Sunteți pe pagina 1din 40

ŞTIINŢA MATERIALELOR

Modulul (capitolul) 7
CUPRINS
MATERIALE ELECTROIZOLANTE .............................................213
7.1. Introducere ..............................................................................213
7.2. Structurile şi reacţiile de sinteză a polimerilor .......................215
7.3. Proprietăţile polimerilor..........................................................222
7.4. Principalele tipuri de materiale polimerice.............................224
7.5. Materiale ceramice şi sticle.....................................................232
Cuvinte cheie .................................................................................246
Bibliografie ....................................................................................247
Teste de autoevaluare.....................................................................248

OBIECTIVE:
Insuşirea noţiunilor privind principalele tipuri de materiale cu
proprietăţi speciale de izolare electrică .
Se au în vedere următoarele aspecte: criterii de clasificare a
materialelor electroizolante, structura şi proprietăţile materialelor
electroizolante pe bază de polimeri, tipuri de mase plastice, structura
şi proprietăţile celulozei, structura materialelor ceramice, tipuri de
materiale ceramice, structura şi proprietăţile sticlelor.
Insuşirea cunoştinţelor din acest capitol impune parcurgerea şi
însuşirea noţiunilor din modulul 4 al cursului.

Timpul mediu necesar asimilării modulului: 16 ore


STIINTA MATERIALELOR

212
Capitolul 7 Materiale electroizolante

MATERIALE ELECTROIZOLANTE

7.1. Introducere
Din clasa materialelor electroizoloante fac parte materialele a căror
rezistivitate electrică ρ depăşeşte 106 Ωm. O parte dintre aceste materiale se pot
polariza electric, astfel că sunt şi dielectrici (v.cap.4). Principalele proprietăţi pe
care trebuie să le aibă un material electroizolant sunt:
- rezistivitate electrică şi rigiditate dielectrică mari;
- rezistenţă mare la acţiunea agenţilor chimici;
- caracteristici mecanice ridicate (rezistenţă mecanică suficientă şi
tenacitate);
- menţinerea în timp a caracteristicilor (îmbătrânire lentă);
- prelucrabilitate bună şi cost redus;
Deoarece condiţiile de exploatare a dispozitivelor electronice sunt extrem
de diverse (de la condiţiile din spaţiul cosmic la jungla amazoniană) şi obţinerea
unor materiale care să îndeplinească integral condiţiile enumerate mai sus este
practic imposibilă la nivelul actual al tehnicii, este necesară alegerea acelor
materiale care corespund cel mai bine destinaţiei aparaturii respective.
Numărul mare de tipuri de materiale electroizolante cu proprietăţi diverse a
condus la clasificări după mai multe criterii.
Cel mai general criteriu, care stă şi la baza clasificării primare făcută de
CEI ( Comisia Internaţională pentru Electrotehnică – organismul internaţional de
standardizare recunoscut în domeniu) este starea de agregare; această clasificare
este prezentată în schema următoare.

213
STIINTA MATERIALELOR

Dat fiind faptul că temperatura este unul dintre factorii externi care
influenţează proprietăţile în orice condiţii de exploatare, criteriul de clasificare
utilizat şi de standarde este stabilitatea termică. Prin stabilitate termică a unui
material electroizolant se înţelege capacitatea acestuia de a rezista timp îndelungat
la o temperatură dată; în funcţie de temperatura limită, materialele au fost
clasificate în clase termice (STAS 6247-87) după cum urmează:
lasa Y A E B F H 200 220 250
Temperatura, oC 90 105 120 130 155 180 200 220 250
Pentru temperaturi mai mari de 250 oC, clasele termice se stabilesc din 25
în 25 oC.
La alegerea unui material electroizolant trebuie să se ţină seama de faptul
îmbătrânirea acestuia se datorează şi altor factori (solicitări electrice, solicitări
mecanice, agenţi chimici, radiaţii etc.- v. cap. 4). Atribuirea unei clase termice
unui produs electronic nu înseamnă că fiecare material electroizolant utilizat în
construcţia produsului are aceeaşi stabilitate termică. Se utilizează de fapt sisteme
de izolaţie în care stabilitatea termică a diferitelor materiale electroizolante poate
fi îmbunătăţită sau înrăutăţită prin influenţa reciprocă a acestora.
Clasificarea după natura chimică a materialelor electroizolante are
avantajul evidenţierii relaţiilor dintre proprietăţi, compoziţie şi structură; conform
acestui criteriu, materialele electroizolante pot fi organice şi anorganice.
Materialele electroizolante organice (gazoase, licihde sau solide) sunt
cele mai numeroase. Faptul că atomii de carbon au proprietatea de a se uni între ei
cu legături simple, duble sau triple, face ca numărul combinaţiilor să fie foarte
mare. In electronică se folosesc cu precădere materialele electroizolante solide; în
această categorie intră:
- substanţele micromoleculare cum sunt cerurile naturale şi sintetice:
- substanţele macromoleculare cum sunt răşinile naturale şi răşinile

214
Capitolul 7 Materiale electroizolante

sintetice (polimerii), care sunt substanţe organice cu masa moleculară nedefinită şi


foarte mare, capabile să se întărească printr-o reacţie chimică.
In industria electronică şi electrotehnică nu se utilizează răşini pure ci
mase plastice – materiale complexe ce conţin pe lângă polimerul de bază alte
substanţe organice sau anorganice ca umplutură sau aditivi pentru îmbunătăţirea
anumitor proprietăţi şi pentru reducerea costului. In cele ce urmează în cadrul
acestui capitol vor fi prezentate noţiunile de bază privind substanţele
macromoleculare sintetice (polimeri) deoarece de proprietăţile acestora depind
esenţial proprietăţile maselor plastice în compoziţia cărora intră.
Materialele electroizolante anorganice sunt roci naturale (mica,
marmura), sticle şi ceramice şi sunt utilizate acolo unde temperaturile depăşesc
o
180…200 C şi este necesară o bună stabiltate chimică. Proprietăţile
electroizolante sunt în general mai reduse decât ale materialelor organice, dar sunt
mai rezistente la efectele descărcărilor electrice. Din punct de vedere mecanic,
materialele anorganice sunt mai fragile şi au rezistenţă redusă la solicitările cu
şoc. Sticla, care poate fi trasă în fire subţiri este utilizată pentru obţinerea
materialelor compozite constituite dintr-o matrice polimerică armată cu fibre de
sticlă.
In cadrul prezentului capitol vor fi prezentate aspectele esenţiale legate de
obţinerea şi prelucrarea sticlelor şi ceramicelor mai importante.

7.2. Structurile şi reacţiile de sinteză a polimerilor


7.2.1. Noţiuni de bază privind structura macromoleculară
Polimerii sunt compuşi chimici (în marea majoritate a cazurilor organici)
cu molecule de dimensiuni mari (macromolecule) obţinute din unirea într-un
lanţ molecular (catenă) a unui număr mare de monomeri - unităţi structurale
de obicei identice. Aşa cum se cunoaşte, moleculele organice se formează prin
legarea covalentă a atomilor de carbon cu alţi atomi sau unităţi structurale. După
modul cum sunt ocupate cele patru valenţe ale carbonului, pot exista
următoarele situaţii: patru legături simple; două legături simple şi una dublă,
două legături duble, o legătură simplă şi una triplă.
Hidrocarburile nesaturate au legături duble sau chiar triple, caz în care
moleculele devin planare şi pot reacţiona între ele sau cu alţi compuşi dând

215
STIINTA MATERIALELOR

naştere moleculelor gigant ale polimerilor; de exemplu, în cazul etilenei C2H4


legăturile duble se pot desface permiţând unităţilor structurale să se lege şi să
formeze polietilena conform schemei :

care poate fi reprezentată şi astfel:

unde n reprezintă numărul de unităţi structurale (monomeri) din lanţul


macromolecular şi se numeşte grad de polimerizare, care pentru polimerii
utilizaţi în tehnică are valori n = 103…106. Gradul de polimerizare se determină cu
relaţia:
M polimer
n= , (7.1)
M monomer
unde Mpolimer este masa moleculară a polimerului iar Mmonomer masa moleculară a
monomerului.
In acelaşi mod, şi alţi atomi de H pot fi înlocuiţi cu atomi sau radicali
liberi ( grupuri structurale de atomi care au legături nesatisfăcute) rezultând
practic un număr nelimitat de monomeri ce pot polimeriza.
Polimerii sintetici sunt amestecuri de macromolecule cu grade de
polimerizare diferite, caracteristică ce se numeşte polidispersie de masă
moleculară; distribuţia fracţiilor reprezentând lanţurile cu un anumit grad de
polimerizare n având caracter probabilistic pentru caracterizarea masică a unui
polimer se fosesc două mărimi medii:
− masa moleculară medie M m determinată în funcţie de fracţia
masică a macromoleculelor şi definită prin relaţia:

M m = ∑ mi M i =
∑N M
i i
2

, (7.2)
∑N M
i i

unde mi este fracţia masică a lanţurilor cu masa Mi, iar Ni numărul lanţurilor cu
masa Mi;
− masa moleculară medie M n determinată în funcţie de fracţia
numerică a lanţurilor şi definită prin relaţia:

216
Capitolul 7 Materiale electroizolante

M n = ∑ xi M i =
∑N M i i
, (7.3)
∑N i

unde xi este fracţia numerică a lanţurilor cu masa Mi; pentru calculul gradului de
polimerizare n cu relaţia (7.1) se consideră Mpolimer = M n .
Mm
Raportul descrie mărimea intervalului de distribuţie a maselor
Mn
moleculare sau polidispersitatea care pentru polimerii uzuali are valori 1,5…3,
ajungând în unele cazuri să aibă şi valori peste 10.
Gradul de polimerizare şi masa moleculară medie influenţează în mod
deosebit proprietăţile fizice şi mecanice ale unui polimer.

