1895), deputat conservator între anii 1888-
1911, senator între 1911-1916, ministru la Domenii şi Agricultură (1900-1901 şi 1912-1913), ministru de război
(1910-1912), ziarist, scriitor, orator de marcă, preşedinte al Partidului Conservator şi a condus lupta pentru intrarea
în războiul de întregire (1916) alături de Antantă. Moare la 30 septembrie 1916 răpus de boală, la câteva zile după
dezastrul de la Turtucaia, marelui român, grăbindu-i-se sfârşitul şi din cauza lipsei unui plan de apărare împotriva
atacului germano-bulgar. Vezi: Nicolae Polizu - Micşuneşti, Nicolae Filipescu. Însemnări 1914-1916, Bucureşti,
1937, p. 276.
165
La Mănăstirea Dealu mai funcţionaseră Şcoala divizionară de ofiţeri (1879-1883), condusă de căpitanul
Alexandru Anghelescu, de unde avea să iasă ca şef al primei promoţii, viitorul mareşal Alexandru Averescu, şi,
Scoala copiilor de trupă (1902-1912) condusă de căpitanul Hergot şi ulterior de locotenentul Moşoiu.
166
Mihai Oproiu, Târgovişte, două decenii de democraţie (1918-1938), Târgovişte, 2005, p. 308; Cornel
Mărculescu, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920, în
Revista Hristica, Editată de militarii din Garnizoana Târgovişte, Nr.9, Târgovişte, 2011, p. 15.
167
Mihaela Oproiu, Mihai Oproiu, Cum s-a hotărât să se facă liceul militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea
Dealu, în: “Spicuiri din presa interbelică dâmboviţeană”, Editura Transversal, Târgovişte, 2007, p. 75-77.
168
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul...,p. 328; Idem, 100 de ani de la înfiinţarea Liceului
Militar de la Mănăstirea Dealu: Nicolae Filipescu (1861-1916), în Revista Hristica, Editată de militarii din
Garnizoana Târgovişte, Nr.12, Târgovişte, 2012, p. 45.

34
Mănăstirea Dealu, o şcoală nouă, ”a cărei temelie o exprima în şase cuvinte: Oameni de
caracter, oameni de acţiune”169. În acelaşi timp, fiind însărcinat prin decizia ministerială nr. 169
din 20 aprilie 1912 cu organizarea, instalarea şi funcţionarea noii şcoli, Nicolae Filipescu,
”apărătorul entuziast al idealului nostru naţional” 170, a propus noului ministru de război,
generalul de divizie Ion Argetoianu să fie expropiate conform articolului 78, alineatul 2 din legea
de expropriere, şi câteva terenuri situate pe teritoriul comunei Viforâta, judeţul Dâmboviţa, pe
şoseaua judeţeană Târgovişte-Ploieşti. Astfel se declara de utilitate publică pentru efectuarea de
lucrări militare, terenurile care se învecinau la sud cu proprietăţile locuitorilor Amuza Pascale,
Ştefan Goglea, Costache Domnescu şi Cârstea Voicilă, la vest cu proprietatea lui Nae Dorobanţu
şi a locotenentului Alexandru Predescu, la nord cu şoseaua Grajduri-Viforâta şi proprietatea
statului, iar la est cu şoseaua judeţeană Târgovişte-Ploieşti, cu proprietatea judeţului şi via
Andronescu, precum şi terenul situat pe şoseaua judeţeană Târgovişte-Ploieşti, învecinându-se la
sud cu proprietatea locuitorilor din Ciuturoaia, la vest cu terenurile locuitorilor din mahalaua de
sus şi şoseaua Târgovişte-Ploieşti, la nord cu viile din Ciuturoaia şi la est cu terenurile lui Scarlat
Constantin, Dr. Fusea şi biserica Sf.Vineri171.
În acelaşi scop, fuseseră cedate anterior la 25 aprilie 1890, de către Ministerul Domeniilor
Publice către Ministerul de Război, “grădinile şi terenurile Mănăstirii Dealu, moşia satului
Colibaş, judeţul Dâmboviţa pentru nevoile liceului militar”, care cuprindeau “un şopron lipit cu
o cuhnie (bucătărie) şi 3 camere de locuit, un pătul pe picioare de zid acoperit cu şindrilă”, ce
măsura 630 m. Acelaşi minister, a mai predat la 26 iunie 1899 un nou corp de clădire ce servise
ca spaţiu pentru copiii de trupă până la 11 aprilie 1911, când se desfiinţase, iar la 11 mai 1909
ceda o suprafaţă de 20741 mp., care să fie de trebuinţă noului liceu, aşa cum reiese din
comunicatul şefului Ocolului Silvic Târgovişte, Ion Ghinervanu172.
Concluzionând, prin Înaltul Decret nr. 2393 din 18 aprilie 1912, se preciza că: ”...aceste
terenuri sunt necesare liceului militar modern ce se construieşte la Mănăstirea Dealului din
acest judeţ. Un asemenea liceu este destinat ca, pe lângă partea instructivă şi educativă a noilor
ofiţeri, să se dezvolte mai ales vigoarea fizică prin tot felul de sporturi şi exerciţii, permiţându-le
astfel să avem în viitor ofiţeri destoinici sub toate raporturile, cari să suporte greutăţile carierei
militare mai cu deosebire în timp de război şi, pentru aceste motive, asemenea lucrări militare

169
Ion Benone Petrescu, Liceul militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu 1912-1940 (1948), Târgovişte,
2002, p. 8; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 329; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea
Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul…, p. 16.
170
I.G. Duca, Portrete şi amintiri, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 95.
171
Arhivele Ministerului Apărării Naţionale – Centrul de Păstrare şi Studierea Arhivelor Militare Piteşti “Radu
Rosetti ” (în continuare, A.M.Ap.N. – C.P.S.A.M.P.), fond Registrul istoric al Liceului Militar “Nicolae Filipescu”
de la Mănăstirea Dealu. De la înfiinţarea sa şi până în 1940, dosar nr. 2572, f. 5-6.
172
Mihail Iulian Stan, 100 de ani de la înfiinţarea liceului militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, în
“Almanah Bisericesc. Teologie, cultură, istorie, misiune creştină”, Editat de Arhiepiscopia Târgoviştei, coord. Î.P.S.
Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, Târgovişte, 2013, p. 150-151.

35
trebuiesc socotite ca făcute în interesul apărării ţării” 173. De asemenea, Prefectura Dâmboviţa
urma să cedeze gratuit către Ministerul de Război, clădirile din localitatea “Grajdurile” de pe
şoseaua Târgovişte-Ploieşti în care se găsea un escadron de Roşiori din Regimentul 10 Roşiori 174,
în timp ce maiorul în rezervă Poenăreanu Ioan oferea gratis Ministerului de Război terenul situat
lângă podul C.F. Mihai Bravu, râul Ialomiţa şi marginea şoselei ce duce spre Mănăstirea Dealu,
pe care se găsea casa puţului ce deservea alimentarea cu apă a liceului militar175.
Pentru buna organizare şi funcţionare a liceului, a fost proiectată o uzină electrică pentru
curent continuu, dar şi o centrală termică necesară deservirii cu aburi a caloriferelor instalate în
complexul de clădiri ce alcătuiau aşezământul militar de la Dealu176.
În acest context, noul ministru de război, generalul de divizie Ion Argetoianu a înaintat
regelui Carol I, raportul nr. 418 din 1 Iunie 1912, prin care solicita aprobarea pentru înfiinţarea
Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu “ce va avea menirea de a pregăti elemente sănătoase,
solid educate şi bine instruite pentru şcoalele militare, după procedeele noi din Germania şi
Anglia, unde tinerii sunt educaţi în şcoale instalate la ţară, în aer curat şi prevăzute cu toate
mijloacele pentru dezvoltarea lor fizică, morală şi intelectuală”177. Locul nu fusese ales
întâmplător, deoarece acesta era situat în mijlocul naturii, în biserica ctitorită de Radu cel Mare,
care adăpostea relicva sfântă a idealului naţional românesc178.
Astfel, în „Anul mântuirii 1912 luna Iunie în 4 zile, în zilele Maiestăţii Sale Carol I, prea
Înălţatul domn şi Rege al României, moştenitor al tronului fiind Alteţa Sa Regală Principele
Ferdinand al României, Inspector General al Armatei, General de corp de armată, Preşedinte al
Consiliului de Miniştri fiind domnul Titu Maiorescu, iar ministru de război, generalul de divizie
Ion Argetoianu...pusu-s’a piatra de temelie a acestui aşezământ de învăţătură şi creştere
ostăşească, care va purta numele de „Liceul Militar Mănăstirea Dealu”, înfiinţat din îndemnul
şi prin stăruinţa Domnului Nicolae Filipescu, fost Ministru de Războiu, Director onorific al
acestui aşezământ”179. La istoricul eveniment au luat parte miniştri, senatori şi deputaţi ai
judeţului Dâmboviţa, Căpeteniile Oastei Ţinutului, Domnul Prefect şi reprezentanţii clerului şi

173
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Dâmboviţa ( în continuare, S.J.A.N. Dâmboviţa), fond Liceul Militar
Mănăstirea Dealu, dosar 1/1911-1933, f.15; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 329; Idem,
Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului…, p. 16.
174
Ibidem, f.22.
175
Ibidem, f.82; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 329; Idem, Liceul Militar de la
Mănăstirea Dealu şi readucerea capului…, p. 17.
176
Ion Benone Petrescu, Liceul militar..., p. 18.
177
Pr.Dr.Constantin Niţescu, Mănăstirea Dealu şi Liceul Militar Nicolae Filipescu, Tipografia “ Viitorul” Petre
G.Popescu, Târgovişte, 1932, p. 59; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul...,p. 329; Idem, 100 de
ani de la înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu…, p. 46.
178
Pr.Dr.Constantin Niţescu, op.cit., p. 85; Marin Gr.Năstase, Destinul unui militar, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2004, p. 27; Cornel Mărculescu, 100 de ani de la înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea
Dealu…, p. 47.
179
A.M.Ap.N. – C.P.S.A.M.P., op.cit., f.11; Neculai I.Staicu-Buciumeni, Colegiul Naţional “Nicolae Filipescu”,
Galaţi, 2006, p. 4; Pr.Dr.Constantin Niţescu, op.cit., p. 62.

36
Administraţiei judeţului Dâmboviţa şi comunei Târgovişte, Comandantul şi Profesorii Liceului,
Direcţiunea Geniului şi Direcţiunea şcoalelor Militare din Ministerul de Război, însărcinate cu
clădirea şi alcătuirea acestui aşezământ, după planurile arhitectului A. Reiss din Ministerul de
Război180 şi a inginerului Carol Blaimayer care s-a ocupat de executarea instalaţiilor de apă a
Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu181.
La punerea pietrei fundamentale de la Dealu, au participat următoarele personalităţi ale
vremii: Principele Ferdinand, general Ion Argetoianu - Ministru de Război, Nicolae Filipescu -
senator, C.C.Arion - ministru de interne şi ad-interim la Instrucţie şi Cultură, I.Grigorescu –
ministrul Agriculturii, general G.C.Vulcănescu Constantin - Brigada 6 Infanterie, generalii
Boteanu şi Cotescu, colonel Ştefănescu - Directorul Geniului, locotenent colonel Nicolae
Portocală - comandantul Şcolii de Cavalerie, colonel Al.I.Lupescu, locotenenţii colonei Ioan
S.Florescu, Anastasiu, Gheorghe Vlădescu, maiorii V.Ionescu, Marcel Olteanu - viitorul prim
comandant al liceului (1912-1918), Camil Olteanu - comandantul “readucerii capului
voievodului”(1920-1921), apoi autorităţile locale: Lahovari, G.D.Davidescu şi Al.Popescu182.
Din referatul nr. 477 din 7 iunie 1912, înaintat de directorul superior al şcolilor militare colonelul
Alexandru Lupescu, aflăm şi despre suma cheltuită cu ocazia punerii pietrei fundamentale a
liceului nou creat la Mănăstirea Dealu: 1896 lei, care urmau să se plătească din fondul
Trezoreriei de 25.000.000 lei aprobat prin Înaltul Decret 1372 din 1911, din suma dată prin
jurnalul Consiliului de Miniştri nr.4 19/1911, modificat prin jurnalul nr. 554/1912183.
La întemeierea noului aşezământ educaţional de la Mănăstirea Dealu, ilustrul Nicolae
Filipescu a ţinut un discurs strălucit la 4 iunie 1912, considerat “Testamentul de la Dealu”, din
care spicuim: ”Punând temelia acestei şcoale, cred că înzestrăm armata cu o instituţie de folos
şi că prin ea armata aduce şi o contribuţie activităţii culturale a ţarei. Oştirea dobândeşte nu
numai al doilea liceu, ci un liceu nou...Şcoala aceasta primeşte elevi fără deosebire de origine
militară sau civilă, se va sili să-i îndrepte spre cariera armelor. Pe de altă parte, armata
brăzdează o cale nouă în învăţământ, înfiinţând departe de orice centru urban, o şcoală de
energie, întemeiată pe metode noi, cu concursul unor profesori uniţi într-un ideal comun... De
aceea, nu meditaţia în clasă la ora fixă sub cârma amorţitoare a pedagogului, ci oricând şi
oriunde prin pajiştile înflorite, în veselia jocurilor de voinicie, care dau îndrăzneală iniţiativă şi
spirit de deciziune...În acest cuib de şoimi, adumbrit de zidurile sfântului locaş întemeiat de
cucernicia Radului Vodă şi împresurat de eroicele amintiri ale Viteazului Voevod însufleţească-
se pentru vitejie, generaţii de voinici, de lei paralei ca cei din poveşti, crescuţi aci în frica lui
180
Ibidem.
181
S.J.A.N. Dâmboviţa, fond Primăria oraşului Târgovişte, dosar 86/1912-1913, f.1.
182
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul...,p. 330; Idem, 100 de ani de la înfiinţarea Liceului
Militar de la Mănăstirea Dealu…, p. 47.
183
A.M.Ap.N. – C.P.S.A.M.P., op.cit., f. 12v.

