I.

PROBLEMATICA NATURII UMANE

1. BLAISE PASCAL - SCRIERI ALESE

Se naste la 9 iunie 1623 la Clermont-Ferrand, vechea capitala a provinciei Auvergne. Pascal

apartine unei familii din aristocratia clasei de mijloc.
O remarca generala a comentatorilor filosofici este aceea ca filosofia lui Pascal nu e un sistem, ci
mai degraba o experienta. Nu intalnim in cadrul acestei filosofii elementele unui edificiu conceptual,
sistematic. Acest fapt se datoreaza si oscilarii lui Pascal intre crestinism si preocuparile stiintifice.
Lucrarea sa fundamentala -Cugetari- cuprinde ganduri despre literatura, despre morala, despre adevar
sau despre om.
In ceea ce priveste omul, Pascal subliniaza dualitatea naturii sale, contradictiile umane nefiind
concepute insa ca stari extreme care se exclud sau se alterneaza. Dialectica pascaliana opune si unifica
in acelasi timp, aceste stari contradictorii fiind inseparabile si conditionandu-se reciproc. Supusa
contradictiilor, conditia umana se situeaza pe o pozitie de mijloc, condamnata sa rataceasca vesnic in
preajma marilor taine ale universului, fara sa le solutioneze. In viziunea lui Pascal, omul apare astfel ca
o fiinta complexa, amestec de spirit si materie, ratiune si pasiuni, inclinatii spirituale si porniri
animalice. Ratiunea il indeamna sa caute certitudinea, dar intervin o serie de influente negative care il
abat de la aceasta cale. Omul este supus erorii naturale, de neinlaturat fara ajutorul gratiei divine. In
ciuda erorilor si a incertidunilor, omul pastreza intacta capacitatea adevarului. In aceasta capacitate
rezida, de altfel, insusi principiul demnitatii umane: "omul nu este decat o trestie, cea mai slaba din
natura; dar este o trestie cugetatoare. Nu trebuie ca intregul univers sa se inarmeze spre a-l strivi. Un
abur, o picatura de apa e destul ca sa-l ucida. Insa in cazul in care universul l-ar strivi, omul ar fi inca
mai nobil decat ceea ce-l ucide; pentru ca el stie ca moare; iar avantajul pe care universul il are asupra
lui, acest univers nu-l cunoaste". De acest principiu al gandirii nimeni poate face abstractie. Omul este
centrul de gravitatie al intregului univers pascalian: omul cu slabiciunile si contradictiile proprii naturii
sale, dar si cu maretia conferita de privilegiul gandirii.