7.2.2. Reacţiile de sinteză a polimerilor

A. Polimerizarea este o reacţie în lanţ ce decurge în trei etape:


• iniţierea în decursul căreia are loc prin procese termice sau fotochimice
scindarea moleculelor unei substanţe introduse special ca iniţiator, şi formarea
unor radicali liberi primari care adiţionează la legătura dublă a monomerului şi
formează un radical mai mare; această primă etapă este ilustrată pentru un
monomer oarecare (X fiind un atom sau o unitate structurală) în figura 7.1a;
• propagarea (creşterea) în decursul căreia radicalii liberi formaţi în
etapa anterioară participă la reacţii de transfer în care se extrage un atom dintr-o
moleculă legându-se la radical care devine stabil şi se generează un nou radical
din molecula care a furnizat atomul; procesul continuă astfel cu ataşarea unor noi
unităţi structurale lanţului molecular care are la unul din capete radicalul primar,
iar celălat capăt este liber şi poate primi noi unităţi; aceeastă etapă este ilustrată în
figura 7.1b;
• întreruperea în decursul căreia radicalii reacţionează în perechi
pierzându-şi reactivitatea şi creşterea lanţului molecular se opreşte; procesul de
întrerupere este aleator şi se produce prin două mecanisme:
− prin combinare, atunci când capetele libere a două lanţuri moleculare
se întâlnesc şi se unesc (v. fig. 7.1 c);
− prin disproporţionare, atunci când un atom de hidrogen este transferat
de la un lanţ la altul şi se favorizează refacerea unei legături duble C═C, aşa cum
se poate observa în figura 7.1 d.

217
STIINTA MATERIALELOR

Rezultă că pentru realizarea reacţiei de polimerizare este suficientă


activarea energetică pentru iniţiere, în continuare reacţia desfăşurându-se de la
sine, fapt pentru care este numită reacţie în lanţ. Polimerii astfel obţinuţi au
compoziţia chimică a merilor din care provin, deoarece prin polimerizare nu se
elimină produse secundare de reacţie.

Fig. 7.1 Etapele reacţiei de polimerizare:


a – iniţierea; b – propagarea; c − intreruperea prin combinare; d − întreruperea prin
disproporţionare
B. Policondensarea este procesul prin care două molecule organice
diferite reacţionează pentru formarea unei molecule complexe ce se unesc în
lanţul macromolecular; reacţia are loc cu eliminarea unor substanţe cu molecula
mică (cel mai frecvent apa), ceea ce înseamnă că polimerii obţinuţi prin
policondensare au compoziţie chimică diferită de a monomerilor din care provin.
Reacţia de policondensare este o reacţie în trepte (sau pas cu pas) deoarece
creşterea lanţului macromolecular se realizează prin formarea de noi legături în
urma reacţiilor de condensare; obţinerea unor grade de polimerizare
corespunzătoare presupune controlul desfăşurării reacţiilor astfel încât să nu se
atingă prematur echilibrul.
C. Poliadiţia este o reacţie în trepte (la fel ca policondensarea) care
decurge fără eliminarea unei substanţe cu molecula mică, astfel că polimerul
obţinut are compoziţia chimică a merilor din care provine (la fel ca la
polimerizare); polimerii care se formează prin poliadiţie au de obicei în lanţurile

218
Capitolul 7 Materiale electroizolante

principale şi alţi atomi decât carbonul.


În timpul desfăşurării reacţiilor de sinteză pot avea loc ramificări ale
lanţului molecular, chiar şi în cazul în care monomerii participanţi sun
bifuncţionali (au doar două legături active); dacă lanţul macromolecular nu are
ramificaţii sau acestea sunt scurte polimerul respectiv este un polimer liniar, iar
dacă lanţul are ramificaţii lungi este un polimer ramificat sau dendrimer.
Din punct de vedere al tipului monomerilor ce alcătuiesc lanţul, aceştia pot
fi identici, caz în care rezultatul sintezei este un homopolimer sau pot fi diferiţi şi
în acest caz rezultatul sintezei este un copolimer.
Reacţiile de sinteză a polimerilor au la bază mecanisme complexe a căror
prezentare în detaliu depăşeşte cu mult cadrul acestei lucrări. Din punct de vedere
al utilizării materialelor pe bază de polimeri sunt mult mai importante aspectele
privind structura şi proprietăţile acestora.

7.2.3. Structura polimerilor


Proprietăţile fizico-mecanice ale polimerilor sunt influenţate de compoziţia
chimică şi de structură care se apreciază cu ajutorul a două caracteristici:
configuraţia şi conformaţia.
Configuraţia se referă la relaţia de ordine a unităţilor structurale în cadrul
lanţului macromolecular dată de legăturile chimice, ceea ce înseamnă că
modificarea configuraţiei se poate face numai prin ruperea legăturilor chimice.
Considerând dispunerea grupelor laterale ale monomerilor care alcătuiesc catena
(lanţul macromolecular) faţă de lanţul principal pot exista trei tipuri de
aranjamente distincte, ilustrate în figura 7.2:
− aranjamentul isotactic – acela în care toate unităţile structurale X
(atomii sau radicalii care caracterizează monomerul) sunt dispuse de aceeaşi parte
a lanţului (v. fig. 7.2a);
− aranjamentul sindiotactic – acela în care unităţile structurale X sunt
dispuse alternant de o parte şi de alta a lanţului (v. fig. 7.2b);
− aranjamentul atactic – acela în care unităţile structurale X sunt dispuse
aleator faţă de lanţul principal (v. fig. 7.2c).
Polimerii care au aceeaşi compoziţie chimică dar aranjament diferit al
monomerilor se numesc stereoizomeri.

219
STIINTA MATERIALELOR

Conformaţia se referă la poziţia relativă a doi monomeri vecini, realizată


prin rotirea în jurul legăturii simple dintre atomii de carbon; posibilitatea de rotire
permite modificarea poziţiei monomerului vecin fără ruperea legăturii chimice;
după un număr anumit de monomeri (implicit şi legături) poziţia monomerului
următor este practic independentă de cea a primului monomer, porţiunea
respectivă a macromoleculei numindu-se segment de lanţ. În acest mod, deşi
fiecare legătură are un unghi fix (aprox.109,5o) macromolecula rezultă sub forma
unui lanţ flexibil încolăcit. Aceasta înseamnă că distanţele dintre atomi sunt
diferite în funcţie de conformaţia lanţului (şi implicit interacţiunile dintre ei), ceea
ce influenţează proprietăţile fizico-mecanice ale polimerului.
Poziţia relativă a lanţurilor macromoleculare încolăcite este aleatoare ceeea
ce conferă structură amorfă polimerilor. În cazul polimerilor liniari se poate
realiza şi o ordonare la distanţă pe anumite zone prin alinierea unor segmente de
lanţ, obţinându-se o structură parţial cristalină apreciată prin gradul de
cristalinitate, care exprimă procentual volumul zonelor cu structură cristalină.
Porţiunile de catene aranjate ordonat sunt numite cristalite şi au o
dispunere aleatoare în masa polimerului; prin anumite procedee tehnologice se
poate realiza şi o orientare a cristalitelor, obţinându-se o texturare a zonelor
cristaline; în figura 7.3 se prezintă schematic poziţiile lanţurilor moleculare în
cazul structurilor amorfe, cristaline şi texturate.

Fig. 7.2 Dispunerea grupelor laterale la stereoizomeri:


a − aranjament isotactic; b – aranjament sindiotactic; c − aranjament atactic

220
Capitolul 7 Materiale electroizolante

Fig 7.3. Structurile polimerilor liniari:


a – structură amorfă; b – structură cristalină; c – texturare cristalină
Cristalizarea poate conduce şi la realizarea unor structuri supramoleculare
de tip fibrile şi/sau sferulite. Fibrilele rezultă prin orientarea cristalitelor pe o
singură direcţie, iar sferulitele prin unire mai multor fibrile în jurul unui nucleu
aşa cum se observă în figura 7.4; o sferulită cuprinde atât fibrile cât şi cristalite
orientate aleator, lanţuri moleculare de legătură şi zone cu structură amorfă.

Fig. 7. 4. Reprezentarea schematică a componentelor unei sferulite


Lanţurile moleculare ale polimerilor liniari şi ramificaţi se pot lega între
ele prin punţi formate dintr-o singură unitate structurală (atom sau radical liber)
sau printr-un lanţ scurt, rezultând o reţea tridimensională dezordonată numită
structură reticulară – respectiv polimer reticulat; în cazul polimerilor reticulaţi
noţiunea de macromoleculă îşi pierde sensul deoarece se formează un complex de
legături în care catenele nu mai pot fi individualizate. Reticularea se poate realiza
fie în timpul reacţiilor de sinteză, fie ulterior prin amestecarea polimerului cu un
agent de reticulare (element sau compus chimic).

221
STIINTA MATERIALELOR

7.3. Proprietăţile polimerilor

7.3.1. Caracterizarea generală a polimerilor

Caracteristicile generale ale polimerilor şi materialelor pe bază de polimeri


rezultă din particularităţile naturii chimice (compoziţie şi tip de legături) şi
structurii lor.
Este cunoscut că principala consecinţă a structurii amorfe este faptul că
materialele respective nu au o temperatură definită de topire solidificare, trecerea
către starea lichidă la încălzire făcându-se treptat într-un interval de temperatură;
şi în cazul polimerilor ca şi în cazul sticlelor există o temperatură Tv de tranziţie
sticloasă (vitroasă) sub care se comportă din punct de vedere mecanic ca solidele
cristaline şi o temperatură de curgere Tc deasupra căreia materialul se comportă
ca un lichid vâscos.
În cazul polimerilor caracterizarea poate fi făcută mai sugestiv cu ajutorul
curbei termo-mecanice care arată dependenţa deformaţiei specifice în funcţie de
temperatură (la solicitare constantă) aşa cum se observă în figura 7.5. La
temperaturi T ≤ Tv, deformaţiile sunt mici, şi variază liniar cu temperatura,
materialul comportându-se ca un solid rigid (stare vitroasă); la temperaturi
Tv < T ≤ Tc, deformaţia specifică are valori foarte ridicate (corespunzătoare uneori
unor alungiri de peste 10 ori lungimea iniţială); după caracterul deformaţiilor, în
acest interval de temperaturi polimerul se poate afla într-o stare înalt elastică
(deformaţiile sunt preponderent elastice) sau într-o stare elasto-plastică
(deformaţiile sunt preponderent plastice). La temperaturi T > Tc, materialul se
comportă ca un fluid a cărui vâscozitate scade pe măsură ce creşte temperatura; în
practică, se determină şi o temperatură considerată temperatură de sfârşit de topire
de la care polimerul este în stare lichidă; dacă temperatura depăşeşte o anumită
valoare se produce degradarea termică a polimerului prin ruperea legăturilor
dintre monomeri şi oxidarea exotermă (arderea) acestora.
Temperaturile Tv şi Tc ale căror valori depind în principal de compoziţia
chimică şi de masa moleculară, sunt caracteristici importante ale polimerilor
deoarece permit stabilirea temperaturilor de lucru şi temperaturilor de prelucrare;
în figura 7.5 valorile lor au fost marcate în mod convenţional, transformările
producându-se de fapt în intervale de temperaturi a căror mărime şi configuraţie

222
Capitolul 7 Materiale electroizolante

prezentate în figura 7.6 arată că temepratura Tc este puternic dependentă de masa


moleculară a polimerului, iar Tv rămâne practic constantă la valori mai ridicate ale
masei moleculare.
După comportarea la încălzire, substanţele macromoleculare se grupează în
trei categorii; termoplaste (plastomeri), termorigide şi elastomeri.
• Termoplastele sunt substanţe macromoleculare cu structura liniară
sau ramificată, complet amorfă sau parţial cristalină, ce pot fi încălzite în vederea
prelucrării la temperaturi T > Tc de un număr nelimitat de ori (cu condiţia evitării
temperaturilor de degradare). Se utilizează în stare elasto-plastică în domeniul de
temperaturi (Tv ; Tc) sau în stare vitroasă (T < Tv).