37
Dumnezeu, dar numai a lui Dumnezeu”184. Totodată, binecunoscutul crez al omului care respira
patriotismul după o sintagmă a timpului: “ţie scumpă ţară, puterea mea de muncă şi puterea mea
de iubire”185, şi l-a realizat odată în plus, şi prin înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea
Dealu.
Pentru buna funcţionare a noii instituţii militare create, a fost aprobat la Castelul Peleş de
către regele Carol I, prin Înaltul Decret nr. 3056 din 9 iunie 1912, şi publicat în Monitorul Oastei
nr. 29 din iunie 1912, regulamentul Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, care, în capitolul
Scopul Şcolii, preciza la art.1: “Liceul militar de la Mănăstirea Dealului este destinat a forma
elemente de valoare pentru şcoalele militare pregătitoare, dând tinerilor o educaţie militară
aleasă, cum şi o instrucţiune egală cu aceea pe care o capătă în şcoalele secundare ale
Ministerului de instrucţiune şi culte”186. Comanda şcolii militare a fost încredinţată maiorului
Marcel Olteanu, iar direcţia de studii domnului Nicolae Bănescu, în timp ce profesorii şi ofiţerii
urmau a fi selecţionaţi personal de Nicolae Filipescu, care prin intermediul legaţiei române de la
Berlin l-a selectat ca profesor de limba germană şi educator, pe locotenentul prusac Hans von
Platen187. Odată stabilit regulamentul de funcţionare al liceului militar de la Mănăstirea Dealu, a
fost proiectată uniforma şcolii, după modelul celei din Şcoala fiilor de aristocraţi “Theresianum”
din Viena, de către pictorul francez James Scott, cel care a fost însărcinat de revista “
L’illustration” să asiste la războiul din Balcani din 1912-1913188.
Sistemul liceului militar „ Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu (1912 – 1940) 189 a
reprezentat un adevărat generator de elite al societăţii româneşti190. În cele 33 de promoţii ce
însumau 1500 de absolvenţi, a dat posterităţii nume precum: Octav Dessila (scriitor), Marcel
Romanescu (scriitor), Zapan C.Gheorghe (profesor la Universitatea din Bucureşti: Psihologie

184
A.M.Ap.N. – C.P.S.A.M.P., op.cit., f.12-12v; Ion Benone Petrescu, Liceul militar..., p. 6-7; Pr.Dr.Constantin
Niţescu, op.cit., p. 70-74; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul...,p. 330; Idem, 100 de ani de la
înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu…, p. 47-48.
185
Nicoale Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din Războiu 1914-1916, “Biblioteca Neamului”, Bucureşti,
1925, p. 4
186
Neculai I.Staicu Buciumeni, op.cit., p. 5; Ion Benone Petrescu, Liceul militar..., p. 50.
187
A.M.Ap.N. – C.P.S.A.M.P., op.cit., f. 13.
188
Idem, f. 14.
189
Numele liceului militar întemeiat în 1912, a fost schimbat din „Mănăstirea Dealu” în „Nicolae Filipescu”, pe
baza raportului din 29 noiembrie 1928 şi a Înaltului Decret Regal nr. 8302, semnat de ministrul de război, general de
divizie Henri Cihoski. Solemnitatea schimbării denumirii liceului s-a desfăşurat în ziua de 27 ianuarie 1929, cu
participarea următoarelor personalităţi: general de divizie, Henri Cihoski, ministru de Război; doamna Maria
Filipescu, văduva fondatorului liceului; doamna şi domnul Grigore Filipescu, fiul fondatorului; doamnele O Kelley
şi Emanuel Moscu; general de divizie Marcel Olteanu, primul comandant al liceului; general Mihail Ionescu,
inspectorul învăţământului militar; general Stambulescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie; general Caracaş,
comandantul Brigăzii 13 Infanterie; general Petre Bucică, fost comandant al liceului; colonel Dobriceanu,
comandantul liceului militar Tg.Mureş; colonel Stancor, comandantul liceului militar de la Chişinău; colonel Gerota,
comandantul liceului militar de la Craiova; colonel Pastia, comandantul liceului militar de la Cernăuţi; colonel Ioan
Demetrescu, din Direcţia învăţământului militar; colonel Davidescu, comandantul liceului militar de la Iaşi; colonel
Trandafirescu, comandantul Şcolii Militare de Cavalerie de la Târgovişte; colonel Filitti, comandantul regimentului
de escortă Regală. Vezi: A.M.Ap.N. – C.P.S.A.M.P., op.cit., f. 39v-40.
190
Nicholas Georgescu–Roegen, Omul şi opera, Colecţia Bibliotecii Băncii Naţionale, Bucureşti, 1996, p. 29.

38
experimentală şi aplicată), Carafoli Elie (Academician aromân din Salonic ce a dat numele
“Profilelor Carafoli”, Preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Astronautică între anii 1968-
1970), Petre Pandrea (scriitor), Radu Tudoran (Bogza Nicolae, scriitor), Nicolae Ciorănescu
(Rector la Universitatea Politehnică din Bucureşti), Zapan Grigore (aghiotant regal, specializat la
Paris în matematică aeronautică, cavaler al ordinului Mihai Viteazul), Constantin Condureanu
(Profesor universitar la Houston-U.S.A.), Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, rege al României
între 1940-1947, Victor Rebenciuc (actor), Florin Sacerdoţeanu (medic, directorul spitalului
Dr.Ana Aslan), Stănescu Silviu (inginer hidrolog, autorul proiectului sistemului hidrologic al
Columbiei), Ştefan de Austria, fiul arhiducesei Ileana (maica Alexandra), fiica regelui Ferdinand
şi a Reginei Mamă191.
În perioada neutralităţii României faţă de primul război al civilizaţiilor 192, Martha
Bibescu, descendenta voievodală a lui Gheorghe Bibescu, reface la 16 mai 1915 itinerariile
efectuate de domnitorul Ţării Româneşti din anii 1844 şi 1846 de la Târgovişte şi Mănăstirea
Dealu, unde, în faţa craniului lui Mihai Viteazul, “ucis de nemţi” (cum consemna inscripţia de
atunci de la Dealu), constata faptul că relicva sfântă a neamului românesc ocrotită doar de o
nişă de sticlă, semăna “cu o cutie de distribuire automată a ciocolatelor din gări” 193.

191
Ion Benone Petrescu, Liceul militar..., p. 40-41; Cornel Mărculescu, 100 de ani de la înfiinţarea Liceului Militar
de la Mănăstirea Dealu…, p. 48.
192
Anastasie Iordache, Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată 1914-1916, Editura Paideia,
Bucureşti, 1998, p. 98-118; Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 27-52;
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, p. 442-444.
193
Ştefan Ion Ghilimescu, Martha Bibescu la Târgovişte, Dealu, Viforâta şi Doiceşti, în “ Conexiuni şi
interferenţe...”, p. 109.

39
CAPITOLUL IV. DRUMURI PRIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE - MUTAREA CAPULUI
LUI MIHAI VITEAZUL DE LA TÂRGOVIŞTE LA IAŞI. REFUGIUL LA KERSON -
UCRAINA ŞI REVENIREA LA IAŞI (1916-1920)

La 4 august 1916 intra în primul război al civilizaţiilor şi România, alături de Antanta, cu


scopul declarat de a îndeplini principalul deziderat al tuturor românilor: desăvârşirea unităţii
naţionale, operă începută de Mihai Viteazul încă din 1600. După entuziasmul creat de primele
succese ale armatei române, a urmat începând cu 9 decembrie 1916, ocupaţia germană, sub
conducerea generalului de infanterie Tülff von Tscheppe und Weidenbach, avându-l ca şef de stat
major pe colonelul Heutsch. Acest lucru a determinat armata română să se retragă în Moldova,
lăsând sub ocupaţia Puterilor Centrale mare parte din teritoriul României, inclusiv capitala. În
aceste momente dificile pentru poporul român, pentru a nu fi capturat şi batjocorit craniul lui
Mihai Viteazul de către trupele austro-ungare, care ocupaseră cea mai mare parte a judeţului
Dâmboviţa prin Etapa 266 prusiană, al cărei Comandament ( Etappen-Kommandantur ) a fost
instalat la Târgovişte, în localul Primăriei, s-a luat decizia istorică de a fi salvată relicva sfântă a
neamului românesc194. Fiind părtaş la tragicele evenimente, ministrul cultelor I.G. Duca, unul
dintre colaboratorii lui Ion I.C. Brătianu, nota în memoriile sale: “ În sfârşit, tot atunci s-a
întâmplat şi episodul referitor la capul lui Mihai Viteazul. Precum se ştie, acesta era păstrat
într-o cutie de metal frumos lucrată la Mănăstirea Dealu. Auzind că pe acea parte sunt trupe
ungare, ne-am temut că ele ocupând Târgoviştea să nu profaneze rămăşiţele eroului care
cucerise Ardealul şi întrupase visul românismului, pe care noi încercăm să-l îndeplinim azi
pentru vecie. Ne-am hotărât deci, să luăm acest cap care era şi simbolul unităţii noastre
naţionale şi să-l păstrăm alături de drapelul ţării cât timp va bate peste noi furtuna restriştei.
Astfel, capul lui Mihai Viteazul a fost transportat în ajunul invaziei la Iaşi şi aşezat în biserica
Mitropoliei ”195. În acelaşi context, marele istoric Nicolae Iorga, nota: “în 1916 la pătrunderea
inamicului în ţară*, doi profesori evlavioşi au considerat că trebuie să apere racla sfântă de
noua pângărire, au dus-o la Iaşi unde au depus-o la Mitropolie” 196, întorcându-se astfel, din nou
în Iaşul unde, ca şi în Suceava, Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în iunie 1600197.
La îndemnul lui Nicolae Iorga, dascălilor Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, preotul
Alexandru Dolinescu ( profesor de religie între anii 1912-1924) şi Theodor Naum ( profesor de
limba română între anii 1914-1919), le-a revenit misiunea istorică de a salva craniul lui Mihai
194
Mihai Oproiu, Pârvan Dobrin, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale..., vol. II, p. 157.
195
I.G.Duca, Memorii, vol. III…, p. 83-84.
*
Invadatorii germani pângăriseră mormântul lui Mircea cel Bătrân de la Mănăstirea Cozia şi craniul lui Radu cel
Mare de la Mănăstirea Dealu crezând că este al lui Mihai Viteazul.
196
Nicolae Iorga, Mormintele domnilor noştri, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, Ediţia I, Editura Ramuri,
Craiova, 1921, p. 331.
197
Nicolae Iorga, Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul..., p. 20; Neculai I. Staicu Buciumeni, op.cit., p. 11.

40
Viteazul, în condiţii foarte grele pricinuite de evacuarea liceului în Moldova la Dorohoi şi
ulterior la Iaşi198. Transportul preţioasei relicve la Iaşi prin Bucureşti, s-a realizat de către preotul
Alexandru Dolinescu199, care a înfăşurat-o într-o veche stofă bisericească şi apoi într-o alta
obişnuită, ascunsă într-o cutie din lemn de cireş căptuşită cu o catifea roşie. Acest episod este
amplu descris de către soţia profesorului Alexandru Dolinescu: “Iorga a obţinut la Bucureşti
aotorizaţia de la Mitropolie şi de la Ministerul de Război şi a rezervat biletul pentru un
compartiment dintr-un tren special. Toate acestea le-a trimis direcţiei liceului. Pe la sfârşitul lui
octombrie 1916, Alexandru Dolinescu mi-a adus o cutie frumoasă din lemn de cireş, am învelit
ţeasta într-o stofă bisericească şi am aşezat-o în cutia aceea pe care am vârât-o într-un
geamantan, iar împrejurul ei am pus lucruşoarele copiilor ( aveam trei copii, cel mare de 5
ani ). Directorul de studii Ion Pavelescu ne-a dat maşina şcolii şi un soldat, ajutor la bagaje şi
am plecat, cu ce am putut lua în grabă, la Bucureşti. Ajunsesem în capitală înainte de prânz, iar
trenul a plecat sear ape la zece. Era o aglomeraţie de nedescris, mii de oameni se refugiau. Am
ajuns la Iaşi a doua zip e la 11, din gară, Alexandru a mers la Mitropolie să predea capul”200.
În dimineaţa zilei de duminică 17/30 octombrie 1916, preotul Dolinescu a fost întâmpinat
în gara din Iaşi de către profesorul Naum ( acesta făcuse deplasarea în capitala Moldovei mai
devreme cu scopul de a prezenta adresele oficiale privind prevenirea autorităţilor locale ), cei doi
profesori predând tidva sacră Mitropoliei Moldovei şi Sucevei201. Cu această ocazie, a fost
semnat jurnalul nr. 3512 de către mitropolitul Pimen ( 1909-1934 ), preotul Alexandru
Dolinescu, profesorul Theodor Naum şi protosinghelul Policarp Luca: “Se constată de noi prin
acest jurnal că astăzi, duminică 17 octombrie 1916, ora 3 după amiază, a sosit la Iaşi, părintele
Alexandru Dolinescu preot şi profesor la Şcoala militară de la mănăstirea Dealului şi ne-a
predat capul Voievodului Mihai Viteazul, din două piese, tigva şi maxilarul de jos, aşezat într-o
cutie de lemn încuiată”202. După ce relicva a fost depusă într-o tainiţă pe peretele de răsărit al
sfântului altar, în grija eclisiarhului Mitropoliei, Policarp Luca 203, a fost semnat actul de predare

198
Marin Gr.Năstase, op.cit., p. 29.
199
Alexandru Dolinescu, Ridicarea capului Marelui Voievod Mihai Viteazul de la mănăstirea Dealul în octombrie
1916, în “ Neamul Românesc”, an XV (1920), nr. 185, joi 26 august, p. 1; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea
rămăşiţelor pământeşti..., p. 258-260.
200
Ilie Dumitrescu, Constantin Cîrjan, Odiseea capului Viteazului, în Magazin Istoric, anul X (1976), nr.8 (113),
august, p. 23; Nicolae Roboiu, Sorin Enescu, Odiseea capului Viteazului…, p. 21.
201
Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916 – 1920), în “Alma Mater Porolissensis”, Zalău, II,
nr.4, iulie 2001, p. 80; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul...,p. 331; Idem, Liceul Militar de la
Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920…, p. 19.
202
Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 262-263; Scarlat Porcescu, Capul
domnitorului Mihai Viteazul la Iaşi în 1916-1920, în “B.O.R.”, CXVI (1978), nr.11-12, p. 1308; Ilie Dumitrescu,
Constantin Cârjan, op.cit., p. 23-24
203
Pr.Dr.Constantin Niţescu, op.cit., p. 64; Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, op.cit., p. 23-24; Scarlat Porcescu,
Craniul voievodului Mihai Viteazul, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol Iaşi”, tom XIV,
1977, p. 298; Octav Onicescu, Memorii, vol.I, Bucureşti, 1982, p. 190-191; Niculae I. Şerbănescu, Creştinul Mihail,
mare voievod...., p. 694; Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu..., p. 61; Niculae I.
Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 262.