2. RENE DESCARTES – MEDITATII DE FILOSOFIE PRIMA

Filosof si matematician, Rene Descartes se naste in Franta in anul 1596. Cele mai importante
opere ale sale sunt: Discurs asupra metodei, Meditatii de filosofie prima, Reguli utile si clare pentru
indrumarea mintii in cercetarea adevarului, Pasiunile sufletului.
Fara sa fie un filosof profesionist, scrierile lui Descartes determina o adevarata revolutie in
planul cunoasterii filosofice. Aceasta revolutie se produce in primul rand prin metoda pe care Descartes
isi propune sa o gaseasca. Metoda carteziana urmareste sa foloseasca avntajele logicii, geometriei si
algebrei, dar sa nu antreneze si defectele lor. In acst sens, filosofia lui Descartes se detaseaza de
speculatiile teologice specifice Evului Mediu. Metoda carteziana este guvernata, in esenta, de patru
principii:
1. Sa nu se accepte ca adevarate decat ideile care ne apar clar si distinct.
2. Dificultatile analizate trebuie fragmentate cat mai mult pentru a putea fi analizate cat mai bine.
3. Conducerea gandurilor trebuie sa se faca in ordine, de la obiectele cele mai simple pana la cele mai
complexe.
4. Sa se realizeze enumerari complete si revizuiri generale pentru a sti cu siguranta ca nu s-a omis nimic.
Prima regula a metodei intemeiaza rationalismul lui Descartes. Cerinta sa fundamentala este
aceea de a renunta la prejudecati sau presupozitii si de a trece prin filtrul ratiunii toate cunostintele.
Adevarate vor fi considerate numai acele idei care ne apar in mod clar si distinct. Descartes instituie in
acest fel indoiala metodica asupra datelor obtinute din simturi pana la acele lucruri simple pe care
mintea noastra este capabila sa le cunoasca in mod neindoielnic. Punct de plecare a intregii cunoasteri
stiintifice si filosofice, indoiala metodica este expresia unei atitudini critice profunde ce permite
afirmarea cunoasterii.
In conceptie carteziana exista un singur adevar care rezista indoielii, iar acesta devine temelia
cunoasterii depline. Acest adevar este faptul indoielii insesi. In termenii lui Descartes, nu ne mai putem
indoi de propria noastra indoiala. Prezenta indoielii dezvaluie existenta mintii cugetatoare a omului ca
subiect al cunoasterii. Aceasta idee este exprimata in celebrul rationament cartezian: Dubito ergo cogito,
cogito ergo sum.
Metoda lui Descartes demonstreaza ca cel dintai adevar pe care il descopera inteligenta printr-o intuitie
imediata este gandirea. Acest adevar se dezvaluie constiintei in cel mai clar mod cu putinta.
Rationamentul lui Descartes evidentiaza o legatura inseparabila intre gandire si fiinta. Gandirea
contine nemijlocit fiinta. Desi entitati separate, gandirea si fiinta se afla intr-o deplina unitate, sunt
inseparabile, iar aceasta unitate devine fundamentul absolut al filosofiei carteziene.

Raportul suflet - corp

Filosofia lui Descartes conduce la dificultati datorita dualismului dintre cele doua substante: una
spirituala si una materiala (dualism suflet - corp sau res cogitans = lucru cugetator si res extensa = lucru
intins).
Separarea fundamentala intre spirit si corp este postulata de Descartes in plan metafizic. In Meditatii de
filosofie prima el va ajunge insa la concluzia ca exista o stransa legatura intre cele doua entitati. Acest
fapt i-a determinat pe unii comentatori filosofici sa considere ca Descartes valorizeaza, in esenta, omul
ca intreg. Valorizarea carteziana a trupului se face in maniera antica, rasturnand interpretarile teologice
traditionale. Astfel, Descartes va integra pasiunile in om si va dezvolta ideea relatiilor naturale ca si a
raporturilor de armonie intre suflet si corp (lucrarea Pasiunile sufletului).
- Substanta = un lucru care nu are nevoie de alt lucru pentru a exista (termenul este introdus in filosofie
inca de scoala ioniana – Grecia antica). Pentru Descartes, exista o singura substanta – Dumnezeu. Noi
numim totusi, spune Descartes, si alte lucruri substante. Acestea nu exista pentru ele insesi, nu-si au
existenta decat in conceptul insusi; exista numai datorita asistentei lui Dumnezeu.
- Exista 2 tipuri de lucruri: ganditoare si intinse (res extensa si res cogitans); amandoua sunt substante
create. Sufletul apartine gandirii, iar corpul – intinderii. Ambele (sufletul si corpul) sunt subtante, nici
unul nu are nevoie de conceptul celuilalt. Sufletul si corpul sunt independente unul de celalalt, nu se pot
influenta direct (Descartes neaga relatia mecanica dintre ele).
- Dumnezeu este mijlocitor al legaturii dintre corp si suflet. Schimbarile sufletului si corpului isi
corespund unele altora (cand am un impuls, o inetntie, aceastea devin corporale); corespondenta este
cauzata de Dumnezeu. Dumnezeu este cauza metafizica a transformarilor lor reciproce.

