Psihosomatizarea

Definiție
● Psihosomatizarea se referă la tendința de a resimți și de a manifesta
disconfort psihic (suferință psihologică latentă) sub forma unor
simptome somatice și de a căuta soluții medicale pentru acestea. Se
presupune că această tendință este exteriorizată ca și răspuns la
stresul psihosocial creat de diverse evenimente din viață și situații ce
sunt personal stresante pentru individ.

● Persoanele ce somatizează deobicei nu recunosc, ba chiar neagă în

mod explicit o legătură cauzală între simptomele pe care le resimt și
presupusa sursă. Ei reacționează mai degrabă în mod somatic decât
psihologic și tind să atribuie simptomele unei boli fizice și de aceea
sunt în căutare de tratamente medicale (Lipowski, 1998).
● Somatizarea pare să ia locul medicinii psihosomatice
care se ocupă prin tradiție de investigarea și tratarea
determinanților psihologici ai bolii, încercând să
studieze rolul conflictelor psihologice specifice și a
dimensiunilor personalității în boală.

● Kirmayer JL și Robins JL consideră că termenul

psihosomatic ar putea fi aplicat mai degrabă unor
situații clinice decât unor anumite categorii de boalî, în
acest fel, medicii fiind încurajați să ia in discuție
procesul psihosomatic ca o dimensiune specifică a
bolii.
● Freud și alții au afirmat faptul că aceste
boli au fost în principal cauzate de stresori
externi cum ar fi relațiile și problemele
familiale.

● În opinia lui Freud, simptomele tulburărilor

psihosomatice cauzează boli precum
tuberculoza, iar boli precum schizofrenia
sunt cauzate de o simplă răceală.
● Din punct de vedere al teoriei psihanalitice, somatizarea
este conceptualizată ca fiind un mecanism de apărare al
Eu-lui, prin canalizarea emoțiilor reprimate în simptome
somatice ca formă a unei conexiuni simbolice.

● Pacienții a căror simptome corespund unei imagini

psihiatrice și psihosomatice – spre deosebire de pacienții
cu tulburări nevrotice- prezintă anomalii structurale ale Eu-
lui. Formele dereglate ale interacțiunilor în copilărie au
făcut să fie imposibil pentru astfel de pacienți să dezvolte o
lume ordonată a reprezentărilor interioare, a
macrostructurilor: Eu, Super-eu și Sine.
 Geneza

● Tulburările structruale ale Eu-lui au

apărut în principal în primii doi ani
de viață din cauza interacțiunior
patogenice cu persoane de
referință importante. De asemenea,
factorii genetici sau ereditari sunt și
ei importanți.
 Simptome

● Dereglările la nivelul structural al Eu-

lui joacă un rol în apariția unor
simptome precum: adicții,
perversiuni, organizare de tip
borderline și tot felul de psihoze, cât
şi hipertensiune, reumatism, ulcer
gastric, ş.a.
 Terapie
● Anumite modificări în ceea ce privește
tehnica, bazate pe teoria psihoanalitică, au
fost dezvoltate pentru tratamentul
pacienților cu simptome psihiatrice și
psihosomatice. Ca o alternativă la
”principiul psihoanalitic al interpretării” ce se
concentrează pe găsirea unor semnificații,
există și ”principiul interactiv al răspunsului”.
 Abordarea interactivă
● Într-o astfel de abordare, principala sarcină a
terapeutului este de a induce pacientul să
substitue obiectul intern patogen cu unul benefic,
producându-se astfel un transfer de reacții.
● De asemenea, este important ca terapeutul și
pacientul să lucreze împreună pentru a crea un
nou stil de interacțiune ce este mai potrivit
nevoilor individului. (Annelise Heigl-Evers, Ulrich
Rosin, 1985).
 Cele două perspective: Freud şi Janet