41
de către cei implicaţi, fiind redactat în trei exemplare: unul a rămas în custodia Mitropoliei, iar
celelalte două au fost predate de către profesorul Theodor Naum ministrului Cultelor I.G. Duca şi
ministrului de Război Vintilă Brătianu204.
Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul avea să continue în vara “tripticului” an 1917, când
ţeasta Voievodului a fost strămutată la Kerson, un orăşel de lângă gurile Niprului din sudul
Ucrainei. Pentru efectuarea acestei operaţiuni secrete, ministrul Cultelor I.G. Duca, i-a însărcinat
pe administratorul Casei Bisericilor, Petre Gârboviceanu 205 şi pe directorul Seminarului “Sf.
Grigore Decapolitul” din Craiova, Grigore Popescu Breasta206, cerându-i acestuia din urmă s-o
aibă în grijă şi s-o aducă intactă înapoi relicva atât de preţioasă207. Acest episod al pribegiei
craniului lui Mihai Viteazul, este magistral descris de I.G. Duca în memoriile sale: ”Epopeea lui
Gârboviceanu cu craniul marelui voievod în Rusia revoluţionară merită să fie scrisă, istorica
relicvă ascunsă în cutii de pălării spre a nu deştepta atenţia agenţilor bolşevici, spaima
perpetuă a conului Petrache, conştiinţa răspunderii ce i se încredinţase, lupta aceasta de-a
ascunselea este o adevărată tragi-comedie”208. La Kerson, preotul Grigore Popescu Breasta a
ascuns cutia cu craniul voievodului sub poala acoperământului Sfintei Mese a Altarului, şi a ţinut
predici în şapte spitale salvând aproximativ 1800 răniţi români de la executare de către trupele
germane209. Din memoriile preotului Grigore Popescu Breasta publicate de fiica sa în 1977,
aflăm că pribegia Voievodului Mihai în Ucraina s-a sfârşit la 3/16 aprilie 1918, când Petre
Gârboviceanu şi Grigore Popescu Breasta s-au întors la Iaşi, iar peste două zile au predat relicva
sfântă, mitropolitului Pimen al Moldovei210.

204
Alexandru Dolinescu, op.cit., p. 1; Scarlat Porcescu, Capul domnitorului Mihai Viteazul la Iaşi în 1916-1920, în
“B.O.R.”, CXVI (1978), nr.11-12, p. 1308; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p.
263; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 331.
205
Petre Gârboviceanu (1862-1938) a fost colaborator apropiat al lui Spiru Haret, doctor în teologie şi filosofie, fost
deputat de Mehedinţi în Parlamentul României, fost director al Seminarului Central şi al Şcolii Normale din
Bucureşti, redactor al revistei “Biserica Ortodoxă Română”, administrator general al “Casei Bisericilor”, director
general al “Casei Şcoalelor”, membru în comisia Monumentelor Istorice, editor, alături de C. Rădulescu-Motru, G.
Coşbuc, I. Otescu, p. Dulfu, G. Adamescu, N. Nicolaescu, Const. C. Pop-Taşcu şi V. Stoicescu, al revistei „Albina“,
fondată de Spiru Haret la 5 octombrie 1897, autorul traducerii celebrei “Didactica Magna” a lui Comenius.
206
Grigore Popescu Breasta (1875-1955), studiază la Seminarul „Veniamin” din Iaşi şi la Facultatea de Teologie din
Bucureşti (1898-1902), Seminarul pedagogic şi universitar (1909), completându-şi studiile în Germania (1909-
1910), după care a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti. Profesor în Râmnicu Vâlcea (1902-1903), funcţionar
la Administraţia Casei Bisericii şi în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (1903-1907), defensor eclesiastic (1907-
1909), preot la Bisericile „Sfântul Ilie” şi „Madona Dudu” din Craiova (1909-1940), profesor de Religie şi Română
la diferite licee din Craiova (1909-1938), un timp revizor eparhial în Episcopia Râmnicului, inspector general al
Seminariilor şi al învăţământului religios (1919), unul dintre fondatorii Institutului de Arte grafice „Ramuri” din
Craiova (1922); întemeietor, director şi profesor al Seminarului Teologic „Sf. Grigorie Decapolitul” din Craiova
(1922).
207
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Mitropolitană Trinitas, Iaşi, 2008, p. 318.
208
I.G.Duca, Amintiri politice, Colecţia “Memorii şi mărturii”, vol.II, München, Jon Dumitru-Verlag, 1981, p. 211.
209
Maria Munteanu Breasta, Completări la Odiseea capului Viteazului, în “Magazin Istoric”, XI (1977), nr. 3, p. 32;
Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 265; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui
Mihai Viteazul..., p. 332; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai
Viteazul în 1920…, p. 20.
210
Constantin Cârjan, Din nou despre Odiseea capului Viteazului, în “Magazin Istoric”, XXIX (1995), nr.8, p. 38-
39; Scarlat Porcescu, Craniul voievodului Mihai Viteazul, p. 298; Idem, Capul domnitorului Mihai Viteazul la

42
Un pios omagiu de recunoştinţă era adus lui Mihai Viteazul la 8 noiembrie 1918 211, cu
ocazia împlinirii a 317 ani de la moartea voievodului, când, în mijlocul Mitropoliei din Iaşi a fost
ridicat şi împodobit un catafalc de către Regina Maria, pictorul Horaţiu Dumitrescu şi arhitectul
Duiliu Marcu212, regina pregătind şi îngrijind cu meticulozitate sicriul 213. Momentul solemn este
descris cu măiestrie de Nicolae Iorga: ”Capul, sacra tigvă din care scăpăraseră luminile
fulgerătoare, a fost aşezat, încununat de lauri, într-un sicriu de stejar, umplut cu cele mai vechi
bucăţi de brocard pe care le cuprindea veşmintăria mitropoliei”214. Manifestările dedicate
comemorării lui Mihai Viteazul au fost pregătite de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, care, în
colaborare cu Universitatea Al.I. Cuza din Iaşi au stabilit programul acestora. Astfel, în seara
aceleiaşi zi, la Teatrul Naţional din Iaşi, a fost organizat un festival închinat memoriei lui Mihai
Viteazul, cea mai importantă figură a Evului Mediu românesc215care, prin viaţa ca şi prin moartea
sa, a păstrat viu în conştiinţa neamului românesc idealul întregirii lui.
Seria cuvântărilor a fost deschisă de către Alexandru Lapedatu, membru al Academiei
Române, care în memoriile sale prezintă amănunţit augustul eveniment: ” A fost o serbare
grandioasă. Parastasul de la Mitropolie, la care au luat parte: regele, regina, curtea regală,
guvernul ţării şi tot ce Iaşul avea mai reprezentativ, a fost de o solemnitate impresionantă, într-
adevăr domnească. La serbarea comemorativă de după amiază din sala Teatrului Naţional a
cuvântat Nicolae Bălan şi cu mine (...). Cuvântarea profesorului Bălan ca sol al Ardealului, a
fost deseori emoţionantă(...). Cuvântarea mea, cu caracter mai mult istoric decât politic a fost
publicată în <<Neamul Românesc>> de a doua zi...Poet al spadei a fost numit pe drept cuvânt
Mihai Viteazul, căci, cu spada a scris el, în cartea trecutului românesc, cea mai strălucită
epopee care a adus întruchiparea aievea a domniei celor trei ţări române sub un singur
stăpânitor”216.
Manifestările au continuat cu alocuţiunile generalului de divizie Nicolae Petala 217,
profesorului Nicolae Bălan218, episcopului bucovinean Bodnărescu219, actriţa Marioara Ventura a

Iaşi...,p.1308; Maria Munteanu Breasta, op.cit., p. 32; Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916
– 1920), în “Alma Mater Porolissensis”…, p. 81.
211
Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 267-274.
212
I.G.Duca, Memorii, vol.IV, Războiul. Partea a II-a (1917-1919)…, p. 175; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi
cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 269.
213
Nicolae Iorga, Memorii, vol.II, Editura Naţională S.Ciornei, Bucureşti, f.a., p. 113.
214
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Studiu
introductiv, note şi indice de Valeriu Râpeanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 542.
215
Neamul Românesc, an XIII (1918), nr. 312, p. 2; Alexandru Lapedatu, Mihai-Vodă Viteazul..., p. 128.
216
Scarlat Porcescu, Cinstirea lui Mihai Viteazul, în “Magazin Istoric”, XXIX (1995), nr.8, p. 36; Alexandru
Lapedatu, Amintiri, Prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Ioan Opriş, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1998, p.
156; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 274-276.
217
Neamul Românesc, an XIII (1918), nr. 311 din 10 noiembrie, p. 3; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea
rămăşiţelor pământeşti..., p. 277-278.
218
Neamul Românesc, an XIII (1918), nr. 312 din 11 noiembrie, p. 3; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea
rămăşiţelor pământeşti..., p. 278-281.
219
Ibidem; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 281.

43
recitat poezia Ardealul de Mircea Rădulescu, iar corul mitropoliei a intonat cântece patriotice220.
În seara aceleiaşi zi de 8 noiembrie 1918, Nicolae Iorga a susţinut în aula Universităţii din Iaşi, o
conferinţă în limba franceză: ”Politica lui Mihai Viteazul, originile sale şi importanţa sa pentru
tradiţia politică a românilor”221. Ecoul nu s-a lăsat aşteptat: ministrul Franţei la Iaşi, contele
Charles Auguste Felix de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, fiind impresionat de impactul
conferinţei susţinută de Nicolae Iorga, îi solicita acestuia printr-o scrisoare datată 21 noiembrie
1918, textul conferinţei.
Tigva sacră a neamului românesc, a rămas în capitala Moldovei până la data de 23 august/5
septembrie 1920, timp în care ”naţiunea română spre a câştiga şi a-şi păstra independenţa a
trebuit s-o puie sub ocrotirea puterii sale” 222. În acest context, Conferinţa de Pace de la Paris
( 1919-1920 ), nu a creat un stat român întregit, ci a recunoscut doar justeţea unui act pe care
poporul român îl realizase deja prin lupta sa: unitatea naţională 223. Această perioadă coincide în
acelaşi timp cu eforturile lui Nicolae Iorga de a readuce ţeasta lui Mihai Viteazul la Mănăstirea
Dealu în sarcofagul care îl aştepta încă din 1913, şi de unde, forţat de împrejurări plecase a doua
oară în pribegie224. Deşi a înaintat scrisori oficiale guvernelor conduse de Arthur Văitoianu şi
Alexandru Averescu privind readucerea relicvei lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, totuşi, în
memoriile sale, Nicolae Iorga avea să noteze cu amărăciune: “În ultimul moment, o notă a
generalului Râmniceanu, şeful Casei Regale anunţa amânarea fără termen a solemnităţii pentru
Mihai Viteazul”225

CAPITOLUL V. O SĂRBĂTOARE A TUTUROR ROMÂNILOR: READUCEREA


CAPULUI LUI MIHAI VITEAZUL LA TĂRGOVIŞTE
(MĂNĂSTIREA DEALU) - AUGUST 1920

220
Ibidem, p. 2-3.
221
Neamul Românesc, an XIII (1918), nr. 313 din 12 noiembrie, p. 1-3; Scarlat Porcescu, Cinstirea lui Mihai
Viteazul..., p. 37; Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916 – 1920), în “Alma Mater
Porolissensis”..., p. 81-82; Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Ferdinand I,
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 71; Niculae I. Şerbănescu,
Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 282-283.
222
Dan Berindei, Mihai Viteazul în viziunea generaţiei făuritorilor româniei moderne, în “Mihai Viteazul. Culegere
de studii”, Editura Academiei R.S.R, Ediţie îngrijită de Paul Cernovodeanu şi Constantin Rezachevici, Bucureşti,
1975, p. 46; Nicolae Bălcescu, Opere, vol.II, Bucureşti, 1953, p. 175.
223
Desăvârşirea unificării statului naţional român (sub redacţia Miron Constantinescu, Ştefan Pascu), Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 524; Unirea Transilvaniei cu România (sub redacţia Ion Popescu-Puţuri şi
Augustin Deac), ediţia a-III-a, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 740; Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza
Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului
naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 414.
224
Alexandru A.Vasilescu, A 317 aniversare a morţii lui Mihai Viteazul..., p. 12; Nicolae Iorga, Memorii, vol.II,
Bucureşti, f.a., p. 113; Idem, Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul…, p. 21; Idem, Politica lui Mihai Viteazul, în
Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1968, p. 411; Idem, Comemorarea lui Mihai Viteazul la Academia Română, în
Ibidem, p. 412-419; Idem, Soarta faimei lui Mihai Viteazul, în Ibidem, p. 425-426; Niculae I. Şerbănescu, Creştinul
Mihail, mare voievod..., p. 694; Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Buzatu, Iaşii serbează unirea, în “Magazin Istoric”,
XVII, 1983, nr.12, p. 53; Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu..., p. 67.
225
Nicolae Iorga, Memorii, vol.II, Editura Naţională S.Ciornei, Bucureşti, f.a., p. 264.

44
Pentru cinstirea şi sărbătorirea marelui voievod, a fost conceput un itinerariu la 15
noiembrie 1919, pe care tigva sacră a neamului românesc urma să-l străbată pentru a fi redepus
la Mănăstirea Dealu, un traseu ce trebuia parcurs simbolic prin toate provinciile istorice
româneşti: prin Suceava, Cluj, Alba Iulia, Câmpia Turzii, Sibiu, Şelimbăr, Târgovişte 226. Traseul
fusese străbătut în acelaşi an de regele Ferdinand care, în mod simbolic se oprise la ipoteticul loc
unde ar fi fost îngropate osemintele voievodului pe Câmpia Turzii, un mister încă nedesluşit227.
Pentru vizita din 24 august 1920 de la Şelimbăr, Comandamentul Corpului 6 Armată pregătise
chiar şi o cruce de lemn înaltă de 1,50 m închinată Marelui Erou şi Domn, Mihai Viteazul: ”Noi
Ferdinand I Regele tuturor Românilor, prin braţul poporului nostru, am înfăptuit visul tău din
1599 şi ţi-am slăvit memoria prin această cruce, astăzi 24 august 1920” 228. Ulterior, traseul a
fost de mai multe ori modificat, alegându-se cea mai scurtă cale de transport între Iaşi şi
Târgovişte, lucru ce l-a iritat pe marele istoric Nicolae Iorga, care, siderat, nota în jurnalul său:
“regale contramandează serbările pentru Mihai Viteazul. Va fi o simplă strămutare a moaştelor
de la Iaşi la Târgovişte între 23 şi 24 august 1920. Colonelul Manolescu şi Ministrul de Război
sunt rău impresionaţi. Ei atribuie deciziunea unui anume cerc de la Palat”229.
Astfel, după mai multe amânări, la 23 august 1920, la Mitropolia din Iaşi a fost oficiat un
serviciu religios de către mitropolitul Primat al României, Elie Miron Cristea şi mitropolitul
Pimen al Moldovei, în timp ce la Institutul de Anatomie al Facultăţii de Medicină din Iaşi,
relicva sfântă a Voievodului a fost remodelată deoarece începuse să se dezintegreze 230. Pentru
acest deosebit eveniment, oraşul a îmbrăcat un aer de sărbătoare, cursurile şcolare au fost
suspendate, serviciile şi instituţiile publice şi-au întrerupt activitatea231, după care, un cortegiu
impresionant şi călduros a străbătut străzile Ştefan cel Mare, Piaţa Unirii şi s-a îndreptat spre
gară232. Atmosfera de la Iaşi, încărcată de istorie, este foarte bine reflectată în presa vremii: “Sunt
reprezentate toate armele. Ţinuta marţială a soldaţilor provoacă admiraţia generală. Şcoalele
merg spre locul indicat. Se remarcă cu deosebire şcoalele comerciale şi speciale de fete. Nu mult
după aceea trec societăţile culturale şi filantropice, fiecare cu drapelul ei. Oficialitatea e în

226
Mihai Oproiu, Prima mare sărbătoare naţională a tuturor românilor: readucerea capului marelui voievod la
Mănăstirea Dealu, în “Târgovişte, două decenii de democraţie (1918-1938), Târgovişte, 2005, p. 384.
227
Ilie Dumitrescu, Constantin Cârjan, op.cit., p. 24.
228
S.J.A.N. Dâmboviţa, fond Prefectura Dâmboviţa, dosar 32/1920, f. 28; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui
Mihai Viteazul..., p. 333; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai
Viteazul în 1920…, p. 21.
229
Nicolae Iorga, Memorii, vol.III, Editura Naţională S.Ciornei, Bucureşti, f.a., p. 61.
230
Ion Petrovici, Readucerea capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi la Mănăstirea Dealu (1920), în De-a lungul unei
vieţi. Amintiri..., Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 280.
231
Gheorghe Buzatu, A.Kareţchi, Dumitru Vitcu, Ion Agrigoroaiei, Aspecte ale luptei pentru unitate naţională: Iaşi
1600-1859-1918, Editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 369; Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916
– 1920)..., p. 82.
232
Nicolae Iorga, Memorii, vol. III…, p. 281.