3. AUGUSTIN - CONFESIUNI

- se naste in 354 in nordul Africii; mama era crestina.

- Se converteste la crestinism la 33 de ani; a murit in 430; a fost episcop al Hipponiei.
Aurelius Augustinus este cea mai insemnata personalitate a patristicii eline. Teolog si filosof
deopotriva, Augustin a avut o influenta decisiva asupra dogmaticii crestine, cu deosebire asupra celei
catolice. El a creat o vasta opera literara, teologica si filosofica, dedicata in mare parte luptei
impotriva diverselor secte crestine existente in acea perioada. (Confesiuni, Solilocvii, Despre ordine,
Despre cetatea lui Dumnezeu etc.)
Gandirea filosofica a lui Augustin nu se incheaga intr-un sistem riguros, metoda practicata cel
mai adesea de acesta fiind digresiunea. In esenta, Augustin a incercat o impacare a platonismului cu
dogmele crestine, intr-un efort orientat spre gasirea intelepciunii capabile sa arate oamenilor drumul spre
fericire.
 Potrivit lui Augustin, omul este o creatie a lui Dumnezeu, inzestrat cu suflet si corp. In definitia
augustiniana a omului este implicata cu claritate superioritatea sufletului fata de corp, fiinta umana
trebuind sa caute binele intr-o ordine independenta de corp. Morala augustiniana isi gaseste fundamentul
in divinitate. In acest fel, toate valorile morale devin absolute.
- gandirea lui Augustin penduleaza intre filosofia antica si crestinism, intre filosofie si religie
- practica o filosofie de tip existential intrucat se inradacineaza in experienta religioasa singulara,
in experienta credintei
Dumnezeu
- Dumnezeu creeaza lumea ex nihilo. Pe urmele traditiei iudaice, gasim in conceptia lui Augustin
ideea creatiei din nimic. Dumnezeu exista inaintea lumii si inaintea timpului. El este astfel
transcendent. Iubirea lui Dzeu da nastere lumii
Treimea
- In traditia crestina, Treimea semnifica cele 3 persoane intr-o singura persoana divina. La
Augustin, Treimea dobandeste o semnificatie filosofica: Dzeu are o istorie. Vorbim de o istorie
supranaturala in care Dzeu insusi dobandeste un caracter istoric. Aceasta istorie incepe cu creatia
din neant, devine apoi (prin pacatul originar, viata si moartea lui Isus) o istorie a mantuirii si se
implineste in acelasi timp in Dzeu (pentru ca Dzeu insusi a fost rastignit in persoana Fiului).
- Cum se poate insa ca Unul, care este prin esenta sa imuabil, sa aiba o istorie? Putem sa ne
imaginam devenirea (schimbarea) la nivelul multiplului. Nu putem concepe insa o modificare a
ceva inauntrul a ceea ce este Unu. Treimea explica faptul ca inauntrul lui Dzeu, care este Unu,
trebuie sa fie in acelasi timp plural. Introducerea Treimii face inteligibila libertatea istorica a lui
Dzeu cel etern. Augustin descopera o justificare si o interpretare filosofica a Treimii. Tatal este
esenta divina, fiinta lui Dzeu. Fiul este cuvantul, adevarul. Sfantul Duh este iubirea prin care
Tatal da nastere lumii.
Sufletul
- este diferit de orice realitate materiala; e o substanta diferita de materie. Regasim la Augustin
influenta lui Platon: sufletul e de un alt ordin de realitate decat cea materiala. El este nemuritor
pentru ca e o realitate de acelasi ordin ca si adevarul. Sufletul si adevarul au, intr-un fel, aceeasi
substanta. Adevarul este Dzeu: “Eu sunt Calea, Adevarul…”
- din aceasta legatura indisolubila decurge ca Dzeu e in suflet. La Augustin, intre suflet si Dzeu nu
exista o relatie de exterioritate. Dzeu e mai in centrul eului nostru decat am putea fi noi insine.
Pentru a ajunge la Dzeu trebuie sa ne scufundam in adancurile sufletului. Acolo vom gasi lumina
divina.