Fig. 7.5 Curba termo-mecanică a unui polimer Fig. 7.6 Dependenţa temeperaturilor Tv şi Tc
cu structură amorfă de masa moleculară
• Termorigidele sunt substanţe macromoleculare cu grad mare de
reticulare care se prelucrează într-o stare de polimerizare incompletă în care nu s-a
format reţeaua spaţială a structurii. Reticularea se produce prin activare termică
(întărire la cald) sau prin activare chimică la introducerea în masa polimerului de
bază a unui agent de reticulare (întărire la rece). Legăturile puternice,
caracteristice structurii reticulare le conferă proprietăţile de rezistenţă
corespunzătoare stării vitroase, iar la o reîncălzire ulterioară mişcările moleculelor
fiind limitate nu se mai atinge starea vâscoasă, materialul descompunându-se fără
să mai treacă prin faza de înmuiere (în cazul lor temperatura Tv este ridicată şi nu
mai există temperatura Tc).

• Elastomerii sunt substnţe macromoleculare cu catene lungi,


încolăcite, care formează ochiuri elastice, astfel că sub acţiunea solicitărilor
mecanice se pot deforma uşor şi reversibil. Valoarea temperaturii Tv a
elastomerilor este sub temperatura ambiantă, astfel că fragilizarea se produce la
temperaturi scăzute, iar la încălzire nu trec prin faza de înmuiere datorită

223
STIINTA MATERIALELOR

reticulării slabe, ele menţinându-şi starea înalt elastică până la temperatura de


descompunere.
Indiferent de categoria în care se încadrează, polimerii au câteva
caracteristici generale prezentate în continuare.
a) Sunt substanţe cu densitate mică (d = 900…2200 kg/m3) datorită
faptului că elementele componente (în principal H şi C) au masa atomică redusă.
b) Au coeficient de dilatare specifică mare datorită legăturilor Van der
Waals (legături slabe) dintre catene şi conformaţiei acestora.
c) Sunt inflamabile (în marea majoritate a cazurilor) şi au stabilitate
termică redusă datorită faptului că sunt substanţe organice; din acelaşi motiv pot
fi degradate de microorganisme (biodegradabilitate).
d) Datorită legăturilor covalente din interiorul lanţului macromolecular au
rezistivitate electrică foarte mare (ρ = 1012…1016 Ωm şi rigiditate dielectrică
mare 20·106…80·106 V/m ; permitivitatea relativ εr variază între 2 şi 3000 şi este
influenţată de caracterul polar sau nepolar al moleculelor;
e) Proprietăţile lor sunt afectate de radiaţiile din spectrul vizibil, de
ultraviolete şi de radiaţiile ionizante care pot rupe legăturile dintre catene şi/sau
dintre monomeri modificând astfel structura iniţială prin reducerea gradului de
polimerizare.
f) Factorii fizico-chimici (temperatură, radiaţii, prezenţa oxigenului şi
ozonului, umiditatea etc.) acţionează conjugat, ceea ce are ca efect îmbătrânirea
materialului, ce se manifestă la nivel macroscopic prin apariţia unor fisuri,
schimbări de culoare, înrăutăţirea proprietăţilor dielectrice (scad valorile
rezistivităţii şi permitivităţii electrice), reducerea proprietăţilor de rezistenţă
mecanică, de plasticitate şi de elasticitate.

7.4. Principalele tipuri de materiale polimerice

7.4.1. Aditivii materialelor polimerice

În practică se utilizează materiale pe bază de polimeri care conţin şi alte


substanţe introduse în scopul îmbunătăţirii anumitor proprietăţi şi/sau al reducerii
costului; materialele care au la bază polimeri termoplastici sau polimeri
termorigizi sunt cunoscute sub denumirea generică de materiale ( mase) plastice.

224
Capitolul 7 Materiale electroizolante

Principalele tipuri de substanţe introduse în polimerii de bază sunt


următoarele:
− plastifianţii, care micşorează interacţiunea dintre catene, astfel că
segmentele de lanţuri moleculare devin mai mobile şi comportarea vâscoelastică
se îmbunătăţeşte;
− agenţii de reticulare, care crează punţi de legătură între catene şi
astfel se îmbunătăţesc proprietăţile de elasticitate şi de rezistenţă; pornind de la
acelaşi polimer în funcţie de gradul de reticulare se pot modifica proprietăţile în
limite foarte largi;
− materialele de umplutură, care nu reacţionează de obicei cu
polimerul de bază, ci se distribuie uniform prin amestecare mecanică în masa de
bază şi contribuie astfel la creşterea rezistenţei mecanice; se utilizează în mod
curent ca materiale de umplutură: talcul, praful de cretă, caolinul, rumeguşul de
lemn, fibre textile sau celulozice etc.; negrul de fum (particule sferice de carbon
cu structură hexagonală) utilizat şi el ca material de umplutură are şi rol activ
înfluenţând gradul de reticulare;
− coloranţii, care introduşi în materialele polimerice le colorează în
masă prin amestecare mecanică.

Fig. 7.7. Principalele categorii de mase plastice

Pe lângă aceste categorii de substanţe care nu lipsesc din nici un material


plastic, se mai introduc în funcţie de scop şi alte categorii de substanţe cum ar fi:

225
STIINTA MATERIALELOR

antistaticele, pentru reducerea electrizării prin frecare, ignifuganţii, pentru


reducerea inflamabilităţii, lubrifianţii, pentru uşurarea prelucrării, fungicidele,
pentru creşterea rezistenţei la atacul ciupercilor, antioxidanţii, pentru creşterea
rezistenţei la îmbătrânire a materialelor polimerice etc.
Pe baza celor arătate se poate explica diversitatea extrem de mare a
maselor plastice utilizate în prezent de societatea omenească. O încercare de
grupare a celor mai utilizate tipuri după criteriul costului şi al proprietăţilor este
prezentată în figura 7.7, în care pentru costul relativ Cr s-a luat ca bază costul
polietilenei (Cr = 1), unul dintre cei mai utilizaţi polimeri.

7.4.2. Materialele termoplaste

În această categorie sunt incluse materialele plastice la care polimerul de


bază este un termoplast; principalele termoplaste şi caracteristicile lor mai
importante sunt prezentate în tabelul 7.1.
După structura lanţului molecular, termoplastele pot fi grupate în două
categorii:
− polimeri la care linia principală a lanţului molecular este formată
numai din atomi de carbon, atomii diferiţi sau radicalii ataşându-se prin legături
laterale; din această categorie fac parte: poliolefinele (PE, PP), polimerii vinilici
(PVC, PS), polimerii acrilici (PAN, PMMA) şi fluoroplastele (PTFE);
− polimeri care au în componenţa liniei principale a lanţului şi alţi atomi
(de obicei N, O, Si) sau cicluri benzenice; din această categorie fac parte
poliesterii (PET, PBT), poliamidele (PA), policarbonaţii (PC), acetalii (POM) etc.
Comportarea termoplastelor deasupra temperaturii Tv depinde de starea
structurală a acestora; termoplastele amorfe ( PVC, PS, PC) se comportă
vâscoelastic imediat deasupra lui Tv, iar la o încălzire mai mare curg plastic;
termoplastele cu cristalinitate parţială (PE, PP, PA) au proprietăţi de rezistenţă
– elasticitate care le permit menţinerea formei până la temperatura Tc
(v. fig. 7.5). În figura 7.8 se prezintă simplificat domeniile de stare, în funcţie de
temperatură, ale unor termoplaste.

226
Tabelul 7.1. Principalele caracteristici ale unor materiale termoplaste
ρ, E, Rm, Ar, T v, T c,
Denumirea materialului Simbol Observaţii
kg/m3 N/mm2 N/mm2 % o
C o
C
Polietilenă de joasă densitate PE−LD 910…940 120…500 5…16 200…600 −75 cristalinizată 40…55 % elastic, rezistentă
115
Polietilenă de mare densitate PE−HD 950…965 420…1400 20…40 700…1300 −75 cristalinizată. 60…80 % elastic rezistentă
130
cristalinizată. 60…70 %
Polipropilenă PP 900…910 500…1900 30…50 200…1000 −10 170
mai rigidă decât PE
Polistiren PS 1040…1100 2800…3500 20…50 5…75 85…100 125 amorf; dur şi fragil
175… amorf; rigid, sensibil la zgârieturi
Policlorură de vinil rigid PVC dur 1360...1400 1500…3500 40…60 10…50 75…105
212
PVC−P compus vinilic amorf; flexibil, elastic
Policlorură de vinil plastifiat 1150...1250 − 10…30 200…500 −40 150
moale
Polimetacrilat de metil amorf; rigid dur şi rezistent la zgârieturi
PMMA 1180…1220 2700…3500 60…80 4…10 90…105 225
(plexiglas)
Policarbonat PC 1150...1250 2350...2450 50…70 80…120 150 230 amorf; rigid şi rezistent la şoc
cristalinizată < 60 %; dură, rezistentă şi
Poliamida 66 (Nylon 66) PA 66 1120...1180 900…2800 50…80 40…60 55 250
rigidă
cristalinizată < 75 %; rigidă, elastică,
Polioximetilena (acetal) POM 1370...1430 3000…3500 60…70 35…75 −50 170
rezistentă
Polietilen teraftalat amorfă sau cristalinizată 30…40%; stabil
PET 1320…1390 2000…2500 40…60 100…2300 73 255
(răşină poliesterică) dimensional
Politetrafluor etilena cristalinizat < 70 %; coeficient de frecare
PTFE 2100…2250 350…800 20…40 250…500 85...125 330
(teflon) redus
Poliacrilonitril compus acrilic; se trage uşor în fibre
PAN 1100...1200 3500…4000 50…60 3…5 107 320
(răşină acrilică)
amestec de butadien-stiren (elastomer) şi stiren-
Acrilonitril/butadien /stiren ABS 1040…1700 900…2800 20…60 10…140 125 −
acrilonitril (termoplast)
modificaţie chimică a celulozei (polimer
Acetat de celuloză (celuloid) CA 1250...1350 800…2400 25…50 5…100 120 −
natural)