45
ţinută de gală. Ofiţerimea e în mare ţinută”233.
În vederea readucerii preţioasei relicve la locu-i de odihnă de la Mănăstirea Dealu, s-a
luat decizia transportării acesteia în condiţii de maximă siguranţă, amenajându-i-se astfel un
vagon special amenajat: “ S-a hotărât în deplin acord constituirea unui tren special cu un vagon
anume amenajat în care ţeasta eroului să fie aşezată pe catifeaua unei mese proporţionate,
păzită de două santinele militare. În convoiul celorlalte vagoane călătorea o delegaţie ad-hoc în
frunte cu Mitropolitul Primat Miron Cristea şi istoricul Nicolae Iorga”234.
La 23 august 1920, trenul a pornit la drum prin Podul Iloaiei spre Ruginoasa, apoi a
trecut prin Târgu Frumos şi Paşcani, oprindu-se în noaptea de 23 spre 24 august în gara Mirceşti,
de unde, cortegiul s-a îndreptat către mormântul bardului neamului românesc, Vasile Alecsandri.
Martori la aceste evenimente, Ion Petrovici şi Nicolae Iorga, profitând de prezenţa unui ziarist-
fotograf, au insistat pe lângă văduva lui Alecsandri, o doamnă venerabilă nonagenară, să se
fotografieze cu dânşii235. Ziua de 24 august 1920, a însemnat peregrinarea trenului special prin
gările Roman şi Bacău, oprindu-se la Focşani, după care întregul convoi s-a deplasat la
Mărăşeşti, apropiindu-se astfel de cetatea de scaun a Ţării Româneşti, prin Râmnicu Sărat,
Buzău şi Ploieşti, în toate oraşele unde s-a oprit, având loc manifestaţii entuziaste, la care au luat
parte mii şi mii de oameni236.
Noaptea de 25 august 1920, trenul special cu întreg convoiul ce-l însoţea, a petrecut-o în
satul Nucet, în apropiere de oraşul Târgovişte237. Astfel, după trei zile de la plecarea din Iaşi,
trenul a intrat în gara Târgovişte la 26 august 1920, unde, într-un pavilion special amenajat, a fost
oficiat un serviciu religios de către mitropolitul primat Miron Cristea, Pimen mitropolitul
Moldovei, Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, protoiereul judeţului Ilfov, Traian Vintilescu şi
de către toţi membrii clerului din localitate 238. Apoi, relicva a fost aşezată pe un afet de tun drapat
cu drapelul naţional, tras de şase cai şi, în sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş, a pornit
spre Mănăstirea Dealu, însoţită de un alai impresionant, conform programului stabilit:
Bulevardul Carol, strada Libertăţii până la Prefectură şi de aici pe strada Calea Domnească,
strada Mihai Bravu până la Mănăstirea Dealu239. “De-a lungul bulevardului, târgoveţii şi ţăranii
233
Marian Curculescu, 22-26 august 1920. Readucera la Mănăstirea Dealu a capului voievodului Mihai Viteazul
reflectată în mentalitatea colectivă, în “ Valachica. Studii şi cercetări de istorie şi istoria culturii - 19 - ”, Târgovişte,
2006, p. 189.
234
Ion Petrovici, op.cit., p. 281.
235
Ibidem, p. 284; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 333; Idem, Liceul Militar de la
Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920…, p. 22.
236
Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, Readucerea capului marelui voievod Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu (26
august 1920) - o sărbătoare naţională a tuturor românilor, în vol. lucrărilor Sesiunii de comunicări ştiinţifice
„Mihai Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura
Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2004, p. 80.
237
Nicolae Iorga, Memorii. Tristeţea şi sfârşitul unei domnii, vol.III, Bucureşti, f.a., p. 62; Niculae I. Şerbănescu,
Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 286-289.
238
Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 289.
239
S.J.A.N. Dâmboviţa, fond Prefectura Dâmboviţa, dosar 32/1920, f. 20.

46
din împrejurimi, bătrâni, femei şi copii, cu acelaşi sentiment de pioasă adorare, se înşiruie pe
ambele părţi ale străzii până departe de alee, pe serpentine spre mănăstire. Se aşteaptă trecerea
sfântului. De-a lungul drumului se aruncă flori ”240. Însoţit de generalul Paul Angelescu, regele
Ferdinand a sosit în gara Târgovişte două ore mai târziu, de unde, împreună cu alaiul ce-i însoţea,
au pornit în automobile spre Mănăstirea Dealu.
În curtea Mănăstirii Dealu, au oficiat o slujbă religioasă mitropolitul primat Miron
Cristea, împreună cu mitropoliţii Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei şi Nicolae Bălan al
Ardealului, cinstind memoria sufletelor voievozilor Radu cel Mare, Pătraşcu cel Bun şi Mihai
Viteazul. După serviciul divin, au rostit discursuri, începând cu Nicolae Iorga 241, mitropolitul
Miron Cristea242, profesorul universitar Ion Petrovici 243 - din partea Camerei Deputaţilor,
generalul ardelean Herbay - din partea Senatului, profesorul Ioan Lupaş 244 - din partea Senatului
universitar Cluj245, profesorul Vasile Tarnovschi - rectorul Universităţii din Cernăuţi, profesorul
Marin Ştefănescu - din partea Societăţii Caselor Naţionale, profesorul Florin Ştefănescu-Goangă
- din partea Universităţii din Cluj, profesorul Vasile Haneş - în numele Liceului Militar de la
Mănăstirea Dealu şi Cezar Partenie - din partea studenţimii 246. Un prinos omagiu i-a fost adus
“conducătorului revanşei şi restauraţiei bizantine”, şi de către regele Ferdinand: ”Cu evlavie şi
plini de admiraţie ne descoperim şi ne plecăm capetele înaintea ta, Viteze Mihai, care ne-ai fost

240
Dinu Dumbravă, O sărbătoare a sufletului românesc, în “Dacia”, I, nr.217 din 28 august 1920, p. 1; Marian
Curculescu, op.cit., p. 192.
241
Nicolae Iorga, Discursul rostit cu prilejul aducerii capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi la Mănăstirea Dealul , în
Pagini din Istoria Academiei Române (1866-1948). Acte, donaţii, discursuri, portrete şi evocări academice, volum
îngrijit de Dorina N.Rusu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, p. 179-180; Niculae I. Şerbănescu, Soarta
şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 296-298.
242
Constantin I. Stan, Patriarhul Miron Cristea – O viaţă – un destin, Colecţia de studii şi eseuri-istorie, Editura
Paideia, Bucureşti, 2009, p. 246; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 292-295.
243
Ion Petrovici (1882-1972) s-a născut la Tecuci, însă îşi face studiile medii la Colegiul Sf.Sava din Bucureşti între
anii 1892-1899, după care se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, devenind în 1905 primul doctor în filosofie
al unei universităţi româneşti cu teza “Paralelismul psiho-fizic”. Între anii 1905-1906 frecventează cursuri de
filosofie la Leipzig şi la Berlin, iar în 1912 este definitivat ca profesor la Universitatea din Iaşi. La 28 mai 1935 este
ales membru al Academiei Române, doi ani mai târziu este numit ministru al Educaţiei Naţionale în guvernul condus
de O.Goga (1937-1938), pentru ca în 1941 să devină ministru al Culturii Naţionale în guvernul condus de Ion
Antonescu. Vezi: Ion Petrovici, Readucerea capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi la Mănăstirea Dealu (1920), în De-
a lungul unei vieţi. Amintiri, Ediţie revizuită, Colecţia: Memorii, jurnale şi corespondenţă, Editura Ideea Europeană,
Bucureşti, 2007.
244
Ioan Lupaş (1880-1967), Studii la Liceul de Stat din Sibiu (1892-1899) şi la Liceul ortodox Andrei Şaguna” din
Braşov (1899-1900), la Facultatea de Litere şi Filosofie (Istorie şi Latină) a Universităţii din Budapesta (1900-
1904), cu doctoratul în 1905, specializare la Universitatea din Berlin (1904-1905). Militant pentru unirea
Transilvaniei cu vechea Românie, fiind delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, membru în
“Marele Sfat al naţiunii române" şi secretar general al “Resortului Culte şi Instrucţiune Publică" din Consiliul
Dirigent şi deputat al Săliştei în primul Parlament al României întrgite. Membru corespondent (1914), apoi activ
(1916) al Academiei Române, mai târziu preşedinte al secţiei istorice a Academiei (1932-1935), membru în
Comitetul central şi preşedinte al secţiei istorice a Astrei, fondator şi codirector al “Institutului de Istorie Naţională“
din Cluj (1920-1945), publicând cele zece,,Anuare" ale acestuia. Deputat în mai multe legislaturi, ministru al
Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (1926-1927), apoi al Cultelor şi Artelor (1937-1938).
245
Apud Ioan Lupaş, Capul lui Mihai Viteazul. Cuvânt rostit la Mănăstirea Dealul la 13/26 august 1920, în “Studii,
conferinţe şi comunicări istorice”, vol. I, Bucureşti, 1927, p. 131-137; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea
rămăşiţelor pământeşti..., p. 299-303.
246
Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 303-304.

47
o stea lucitoare în timpuri de grea încercare şi un izvor nesecat de îmbărbătare pentru ostaşul
nostru în toiul luptei, iar pentru întregul neam românesc ai fost mai mult decât atât: simbolul viu
şi glorios al unităţii naţionale”247, iar celor prezenţi, Întregitorul de neam li se adresa astfel: ”
Vouă vă este dată credincioasă pază a acestei sfinte rămăşiţe. Fiţi vrednici de această mare
cinste!”248. La solicitarea lui Nicolae Iorga 249, înainte de a fi depus capul Voievodului în
mormânt, regele Ferdinand şi-a desprins de pe piept insigna albastră a Ordinului Militar de
Război „Mihai Viteazul”, aşezând-o pe fruntea primului unificator, după care a cimentat cu
mortar alb capacul de marmură al sarcofagului250.
Ineditul sărbătorii naţionale din 26 august 1920, este dat de participarea la procesiunile din
gara din Târgovişte şi de la Mănăstirea Dealu, pe lângă personalităţile amintite, a prinţului
moştenitor al împăratului Hinhito al Japoniei, viitorul împărat Hirohito - Shōva251 (1926-1989),
cel care solicita informaţii despre funcţionarea liceului militar de la Mănăstirea Dealu, cu scopul
de a realiza ceva asemănător în ţara sa252.
Datorită amânărilor succesive ale readucerii capului lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu,
la Târgovişte, s-a aflat destul de târziu despre acest important eveniment ce avea să devină o
adevărată sărbătoare naţională pentru toţi românii. Aşa cum reiese din adresa nr. 473 a
Serviciului Tehnic al Primăriei oraşului Târgovişte către primar, datată în 13 august 1920, se
preciza că “din auzite, în ziua de 26 august urma să se aducă la Mănăstirea Dealu capul lui
Mihai Viteazul, recomandându-se măsuri urgente de curăţenie şi reparare a pavajului pe unde
va trece cortegiul precum şi amenajarea pe cât posibil a drumului de la gară până la podul
Mihai Bravu prin curăţirea Bulevardului şi repararea pavajului străzii Libertăţii, Calea
Rădulescu, Calea Domnească între Spital şi strada Mihai Bravu şi strada Mihai Bravu care sunt
deteriorate...pentru aceasta, întrucât timpul este foarte scurt, ar trebui angajat un număr mare

247
“Neamul românesc”, nr. 187, 30 august 1920, p. 1; George Coandă, Istoria Târgoviştei. Cronologie enciclopedică,
Ediţia a II-a, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 279; Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor
pământeşti..., p. 290; Constantin I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916 – 1920)..., p. 83; Cornel
Mărculescu, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920…,
p. 23.
248
Cuvântări de Ferdinand I Regele României (1889-1922). Din publicaţiile “Fundaţiei culturale – Principele
Carol”, Bucureşti, 1922, p. 87-89; Nae A. Vasilescu, Cuvântări regale 1889-1926, Brăila, 1931, p. 137-139; Ioan
Scurtu, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti, 1995, p. 168-169, anexa
21; Martha Bibescu, Un sacrificiu regal. Ferdinand al României, Cuvântări şi documente ale regelui Ferdinand,
Traducere de Maria Brăescu, Editura Compania, Colecţia “Figuri şi clipe”, Bucureşti, 2000, p. 108-110; Constantin
I. Stan, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916 – 1920)..., p. 83; Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor
patru regi…, p. 79; Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de contemporanii săi, Editura
Militară, Bucureşti, 2006, p. 243-244; Constantin I. Stan, Patriarhul Miron Cristea – O viaţă – un destin..., p. 245;
Niculae I. Şerbănescu, Soarta şi cinstirea rămăşiţelor pământeşti..., p. 290-291.
249
Nicolae Iorga, Memorii..., p. 63; Constantin Rezachevici, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu..., p. 68;
Nae A. Vasilescu, op.cit., p. 139.
250
Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 334; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi
readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920…, p. 23.
251
Nicolae Roboiu, Sorin Enescu, op.cit., p. 24; Ion Benone Petrescu, Mihai Viteazul: comemorare..., p. 18.
252
Ion Benone Petrescu, Mănăstirea Dealu. Cinci secole de dăinuire..., p. 12, Idem, Liceul militar..., p. 67; Idem, De
la Mănăstirea Dealu la Tokyo, în “ Târgoviştea în vitralii”, Editura Domino, Târgovişte, 2003, p. 54-56.