4. FRIEDRICH NIETZSCHE – DINCOLO DE BINE SI DE RAU

F.N. este una dintre personalitatile filosofice care a exercitat o influenta puternica asupra gandirii
secolului XX. Osciland intre stilul sistematic si cel fragmentar aforistic, cugetarea filosofului german se
prezinta neobisnuit de complexa si inepuizabila analizei. Demersul lui N. a urmarit sa creeze o filosofie
cu totul noua, ale carei elemente sa nu se fundamenteze pe o gandire antecedenta.
Comentatorii operei nietzscheene impart, de regula, opera acestuia in trei perioade. Pentru
Jaspers, autorul unei bogate analize asupra filosofiei lui N., aceste perioade sunt: timpul increderii in
cultura si genii, timpul increderii pozitiviste in stiinta si timpul filosofiei noi.
N. este cunoscut drept unul dintre cei mai inversunati critici ai religiei si, mai ales, ai moralei
crestine. Idealul crestin al milei si al iubirii este privit de N. ca un efect al coalitiei indivizilor slabi,
mediocri impotriva celor puternici. Morala creştina îi apare ca o morală a slabilor, a sclavilor, faţa de
morala stapînilor, a celor ce dictează. Întreaga cultură modernă îi apare ca fiind falsificată de
principiile dupa care se conduce; formele sociale ale vieţii moderne, democraţie, socialism… – nu sunt
decît forme ale resentimentului mulţimii. Prin afirmarea iudeo-crestinismului sclavii au izbandit asupra
stapanilor, instinctul de turma si-a luat revansa asupra alesilor. A fost instituit astfel plebeismul ca
valoare suprema: dreptul celor multi asupra celor putini, al slabiciunii asupra fortei de odinioara,
morala compasiunii, a milei, a iubirii, a supunerii, ca virtute victorioasa. Iudeo-crestinismul da castig
de cauza celor mizeri, bolnavi si decazuti, care pot da acum curs liber resentimentelor lor intitulate
idealuri.
Solutia pe care o propune N. este aceea de a depasi actualul stadiu uman prin ceea ce autorul
german a numit supraom. Unii comentatori filosofici (Jaspers) considera ca perspectiva nietzscheana a
supraomului s-a constituit ca o influenta a darwinismului si a evolutionismului asupra filosofului.
Admitand ideea progresului, N. va considera ca individul uman nu reprezinta ultimul stadiu al evolutiei.
Asa cum omul s-a dezvoltat din specii inferioare, tot astfel din el se poate naste o noua forma de viata
ce-l va depasi. Nici zeu, nici om, supraomul este un invingator, avand atributul fortei. El reprezinta
transpunerea factorului progresist de pe planul natural pe cel moral. Supraomul (Zarathustra),
propavăduieşte doctrina unei umanităti superioare, dure, lipsite de milă, dar care creeaza ceva nou
pentru cultura umană şi tipul de om, care îşi dă şi îşi suportă singur destinul într-o lume fără Dumnezeu.