227
STIINTA MATERIALELOR

Fig. 7.8. Domeniile de stare ale unor materiale termoplaste


Termoplastele se utilizează ca materiale structurale în tehnică datorită
caracteristicilor mecanice de rezistenţă relativ bune şi caracteristicilor de
tenacitate care în unele cazuri sunt foarte bune, ceea ce face ca piesele realizate să
fie rezistente la şocuri. Proprietatea lor de a putea suferi reîncălziri în domeniul de
curgere de un număr nelimitat de ori în vederea prelucrării contribuie, de
asemenea, la extinderea utilizării lor. Principalele dezavantaje sunt legate de
temperaturile relativ scăzute până la care pot fi utilizate (v. tabelul 7.1) Excepţie
fac fluoroplastele (teflonul), care, datorită structurii lanţului (atomii de H din
lanţul polietilenei sunt înlocuiţi de atomi de F), au stabilitate pe un interval mare
de temperaturi; deoarece proprietăţile lor de curgere sunt slabe, se prelucrează
prin sinterizare.
Termoplastele se utilizează în electronică pentru piese supuse la şocuri,
materiale electroizolante de înglobare, folii, carcase etc.

7.4.3. Materialele polimerice termorigide


Proprietăţile caracteristice maselor plastice termorigide (numite şi
duroplaste) sunt date de structura reticulară a polimerului de bază care intră în
compoziţia lor. Starea iniţială a acestor polimeri obţinuţi prin policondensare este
de polimerizare incompletă, cu catene ramificate; în timpul fabricării obiectelor se

228
Capitolul 7 Materiale electroizolante

produce reticularea spaţială prin intermediul legăturilor principale ale lanţurilor


moleculare prin activare termică sau prin activare chimică (introducerea unui
agent de întărire), astfel că după prelucrare materialul capătă proprietăţi de
rezistenţă şi duritate ce se menţin la o reîncălzire ulterioară până la temperatura de
descompunere. Principalele tipuri de materiale polimerizate termorigide şi câteva
caracteristici ale lor sunt prezentate în tabelul 7.2.
Tabelul 7.2. Principalele caracteristici ale unor polimeri termorigizi
ρ, Rm, E,
Polimerul A,% Caracterizare
kg/m3 N/mm2 kN/mm2 r
* dure, fragile, culoare închisă,
Fenoplaste ( PF) − răşini higroscopice şi nerezistente la apă
fenol − formaldehidice 1250 35…55 5,2…7,0 1,25 fierbinte; utilizate pentru piese
(bachelitice) presate sau turnate, ca matrice
pentru materiale compozite
* dure, fragile, culoare deschisă;
Aminoplaste (UF) - răşini utilizate ca răşini pentru presare şi
1550 35…70 7…10 0,75
ureo- aldehidice laminare, adezivi, forme de
turnare etc.
* proprietăţi asemănătoare cu ale
Melamine (MF) − răşini UF, dar mai puţin sensibile la
1700 35…65 6…7 −
melamin-formaldehidice zgâriere; utilizate ca materialele
de acoperire
* dure şi fragile până la elastice în
Răşini poliesterice
1250 40…90 6,2…8,3 3 funcţie de gradul de reticulare;
nesaturate (UP)
utilizate ca răşini de presare
* dure şi fragile până la elastice,
rezistente la şoc, stabile
Răşini epoxidice (EP) 1200 50…70 6,5…7,5 − dimensional; utilizate ca răşini de
turnare, adezivi, matrice pentru
compozite

În tabelul 7.2 sunt indicate numai câteva utilizări specifice ale unor răşini
termorigide, gama întrebuinţărilor fiind mult mai extinsă, fapt ce se datorează atât
proprietăţilor electroizolante cât şi caracteristicilor de rezistenţă mecanică ale
acestor materiale.

7.4.4. Materialele elastomerice (cauciucurile)

Sunt substanţe macromoleculare a căror capacitate de deformare elastică se


bazează pe structura constituită din lanţuri moleculare lungi, încolăcite şi slab
reticulate aşa cum a fost arătat anterior. Elasticitatea lor asemănătoare cauciucului
natural (poliizopren) a făcut ca denumirea de “cauciuc” să devină generică şi să
fie alăturată denumirii elastomerului de bază (de exemplu, cauciuc nitrilic,
cauciuc acrilic, cauciuc butilic etc.). În tabelul 7.3 se prezintă elastomerii utilizati

229
STIINTA MATERIALELOR

mai frecvent şi câteva din caracteristicile acestora.


Reticularea slabă a elastomerilor (aşa numita vulcanizare) este un proces
activat termic (ti = 120…150 oC), ce constă din ruperea unor legături duble din
linia principală a lanţului şi realizarea unor legături între lanţurile
macromoleculare prin punţi constituite din atomi sau grupuri de atomi ai agenţilor
de reticulare (în mod uzual sulf, peroxizi sau amine), introduşi în masa
elastomerului, împreună cu alţi aditivi, în timpul proceselor tehnologice de
fabricare a produselor.
În figura 7.9 se prezintă reacţia de vulcanizare cu sulf a cauciucului natural;
gradul de reticulare şi implicit caracteristicile de rezistenţă şi elasticitate sunt
dependente de cantitatea de sulf; pentru cauciucurile uzuale se adaugă 4…5 % sulf,
ceea ce provoacă desfacerea a cca 10…30 % din legăturile duble şi legarea lanţurilor
prin punţi de sulf, iar dacă se introduce 45 % sulf, reticularea este completă,
obţinându-se un material dur şi fragil cunoscut sub numele comercial de ebonită.

Fig. 7.9. Schema procesului de vulcanizare a cauciucului natural cu sulf

Tabelul 7.3. Caracteristicile principale ale unor elastomeri

Rm, Temperaturi de exploatare


Elastomerul Grupa Ar, %
N/mm2 c
t max i
, oC t max , oC tmin, oC
Cauciuc natural (NR) 4…25 100…600 60 100 −30…−60
Butadien – stiren (SBR) 4…25 100…500 70 100 −20…−50
Cauciuc butilic (IIR) R 4…15 100…800 80 140 −10…−40
Cauciuc nitrilic (NBR) 4…18 100…400 70 130 −10…−50
Cloropren (CR) 4…20 100…500 70 130 −20…−50
Polietilenă clorosulfonată
4…12 100…500 80 150 −20…−40
(CSM)
M
Elastomeri polifluorurati
7…15 100…200 175 250 −20…−40
(FPM)
Cauciuc poliuretanic (EU) U 15…30 100…800 60 80 0…−20
Cauciuc siliconic (Q) Q 3…10 100…400 200 275 −50…−80
c
t max − temperatura maximă de serviciu la expunere continuă;
i
t max − temperatura maximă de serviciu la expunere inermitentă;

230
Capitolul 7 Materiale electroizolante

Materialele de umplere (negrul de fum, pulberea de silice (SiO2), talcul şi


praful de cretă etc.) au rolul de a îmbunătăţi rezistenţa mecanică şi de a ieftini
produsele. Aditivii cei mai importanţi introduşi împreună cu materialele de
umplere în cazul elastomerilor sunt antioxidanţii, deoarece oxigenul şi ozonul
acţionează în timp la fel ca agenţi de reticulare, ceea ce are ca efect scăderea
elasticităţii şi fragilizarea materialului.
După tipul lanţului macromolecular elastomerii se împart în patru grupe:
− grupa R cuprinde polimerii cu lanţ nesaturat ale căror proprietăţi se
modifică prin reticulare;
− grupa M cuprinde polimerii cu lanţ saturat;
− grupa U cuprinde poliuretanii;
− grupa Q cuprinde cauciucurile siliconice.
Exemple de elastomeri din fiecare grupă sunt date în tabelul 7.3, din care
rezultă că particularităţi deosebite din punct de vedere al temperaturilor de
serviciu prezintă siliconii. Acestea sunt materiale polimerice la care linia
principală a lanţului molecular este lanţul siloxanic, a cărui structură este
prezentată în figura 7.10 a; valenţele libere ale lanţului siloxanic pot fi completate
cu radicali organici, obţinându-se diferite tipuri de materiale polimerice, numite
generic polisiloxani, care pot fi liniari (v. fig. 7.10 b) sau reticulaţi (v. fig. 7.10 c).

Fig. 7.10. Structura chimică a siliconilor:


a – lanţul siloxanic; b – polisiloxan cu molecule liniare; c − polisiloxan reticulat

Materialele pe bază de siliconi fac parte din categoria materialelor plastice


de înaltă performanţă (v. fig. 7.7), deoarece îmbină proprietăţile de elasticitate ale
materialelor organice cu stabilitatea termică şi chimică a materialelor anorganice
(de exemplu, pentru durate scurte, pot fi utilizate şi la temperaturi de 800 oC); din
acelaşi motiv îşi menţin proprietăţile de elasticitate într-un interval mare de
temperaturi, sunt neinflamabile, nehigroscopice, nu dezvoltă gaze toxice prin
ardere şi aderă la suprafeţele metalice, fiind utilizate în industria aerospaţială, la

231
STIINTA MATERIALELOR

realizarea echipamentelor pentru zonele arctice etc. În funcţie de tipul radicalilor


ataşaţi lanţului siloxanic, de gradul de polimerizare şi de gradul de reticulare,
siliconii se pot prezenta sub formă de materiale rigide, elastomeri (cauciuc
siliconic), geluri, lacuri sau uleiuri siliconice.