48
de lucrători spre a putea termina lucrarea la timp.”253.
Prin Ordinul ministrului de interne nr. 30541 înaintat Prefecturii Dâmboviţa în aceeaşi zi,
se preciza faptul că guvernul României a hotărât organizarea unei serbări naţionale la Mănăstirea
Dealu în ziua de 26 august 1920, solicitând “luarea unor măsuri de organizare a serbărilor,
făcând întinse publicaţiuni pentru ca poporul să participe în număr cât mai mare la aceste
serbări naţionale”254. Prin adresa nr. 4282 înaintată de Primăria oraşului Târgovişte către
Ministerul de Război, se ”solicită programul serbărilor privind aducerea craniului lui Mihai
Viteazul la Mănăstirea Dealu”255, cerând lămuriri în legătură cu desfăşurarea ceremoniei din 26
august 1920, pentru a lua de urgenţă măsurile care se impuneau 256. În plus, prin telegrama nr.
2953 a Prefecturii Dâmboviţa din 21 august 1920 către ministrul de interne Z. Georgescu, se
cerea alocarea unei sume de 20.000 de lei pentru preîntâmpinarea cheltuielilor marelui
eveniment, şi în special pentru masa dată pentru oficialităţile ce iau parte la solemnitate 257.
Întregind tabloul, Prefectura Dâmboviţa adresa în aceeaşi zi telegrama cu nr. 2967 către
Administratorii plăşilor: Ghergani, Bilciureşti, Titu, Bogaţi, Găeşti, Pucioasa şi Voineşti cerându-
le acestora să fie prezenţi în gara Târgovişte în ziua de 26 august 1920 la ora 8, precum şi a
tuturor veteranilor şi invalizilor de război din cuprinsul acelor plăşi 258. În plus, toţi primarii
împreună cu notarii din respectivele plăşi trebuiau sa fie prezenţi în curtea prefecturii pentru a
lua parte la solemnitate, dar şi în sala de arme unde urma să aibă loc o conferinţă dedicată
importantului eveniment.
La 22 august 1920, Primăria oraşului Târgovişte prin adresa nr. 4435 solicita poliţaiului
local ca toate prăvăliile şi localurile publice să fie închise “pe timpul cât va dura solemnitatea”,
iar “...prin sergenţii de stradă, se va anunţa negreşit din casă în casă populaţiunea oraşului, ca
la orele 9 dimineaţa să vie în număr cât mai mare la gara locală şi să ia parte la ceastă măreaţă
sărbătoare”259. Prefectura Dâmboviţa, prin telegrama nr. 2980 din 22 august 1920, către
poliţaiului local din Târgovişte, solicita să se înfiinţeze posturi de pază în gara locală din oraş cu
scopul “menţinerii ordinei la sosirea personalităţilor oficiale însărcinate cu aducerea capului
voievodului, străzile să fie curăţate şi udate, iar toate magazinele de orice fel să fie închise în
ziua de 26 august 1920 începând cu ora 8 260. În acelaşi scop, se cerea în diferite adrese ale
primăriei către poliţai, să se ia cu împrumut scânduri de brad lungi de 8-10 metri necesare
253
S.J.A.N. Dâmboviţa, fond Primăria oraşului Târgovişte, dosar 1/1920, f.30; Mihai Oproiu, Iulian Oncescu,
op.cit., p. 80; Mihai Oproiu, Prima mare sărbătoare naţională a tuturor românilor..., p. 384; Cornel Mărculescu,
Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 335; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului
marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920…, p. 23.
254
Idem, fond Prefectura Dâmboviţa, dosar 32/1920, f. 23.
255
Idem, fond Primăria oraşului Târgovişte, dosar 1/1920, f. 31.
256
Ibidem; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 335; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea
Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920…, p. 24.
257
S.J.A.N. Dâmboviţa, fond Prefectura Dâmboviţa, dosar 32/1920, f. 17.
258
Ibidem, f.18.
259
Idem, fond Primăria oraşului Târgovişte, dosar 1/1920, f. 32.

49
decorării oraşului, să fie pavoazate străzile, să se construiască arcuri de triumf, iar cinci căruţe să
participe la curăţenia oraşului261. Prin telegrama cu nr. 208 din 17 august 1920 a ministrului Z.
Georgescu înaintată primarului oraşului, se comunica trimiterea programului detaliat al serbărilor
ocazionate de aducerea capului eroului Mihai Viteazul, către Prefectura Dâmboviţa, cu Ordinul
ministrului nr. 30551/1920262, iar prin cea din 16 august 1920 adresată primăriei Târgovişte, se
transmitea acelaşi program Garnizoanei Târgovişte, precum şi serbările şcolare ce urmau să se
desfăşoare la Mănăstirea Dealu263. În acelaşi timp, Prefectura Dâmboviţa prin adresa nr. 2996 din
24 august 1920 anunţa programul desfăşurării evenimentelor prilejuite de readucerea capului lui
Mihai Viteazul, următoarelor autorităţi locale: Tribunalul Local, Primăria Târgovişte, Spitalul
Judeţean, Compania de Jandarmi, Ocolul Silvic, Regiunea Minieră, Baroul Dâmboviţa,
Societatea Vulturul, Banca Naţională Dâmboviţa, Banca Comercială, Administraţia Plăşii
Târgovişte, Societatea Filantropia, Societatea Albina, Societatea Stelea, Crucea Roşie
Dâmboviţa, Societatea Invalizilor, Societatea Cântarea României-filiala Târgovişte264.
În organizarea evenimentelor s-a implicat şi Liceul Militar Mănăstirea Dealu, care, prin
adresa nr. 194 către Garnizoana oraşului Târgovişte semnată de comandantul liceului colonel
Camil Olteanu, şi, în conformitate cu Ordinul Ministrului de Război nr. 4255, preciza că pe 26
august 1920 vor avea loc serbări cu ocazia aducerii capului “marelui erou şi domn Mihai
Viteazul, cu care ocazie vor avea loc serbări, la care vor participa membri ai Parlamentului,
miniştri şi ataşaţi militari străini şi, după câte avem informaţii, şi membrii ai familiei regale” 265.
Fiind fixată ziua de 26 august 1920 pentru readucerea relicvei sfinte a neamului românesc acolo
unde îi era locul, primarul oraşului Târgovişte a luat măsuri speciale pentru udarea străzilor
incluse în traseul stabilit şi Aleea Mănăstirii Dealu, pavoazarea oraşului şi ridicarea a patru arcuri
de triumf: la gară, la Mitropolie, la intersecţia străzii Calea Domnească cu strada Mihai Bravu şi
la podul Mihai Bravu266.
Programul de detaliu al serbărilor cu ocazia transportării capului lui Mihai Viteazul de la
Iaşi prin Ardeal la Târgovişte şi Mănăstirea Dealu, cuprindea conform adresei nr. 2982 din 22
august 1920 a Garnizoanei Târgovişte către primăria oraşului: ” În ziua de 26 august 1920 se va
ridica capul lui Mihai Viteazul de la gară, la ora 9.30, şi se va transporta la Mănăstirea Dealu,
cu următorul ceremonial: 1. se va oficia, la plecarea din gară, o rugăciune cu preotul din
260
Idem, fond Prefectura Dâmboviţa, dosar 32/1920, f. 19; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul...,
p. 336.
261
Mihai Oproiu, Prima mare sărbătoare naţională a tuturor românilor..., p. 385.
262
S.J.A.N. Dâmboviţa, fond Primăria oraşului Târgovişte, dosar 1/1920, f. 33.
263
Ibidem, f. 34; Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, op. cit., p. 81; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai
Viteazul..., p. 336; Idem, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai
Viteazul în 1920…, p. 24.
264
S.J.A.N. Dâmboviţa, fond Prefectura Dâmboviţa, dosar 32/1920, f. 20.
265
Ibidem, f. 35; Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, op. cit., p. 80-81; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai
Viteazul..., p. 336.
266
Ibidem, f. 37.

50
Târgovişte. Vor lua parte: a) autorităţile militare, civile şi clerul din localitate; b) Liceul Militar
Mănăstirea Dealu; c) trupele din garnizoană cu drapele şi muzică; d) toate societăţile cu
drapele şi muzică; e) şcoala cu corurile din localitate; 2. după oficierea rugăciunii, lădiţa ce
poartă capul marelui erou naţional se va depune pe un afet de tun care va fi drapat cu drapele
naţionale cernite şi pregătit din vreme, sub îngrijirea Corpului 2 Armată teritorială; 3. toate
autorităţile arătate la punctul 1 vor însoţi relicva până la Mănăstirea Dealu, unde se va face din
nou un serviciu religios; 4. cortegiul ce va însoţi relicva eroului va fi format în ordinea
următoare: a) un pluton de infanterie va deschide cortegiul; b) toate corurile din Târgovişte vor
cânta imnuri religioase şi naţionale pe tot parcursul drumului; c) clerul; d) şcoalele, elevii
Liceului Militar Mănănstirea Dealu; e) compania de onoare cu toate drapelele din garnizoană
şi garnizoanele vecine şi cu drapelul Regimentului 6 Infanterie “Mihai Viteazul”; f) afetul de tun
cu relicva; g) autorităţile militare şi civile şi toţi ofiţerii din garnizoană; h) toate societăţile
culturale care vor fi invitate la ceremonie în acest scop; i) publicul ce va lua parte la oficierea
serviciului religios; j) trupele cu muzică militară vor încheia cortegiul; 5. parada se va comanda
de un general din Corpul 2 Armată; 6. pe tot parcursul drumului, afetul de tun va fi escortat de
către ofiţerii superiori din localitate, de preferinţă din cei decoraţi cu Ordinul”Mihai Viteazul”;
7. în tot acest timp, clopotele de la toate bisericile vor suna; 8. ajuns la biserica Mănăstirii
Dealu, se va depune capul la vechiul loc, cu onorurile cuvenite, se va oficia slujba religioasă şi
se vor ţine cuvântări ocazionale; 9. după depunerea capului, comisiunea şi invitaţii se vor
înapoia la Bucureşti cu trenuri speciale” 267.
Sărbătoarea naţională a tuturor românilor de la Târgovişte şi Mănăstirea Dealu din 26
august 1920, este descrisă cât se poate de original de către reputatul filosof Ion Petrovici în
amintirile sale, astfel: ”În gara Târgovişte nu se mai făcu nici o ceremonie oratorică, dar
aşteptau sosirea garniturii noastre câteva zeci de cetăţeni, în frunte cu demnitarii oraşului, iar
la un pas înaintea lor, reprezentantul guvernului, generalul Ioan Răşcanu268, ministrul de război.
De cealaltă parte a gării, un car frumos împodobit aştepta preţioasa relicvă pentru a o
transporta la vechiul ei lăcaş de unde plecase în pribegie. Cortegiul format aici a parcurs pe jos
267
Ibidem, f. 38; Mihai Oproiu, Iulian Oncescu, op. cit., p. 81-82; Mihai Oproiu, Prima mare sărbătoare naţională a
tuturor românilor..., p. 385-386; Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul..., p. 336-337; Idem, Liceul
Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul în 1920…, p. 25.
268
Ioan Răşcanu (1874-1952), a făcut studii militare: Şcoala de ofiţeri - Bucureşti (1891-1893), Şcoala de artilerie şi
geniu - Bucureşti (1895-1897), Şcoala Superioară de Război (1898-1900) şi a parcurs toate treptele ierarhice până la
cea de general: sublocotenent - 1893, locotenent - 1896, căpitan - 1903, maior - 1910, locotenent-colonel - 1914,
colonel - 1916, general de brigadă - 1917, general de divizie - 1922, general de corp de armată (r.) - 1942. S-a distins
ca strateg în luptele de la Mărăşeşti şi apoi a participat la menţinerea ordinii administrative în Basarabia, după unirea
cu România. Generalul Ioan Răşcanu a fost ataşat militar la Berlin (1907-1911), ofiţer de legătură cu Statul Major
Francez în 1916, comandant de brigadă în bătălia de la Mărăşeşti în 1917, secretar general al Ministerului Apărării
(1918-1919), Ministru al Apărării Naţionale (27 septembrie 1919 - 1 martie 1920; 12 martie 1920 - 15 decembrie
1921), ministru pentru Basarabia şi Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia şi Bucovina
(1931); ministru de stat (1931-1932); primar al oraşului Vaslui (1938-1942); primar al Bucureştiului (octombrie
1942 - august 1944).

51
distanţa până la Mănăstirea Dealu, pe traseul: Bulevard, str. Libertăţii până la Prefectură,
Calea Domnească, str. Mihai Bravu, podul cu acelaşi nume, Aleea Mânăstirii până sus pe
platoul pe care a fost construit impunătorul edificiu de către Radu cel Mare. Ajunşi la destinaţie,
cei prezenţi s-au orânduit pe două rânduri pentru a asista la desfăşurarea ceremoniei 269.
Însumând ceea ce au reprezentat serbările prilejuite de aducerea capului lui Mihai Viteazul de la
Iaşi la Mănăstirea Dealu, ziarul Dacia nota în nr. 217 din 28 august 1920: “Şi tot înţelesul
acestor zile de sărbătoare e această mulţime credincioasă, românească, crescută pe pământul
Moldovei. E, cu alte cuvinte, mai presus de orice altă consideraţie, mai aparentă în fond, mai
neînsemnată ca realitate – e simbolul pe care-l reprezintă pentru popor Mihai Viteazul. Acest
simbol e păstrat în adâncul sufletului. Şi cum Dumnezeu e însăşi natura, simbolul reprezentat de
270
craniul lui Mihai Viteazul e însăşi unitatea naţională sintetizată într-o formulă” . Astăzi, pe
peretele turnului clopotniţă ridicat de Gheorghe Bibescu, din afara incintei bisericii de la
Mănăstirea Dealu, acolo unde în anii de supremă criză ai primului război al civilizaţiilor,
“mănăstirenii” elevi ai liceului militar de la Dealu prestau serviciul de gardă lângă relicva sfântă
a poporului român greu încercat, şi sub privirile adumbrite ale bustului de bronz al lui Mihai
Viteazul ridicat prin măiestria sculptorului Teodor Panait la 18 august 1976 271, stă scris pe o placă
de marmură pentru eternitate: ”Aici a funcţionat între anii 1912-1946 Şcoala de elită a ţării,
liceul militar de la Mănăstirea Dealu înfiinţat de marele patriot şi om politic Nicolae
Filipescu”272.

269
Ion Petrovici, op.cit., ediţie 1966, p. 287.
270
Dinu Dumbravă, op.cit., p. 1; Marian Curculescu, op.cit., p. 192.
271
Emilian Malciu, Trei sute şaptezeci de ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Sub bolta Mănăstirii Dealu, în
“Archiva Valahica. Studii şi materiale de istorie şi istorie a culturii”,Târgovişte, VIII, 1976, p. 442; Gabriel
Mihăescu, Eugen Fruchter, Constantin Manolescu, Târgovişte, ghid de turism, Sibiu, 1982, p. 97; Florian Tucă,
Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 372; Nicolae Roboiu,
Sorin Enescu, op.cit., p. 24; Virgiliu Z. Teodorescu, Simboluri ale cinstirii memoriei lui Mihai Viteazul, în “Revista
Arhivelor”, anul LXXIV, vol. LIV, nr.1, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997, p. 82.
272
Cornel Mărculescu, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui Voievod Mihai Viteazul
în 1920…, p. 26; Idem, 100 de ani de la înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu…, p. 48.