II. OMUL – FIINTA SOCIALA

1. ARISTOTEL – POLITICA

Preocupari filosofice pentru definirea statului exista inca de la Herodot. Istoricii filosofiei afirma
ca ele au fost insa sugerate de filosofii sofisti. Astfel, Protagoras, in a sa Antilogica a realizat un proiect
de constitutie ideala. Toate aceste preocupari au fost sintetizate in marea opera platoniciana Republica.
Platon sustine ca la baza statului trebuie sa stea un principiu etic, reducand problema statului la o
problema de educatie. Fericirea si trainicia statului nu depinde de bunuri externe, ci de sentimentul de
dreptate si de virtutea sadite in sufletul cetatenilor. Toate acestea genereaza o confuzie a politicii cu
morala.
Problema definirii statului este reluata de Aristotel, in lucrarea Politica, una din scrierile tarzii ale
Stagiritului. Politica face parte din scrierile esoterice si nu a fost terminata. In viziune aristotelica, statul
este o asociatie care are ca scop realizarea unui bine de ordin moral: fericirea pamanteasca. Tributar lui
Platon, statul lui Aristotel are ca misiune realizarea perfectiunii morale a cetatenilor.Originalitatea lui se
dovedeste insa in modul in care intelege sociabilitatea omului. Astfel, statul este la fel de vechi ca si
omul, datorandu-se unui instinct profund al nostru: sentimentul social. Aristotel respinge teza lui
Lycophron despre pactul social, considerand-o falsa. O institutie organica cum e statul nu poate lua
nastere, sustine Aristotel, in mod rational; s-ar putea sustine in aceste conditii ca si o comunitate de boi
sau un stup de albine a luat nastere intr-un mod asemanator. Aristotel respinge de asemenea si analogia
statului cu familia, afirmand ca intre stat si familia exista nu doar deosebiri cantitative, ci si calitative.
Familia este doar o unitate in stat, avand ca scop perpetuarea speciei si diviziunea numirii, ca si a
atributiilor.

Naturalism politic
- Polis-ul are un caracter natural, atat din perspectiva cauzelor asocierii indivizilor, cat si in
privinta scopului acestei asocieri
- In ciuda deosebirilor dintre conceptiile social-politice, Platon si Aristotel considera existenta
individuala insuficienta. Pt. ca un om sa-si ajunga siesi, sa fie autosuficient, ar trebui sa
constituie societatea in sine. Cu alte cuvinte, un individ ar trebui sa concentreze toate activitatile
necesare supravietuirii sale. Aristotel (si Platon) este insa adeptul principiului diviziunii sociale a
muncii. Fiecare face numai ceea ce stie; actioneaza intr-o profesie admisa de societate, atingand
maximul de performanta.
 - Neputandu-se autointretine, individul este constrans sa apeleze la colaborarea cu ceilalti. Unica
solutie in acest sens este asocierea intr-o comunitate.
- Cei care sunt autosufiecienti nu se incadreaza in tipul normal al umanului. Ei sunt animale
(subumani) cu o existenta ce nu presupune decat asigurarea unor cerinte elementare (hrana si
perpetuarea) sau zei atotputernici care pot sa faca totul singuri.
- Statul are un caracter natural nu numai datorita cauzelor ce i-au determinat aparitia, ci si datorita
scopului sau. Din acest punct de vedere, conceptia lui Arist. este tributara viziunii sale general-
finaliste (teleologice). In filosofia sa, pt a intelege un lucru, nu trebuie sa explicam doar cauzele
care il produc, ci si scopurile in vederea caruia este produs. In cazul omului, scopul in vederea
caruia acesta exista este binele. Destinatia naturala a omului este fericirea, iar acest lucru nu se
poate realiza decat in cadrul cetatii. Statul fiind o comunitate suprema, scopul spre care el trebuie
sa tinda este un scop suprem: binele suprem
- Intalnim si la Arist. si la Platon o confuzie intre planul etic si cel politic. Cele 2 nu reusesc sa se
detaseze deplin unul de altul pt a avea un statut independent.
- In raportul dintre etic si politic, politicul este valoarea suprema. Indemnul etic spre savarsirea
binelui de catre fiecare individ isi gaseste satisfacerea in sfera politicului, datorita colectivitatii.
Ca si pt Platon, politica este pt Arist. stiinta educatiei prin stat
- Sugestia biologica – modelul organismului
- Tipuri de regimuri politice, dupa nr celor care guverneaza: democratia, oligarhia, monarhia