7.4.5. Celuloza şi derivaţii săi


Celuloza este un hidrat de carbon polimer (C6H10O5)n natural, cu molecula
liniară. lanţurile moleculare se grupează în tuburi subţiri (micele) care se
aranjează în acelaşi mod, formând fibrile şi apoi fibre celulozice, ceea ce explică
porozitatea mare (40…50%) şi absorbţia de apă a materialelor celulozice. Are
proprietăţi dielectrice scăzute, ce variază mult cu conţinutul de umiditate (v. fig.
4.16). Deoarece moleculele sunt polare, permitivitatea şi pierderile în dielectric
sunt mari.
Materialele celulozice sunt supuse fenomenului de îmbătrânire destul de
rapidă, datorită depolimerizării sub acţiunea oxigenului (rupe lanţul
macromolecular scurtându-l şi reducând astfel rezistenţa mecanică) şi căldurii.
Pentru reducerea higroscopicităţii şi îmbunătăţirea caracteristicilor
dielectrice şi a stabilităţii chimice şi termice, celuloza se impregnează cu lichide
electroizolante (uleiuri minerale). Celuloza este utilizată sub formă de hârtii,
cartoane, fire şi ţesături.
Prin modificarea chimică a moleculelor de celuloză se obţin esteri (acetaţi,
nitraţi etc.) sau eteri (de exemplu, etilceluloza). Cel mai utilizat compus este
triacetatul de celuloză, material cu stabilitate termică bună şi rezistent la acţiunea
ozonului, a uleiurilor şi a benzinei. Se foloseşte ca dielectric pentru
condensatoare, la izolarea cablurilor şi fabricarea lacurilor electroizolante.

7.5. Materiale ceramice şi sticle

Materialele ceramice sunt materiale anorganice nemetalice, cu legături şi


structură complexe, obţinute din materii prime sub formă de pulberi prin
sinterizare, care este un proces de încălzire cu sau fără presare simultană, în
timpul căruia se formează legăturile dintre particule prin difuzie sau topire parţială
a unui component. Cele mai multe ceramice sunt compuşi între metale şi

232
Capitolul 7 Materiale electroizolante

nemetale, astfel că se bazeză în special pe legături ionice şi covalente. Legăturile


ionice şi covalente implică toţi electronii de valenţă ai componentelor, astfel că
nu există electroni liberi, ceea ce face ca materialele ceramice să aibă
conductibilitate termică şi conductibilitate electrică foarte scăzute fiind materiale
electroizolante sau termoizolante în marea majoritate a cazurilor. Reprezintă o
categorie de materiale care au fost utilizate din cele mai vechi timpuri sub formă
de vase din lut (însăşi termenul de ceramică provine de la grecescul “keramon”
care însemna “lut ars”) şi de materiale de construcţie datorită capacităţii de
prelucrare în cele mai diverse forme şi abundenţei materiilor prime. În prezent
termenul de ceramică include o gamă de materiale mult mai largă, utilizate în cele
mai diverse domenii cum ar fi electrotehnica, electronica, industria chimică,
industria metalurgică etc.
Sticlele sunt materiale anorganice cu structură amorfă (corpuri vitroase)
obţinute prin solidificarea unor topituri constituite din amestecuri de oxizi în stare
topită, dintre care cel puţin unul are rolul de vitrifiant, adică formează unităţi
structurale prin coordinarea atomilor de oxigen în jurul ionului metalic prin legături
ionice sau covalente; starea amorfă (vitroasă) este caracterizată de lipsa ordonării
atomice la distanţă, păstrându-se doar ordinea apropiată, referitoare la câteva
distanţe interatomice corespunzătoare unităţilor structurale, ceea ce face ca sticlele
să fie considerate ca lichide vâscoase subrăcite.
În acest capitol se vor prezenta caracteristicile structurale ale principalelor
tipuri de materiale ceramice şi sticle şi proprietăţile generale ale acestora.

7.5.1. Structura ceramicelor şi sticlelor

Elementele componente ale materialelor ceramice sunt legate între ele prin
legături ionice şi covalente formând reţele de ioni metalici şi nemetalici (cationi şi
anioni) a căror celulă elementară este constituită dintr-un cation, înconjurat de
anioni cărora anionul le-a cedat electronii de valenţă; deoarece metalele prin
ionizare pierd electronii de valenţă, cationii au de obicei raze mai mici decât
anionii (v. tabelul 7.4 în care se prezintă razele ionice ale componentelor uzuale
din ceramice) astfel că structurile stabile ale fazelor cristaline din ceramice se
formează atunci când fiecare cation metalic este înconjurat de anioni nemetalici cu
care se află în contact direct, ceea ce înseamnă că numărul anionilor din unitatea

233
STIINTA MATERIALELOR

structurală reprezintă chiar numărul de coordinaţie al structurii cristaline


respective; numărul de coordinaţie şi implicit geometria unităţii structurale
depinde de valoarea raportului dintre raza cationului rC şi raza anionului rA , aşa

rC
cum se constată din tabelul 7.4 în care se prezintă limitele raportului şi
rA
geometria posibilă pentru fiecare număr de coordinaţie.
Deoarece anionii au raza mai mare se pot aranja în plane compacte dispuse
succesiv, generând structuri cristaline de tip CFC sau HC ca şi în cazul metalelor
(v.scap 1.2). Întradevăr, considerând un plan de anioni care au centrele în punctele
notate cu A în figura 7.11 şi planul următor de anioni cu centrele în punctele
notate cu B, anionii celui de-al treilea plan compact pot avea centrele pe aceeaşi
verticală cu punctele A, sau pot avea centrele în punctele marcate cu C; rezultă
astfel fie o succesiune de plane ABABAB… care corespunde unei structuri de tip
hexagonală compactă (HC) a anionilor, fie o succesiune ABCABC…, care
corespunde unei structuri de tip cub cu feţe centrate (CFC) a anionilor.
În funcţie de poziţia anionilor din două plane compacte succesive se formază
două tipuri de interstiţii: interstiţii tetraedrale (câte trei într-un plan compact şi
unul în planul învecinat) aşezaţi astfel încât unind centrele lor de masă se
formează un tetraedru regulat şi interstiţii octaedrale mărginite de şase anioni
(câte trei în fiecare plan compact aşezaţi astfel încât unind centrele lor de masă se
formează un octaedru regulat (v. figura 7.11); întrucât cationii metalici se plasează
în aceste interstiţii, înseamnă că numărul de coordinaţie poate fi 4 sau 6, aşa cum
rezultă şi din tabelul 7.4.
Rezultă că structurile fazelor cristaline ale ceramicelor depind atât de tipul
reţelei compacte pe car o formează anionii, cât şi de modul în care sunt ocupate
interstiţiile cu cationi metalici.

Fig. 7.11. Reprezentarea prin sfere rigide a dispunerii anionilor în structura


ceramicelor

234
Capitolul 7 Materiale electroizolante

Interstiţiile pot fi ocupate de cationi de acelaşi tip, sau de cationi diferiţi,


ceea ce conduce la existenţa unei diversităţi foarte mari de structuri a fazelor
cristaline din materialele ceramice.
Tabel 7.4. Razele ionice ale unor componente ale ceramicelor şi geometria coordinărilor
Raze ionice Tip de coordinare
Raze cationi rC Raze anioni rA rC Nr. de
Geometria coordinării
Cation rC , nm Anion rA , nm rA coordinaţie

Al3+ 0,057 0,155



Br 0,196 rC
Ba2+ 0,136 ≤ < 3
rA
B3+ 0,020 0,225
Cl− 0,181
Ca 2+
0,106 0,225
rC
Fe2+ 0,077 ≤ < 4
F− 0,133 rA
+
K 0,138 0,414
Mg 2+
0,078 0,414
2+
I− 0,220 rC
Mn 0,067 ≤ < 6
rA
Na+ 0,102 0,732
O2− 0,132
Ni 2+
0,069 0,732
rC
Si4+ 0,039 ≤ < 8
S 2−
0,184 rA
Ti4+ 0,064 1,000

Cea mai mare parte a ceramicelor şi sticlelor sunt constituite din silicaţi a
căror bază structurală o constituie tetraedrul [SiO4]4-care are în centru ionul Si4+ iar în
vârfuri ionii O2- cărora le rămâne câte o valenţă liberă cu care se pot lega de alte
unităţi structurale formând aranjamente unidimensionale, bidimensionale sau spaţiale
cu un grad înalt de stabilitate, fiind exclusă existenţa liberă a unităţii tetraedrale. Din
punct de vedere chimic cel mai simplu silicat este dioxidul de siliciu SiO2 (silice)
care structural este constituit dintr-o reţea spaţială de [SiO4]4- cu dispunere ordonată
(structură cristalină) sau aleatoare (structură amorfă) a unităţilor structurale.
Silicea cristalină prezintă trei forme alotropice: cuarţ, tridimit şi cristobalit
diferenţiate prin poziţiile relative ale tetraedrilor [SiO4]4- care formează
aranjamente complexe de tip HC sau CFC; o reprezentare plană simplificată a
structurii cristaline tridimit a SiO2 este redată în figura 7.12a. Această structură se
obţine dacă răcirea topiturii se face foarte lent, astfel că la o temperatură Tc are
loc cristalizarea la fel ca în cazul materialelor metalice; reprezentând variaţia
volumului specific (inversul densităţii ρ) în funcţie de temperatură (curba 1 în

235
STIINTA MATERIALELOR

figura 7.13) se constată că în condiţiile solidificării prin cristalizare, la


temperatura Tc volumul specific are un salt brusc.
În cazul răcirii relativ rapide a topiturii ce conţine unităţile [SiO4]4-
dependenţa de temperatură a volumului specific este cea corespunzătoare curbei 2
din figura 7.13; temperatura Tv de pe această curbă este numită temperatură de
tranziţie sticloasă sau temperatură de vitrifiere şi nu are o valoare bine definită,
fiind dependentă de viteza de răcire. Continuitatea curbei 2 cu cea de la
temperaturi mai ridicate (T > Tc) arată că materialul este de fapt un lichid subrăcit,
a cărui vâscozitate creşte pe măsură ce scade temperatura; structura este
constituită din lanţuri spaţiale în care poziţia relativă a unităţilor structurale este
aleatoare ca în starea lichidă, ceea ce a făcut ca solidele cu o astfel de structură să
fie numite corpuri vitroase; o reprezentare plană simplificată a stării vitroase a
SiO2 care reprezintă baza structurii sticlelor silicatice este redată în figura 7.12 b.
Structura vitroasă corespunde unei stări metastabile cu energie liberă mai
mare decât cea corespunzătoare structurii cristaline, astfel că există tendinţa ca în
timp, sub acţiunea temperaturii, să se treacă la starea de echilbru stabil, proces
numit devitrifiere şi poate avea loc controlat sau în mod natural. Devitrifierea
necontrolată a sticlelor are consecinţe negative asupra proprietăţilor mecanice şi
optice (sticla devine fragilă şi pierde transparenţa datorită refracţiei razelor de
lumină pe limitele grăunţilor).