52
CONCLUZII

Personalitate marcantă a luptei pentru independenţă şi unitate naţională, precum şi faptele


măreţe ale lui Mihai Viteazul, au generat o atenţie deosebită din partea istoricilor români, şi nu
numai, însă nici până astăzi nu există un punct de vedere unanim referitor la personalitatea
puternică a voievodului valah. În plus, există numeroase interpretări asupra locului unde s-ar afla
trupul voievodului ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii la 9 august 1601, şi nu numai Cert este faptul
că, relicva sfântă a neamului românesc a fost depusă în 1601 de către Turturea paharnic la
Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, deschizând totodată ceea ce istoriografia românească a
denumit odiseea relicvei lui Mihai Viteazul. Practic, odiseea relicvei voievodale poate fi
împărţită pe două segmente, între 1601-1916 şi 1916-1920, ca urmare a ocupaţiei germane
survenită după 9 decembrie 1916, când, pentru a nu fi capturat şi batjocorit craniul lui Mihai
Viteazul de către trupele austro-ungare, care ocupaseră cea mai mare parte a judeţului Dâmboviţa
prin Etapa 266 prusiană, al cărei Comandament ( Etappen-Kommandantur ) a fost instalat la
Târgovişte, în localul Primăriei, s-a luat decizia istorică de a fi salvată relicva sfântă a neamului
românesc.
Astfel, la îndemnul marelui istoric naţional Nicolae Iorga, dascălilor Liceului Militar de
la Mănăstirea Dealu, preotul Alexandru Dolinescu ( profesor de religie între anii 1912-1924) şi
Theodor Naum ( profesor de limba română între anii 1914-1919), le-a revenit misiunea istorică
de a salva craniul lui Mihai Viteazul, în condiţii foarte grele pricinuite de evacuarea liceului în
Moldova la Dorohoi şi ulterior la Iaşi.
Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul avea să continue în vara “tripticului” an 1917, când
ţeasta Voievodului a fost strămutată la Kerson, un orăşel de lângă gurile Niprului din sudul
Ucrainei. Pentru efectuarea acestei operaţiuni secrete, ministrul Cultelor I.G. Duca, i-a însărcinat
pe administratorul Casei Bisericilor, Petre Gârboviceanu şi pe directorul Seminarului “Sf.Grigore
Decapolitul” din Craiova, Grigore Popescu Breasta. La Kerson, cutia cu craniul voievodului a
fost ascunsă de către Grigore Popescu Breasta sub poala acoperământului Sfintei Mese a
Altarului, pribegia Voievodului Mihai în Ucraina terminându-se la 3/16 aprilie 1918, când Petre
Gârboviceanu şi Grigore Popescu Breasta s-au întors la Iaşi, iar peste două zile au predat relicva
sfântă, mitropolitului Pimen al Moldovei.
Tigva sacră a neamului românesc, a rămas în capitala Moldovei până la data de 23
august/5 septembrie 1920, timp în care, Nicolae Iorga a depus eforturi considerabile de a readuce
ţeasta lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu în sarcofagul care îl aştepta încă din 1913, şi de
unde, forţat de împrejurări plecase a doua oară în pribegie. În vederea readucerii preţioasei
relicve la locu-i de odihnă de la Mănăstirea Dealu, s-a luat decizia transportării acesteia în

53
condiţii de maximă siguranţă, amenajându-i-se astfel un vagon special amenajat, trenul pornind
la drum prin Podul Iloaiei spre Ruginoasa, apoi a trecut prin Târgu Frumos şi Paşcani, oprindu-se
în noaptea de 23 spre 24 august în gara Mirceşti. Ziua de 24 august 1920, a însemnat
peregrinarea trenului special prin gările Roman şi Bacău, oprindu-se la Focşani, după care
întregul convoi s-a deplasat la Mărăşeşti, apropiindu-se astfel de cetatea de scaun a Ţării
Româneşti, prin Râmnicu Sărat, Buzău şi Ploieşti. Noaptea de 25 august 1920, trenul special cu
întreg convoiul ce-l însoţea, a petrecut-o în satul Nucet, în apropiere de oraşul Târgovişte. Astfel,
după trei zile de la plecarea din Iaşi, trenul a intrat în gara Târgovişte la 26 august 1920, unde,
într-un pavilion special amenajat, a fost oficiat un serviciu religios de către mitropolitul primat
Miron Cristea, Pimen mitropolitul Moldovei, Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, protoiereul
judeţului Ilfov, Traian Vintilescu şi de către toţi membrii clerului din localitate.
La solicitarea lui Nicolae Iorga, înainte de a fi depus capul lui Mihai Viteazul în
sarcofagul care-l aştepta încă din 1913, regele Ferdinand şi-a desprins de pe piept insigna
albastră a Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”, aşezând-o pe fruntea primului
unificator, după care a cimentat cu mortar alb capacul de marmură al sarcofagului. Ineditul
sărbătorii naţionale din 26 august 1920, este dat de participarea la procesiunile din gara din
Târgovişte şi de la Mănăstirea Dealu, pe lângă personalităţile de prim rang ale României în
frunte cu regele Ferdinand şi ale judeţului Dâmboviţa, a prinţului moştenitor al împăratului
Hinhito al Japoniei, viitorul împărat Hirohito - Shōva (1926-1989), cel care solicita informaţii
despre funcţionarea liceului militar de la Mănăstirea Dealu, cu scopul de a realiza ceva
asemănător în ţara sa.

54
BIBLIOGRAFIE

I. Surse inedite

- Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Direcţia Judeţeană Dâmboviţa:


Fond Liceul Militar Mănăstirea Dealu, dosar 1/1911-1933
Fond Prefectura Dâmboviţa, Dosar 32/1920.
Fond Primăria oraşului Târgovişte, Dosar 1/1909; Dosar 86/1912-1913; Dosar 1/1920;
- Arhivele Ministerului Apărării Naţionale – Centrul de Păstrare şi Studierea Arhivelor Militare
Piteşti “Radu Rosetti”, Fond Registrul istoric al Liceului Militar “Nicolae Filipescu” de la
Mănăstirea Dealu. De la înfiinţarea sa şi până în 1940, dosar nr. 2572.

II. Surse edite

- Călători străini despre Ţările Române, vol.I, volum îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968.
- Călători străini despre Ţările Române, vol.III, volum îngrijit de Maria Holban, M.M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
- Călători străini despre Ţările Române, vol.IV, volum îngrijit de Maria Holban, M.M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
- Coandă George, Istoria Târgoviştei. Cronologie enciclopedică, Ediţia a II-a, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2007.
- Cuvântări de Ferdinand I Regele României (1889-1922). Din publicaţiile “Fundaţiei culturale
– Principele Carol”, Bucureşti, 1922.
- Desăvârşirea unificării statului naţional român (sub redacţia Miron Constantinescu, Ştefan
Pascu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.
- Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, coordonator Vasile Mărculeţ, Editura
Meronia, Bucureşti, 2009.
- Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol.XI, 1595-1600, Bucureşti, 1975.
- Documente privind Istoria României, seria B, Ţara Românească, sec.XIII-XV (1247-1500),
Editura Academiei, Bucureşti, 1966, vol.I.
- Documente privind Unirea Principatelor, vol.VI, Corespondenţă diplomatică franceză (1856-
1859), Ediţie de Grigore Chiriţă, Valentina Costache şi Emilia Poştăriţa, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1980.
- Enciclopedia oraşului Târgovişte, coord. Honorius Moţoc, Mihai Stan, George Coandă, Victor

55
Petrescu, Mihai Oproiu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.
- Gioglovan Radu, Oproiu Mihai, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, Vol. I, Muzeul
Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1975.
- Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de
Constantin Grecescu şi Dan Simionescu, Bucureşti, 1960.
- Literatura română veche, vol. II, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969.
- Luptele lui Mihai Viteazul, povestite de el însuşi, “Asociaţiunea pentru literatura şi cultura
poporului român”, Anul XVI, nr.137, Sibiu, 1926.
- Mănăstiri şi biserici reprezentative din Arhiepiscopia Târgoviştei, coord. Î.P.S. Dr.Nifon
Mihăiţă, Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte, 2009.
- Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol.II, Cronicari şi istorici străini, sec.XVI-XVIII,
Editura Academiei, Bucureşti, 1983.
- Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. V, Mărturii, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1990.
- Mihăescu Gabriel, Fruchter Eugen, Constantin Manolescu Constantin, Târgovişte, ghid de
turism, Sibiu, 1982.
- Moţoc Honorius, Oproiu Mihai, Dicţionarul geografic al judeţului Dâmboviţa, Editura
Transversal, Târgovişte, 2007.
- Oproiu Mihai, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol.IV-V, Editura Transversal,
Târgovişte, 2004.
- Oproiu Mihai, Andronescu Anda, Târgovişte, ghidul turistic al oraşului, Editura Transversal,
Târgovişte, 2002.
- Oproiu Mihai, Samoilă Eduardt, Moţoc Honorius, Toma Georgeta, Înfruntând veacurile.
Aşezări şi monumente dâmboviţene, Editura Transversal, Târgovişte, 2009.
- Panaitescu P.P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936.
- Petrescu Victor, Paraschiva Serghie, Dicţionar de literatură al judeţului Dâmboviţa 1508-1998,
Editura Biblitheca, Târgovişte, 1999.
- Poemul lui Stavrinos, în Cronici străine privitoare la Istoria Românilor, vol.I, Doi cântăreţi
greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos şi Palamed, Traduceri republicate şi adnotate de N.I.
Simache şi Tr.Cristescu, (f.e.), 1943.
- Popescu Petru Demetru, Dicţionar de personalităţi istorice, Editura Niculescu, Bucureşti,
2001.
- Românii la 1859. Unirea Principatelor în conştiinţa europeană. Documente externe, vol.I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
- Smeu Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, 1997.

56
- Stoicescu Nicolae, Dicţionar al marilor dregători, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,
1971.
- Unirea Transilvaniei cu România (sub redacţia Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac), ediţia a-
III-a, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
- Veress Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,
vol.VI, Acte şi scrisori (1600-1601), Bucureşti, 1933.

III. Presă şi periodice

- Agrigoroaiei Ion, Buzatu Gheorghe, Iaşii serbează unirea, în “Magazin Istoric”, XVII, 1983,
nr.12.
- Breasta Munteanu Maria, Completări la,,Odiseea capului Viteazului, în,,Magazin Istoric”, XI
(1977), nr. 3.
- Cârjan Constantin, Din nou despre Odiseea capului Viteazului, în,,Magazin Istoric”, XXIX
(1995), nr. 8.
- Ciucă Dumitru Marcel, O iniţiativă necunoscută a domniei lui Cuza.Cinstirea lui Mihai
Viteazul, în “Magazin Istoric”, XVI (1982), nr. 6.
- Cârjan Constantin, Din nou despre Odiseea capului Viteazului, în “Magazin Istoric”, XXIX
(1995), nr. 8.
- Denize Eugen, Numele lui Mihai Voievod a ajuns de spaimă pentru turci, în “Magazin
Istoric”,XXVIII (1994), nr.6.
- Dolinescu Alexandru, Ridicarea capului Marelui Voievod Mihai Viteazul de la mănăstirea
Dealul în octombrie 1916, în “ Neamul Românesc”, an XV (1920), nr. 185, joi 26 august.
- Dumbravă Dinu, O sărbătoare a sufletului românesc, în “Dacia”, I, nr.217 din 28 august 1920.
- Dumitrescu Ilie, Cârjan Constantin, Odiseea capului Viteazului, în,,Magazin Istoric”, X (1976),
nr. 8.
- Lapedatu Alexandru, Din zilele de cădere ale lui Mihai Vodă-Viteazul, Naraţiuni istorice (18
septembrie 1600-19 august 1601-17 iulie 1603), Anul XVI, No. 469-470, Bucureşti, (f.a.).
- Mărcuş C.Graţian, Guruslău:unde şi când?, în “Magazin Istoric”,VII (1973), nr.4.
- Mărcuş C.Graţian, Încă un toponimic privind bătălia de la Guruslău, în “Acta Musei
Porolissensis”, I (1977).
- Metes Ştefan, Cronica popei Vasile din Scheii Braşovului, în periodicul Drum drept, I, 1913.
- Neamul Românesc, an XIII (1918), nr. 311 din 10 noiembrie.
- Neamul Românesc, an XIII (1918), nr. 312 din 11 noiembrie.
- Neamul Românesc, an XIII (1918), nr. 313 din 12 noiembrie.

57
- Neamul românesc, nr. 187, 30 august 1920.
- Onciul Dimitrie, Un act românesc de la muma lui Mihai Viteazul, în “Convorbiri Literare”, an.
XXXV (1901).
- Porcescu Scarlat, Craniul voievodului Mihai Viteazu, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie,,A.D. Xenopol”, Iaşi, XIX, 1977.
- Porcescu Scarlat, Capul domnitorului Mihai Viteazul la Iaşi în 1916-1920, în “B.O.R.”, CXVI
(1978), nr.11-12.
- Porcescu Scarlat, Cinstirea lui Mihai Viteazul, în “Magazin Istoric”, XXIX (1995), nr.8.
- Rezachevici Constantin, Cine a adus la Târgovişte capul lui Mihai Viteazul?, în „Magazin
Istoric”, anul III, nr. 6 (27), iunie 1969.
- Rezachevici Constantin, Mihai Viteazul “înainte şi după Guruslău”, în “Revista de Istorie”,
XXXII (1979), nr.11.
- Rezachevici Constantin, Ultimele zile, în “Magazin Istoric”,X (1976), nr.8.
- Simion Eugen, Cruzimile lui Ahile, în „Ramuri”, nr. 10, 15 oct. 1984.
- Şerbănescu I.Niculae, Mihai Viteazul,,domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al
Moldovei,,- 390 de ani de la martirica sa moarte – (1601-9/19 august-1991), în „Biserica
Ortodoxă Română”, CIX, 7-9, 1991.
- Ştefănescu Ştefan, Nepieritorul îndemn al lui Mihai Viteazul, în “Magazin Istoric”, XVII
(1983), nr. 12.
- Tocilescu Grigore, Viaţa lui Preda, Radu şi Stroe Buzescu, în Columna lui Traian, 1871, nr. 27-
34.
- Tocilescu Grigore, Arhiereul Serghie în “Columna lui Traian”, V, (1874).
- Zaharia Dumitru, Un mare căpitan şi prinţ, în “Magazin Istoric”, XX (1986), nr. 7.