2. TEORIA CONTRACTULUI SOCIAL

INAINTE DE ROUSSEAU
Lycophron - sofist grec - sustine ca statul ia nastere printr-un contract intre cetateni, contract in
care se asigura fiecarui contractant drepturile sale si maximum de libertate compatibila cu aceasta viata
in sanul statului. Cei care compun statul trebuie sa renunte macar la o parte din libertatea lor in schimbul
unor avantaje mai mari. Evul Mediu, prin conceptiile sale teologice, nu cunoaste teza contractului social;
oamenii nu se pot organiza fara ajutorul providentei divine. Teoria contractului social reapare in cadrul
protestantismului. Astfel, Althusius sustine existenta unui contract intre comunitati restranse, care se
unesc pentru a alcatui un corp politic mai vast si un stat. El face distinctie intre suveran, care este
poporul si principe, care se margineste doar la a administra. Grotius, unul dintre juristii cei mai
importanti din secolul XVII, afirma, la randul sau, ca fundamentul statului este tendinta fireasca a
oamenilor spre bunavointa. Societatea civila ia nastere in urma incheierii unui contract intre oamenii
aflati in starea de natura, poporul fiind supus totodata si unei autoritati politice. Contractul social poate fi
supus prin forta sau poate fi voluntar: poporul are dreptul sa-si instraineze libertatea. Teoria lui Grotius
se opune dreptului divin, caci originea suveranitatii se afla in popor; puterea politica poate imbraca insa
diferite forme, de la democratia absoluta pana la monarhia absoluta. Teoria contractului social, creata la
inceput pentru a limita drepturile regalitatii, este preluata de ganditorul englez Thomas Hobbes, care
face din ea baza celei mai absolutiste teorii create vreodata. In starea de natura, oamenii nu alt scop
decat satisfacerea egoista a nevoilor, purtand un permanent razboi unii impotriva celorlalti. Pentru a
supravietui ei fac un pact de asociatie prin care fiecare se deposedeaza de toate drepturile sale in
favoarea unui tert, cu conditia ca toti ceilalti sa faca la fel. Ca urmare, toata lumea este legata de contract
cu exceptia suveranului, care nu e legat prin nimic, nici macar prin legea naturala. Vointa suveranului
este cea care face legea, delimiteaza ceea ce este drept de ceea ce este nedrept si stabileste chiar si
dogmele religioase. Suveranul poate fi un rege sau o putere democratica; oricum ar fi insa ea are o
putere nelimitata. Hobbes recunoaste ca teza sa duce la cel mai ingrozitor despotism, dar pentru el
aceasta este singura cale de a scapa de starea de natura. Un alt ganditor englez, John Locke, se opune
tezei contractului social elaborate de Hobbes. In starea de natura oamenii simt unii fata de altii
bunavointa si se ajuta intre ei. Exista insa conflicte in special in legatura cu bunurile lor. Functiunea
statului se reduce la politie si justitie: apararea libertatii personale si a proprietatii individuale. Statul
trebuie sa lase fiecarui individ cat mai multa libertate cu putinta. Contractul poate lua cele mai diverse
forme, indivizii fiind liberi sa aprecieze care sunt drepturile pe care le vor ceda.