Fig. 7.12.Schema structurilor silicei: Fig. 7.13. Variaţia volumului specific


a − structura cristalină; b – structură vitroasă cu temperatura în cazul SiO2

În mod obişnuit materialele ceramice au structura alcătuită din faze


cristaline însoţite de o fază vitroasă aşa cum se observă în figura 7.14 a care
prezintă structura unei ceramice refractare; cantitatea de fază vitroasă depinde de

236
Capitolul 7 Materiale electroizolante

compoziţia chimică şi de procesul tehnologic de fabricare, tehnologiile moderne


permiţând obţinerea unor ceramice cu structură cristalină aşa cum se obsevă în
figura 7.14 b în care se prezintă structura aluminei (Al2O3) cristaline.

Fig 7.14. Structurile unor ceramice:


a – ceramică refractară cu faze cristaline şi masă vitroasă; b – ceramică cristalină (Al2O3)

7.5.2. Materialele ceramice silicatice

Materialele ceramice silicatice aparţin sistemului ternar SiO2−Al2O3−X,


unde X poate fi K2O, Na2O, CaO sau MgO; materiile prime utilizate au
următoarele caracterisitici:
- argilele sunt silicaţi de aluminiu hidrataţi însoţiţi de impurităţi (oxizi
metalici ) care influenţează culoarea finală a materialului ceramic; varietatea de
argilă cea mai utilizată este caolinul (Al2O3 ·2SiO2·2H2O) care are o structură
lamelară şi este constituit din granule, formând în prezenţa apei o suspensie
coloidală ce conferă amestecului plasticitate;
- nisipul de cuarţ (silice) modifică plasticitatea argilelor la uscare şi ardere
în timpul căreia suferă transformările cristalografice cuarţ→ tridimit→ cristobalit;
- feldspatul este denumirea generică pentru compuşii complecşi de tipul
alumino-silicaţilor de K, Na, Ca, Mg; au rol de fondanţi deoarece în timpul arderii
formează cu argila şi silicea compuşi cu temperatură mică de topire fiind la originea
masei vitroase care leagă particulele de silice şi de argilă şi reduce porozitatea.
Pentru obţinerea ceramicelor silicatice, amestecului pulverulent de materii
prime i se adaugă o cantitate determinată de apă obţinându-se o pastă (numită şi
“barbotină”), din care se realizează piesele ce apoi se usucă şi se calcinează prin
încălzire la temperaturi de 900…1500 oC, în funcţie de compoziţia chimică şi
scopul urmărit. In timpul arderii rezultă o anumită cantitate de fază lichidă care
prin răcire formează o reţea sticloasă în jurul granulelor pe care le leagă sub

237
STIINTA MATERIALELOR

forma unui material solid şi dens. Procesul de vitrifiere este însoţit întodeauna de
contracţie şi stă la baza obţinerii majorităţii materialelor ceramice. In funcţie de
concentraţiile componentelor şi de condiţiile tehnologice se obţin următoarele tipuri
de materiale ceramice: teracotă, faianţă, gresie ceramică, porţelan moale, tare sau
tehnic; în figura 7.15 se prezintă în triunghiul concentraţiilor componentelor de bază
domeniile corespunzătoare acestor ceramice, iar în tabelul 7.5 câteva caracteristici
ale acestora.
Tabelul 7.5. Materialele ceramice pe bază de argile
Denumirea
Caracteristici Domenii de utilizare
materialului
Porozitate: 15…30 %
Teracotă Suprafaţa: glazurată sau nu cărămizi, ţigle, ţevi ceramice
Temperatura de ardere: 950…1050 oC

Porozitate: 10…15 %
echipamente sanitare, vase,
Faianţă Suprafaţa: glazurată, opacă
placaje etc.
Temperatura de ardere: 950…1200 oC

Porozitate: 0,5…3 % echipamente sanitare, placaje,


Gresie
Suprafaţa: glazurată sticloasă pardoseli, aparatură pentru
ceramică Temperatura de ardere: 1100…1300 oC laboratoare de chimie etc

Porozitate: 0…2 % izolatoare elctrice, condensatori


Porţelan Suprafaţa: glazurată sticloasă electrici, aparatură pentru
Temperatura de ardere: 1100…1400 oC laboratoare de chimie, vase etc

Structura ceramicelor fiind neomogenă, proprietăţile lor sunt influenţate


puternic de raportul dintre cantitatea de fază cristalină şi cantitatea de fază
vitroasă. Creşterea conţinutului de feldspat (deci a masei vitroase) determină
reducerea rezistenţei mecanice şi a rezistivităţii electrice; creşterea conţinutului de
caolin şi de silice, (faze cristaline) determină creşterea rezistenţei mecanice şi a
temperaturii de utilizare.
Dintre materialele ceramice silicatice, cea mai mare răspândire în tehnică
o au porţelanurile, care sunt mase ceramice vitrifiate albe (translucide în strat
subţire) ale căror faze cristaline se pot stabili cu ajutorul diagramei binare de
echilibru SiO2−Al2O3 prezentată în figura 7.16.
Analizând această diagramă se constată că sistemul SiO2−Al2O3 prezintă
transformare eutectică, transformare peritectică şi formează un compus cu topire
incongruentă; acest compus se numeşte mulit, corespunde formulei chimice
3Al2O3·2SiO2, are formă aciculară, duritate ridicată şi este baza majorităţii
constituenţilor materialelor ceramice silicatice. In acest sistem SiO2 cristalizează

238
Capitolul 7 Materiale electroizolante

sub formă de cristobalit, care este un compus cu reţea CFC, în care baza o
constituie tetraedrii [SiO4], ceea ce îi conferă duritate ridicată, iar celălalt
component Al2O3 cristalizează sub formă de corindon, care este un compus cu
reţea hexagonală compactă de ioni de oxigen în care ionii de Al ocupă 2 din
3

golurile octaedrice. Analiza transformărilor la răcire a ceramicelor care au la bază


acest sistem se face la fel ca în cazul diagramelor de echilibru ale sistemelor de
aliaje. Deoarece în condiţii industriale vitezele de răcire sunt mai mari decât cele
corespunzătoare echilibrului, o parte din topitură nu va reuşi să cristalizeze,
solidificându-se sub formă de fază sticloasă.

Fig. 7.15. Domeniile ceramicelor silicatice


în sistemul argilă – cuarţ - feldspat Fig 7.16. Diagrama de echilibru a sistemului
SiO2-Al2O3

Componentul de bază al porţelanurilor tehnice este mulitul care asigură


acestuia rezistenţă mecanică şi rezistenţă la şoc termic ridicate, rezistenţă la
agresiunea acizilor şi alcaliilor. Proprietăţile dielectrice ale ceramicelor depind în
mare măsură, de natura şi conţinutul de oxizi, de parametrii procesului de ardere şi
de temperatura la care funcţionează materialele. Rezistă foarte bine la acţiunea
arcului electric şi nu prezintă urme de îmbătrânire. Aur rezistenţ redusă la
tracţiune şi se contractă foarte mult la răcire, motiv pentru care în ele nu se pot
îngloba piese metalice. Caracteristicile câtorva tipuri de porţelanuri utilizate în
tehnică sunt prezentate în tabelul 7.6.

239
STIINTA MATERIALELOR

Tabelul 7.6. Porţelanuri tehnice – caracteristici principale


Rezistenţa la Permitivitatea
Denumirea comercială a Densitatea, Rezistivitatea
compresiune, relativă εr, la
materialului kg/m3 2 6 de volum r, Ωm
N/mm 60Hz….10 Hz
Porţelan pentru izolatori de
2200…2400 173…345 5,5…7.5 109…1012
joasă tensiune
Porţelan pentru izolatori de
2350…2500 173…550 5,0…7,0 1010…1012
înaltă tensiune
Cordierit (compus de bază
2100…2650 138…620 3,5…5,5 109…1013
2MgO·2Al2O3·5SiO2)
Steatit (compus de bază
2800…2950 414…2970 5,7…6,5 1012…1013
3MgO·4SiO2·H2O)
Ceramică titan-zirconiu 3500…5500 275…830 - 1010…1013

Pentru reducerea (sau chiar eliminarea) absorbţiei de apă în pori, piesele


din ceramică se acoperă cu glazuri; acestea sunt straturi compacte sticloase
obţinute în timpul procesului de ardere din stratul de vopsea pe bază de boraţi,
carbonaţi alcalini şi oxizi metalici aplicat pieselor înainte de calcinare. Pe lângă
faptul că prin glazurare se reduce higroscopicitatea, datorită coeficientului de
dilatare mai mic al glazurii iau naştere tensiuni de compresiune în strat care
contribuie la îmbunătăţirea rezistenţei mecanice a pieselor.

7.5.3. Materialele ceramice oxidice

Materialele ceramice oxidice sunt materiale policristaline formate din


oxizi sau compuşi oxidici şi lipsite de faze sticloase. Datorită energiei mari de
legătură a oxizilor, compuşii sunt foarte stabili la acţiunea agenţilor chimici şi au
duritate şi rezistenţă la compresiune ridicate.
Componenţii mai importanţi ai acestor ceramice sunt: oxizi (Al2O3, ZrO2,
MgO, TiO2 şi BeO), titanaţi şi ferite.
Oxidul de aluminiu (Al2O3, alumina) are temperatura de topire 2054 oC
şi cristalizează sub formă de corindon aşa cum s-a arătat mai sus. Caracteristicile
de exploatare ale pieselor pe bază de alumină depind în mare măsură de
concentraţia masică a acesteia; cu creşterea conţinutului de Al2O3 creşte rezistenţa
la compresiune, temperatura de utilizare şi rezistivitatea electrică; de exemplu,
prin creşterea % Al2O3 de la 85 % la 99,7 % rezistenţa la compresiune creşte de la
1800 N/mm2 la 2500 N/mm2 iar temperatura de utilizare de la 1300 oC, la 1700 oC
Alumina este cea mai importantă ceramică oxidică şi are utilizări multiple, cum
ar fi materialele refractare, materiale izolante, unelte de tăiat, abrazivi, implanturi
medicale. In condiţii tehnologice deosebite şi cu materii prime de puritate înaltă,

240
Capitolul 7 Materiale electroizolante

se obţine alumina transparentă utilizată în optica tehnică.