IV. Lucrări generale

- Andreescu Ştefan, Restitutio Dacia. Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania în răstimpul 1526-1593), Editura Albatros, Bucureşti, 1980.
- Bălcescu Nicolae, Puterea armată şi arta militară la români, Editura Militară, Bucureşti, 1990.
- Bibescu Martha, Un sacrificiu regal. Ferdinand al României, Cuvântări şi documente ale
regelui Ferdinand, Traducere de Maria Brăescu, Editura Compania, Colecţia “Figuri şi clipe”,
Bucureşti, 2000.
- Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
- Botoran Constantin, Calafeteanu Ion, Campus Eliza, Moisuc Viorica, România şi Conferinţa de
Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-

58
Napoca, 1983.
- Buzatu Gheorghe, Kareţchi A., Vitcu Dumitru, Ion Agrigoroaiei Ion, Aspecte ale luptei pentru
unitate naţională: Iaşi 1600-1859-1918, Editura Junimea, Iaşi, 1983.
- Crăciun Ioachim, Cronicarul Szamoskozy şi însemnările lui privitoare la români 1566-1608,
Cluj, 1928.
- Djuvara Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005.
- Donat Ion, Domeniul Domnesc în Ţara Românească (sec.XIV-XVI), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996.
- Drăghiceanu N.Virgiliu, Monumentele istorice din judeţul Dâmboviţa, Bucureşti, 1912.
- Drăghicescu Berciu Adina, Stănculescu Florin, Temeiurile istorice ale primei uniri a românilor,
Bucureşti, 1993.
- Duca I.G., Amintiri politice, Colecţia “Memorii şi mărturii”, vol.II, München, Jon Dumitru-
Verlag, 1981.
- Duca I.G., Portrete şi amintiri, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
- Duca I.G., Memorii, vol. III-IV, Războiul. Partea I (1916-1917), Ediţie şi indice de Stelian
Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994.
- Erich Agnes, Oproiu Mihai, Cultura medievală Târgovişteană, Editura Transversal, Târgovişte,
2008.
- Filipescu Nicolae, Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914-1916, Editura Biblioteca
Neamului, Bucureşti, 1925.
- Georgescu Christache, Matei Basarab, Bucureşti, 1936.
- Georgescu–Roegen Nicholas, Omul şi opera, Colecţia Bibliotecii Băncii Naţionale, Bucureşti,
1996.
- Giurescu C. Constantin, Istoria românilor, vol. II, Partea I, Ediţia aIV-a, Bucureşti, 1943.
- Giurescu C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II, ediţia Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2007.
- Giurescu C. Constantin, Istoria Românilor. De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până
la Mihai Viteazul, vol. II, Bucureşti, 2010.
- Hentea Călin, Armata şi luptele românilor din Antichitate până la intrarea în NATO, Breviar de
Istorie Militară, Bucureşti, 2004.
- Iordache Anastasie, Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată 1914-1916,
Editura Paideia, Bucureşti, 1998.
- Iorga Nicolae, Inscripţii din bisericile României, I, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1905.
- Iorga Nicolae, Istoria românilor, vol. 5, Vitejii, f.e., Bucuresti, 1937.
- Iorga Nicolae, Istoria Românilor. Unificatorii, vol.XI, Bucureşti, 1938.

59
- Iorga Nicolae, Istoria armatei române, vol. II, Editura Ministerului de Război, Bucureşti, 1930.
- Iorga Nicolae, Histoire des Roumains et de la roumanité orientale, vol. V, Bucureşti, 1940.
- Iorga Nicolae, Oameni care au fost, vol.I-II, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
- Iorga Nicolae, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda
Râpeanu. Studiu introductiv, note şi indice de Valeriu Râpeanu, Editura Minerva, Bucureşti,
1976.
- Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
- Iorga Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelea,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1989.
- Iorga Nicolae, Istoria literaturii româneşti, vol. I, Editura Pavel Suru, Bucureşti, 1925.
- Iorga Nicolae, Memorii, vol.II-III, Editura Naţională S.Ciornei, Bucureşti, f.a.
- Iorga Nicolae, Memorii. Tristeţea şi sfârşitul unei domnii, vol.III, Bucureşti, f.a.
- Iorga Nicolae, Studii şi documente, IX, Bucureşti, 1901.
- Iorga Nicolae, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Editura Eurosong&Book, Bucureşti, 1999.
- Iorga Nicolae, Locul românilor în istoria universală, Ediţie îngrijită de Radu Constantinescu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
- Istoria militară a poporului român. Epopeea luptei naţionale pentru unitate libertate şi
integritate teritorială din epoca lui Mihai Viteazul până în ajunul revoluţiei populare conduse de
Horea 1550-1784, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
- Istoria României. De la universalitatea creştină către Europa “patriilor”, Academia Română,
vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
- Kemény Ioan, Memorii. Scrierea vieţii sale, ediţie Ştefan J. Fay, Cluj-Napoca, 2002.
- Kogălniceanu Mihail, Opere, II, Scrieri istorice, Bucureşti, 1976.
- Lapedatu Alexandru, Amintiri, Prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Ioan Opriş, Editura
Albastră, Cluj-Napoca, 1998.
- Lupaş Ioan, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu, 1918.
- Lupaş Ion, Lecturi din izvoarele istoriei române, f.e., Cluj, 1928.
- Maiorescu Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Ediţie, postfaţă şi indice de
Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
- Mamina Ion, Bulei Ion, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994.
- Mamina Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
- Marcu Alexandru, Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României, 1848-
1878, “Cartea Românească”. Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu, Bucureşti, 1930.

60
- Maxim Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în
Evul Mediu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
- Moghior Neculai, Dănilă Ion, Popa Vasile, Ferdinand I văzut de contemporanii săi, Editura
Militară, Bucureşti, 2006.
- Moisescu Cristian, Târgovişte. Monumente istorice şi de artă, Editura Meridiane, Bucureşti,
1979.
- Muşat Mircea, Ardeleanu Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
- Năstase Gr. Marin, Destinul unui militar, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004.
- Nistor Ion, Istoria Românilor, vol. I, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2002, Ediţie
îngrijită de Florin Rotaru.
- Onciul Dimitrie, Din Istoria României, Bucureşti, 1909.
- Oproiu Mihai, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale între 1600-1848, vol.I, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 1999.
- Oproiu Mihai, Dobrin Pârvan, Târgovişte. Oraşul şi împrejurimile sale între 1821-1918, Vol. II,
Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2001.
- Oproiu Mihai, Târgovişte, două decenii de democraţie (1918-1938), Editura Transversal,
Târgovişte, 2005.
- Palade Mihaela, Biserica Mănăstirea Dealu. Istorie în forme şi culori, Editura Sophia,
Bucureşti, 2008.
- Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Mitropolitană Trinitas,
Iaşi, 2008.
- Pippidi Andrei, Mihai Viteazul în arta epocii sale, Cluj-Napoca, 1987.
- Polizu - Micşuneşti Nicolae, Nicolae Filipescu. Însemnări 1914-1916, Editura Universul,
Bucureşti, 1937.
- Pop Ioan Aurel, Istoria,adevarul si miturile (Note de lectură), Editura Enciclopedică, Bucuresti,
2002.
- Pop Ioan Aurel, Geneza medievală a naţiunilor moderne, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucuresti, 1998.
- Popovici Eusebiu, Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, trad. de
Mitropolitul Atanasie Mironescu, ed. II, tom IV, Bucureşti, 1928.
- Russo D., Studii istorice greco-române, opere postume, tomul I, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă Carol II, Bucureşti, 1939.
- Şerbănescu I. Niculae, Dimensiunea religioasă a personalităţii domnitorului Mihai Viteazul
(1593-1601) – premise şi argumente pentru canonizare, Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte,

61
2011.
- Scurtu Ioan, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti,
1995.
- Scurtu Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Ferdinand I, Ediţia a II-
a, revăzută şi adăugită, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
- Seton-Watson Robert, O istorie a românilor din perioada romană până la desăvârşirea unităţii
naţionale, Editura Istros-Muzeul Brăilei, Brăila, 2009.
- Sorescu Marin, Tudor Vladimirescu şi literatura stării de urgenţă, prefaţă la Tudor
Vladimirescu, Scrieri, ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1993.
- Stoicescu Nicolae, Moisescu Cristian, Târgoviştea şi monumentele sale, Editura Litera,
Bucureşti, 1976.
- Teodor Pompiliu, Incursiuni în istoriografia română a secolului XX, Fundaţia Culturală “Cele
trei Crişuri”, Oradea, 1995.
- Tucă Florian, Cociu Mircea, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, Editura Militară,
Bucureşti, 1983.
- Xenopol A.D., Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Bucureşti, 1915.
- Xenopol A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.III, ediţia a IV-a. De la moartea lui
Petru Rareş până la Matei Basarab şi Vasile Lupu. Epoca lui Mihai Viteazul, text stabilit de
Nicolae Stoicescu Simionescu, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988.

V. Lucrări speciale

- Andreescu Ştefan, Familia lui Mihai Viteazul, în “ Mihai Viteazul, culegere de studii”, ediţia
Paul Cernovodeanu, Constantin Rezachevici, Bucureşti, 1975.
- Ardelean Aurel, Roz Alexandru, The battle of Guruslău, în “Alma Mater Porolissensis”, Zalău,
II, nr.4, iulie 2001.
- Arimia Vasile, Muşat Mircea, Mihai Viteazul şi lupta de eliberare a popoarelor asuprite de
imperiul otoman, în “ Din cronica relaţiilor poporului român cu popoarele vecine “, Editura
Militară, Bucureşti, 1984.
- Atanasiu Victor, Mihai Viteazul. Campanii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972.
- Bălan Constantin, Mănăstirea Dealu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1965.
- Bălcescu Nicolae, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, Prefaţă de Nicolae Edroiu,
Editura România Press, Bucureşti, 2001.
- Berindei Dan, Mihai Viteazul în viziunea generaţiei făuritorilor româniei moderne, în “Mihai

62
Viteazul. Culegere de studii”, Editura Academiei R.S.R, Ediţie îngrijită de Paul Cernovodeanu şi
Constantin Rezachevici, Bucureşti, 1975.
- Berza Mihai, Mihai Viteazul şi unirea ţărilor române, în volumul Pentru o istorie a vechii
culturi româneşti, Culegere de studii editată cu o introducere şi note de Andrei Pippidi, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1985.
- Bolintineanu Dimitrie, Moartea lui Mihai Viteazul, în “Legende Istorice”, Bucureşti, 2001.
- Cantacuzino Gheorghe, Cercetări arheologice pe dealul Mihai Vodă, în Bucureştii de
odinioară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
- Cătăniciu-Bogdan Ioana, Grigore Tocilescu – Întemeietor al şcolii de arheologie românească,
în “ Ephemeris Napocensis”, I, Cluj-Napoca, 1991.
- Cernovodeanu Paul, Asasinarea lui Mihai Viteazul în viziunea contemporanilor săi, în revista
“Mihai Viteazul, Călugăreni”, nr. 9, 2001.
- Chira Rodica, Un obiect expus spre aducere aminte, în “Studii şi materiale de muzeografie şi
istorie militară”, nr. 9, 1976.
- Cioculescu Şerban, Mihai Viteazul, scriitor, în Şerban Cioculescu, Itinerar critic, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1973.
- Ciubăncan Vasile, Tomole Ion, Tabăra militară a lui Mihai Viteazul de lângă Zalău.Unele
consideraţii asupra taberelor sale militare din anul 1601, în“Mihai Viteazul şi Sălajul.Guruslău
375”, Consiliul Judeţean de Educaţie Politică şi Cultură Socialistă Sălaj, Zalău, 1976.
- Constantin Vasile, Regizarea asasinatului lui Mihai Viteazul (1593-1601), în “Buletinul
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I”, Serie Nouă, Anul XXI, Nr. 3, Iulie-Septembrie,
Bucureşti, 2011.
- Crăciun Ioachim, Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul, Extras din AIJN
Cluj, voI. VII, 1936-1938, M.I. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939.
- Cupşa Ion, Bătălia de la Guruslău (3 august 1601), în „Mihai Viteazul şi Sălajul.Guruslău
375”, Zalău, 1976.
- Curculescu Marian, Târgoviştea şi idealul naţional, în Politică şi istorie în Dâmboviţa
interbelică. Restituiri, Editura Times, Bucureşti, 1996.
- Curculescu Marian, 22-26 august 1920. Readucera la Mănăstirea Dealu a capului voievodului
Mihai Viteazul reflectată în mentalitatea colectivă, în “ Valachica. Studii şi cercetări de istorie şi
istoria culturii - 19 - ”, Târgovişte, 2006.
- Dinu Tudor, Mihai Viteazul. Erou al eposului grec, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
- Dobrin Pârvan, Documente inedite din arhivele dâmboviţene referitoare la activitatea lui
Nicolae Iorga, în “Revista Arhivelor”, anul LXXIV, vol. LIV, nr. 1, Arhivele Naţionale ale
României, Bucureşti, 1997.

63
- Filitti C.Ioan, Mama şi soţia lui Mihai Viteazul, Ediţie revăzută, Scrisul Românesc, Craiova,
1934.
- Filitti C.Ioan, Recensii şi note critice la lucrările altora, Bucureşti, 1937.
- Florescu D.George, Pleşia Dan, Mihai Viteazul urmaş al împăraţilor bizantini, în “Scripta
Valahica”, Muzeul Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1972.
- Georgescu Maria, Târgovişte - Reşedinţa domnească a Ţării Româneşti (sec.XIV-XVIII), în
“Valachica. Studii şi cercetări de istorie”, vol.15, Complexul Naţional Muzeal Curtea
Domnească, Târgovişte, 1997.
- Ghilimescu Ştefan Ion, Titu Maiorescu la Târgovişte, Dealu, Viforâta şi Gorgota, în
“Conexiuni şi interferenţe culturale târgoviştene”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005-
2006.
- Ghilimescu Ştefan Ion, Familia Storck şi Târgoviştea, în “Conexiuni şi interferenţe culturale
târgoviştene”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005-2006.
- Ghilimescu Ştefan Ion, Martha Bibescu la Târgovişte, Dealu, Viforâta şi Doiceşti, în
“Conexiuni şi interferenţe culturale târgoviştene”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005-
2006.
- Ionescu Nicolae, Despre uciderea lui Mihai Viteazul şi asupra cruzimilor lui Vlad Dracul, în
“Analele Academiei Române”, seria II, tom V, 1882-1883, secţia II. Memorii şi notiţe.
- Iordan Alexandru, Mihai Viteazul în folclorul balcanic în “Rev.Ist.Rom.”, V-VI.
- Iorga Nicolae, Manuscripte din biblioteci străine în istoria românilor, în „Analele Academiei
Române”, Memoriile secţiunii istorice, tom II, XXI (1898-1899).
- Iorga Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, Ediţia a II-a, Institutul de
Arte grafice şi editură Minerva, Bucureşti, 1901.
- Iorga Nicolae, Soarta faimei lui Mihai Viteazul, Editura Societăţii Cultura Neamului Românesc,
Bucureşti, 1919.
- Iorga Nicolae, Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul: Idei dintr-o conferinţă ţinută la Iaşi şi
discursul rostit la Mănăstirea Dealului în numele Academiei Române şi al Ligii Culturale cu
prilejul aducerii capului lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1920.
- Iorga Nicolae, 100 de ani de la naşterea lui Cuza-Vodă. Cuvântare comemorativă ţinută la
Ateneul Român în ziua de 2 aprilie 1920, Bucureşti, 1920.
- Iorga Nicolae, Mormintele domnilor noştri, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, Ediţia I,
Editura Ramuri, Craiova, 1921.
- Iorga Nicolae, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi mitropolia Ardealului, în Analele Academiei
Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria II, tom XXVII Bucureşti, 1904.
- Iorga Nicolae, Istoria lui Mihai Viteazul, Editura Militară, Bucureşti, 1968.