● Pentru Freud, structurile minţii (Eul, Sinele,Supraeul) răsar din

tensiunile între pulsiunile organismului şi structurile sociale (Muller &
Tillman, 2007). Aceasta se reflectă în concepţia psihanalitică asupra
bolilor psihosomatice, şi anume ideea precum emoţiile şi dorinţele
inconştiente cauzează simptome organice; ca de exemplu, Gregor
Groddeck, un psihoanalist ce i-a influenţat ideile lui Freud despre bolile
psihosomatice, a propus faptul că o tumoare abdominală poate fi
rezultatul a unei dorinţe inconştiente de a fi înnsărcinată (Leitan &
Murray, 2014).
● Mai mult decât atât, a existat sugestia precum ”eul” în psihanaliză,
este la origine o entitate organică, astfel fiind accentuată continuitatea
dintre animale şi oameni, sugerând o viziune monistă sau holistică a
conceptualizării de minte-corp (Muller & Tillman, 2007).
● Astfel, se observă contnuitatea ideii de reprezentare
simbolică şi imaginară ce apare în primul rând în
minte. Mai mult, este vorba de semnificaţia ce se
ascunde în spatele simptomelor şi este responsabilă
pentru disocierile (sau represiile) esenţiale procesul
de formare a simptomelor. Altfel spus, activitatea
mentală şi conflictul creat de pulsiuni sunt
indispensabile pentru apariţia bolilor psihosomatice
(Gottlieb, 2003).
● Deşi în anul 1905, Freud explica apariţia simptomelor
pe baza principiului plăcerii, în 1920, el a recunoscut
faptul că nu toate funcţiile mentale operează pe baza
acestui principiu. În cartea ”Dincolo de principiul
plăcerii” (Freud, 1920), autorul a menţionat că în cazul
viselor pacienţilor ce sufereau de stres postraumatic, în
care se repetau circumstanţele copleşitoare, aceasta nu
putea fi explicat doar pe baza principiului plăcerii. În
aceste situaţii, mintea funcţionează mai mult pe o bază
instinctivă, viziunea lui Freud relativ apropiindu-se de
cea a lui Janet.
● În 1889, Pierre Janet propune un model pentru explicare
simptomelor isterice, incluzând şi simptomele somatice ce
sunt presupuse a fi manifestările de suprafaţă a unor
amintiri traumatice şi disociate. Spre deosebire de Freud ce
nu a fost de acord cu explicaţia lui Janet în legătură cu
originea acestei deosebiri, psihologul francez consideră că
disocierea este rezultatul unei deficienţe a energiei psihice
(”la misere psychologique”). Pe când persoanele
sănătoase, spunea Janet, deţin suficient de multă energie
psihică pentru ca toate funcţiile mentale să fie organizate
într-o unitate controlată de ”eu” sau de ”sine”.
● În cazul unor indivizi însă, din cauza eredităţii sau a
unei traume emoţionale stresante, cantitatea energiei
psihice este diminuată sub un punct critic. Ca şi
consecinţă, puterea de ansamblare, de unire a Eului
este slăbită, conducând la o disociere de la
conştientul elemtelor mentale selectate.
● În modelul lui Janet, persoanele sănătoase nu pot fi
hipnotizate. Doare cele cu un Eu salbit patologic
răspund la sugestiile hipnotice printr-o inducere
artificială a unei disocieri mentale (Nemiah, 2000).
● Explicaţia lui Freud cu privire la disociere a fost
diferită. În ”Studii asupra isteriei”, el a introdus
conceptele de represiune şi mecanismele
psihologice de apărare. El a considerat faptul că în
cazul pacienţilor isterici, Eul se protejează de
reamintirea dureroasă a evenimentelor traumatice
prin reprimarea memoriilor asociate cât şi a
emoţiilor şi prin convertirea lor în simptome
somatice ce reprezintă într-un mod simbolic o
traumă.
 Concluzie
● În timp ce Pierre Janet credea într-un Eu prea
slab pentru a menţine integritatea funcţională,
Freud vedea Eul ca fiind îndeajuns de
puternic pentru a păstra fucţionarea optimă a
acestuia şi a stabilităţii emoţionale printr-un
control activ asupra conţinuturilor
conştientului. Pentru cel din urmă psiholog,
simptomele somatice au la bază
mecanismele de conversiune şi de reprimare.
● Un alt psiholog ce a susţinut atribuirea simptomelor somatice
unei represiuni ale afectelor a fost Alexander Mitscherlich. El
a aderat la conceptul psihanalitic de bază, şi anume:
conflictul psihologic. Totuşi, în acelaşi timp acesta a subliniat
un aspect important al funcţionării mentale la pacienţii
psihosomatici ce manifestau defecte marcante în
comportamente şi în funcţionările cognitive. Astfel de