Oxidul de zirconiu (ZrO2) are temperatura de topire-solidificare 2690 oC
şi prezintă mai multe forme alotropice: reţea monoclinică de la ta până la 1000 oC,
tetragonală pe intervalul 1200…2370 oC şi cubică peste 2370 oC. Existenţa
transformărilor alotropice care se produc cu creştere de volum înrăutăţeşte
comportarea materialului; pentru evitarea acestor neajunsuri se adaugă CaO şi/sau
MgO care în concentraţii mai mici de 10…15% se dizolvă în ZrO2 şi stabilizează
structura cubică ce se menţine de la temperatura de cristalizare până la
temperatura ambiantă, aşa cum rezultă din figura 7.17 în care se prezintă
diagrama de echilibru a sistemului ZrO2 – CaO;
Oxidul de magneziu (MgO – magnezită) are temperatura de topire 2800
o
C şi constituie baza materialelor refractare pentru căptuşelile cu caracter bazic a
cuptoarelor. Pe lângă MgO, refractarele bazice pot conţine şi alţi oxizi dintre care
mai des întâlniţi sunt CaO, Al2O3 şi Cr2O3. Pentru exemplificare, în figura 7.18 se
prezintă diagrama de echilibru a sistemului MgO − Al2O3, din care rezultă
formarea compusului MgAl2O4 (sau MgOAl2O3) numit şi spinel, care este o fază
bertholidă cu topire congruentă (v.scap. 2.2); spinelul are o reţea cristalină cubică
complexă în care ionii Mg2+ ocupă interstiţiile tetraedrice, iar ionii Al3+ ocupă
interstiţii octaedrice; tipul de structură spinelică este frecvent întâlnită, locul
ionilor Mg2+ şi Al3+ fiind luat de alte metale.

Fig. 7.17. Diagrama de echilibru a sistemului Fig. 7.18. Diagrama de echilibru a sistemului
ZrO2 – CaO MgO − Al2O3

241
STIINTA MATERIALELOR

Titanaţii sunt compuşi cu formula MTiO3, unde M este un metal bivalent


(Ba, Ca, Mg, Sr); se utilizează pentru proprietăţile feroelectrice (se polarizează în
câmp electric) la realizarea generatoarelor şi traductoarelor pentru ultrasunete,
fiind materiale piezoelectrice.
Feritele sunt compuşi ai oxidului de fier (Fe2O3) şi ai altor metale (Ba, Mg,
Sr, Mn, Zn, Ni, Cu, Li etc) având formula generală nkMkO·qFe2O3 unde nk este
numărul de molecule al oxidului metalului Mk, k=1,2,3; se utilizează ca materiale
feromagnetice (v. cap. 8) datorită rezistivităţii electrice ridicate şi costului mai
redus decât al aliajelor metalice.

7.5.4. Materialele ceramice neoxidice

Materialele ceramice neoxidice sunt compuşi de tipul carburi, nitruri,


boruri sau siliciuri ale căror unităţi structurale au la bază de obicei legături
covalente care le conferă temperaturi înalte de topire sau de descompunere modul
de elasticitate şi duritate ridicate. Aceste caracteristici le-a impus ca materiale
destinate unor categorii largi de aplicaţii pentru obţinerea de piese prin sinterizare
sau sub formă de fibre pentru obţinerea materialelor compozite.
Câteva ceramice neoxidice şi proprietăţile lor mai importante sunt
prezentate în tabelul 7.7.
Tabelul 7.7. Caracteristicile unor materiale ceramice neoxidice
Temperatura
Modulul de Rezistenţa la de topire
Denumirea şi formula Densitatea, Duritatea
elasticitate, compresiune, sau de
chimică a materialului kg/m3 Knoop*
kN/mm2 N/mm2 descomp.,
o
C
Carbura de siliciu (SiC) 2700…3200 3000 380…420 900…1100 2400
Nitrura de siliciu (Si3N4) 1900…3200 160…320 250…700 1898
Carbura de bor (B4C) 2510 3500 440…460 2700…2900 2425
Nitrura cubică de bor (BN) 3480 5000 840…870 6500…7000 1540
Carbura de wolfram (WC) 15500 2700 580…620 4500...5000 2780
Carbura de titan (TiC) 4800…4940 3100 330…350 2500…2800 3100
* Metoda Knoop de determinare a durităţii se bazează pe aceleaşi principii ca şi microduritatea
Vickers, cu deosebirea că baza piramidei de diamant (care constituie penetratorul ) este un romb.

242
Capitolul 7 Materiale electroizolante

7.5.5. Sticlele

Aşa cum s-a arătat în scap 7.5.1, baza structurii sticlelor silicatice o
constituie reţeaua spaţială de unităţi [SiO]4− legate în poziţii aleatoare.
Utilizarea sticlei de silice cu această structură este limitată la aplicaţii speciale
unde se cere refractaritate ridicată. Pentru majoritatea aplicaţiilor însă este necesar
ca temperatura de curgere Tc să fie mai redusă pentru prelucrarea sticlei în
condiţii economice corespunzătoare.
Acest lucru se realizează prin adăugarea altor componente, care modifică
structura prin apariţia unor ioni metalici ce se pot plasa între tetraedrii [SiO]4−, aşa
cum se observă în figura 7.19 a, sau pot lega tetraedrii între ei, aşa cum se observă
din figura 7.19 b.

Fig. 7.19. Structura sticlelor:


a – sticla silico – sodică; b− sticla calco-sodică

În acest context, componentele sticlelor se pot grupa după cum urmează:


a) Formatorii de reţea (vitrifianţi) sunt oxizi ai elementelor cu cationi de
rază mică şi sarcină relativ mare (Si4+, B3+, P5+, etc.); cationii respectivi se
înconjoară (coordinează) cu 3−4 ioni de oxigen formând tetraedri sau piramide
care se leagă între ei prin vârfuri, dând naştere reţelei spaţiale dezordonate; aşa
cum a fost arătat, formatorul de reţea cel mai utilizat este silicea (SiO2) însoţit în
unele cazuri de oxidul boric B2O3 şi/sau pentaoxidul de fosfor (P2O5);

b) Modificatorii de reţea sunt componentele cu rol de fondanţi (de

243
STIINTA MATERIALELOR

exemplu: oxidul de sodiu Na2O, oxidul de potasiu K2O şi oxidul de litiu Li2O) sau
de stabilizatori (de exemplu: oxidul de calciu CaO, oxidul de magneziu MgO,
oxidul de bariu BaO şi oxidul de zinc ZnO). Temperatura de topire a silicei se
reduce în prezenţa fondanţilor prin distrugerea continuităţii reţelei datorită ruperii
lanţurilor Si−O−Si de către ionii metalelor alcaline; pentru exemplificarea
influenţei fondanţilor, în figura 7.20 se prezintă diagrama de echilibru a sistemului
SiO2−Na2O, pe care se observă existenţa unei transformări de tip eutectic la
temperatura de 800 oC şi formarea compusului Na2O·2SiO2 cu temperatură de
topire mai mică decât a silicei. Sticlele formate numai din silice şi oxizi alcalini
au rezistenţă scăzută la acţiunea substanţelor chimice, rezistenţă mecanică şi
rezistenţă la şoc termic reduse. Imbunătăţirea caracteristicilor se realizează prin
acţiunea stabilizatorilor care sunt oxizi ai metalelor bivalente alcalino-pământoase
(Ca, Ba, Mg) ai căror ioni contribuie la realizarea legăturilor între unităţile
structurale (v. fig.7.19b).
c) Intermediarii sunt componente care contribuie atât la formarea reţelei
cât şi la modificarea unor caracteristici; în această categorie intră Al2O3, PbO şi
ZrO2, oxizi care acţionează prin înlocuirea în reţea a ionului Si4+ cu ionii
metalelor respective.
Sticlele sunt materiale nehigros-
copice, casante, dure, rezistente la
acţiunea acizilor (cu excepţia acidului
fluorhidric) şi cu proprietăţi dielectrice
bune. Permitivitatea relativă depinde de
natura şi cantitatea oxizilor metalici,
având valori mari în cazul sticlelor ce
conţin oxizi ai metalelor grele.
Fig. 7.20. Diagrama de echilibru a Rezistivitatea electrică scade cu
sistemului SiO2 − Na2O
creşterea conţinutului de oxizi metalici
(în special oxizii metalelor alcaline). De asemenea, creşterea temperaturii şi
prezenţa umidităţii reduc rezitivitatea şi rigiditatea dielectrică. Există o varietate
foarte mare de tipuri de sticle, care se pot grupa în funcţie de tipul oxizilor care
imprimă sticlei anumite proprietăţi; compoziţiile chimice ale câtorva tipuri de
sticle utilizate mai frecvent, sunt prezentate în tabelul 7.8.

244
Capitolul 7 Materiale electroizolante

Tabelul 7.8. Compoziţiile chimice ale unor sticle uzuale


Concentratia masică în % pentru:
Formatori de Modificatori şi stabilizatori
Tipul sticlei Intermediari
reţea de reţea
SiO2 B2O3 Na2O K2O CaO MgO Al2O3 Alţii *
Sticle calco-sodice (sticlă plană) 72 - 14 1 8 4 1 -
Sticla boro-silicatică (“Pyrex”) 80,5 12,9 4 0,4 - - 2,2 -
Sticla alumino-silicatică 54 7,5 0,5 - 22 0,5 14,5 -
Sticla cu plumb (‘cristal”) 35 - - 7 - - - 58% PbO
Sticla Vycor 96 3 < 0,2 < 0,2 - - - -
Sticle pentru fibre:
- tipa A – calco-sodică normală 70 1,5 16 - 8 3 1,5 -
- tip AR – rezistente la alcalii 62 - 14 - 4 16 2 58% ZrO2
- tip C – rezistente la coroziune 65 5 8,5 - 14 3 4 0,5 Fe2O3
- tip E – rezistivitate elctrică mare 54 8 <0,5 <0,5 17 5 15 0,3 Fe2O3
- tip S − rezistenţă mecanică mare 65 - - - - 10 25 -
*
Pe lângă componentele de bază, unele sticle conţin şi cantităţi mici de alţi oxizi metalici
pentru îmbunătăţirea proprietăţilor optice sau pentru colorare.