JEAN JACQUES ROUSSEAU – DISCURS ASUPRA INEGALITATII DINTRE

OAMENI

- Discurs asupra inegalitatii dintre oameni - apare in anul 1775 si are doua parti: o teorie asupra
starii de natura si o teorie asupra formarii primelor societati si a statului.
- teorie a dreptului natural; teorie contractualista. In opinia filosofului francez subordonarea
oamenilor unii fata de altii nu se intemeiaza pe natura; acest lucru se observa facand o analogie
cu familia, care se mentine dupa cresterea copiilor doar prin conventie. Omul natural sau salbatic
= singur, independent si bun. Lipsit de ratiune, nu deosebeste binele de rau.
- Omul nu mai poate trai in starea de natura si se asociaza cu ceilalti oameni printr-o conventie
prima pe care Rousseau o numeste contract social. Clauzele acestui contract nu sunt enuntate
formal, ele sunt admise pretutindeni tacit. Prin pactul social omul schimba drepturile sale
naturale pe drepturi civile care ii dau mai multa securitate; cedeaza independenta si castiga
libertatea. Fiecare individ contracteaza cu el insusi pentru ca este o parte din colectivitatea cu
care incheie contractul. In starea de natura omul este un animal stupid, rod al poftelor. In starea
civila el devine o fiinta inteligenta, ascultand de ratiune si de reguli morale, si nu de instinct ca
pana atunci. Starea civila este corespunzatoare libertatii, inteleasa de Rousseau ca fiind
ascultarea fata de lege. Legea civila este expresia vointei generale a poporului; ea nu poate fi
nedreapta pentru ca nimeni nu este nedrept fata de el insusi.
- Rousseau accepta inegalitatile naturale (varsta, sanatatea, puterea); le condamna pe cele
artificiale (prin conventie)
- in starea civila, omul este definit prin apartenenta sa sociala si permanent ispitit sa faca rau
celuilalt. R. denunta numeroasele inegalitati care separa indivizii (sociale, morale, politice), care
nu sunt decat pure conventii. Desi starea civila a produs lucruri bune (ratiunea, sentimental
moral, artele etc), ea a creat un cortegiu de inegalitati, servituti si legi care despart si constrang
oamenii:
“Primul om care, imprejmuind o bucata de teren, a cutezat sa spuna <asta e al meu> si a gasit
oameni indeajuns de simpli ca sa-l creada, a fost adevaratul intemeietor al societatii civile”
- originea societatii civile si a inegalitatilor sociale se afla in proprietatea privata
- regreta starea de natura, caracterizata prin absenta proprietatii, a mizeriei si a coruptiei
- nu sprijina totusi o intoarcere la origini in numele mitului “bunului salbatic”. Omul civilizat
trebuie sa traiasca in societate.
- In Contractul social propune o forma de asociatie. Prin contractul social, individul trebuie sa-si
cedeze toate drepturile suveranului, acesta nefiind altceva decat poporul insusi. Astfel omul
castiga o libertate civila totala. Legea nu mai apare ca un produs al unor interese particulare, ci e
rezultatul vointei generale. Vointa generala e o manifestare a interesului public si superioara
vointelor particulare; ea nu e o reunire a intereselor egoiste
- Puterea legislativa trebuie sa apartina poporului

III. SENSUL VIETII

1. LUCIAN BLAGA – Geneza metaforei si sensul culturii

 - critica filosofia naturalista (eg. teoriile evolutioniste) pentru ca au cautat sa demonstreze ideea
conform careia destinul uman nu se desfasoara sub auspicii exceptionale, e asemanator cu cel al
altor fapturi
- teoriile evolutioniste: omul este o simpla etapa in linia evolutiva a vietii. Omul are doar o relativa
superioritate de natura graduala in univers (nu calitativa). Nietzsche spunea ca omul este o
simpla punte intre maimuta si supraom; Blaga critica si teoria lui Bergson.
- Sub unghi biologic-naturalist, problema diferentelor dintre om si animal nu-si poate gasi solutia
ampla ce o comporta
- Animalul = legat de imediat, de concret
- Sub aspectul inteligentei, diferenta dintre om si animal e una graduala: omul e mai intelligent
decat animalele
- Omul = existenta intru mister si pentru revelare; consecinta = are un destin creator
- Actele creatoare ale animalului (eg. unelte, lacasuri, organizatii) sunt degajate din grija de
securitate. Constiinta animala nu depaseste existenta intru imediat si pentru securitate.
- Omul = capabil sa renunte pana la autonimicire la securitate
- Creatiile de cultura sunt judecate dupa norme imanente (“norme ale caror temeiuri sunt
intretesute in destinul creator al omului”)
- Structura psihica a animalului e alcatuita din categorii ale cunoasterii concrete, nu categorii
abisale (~omul). Ceea ce produce animalul e generat de necesitati vitale, de instinct. El nu
urmareste revelarea unui mister, ci supravietuirea. Animalele pot fi autori de civilizatie (nu si de
cultura), dar e o civilatie astilistica si atemporala.
- Omul sufera o mutatie ontologica: un nou mod de a exista, unic in univers: existenta intru mister
si pentru revelare
- Ca specii, omul si animalul sunt rezultate ale unor mutatii biologice. Datorita unei mutatii
ontologice, omul este un subiect creator. In om se finalizeaza evolutia. Omul are o singularitate
calitativa
Categoriile abisale
- 2 tipuri de categorii: cognitive (ale receptivitatii) si abisale
- categ. abisale = categorii ale spontaneitatii umane, apartin inconstientului. Ele stau la radacina
tuturor plasmuirilor umane de natura culturala, la baza cosmosului stilistic. Sunt anterioare
categoriile cognitive.
- complexul abisal de factori abisali = matricea stilistica