64
- Iorga Nicolae, Cel ce nu se poate odihni: Mihai Viteazul, în “Oameni cari au fost. Prima ediţie
critică integrală”, vol. 1-2, Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda
Râpeanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2009.
- Iorga Nicolae, Pomenirea lui Mihai Viteazul, în “Oameni cari au fost. Prima ediţie critică
integrală”, vol. 1-2, Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpanu.
Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2009.
- Iorga Nicolae, O înmormântare: a lui Nicolae Filipescu, în “Oameni cari au fost. Prima ediţie
critică integrală”, vol.1-2, Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpanu.
Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2009.
- Iorga Nicolae, Discursul rostit cu prilejul aducerii capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi la
Mănăstirea Dealul, în Pagini din Istoria Academiei Române (1866-1948). Acte, donaţii,
discursuri, portrete şi evocări academice, volum îngrijit de Dorina N. Rusu, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2007
- Kara I., 370 ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Ştiri puţin cunoscute despre voievod, în “Acta
Valachica. Studii şi materiale de istorie şi istorie a culturii”, Muzeul Judeţean Dâmboviţa,
Târgovişte, 1972.
- Lapedatu Alexandru, Mihai Vodă-Viteazul, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, Bucureşti,
1915.
- Lupaş Ioan, Capul lui Mihai Viteazul. Cuvânt rostit la Mănăstirea Dealul la 13/26 august 1920,
în “Studii, conferinţe şi comunicări istorice”, vol. I, Bucureşti, 1927.
- Malciu Emilian, Trei sute şaptezeci de ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Sub bolta
Mănăstirii Dealu, în “Archiva Valahica. Studii şi materiale de istorie şi istorie a
culturii”,Târgovişte, VIII, 1976.
- Mărculescu Cornel, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul, de la Turda la Târgovişte, în
vol.,,Arheologie şi istorie în spaţiul carpato – balcanic (coordonator Denis Căprăroiu), Editura
Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011.
- Mărculescu Cornel, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi readucerea capului marelui
Voievod Mihai Viteazul în 1920, în Revista Hristica, Editată de militarii din Garnizoana
Târgovişte, Nr. 9, Târgovişte, 2011.
- Mărculescu Cornel, 100 de ani de la înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu:
Nicolae Filipescu (1861-1916), în Revista Hristica, Editată de militarii din Garnizoana
Târgovişte, Nr.12, Târgovişte, 2012.
- Mihăescu Gabriel, Fruchter Eugen, Nicolae Iorga la Târgovişte. 40 de ani de la moartea
savantului, în “Valachica. Studii şi materiale de istorie şi istorie a culturii”, vol. 12-13,
Târgovişte, 1980-1981.

65
- Muscă Elena, Mihai Viteazul în istoriografia externă, în “Alma Mater Porolissensis”, Zalău, II,
nr. 4, iulie 2001.
- Nicolaescu Ştefan, Documente de la Mihai Vodă Viteazul ca domn al Ţării Româneşti, al
Ardealului şi al Moldovei – 1600 -, Bucureşti, 1916.
- Niţescu Constantin, Mănăstirea Dealu şi Liceul Militar Nicolae Filipescu, Tipografia
“Viitorul” Petre G. Popescu, Târgovişte, 1932.
- Oncescu Iulian, Memorie şi cinstire: readucerea capului lui Mihai Viteazul la Târgovişte
(1920) în istoriografia românească în „Analele Universităţii din Craiova”, Istorie, Anul XVI, nr.
2(20)2011, Noiembrie, Editura Universitaria, Craiova, 2011.
- Oncescu Iulian, Istoriografia românească despre readucerea capului lui Mihai Viteazul la
Târgovişte (august 1920) în vol. „Românii în istoria Europei” vol.I, coord. Marusia Cârstea,
Sorin Liviu Damean, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013.
- Onciul Dimitrie, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Două cuvântări...Cu un proiect din 1864
relativ la capul lui Mihai Viteazul. Comunicat de Gheorghe Adamescu. Se vinde în folosul
fondului pentru ridicarea unui monument funerar lui Mihai Viteazul în Mănăstirea Dealu,
Editura I.V. Socec, Bucureşti, 1904.
- Onciul Dimitrie, La centenarul al III-lea al morţii lui Mihai Viteazul. Cuvântare rostită în
Ateneul Român la 8 noiembrie 1901, în Dimitrie Onciul, Studii de Istorie, Studiu introductiv,
îngrijire de ediţie şi note de Aurelian Sacerdoţeanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1971.
- Oproiu Mihai, Note despre apariţia oraşului Târgovişte, în “Valachica. Studii şi cercetări de
istorie”, vol.10-11, Muzeul Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1978-1979.
- Oproiu Mihai, Prima mare sărbătoare naţională a tuturor românilor: readucerea capului
marelui voievod la Mănăstirea Dealu, în Târgovişte două decenii de democraţie (1918-1938),
Editura Transversal, Târgovişte, 2005.
- Oproiu Mihai, Oncescu Iulian, Prima mare sărbătoare naţională a tuturor românilor:
readucerea capului marelui voievod la Mănăstirea Dealu (26 august 1920), în vol. lucrărilor
Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Mihai Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de
neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2003.
- Oproiu Mihai, Manolescu Constantin, Stampe Târgoviştene, Editura Transversal, Târgovişte,
1996.
- Oproiu Mihai, Manolescu Constantin, Târgovişte între legendă şi istorie (sec.XIV-XVI),
Târgovişte, 2007.
- Oproiu Mihaela, Oproiu Mihai, Cum s-a hotărât să se facă liceul militar Nicolae Filipescu de
la Mănăstirea Dealu, în: “Spicuiri din presa interbelică dâmboviţeană”, Editura Transversal,
Târgovişte, 2007.

66
- Oproiu Mihai, Samoilă Eduardt, 33 de voievozi şi domni de Târgovişte, Editura Transversal,
Târgovişte, 2009.
- Panaitescu P.P., Mihai Viteazul, Fundaţia Regelui Carol I, Bucureşti, 1936.
- Panaitescu P.P., Unificarea politică a Ţărilor Române în epoca feudală, în Studii privind
Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960.
- Petrescu Benone Ion, Mihai Viteazul:comemorare (1601-2001), Editura Domino, Târgovişte,
2001.
- Petrescu Benone Ion, Mănăstirea Dealu. Cinci secole de dăinuire (1501-2001), Editura
Domino, Târgovişte, 2001.
- Petrescu Benone Ion, Liceul militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu 1912-1940
(1948), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2002.
- Petrescu Benone Ion, De la Mănăstirea Dealu la Tokyo, în “ Târgoviştea în vitralii”, Editura
Domino, Târgovişte, 2003.
- Petrescu Victor, 420 de ani de la naşterea lui Matei al Mirelor. Personalitatea lui Matei al
Mirelor în contextul cultural de la începutul secolului al XVIII-lea, în “Studia Valachica”, 2,
1970, Târgovişte.
- Petrescu Victor, Matei al Mirelor - cronicar al epocii medievale româneşti, în “Curier.Buletin
bibliologic”, Târgovişte, nr.2 (7), 1998.
- Petrescu Victor, Matei al Mirelor, cronicar al epocii medievale româneşti, în “Târgoviştea
culturală”,Târgovişte, 2000.
- Petrescu Victor, Stan Mihai, Mihai Viteazul. În memoria urmaşilor, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2001.
- Petrescu Victor, Stan Mihai, Târgovişte. Călători străini. Cronicari (sec.XV-XIX), Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2009.
- Petrescu Victor, Matei al Mirelor – un prelat grec la Târgovişte, în “ Almanah Bisericesc –
Teologie, istorie şi misiune creştină”, coord. Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon,
Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte, 2012.
- Petrovici Ion, Readucerea capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi la Mănăstirea Dealu (1920), în
De-a lungul unei vieţi. Amintiri..., Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.
- Petrovici Ion, Readucerea capului lui Mihai Viteazul de la Iaşi la Mănăstirea Dealu (1920), în
De-a lungul unei vieţi. Amintiri, Ediţie revizuită, Colecţia: Memorii, jurnale şi corespondenţă,
Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2007.
- Pleşia Dan, Mănăstirea Dealu – Necropolă domnească şi ceva despre frământările interne din
Ţara Românească în veacul al XVI-lea, în “Acta Valachica. Studii şi materiale de istorie şi istorie
a culturii”, Muzeul Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1972.

67
- Î.P.S. Popa Irineu, Mihai Viteazul simbol al unităţii politice româneşti şi apărător al
creştinătăţii europene, în “Destin de istoric. In Honorem Dinu C. Giurescu”, Editori: Cezar
Avram, Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Cuvânt înainte de Dan Claudiu Dănişor, Editura
Cetatea de Scaun,Târgovişte, 2012.
- Porcescu Scarlat, Craniul voievodului Mihai Viteazul, în “Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie A.D. Xenopol Iaşi”, tom XIV, 1977.
- Rădulescu-Zöner Şerban, Actul de la 2 mai 1864 în contextul relaţiilor româno-franceze, în
volumul Unirea Principatelor şi Puterile europene, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984.
- Rezachevici Constantin, Capul lui Mihai Viteazul şi Mănăstirea Dealu, în vol. lucrărilor
Sesiunii de comunicări ştiinţifice „Mihai Viteazul, domn creştin, strateg militar şi întregitor de
neam”, Târgovişte, 7-8 septembrie 2001, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2003.
- Rezachevici Constantin, Tabăra de lângă Turda (pe Câmpia Turdei) şi sfârşitul lui Mihai
Viteazul, în “Mihai Viteazul şi Sălajul. Guruslău 375”, Zalău, 1976.
- Roboiu Nicolae, Enescu Sorin, Şoimii de la Mănăstirea Dealu. Amintiri despre Liceul Militar
Nicolae Filipescu 1912-1948, (f.e.), Bucureşti, 1993.
- Sîrbu Ion, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Ediţie Damaschin Mioc,
Editura Facla, Timişoara, 1976.
- Stan I.Constantin, Odiseea craniului lui Mihai Viteazul (1916-1920), în Alma Mater
Porolissensis, Zalău, II, Nr. 4, iulie 2001.
- Stan I.Constantin, Patriarhul Miron Cristea – O viaţă – un destin, Colecţia de studii şi eseuri-
istorie, Editura Paideia, Bucureşti, 2009.
- Stan Mihail Iulian, 100 de ani de la înfiinţarea liceului militar “Nicolae Filipescu” de la
Mănăstirea Dealu, în “Almanah Bisericesc. Teologie, cultură, istorie, misiune creştină”, Editat
de Arhiepiscopia Târgoviştei, coord. Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, Târgovişte, 2013.
- Şerbănescu I.Niculae, Creştinul Mihail, mare voievod ce au fost domn Tării Româneşti şi
Ardealului şi Moldovei – 375 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, în “Mitropolia Olteniei”,
XXVIII, 1976, nr. 9-10.
- Staicu – Buciumeni Neculai, Colegiul Naţional “Nicolae Filipescu”, Galaţi, 2006.
- Ştefănescu Ştefan, Mihai Viteazul primul făuritor al “Daciei Româneşti”. Dimensiunea
diplomatică, în “Destin de istoric. In Honorem Dinu C. Giurescu”, Editori: Cezar Avram, Dinică
Ciobotea, Vladimir Osiac, Cuvânt înainte de Dan Claudiu Dănişor, Editura Cetatea de
Scaun,Târgovişte, 2012.
- Teodorescu Z.Virgiliu, Simboluri ale cinstirii memoriei lui Mihai Viteazul, în “Revista
Arhivelor”, anul LXXIV, vol. LIV, nr.1, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997.
- Tucă Florian, Cristache Gheorghe, Piatra tombală a lui Mihai Viteazul, în “Revista de istorie

68
militară”, Bucureşti, 4 – 5 (32 – 33), 1995.
- Vasilescu A.Alexandru, A 317 aniversare a morţii lui Mihai Viteazul. Discurs ţinut la Liceul
Militar “Mănăstirea Dealul”, Tipografia “Viitorul” Petre G.Popescu, Târgovişte, 1919.
- Vasilescu A.Nae, Cuvântări regale 1889-1926, Brăila, 1931.

69
ANEXE

70
Mănăstirea Dealu
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei dobrogei/manastirea-dealu 68129.html

Neculai Moghior, Dana Irina Voicu, Ferdinand I.Regele întregitor de ţară, Editura Militară,
Bucureşti 2001, p. 135.

71
Mănăstirea Dealu - Mormântul de marmură albă unde se află capul lui Mihai Viteazul .
Deasupra sa pictura reprezentând readucerea relicvei sfinte în august 1920.
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei dobrogei/manastirea-dealu 68129.html

Craniul lui Mihai Viteazul

http://art-historia.blogspot.ro/search?q=craniul+lui+mihai+viteazul

72
Afiş editat de D. Papasoglu, fost ofiţer, autor al unei Istorii al Bucureştilor şi proprietar al
caietului cu schiţe de monumente al lui Carol Isler. Acest afiş educativ a fost desenat având ca
bază desenele lui Isler (craniul, mănăstirea Dealu, vechea piatră de mormânt, scrisă în
româneşte).

http://art-historia.blogspot.ro/search?q=craniul+lui+mihai+viteazul

http://art-historia.blogspot.ro/search?q=craniul+lui+mihai+viteazul

73
O rară imagine a fotografului şi pictorului Carol Pop de Szathmary, prima în care apar
craniile voievozilor din biserica mănăstirii Dealu.

http://art-historia.blogspot.ro/search?q=craniul+lui+mihai+viteazul

La Mănăstirea Dealu se păstrau Craniile voievodale ale lui Mihai Viteazul si al lui Radu cel
Mare

http://art-historia.blogspot.ro/search?q=craniul+lui+mihai+viteazul

74
Gheorghe Bibescu (1842-1848) s-a încoronat în februarie 1843 la biserica de la Curtea
veche din Bucureşti, îmbrăcat într-un costum care imita pe al lui Mihai Viteazul. Împodobit la
fel, a venit şi la mănăstirea Dealu să se închine şi să se reculeagă la moaştele Eroului.

http://art-historia.blogspot.ro/search?q=craniul+lui+mihai+viteazul

Aceste desene au fost realizate de artistul Carol Isler, trimis de ministerul Instrucţiunii condus
de Odobescu să deseneze diverse monumente istorice şi artefacte aflate în patrimoniul
bisericilor şi mănăstirilor. Aceeaşi misiune au avut-o şi Henri Trenck şi Szatmary. În caietul
lui Isler, păstrat la Biblioteca Academiei Române, se află acest desen.

http://art-historia.blogspot.ro/search?q=craniul+lui+mihai+viteazul

75

S-ar putea să vă placă și