trăsături au devenit ulterior interesul principal a mai mulţi
cercetători pentru investigarea bolilor psihosomatice.
● Un astfel de cercetător a fost Sifneos care în 1967 a atras
atenţia asupra unei trăsături comune a pacienţilor
psihosomatici şi anume dificultatea de a găsi cuvinte pentru
a descrie sentimentele proprii, numită prin termenul de
”alexitimie”.
● Astfel de pacienţi manifestă două
caracteristici de bază: în primul rând ei sunt
incapabili să descrie sau diferenţieze între
emoţiile fundamentale cum ar fi tristeţea sau
furia, iar în al doilea rând, gandurile lor
cognitive sun caracterizate de o preocupare
a detaliilor externe şi a absenţei totale a
fanteziilor referitoare la pulsiunile şi afectele
interne.
● Mecanismele de formare a simptomelor somatice la pacienţi
alexitimici sunt puţin diferite de cele ce au la bază procesul
de conversiune. În cel din urmă, simptomul este rezultatul
unui proces complex ce transformă o excitare indusă de
stres într-o tulburare somatică ce reprezintă simbolic situaţia
stresantă originală. În cazul individului alexitimic, excitarea
indusă de stres este transformată direct în disfuncţii
somatice fără să treacă printr-o elaborare psihică. În ciuda
diferenţelor, dintr-o perspectivă conceptuală, ambele modele
consideră simptomele somatice ca fiind rezultatul a unei
excitări induse de stres. (Nemiah, 2000).
 Exemplu de caz
● Unul dintre faimoasele cazuri de psihosomatizare este cel al lui Janet, în care Marie, o femeie
tânără prezintă o varietate de simptome somatice, în special tulburări la nivelul funcţiilor
menstruale.
”Când se apropia perioada de menstruaţie, caracterul lui Marie se schimba; e devenea
sumbră şi violentă şi suferea de frisoane ce apăreau la nivelul membrelor. Întregul ei corp
începea să tremure, iar o durere acută o străbătea din abdomen până la nivelul gâtului. Aceste
convulsii niciodată nu manifestau caracterstici epileptice şi erau urmate de intense deliruri.
Episodele se încheiau cu vomitare cu sânge după care totul se reîntorcea la normal. ”
● Deşi Marie nu era conştientă de conexiunea dintre simptomele sale şi evenimente din viaţa ei,
în timpul hipnoei ea a povestit o scenă din viaţa ei:
”La vârsta de 13 ani a avut prima menstruaţie, dar din cauza unei idei copilăreşti sau a
unei conversaţii auzite şi interpretate greşit, ea credea că acest proces este foarte ruşinos şi
încerca să găsească un mod de a opri fluxul cât de repede posibil. Ea s-a pus în secret într-o
cadă cu apă rece, iar aceasta a fost cu succces. În afară de tremurăturile intense de la frig ea
a putut să se întoarcă în camera ei. Marie a fost bolnavă o perioadă şi pentru câteva zile a fost
delirantă. Ea nu a mai avut menstruaţie timp de 5 ani, iar când au reapărut s-au manifestat
împreună cu simptomele descrise mai sus.”
 Critici
● Procesul de psihosomatizare a avut efectul nefericit
de a orienta anumiți clinicieni spre a considera unele
boli ca fiind în mod esențial psihosomatice.
● În 1963, Sir Karl Popper, a criticat punctul de vedere
al lui Freud asupra tublurărilor psihosomatice,
menționând faptul că acestea nu sunt științifice:
”Aceste povești descriu fapte, dar într-o manieră
mitică. Ele conțin cele mai interesante sugestii
psihologice, dar nu într-o formă testabilă”.
 Bibliografie
●
Annelise, H.E., Ulrich R. (1985). Psychoanalytic approach to psychosomatic and
psychiatric diseases. Psychotherapy and Psychosomatic Medicine. Plenum Press, New
York.
●
Gottlieb, R.M. (2003). Psychosomatic Medicine: the Divergent Legacies of Freud and
Janet. Journal of the American Psychoanalytic Association. 51: 857.
●
Leitan, N.D., Murray G. (2014). The mind-body relationship in psychotherapy: grounded
cognition as an explanatory framework. Frontiers in psychology. Vol. 5, Article 472.
●
Lipowski, Z.J. (1988). Somatization: The Concept and Its Clinical Application. Am J
Psychiatry. 145:1358 – 1368.
●
Muller, J.P, Tillman, J.G. (2007). The Embodied Subject: Minding the Body in
Psychoanalysis. Plymouth: Rowman & Littlefield Publishers, Inc
●
Nemiah, J.C. (2000). A Psychodynamic View of Psychosomatic Medicine.
Psychosomatic Medicine 62:29-303.
●
https://sites.google.com/site/psychosomaticdisorderssep/history-of-psd-m/alexander-and
-freud
Proiect realizat de:
Cracan Daniela, grupa
6, an II