2. JEAN PAUL SARTRE – EXISTENTIALISMUL ESTE UN UMANISM

Reprezentant de seama al existentialismului, J.P.S. a fost considerat o adevarata “constiinta a

epocii” in Franta perioadei postbelice. Sartre a fost o personalitate ce s-a manifestat pe multiple planuri -
de la literatura si filosofie pana la politica. A fost influentat de Heidegger, Kierkegaard, dar si de
marxism (in a doua parte a creatiei sale). In anul 1964 refuza premiul Nobel pentru literatura, sustinand
ca un scriitor nu ar trebui sa accepte sa se transforme, din timpul vietii, intr-o institutie.
In filosofie, este considerat unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai existentialismul ateist.
Teza fundamentala a sistemului sau filosofic este aceea ca existenta precede esenta. Aceasta inseamna ca
omul mai intai este si apoi isi defineste propria esenta. Aruncata in lume, fiinta umana se defineste
incetul cu incetul, definirea ramanand deschisa permanent (in viziunea filosofica traditionala, ca si in
crestinism, esenta precede existenta. Astfel, omul apare in lume predefinit, doar urmeaza sa se
manifeste, sa-si dezvaluie o esenta data dinainte).
In cadrul filosofiei sartriene, libertatea este determinatia fundamentala a ontologiei umane.
Pentru Sartre, a exista inseamna a folosi libertatea si a alege. In acest fel, omul este chiar condamnat sa
fie liber. Libertatea omului este absoluta intrucat are posibilitatea alegerii. Chiar si in cele mai dificile
contexte, cum este cel al unui razboi, omul poate sa aleaga intre mai multe optiuni. Daca libertatea este
absoluta, responsabilitatea este si ea fara margini. In acest sens, ganditorul francez propune o etica ce se
fundamenteaza in natura umana, si nu in divinitate. Omul este responsabil nu numai fata de propriile
alegeri, ci si fata de ceilalti. Astfel, daca un individ alege sa minta, el alege in fapt o lume in care se
minte, pentru ca devine implicit un model pentru ceilalti. In sens sartrian, constiinta formeaza baza lumii
in care omul traieste. Responsabilitatea ii creeaza omului o puternica angoasa existentiala (aruncat in
lume, el resimte anxietate intrucat e raspunzator de tot ceea ce face, nu mai poate socoti pe nimeni
altcineva vinovat).
Omul se defineste prin faptele sale si isi construieste prin acestea un sens al vietii. Nu suntem o
suma de potentialitati, ci de fapte. Nu exista, asadar, un sens prestabilit pentru existenta umana. Sensul
vietii este dat de tot ceea ce facem pe parcursul existentei noastre.
Alte lucrari: Fiinta si neant, Materialism si revolutie.