Sticlele calco-sodice sunt cele mai uzuale, fiind utilizate pentru fabricarea
geamurilor (sticla plană), ambalajelor, obiectelor de menaj şi anumitor aparate de
laborator. Răspândirea lor extrem de mare se datorează costului redus al materiilor
prime. Limitele concentraţiilor pentru oxizii de bază (SiO2, Na2O şi CaO) rezultă
pe de o parte din condiţia reducerii temperaturii de topire ceea ce ar însemna
cantităţi mai mari de Na2O, iar pe de altă parte asigurarea unei rezistenţe chimice
mai bune, ceea ce ar însemna concentraţii de CaO mai mari, dar acesta are
influenţă negativă asupra solidificării (favorizează cristalizarea). Sticlele calco-
sodice conţin 70…75 % SiO2, 13...19 % Na2O şi 8...11 % CaO; pentru reducerea
tendinţei de cristalizare se introduce 3…4 % MgO.
Sticlele boro-silicatice se caracterizează prin coeficienţi de dilatare mici,
fiind utilizate ca sticle speciale pentru aparatura de laborator care lucrează la
temperaturi ridicate. Utilizarea oxidului B2O3 alături de SiO2 ca formator de reţea
are ca efect reducerea temperaturii de topire, fără să afecteze stabilitatea chimică şi
fără să modifice proprietăţile de solidificare ale silicei.
Sticlele alumino-silicatice au temperaturile punctelor fixe de vâscozitate
ridicate putând fi utilizate şi la temperaturi înalte. Conţinutul redus de oxizi
alcalini le conferă o rezistivitate electrică foarte mare şi rezistenţă chimică bună.
Sunt utilizate la fabricarea izolatorilor, fibre pentru materiale electroizolante
compozite (matrice din răşini epoxidice) etc.
Sticlele cu plumb au rezistenţă chimică scăzută, dar proprietăţi optice şi
electrice deosebite (permitivitate relativă mare şi pot fi lipite pe metale).

245
STIINTA MATERIALELOR

Denumirea comună de “cristal de plumb” se folseşte pentru sticlele care conţin


peste 20 % PbO.
Sticla de cuarţ (99,5% SiO2 topit) este utilizată în special la realizarea
tuburilor pentru descărcări în gaze datorită faptului că sun transparente la radiaţiile
ultraviolete; se prelucrează greu având temperatură ridicată de topire (1713 oC).
Analizând compoziţiile chimice ale sticlelor utilizate pentru fibre
(v. tabelul 7.8), se constată că sunt sticle alumino-silicatice şi boro-silicatice;
prezenţa Al2O3 ca intermediar, (formator şi modificator de reţea) conduce la
creşterea stabilităţii chimice, care capătă importanţă mai mare în cazul fibrelor
datorită secţiunii reduse şi suprafeţei mare de expunere la mediu. În cazul fibrelor
tip E utilizate în electrotehnică se remarcă limitarea conţinutului de oxizi alcalini,
deoarece prezenţa acestora conduce la micşorarea rezistivităţii electrice (ionii Na+,
K+ sunt purtători de sarcină electrică).
Rezistenţa la tracţiune a fibrelor de sticlă este mult mai mare decât cea
determinată pe epruvete deoarece structura are un grad de anizotropie cu atât mai
pronunţat cu cât diametrul fibrei este mai redus, iar prin procesul de fabricaţie se
realizează obţinerea de fibre cu suprafeţele lipsite de defecte; se ating astfel rezistenţe
la tracţiune de 2000…5000 N/mm2 în funcţie de conţinutul de SiO2 şi de diametrul
fibrei (de exemplu, la fibrele din silice pură (SiO2) se obţin şi rezistenţe de 8000
N/mm2). Aceste proprietăţi explică rezistenţa deosebită a materialelor compozite
unidirecţionale realizate prin înglobarea fibrelor de sticlă dispuse paralel într-o
matrice de răşină epoxidică.

Cuvinte cheie
agent de reticulare, 221, 225 curbă termo-mecanică, 222
alumina, 240 dendrimer, 219
aminoplaste, 229 devitrifiere, 236
antioxidant, 226 disproporţionare, 217
antistatic, 225 duritate Knoop, 242
argile, 237 elastomeri, 223
atactic, 219 faianţă, 238
celuloza, 232 feldspat, 237
ceramice, 232 fenoplaste, 229
ceramice neoxidice, 242 ferite, 242
ceramice oxidice, 240 fibrilă, 221
ceramice silicatice, 237 fondant, 243
configuraţie, 219 glazură, 240
conformaţie, 220 grad de cristalinitate, 220
copolimer, 219 grad de polimerizare, 216
corindon, 239 gresie ceramică, 238
cristalite, 220 homopolimer, 219
cristobalit, 239 intermediari, 244

246
Capitolul 7 Materiale electroizolante

izotactic, 219 segment de lanţ molecular, 220


lanţ molecular (catenă), 215 sferulită, 221
lanţ siloxanic, 231 silice, 235
magnezită, 241 silicon., 231
masă moleculară, 216 sindiotactic, 219
material de umplutură, 225 spinel, 241
material elastomeric (cauciuc), 229 stabilizator, 244
melamine, 229 starea amorfă (vitroasă), 233
modificatori de reţea, 243 steroizomer, 219
monomer, 215 sticle, 233
mulit, 238 sticle alumino-silicatice, 245
oxidul de zirconiu, 241 sticle boro-silcatice, 245
plastifiant, 225 sticle calco-sodice, 245
poliadiţie, 218 sticle cu plumb, 245
policondensare, 218 sticle pentru fibre, 246
polidispersie, 216 structură amorfă, 220
polidispersitate, 217 temperatură de curgere, 222
polietilenă, 216 temperatură de vitrifiere, 236
polimer, 215 teracotă,, 238
polimer reticulat, 221 termoplaste, 223
polimerizare, 217 termorigide (duroplaste), 223
porţelan, 238 titanaţi, 242
răşini epoxidice, 229 tranziţie sticloasă (vitroasă), 222
răşini poliesterice, 229 triacetat de celuloză, 232
reacţie în lanţ, 218 vitrifiant, 233, 243
reacţie în trepte, 218 vulcanizare, 230

Bibliografie
1. * * * Hütte, Manualul inginerului. Fundamente, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1995
2. Constantinescu D, Vasilescu D.S. şi Ciocea N. Stiinţa materialelor,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1983
3. Ifrim A. Noţingher P. Materiale electrotehnice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1992
4. Krawczak P. Essais mecaniques des plastiques, Techinques de
l’Ingenieur, AM 3510, Paris, 1999
5. Nica Al., Ceramica tehnică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988
6. Nölle G. Tehnologia sticlei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981
7. Saban R. s.a., Studiul si ingineria materialelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1995
8. Shackelford J., Introduction to Materials Science for Engineers,
Macmillan Publishing Company, New York, 1988
9. Smith Ch. O. The Science of Engineering Materials, Printice Hall, Inc.
New Jersey, 1986
10. Van Vlack L. H., Elements of Materials Science and Engineering, Sixt
Edition, Addison-Wesley Reading, Massachusetts, 1989
11. Zecheru Gh. Drăghici Gh. Elemente de ştiinţa şi ingineria materialelor,
vol. 2, Ed. ILEX şi Ed. UPG Ploiesti, 2001.

247
STIINTA MATERIALELOR

Teste de autoevaluare

T.7.1. Care dintre următoarele afirmaţii despre polimeri sunt adevărate:


a) sunt substanţe organice micromoleculare care conţin mai multe componente;
b) sunt compuşi chimici (în marea majoritate a cazurilor organici) cu molecule
de dimensiuni mari; c) numărul de monomeri din lanţul macromolecular
reprezintă gradul de polidispersie moleculară; d) numărul de unităţi structurale din
lanţul macromolecular reprezintă gradul de polimerizare?
T.7.2. Care dintre afirmaţiile următoare despre reacţia de polimerizare sunt
advărate: a) este o reacţie în trepete care necesită activare energetică la fiecare
secvenţă; b) este o reacţie în lanţ ce se iniţiază în prezenţa unei substanţe introduse
special în acest scop; c) prin polimerizare se obţin substanţe a căror compoziţie
chimică diferă de a monomerilor din care provin; d) în timpul procesului de
creştere a catenelor ambele capete ale lanţului sunt libere?
T.7.3. Cum se realizează întreruperea reacţiei de polimerizare: a) prin
introducerea unui radical care reacţionează cu monomerii liberi şi consumă
energia necesară continuării reacţiei de polimerizare; b) prin unirea capetelor
libere a două catene; c) prin răcirea bruscă a amestecului de reacţie; d) prin
transferul de la un lanţ la altul a unui unui atom de H care reface legătura dublă
C = C a monomerului?
T.7.4. Prin ce se caracterizează reacţia de policondensare: a) este procesul
prin care două molecule organice diferite reacţionează pentru formarea unei
molecule complexe; b) este procesul prin care două molecule organice identice
reacţionează pentru formarea unei molecule complexe; c) polimerii obţinuţi prin
policondensare au compoziţie chimică diferită de a monomerilor din care provin;
d) creşterea lanţului macromolecular se realizează prin formarea de noi legături în
urma reacţiilor de condensare (reacţie în trepte)?
T.7.5. Prin ce se caracterizează reacţia de poliadiţie: a) este procesul prin
care două molecule organice identice reacţionează pentru formarea unei molecule
complexe; b) este o reacţie în lanţ la fel ca polimerizarea; c) este o reacţie în trepte
care decurge fără eliminarea unei substanţe cu molecula mică; d) polimerii care se
formează prin poliadiţie au de obicei în lanţurile principale şi alţi atomi decât

248
Capitolul 7 Materiale electroizolante

carbonul?
T.7.6. Care dintre afirmaţiile următoare despre copolimeri sunt adevărate:
a) sunt rezultatul unirii unor monomeri de acelaşi tip; b) sunt rezultatul unirii în
lanţul macromolecular a unor monomeri diferiţi; c)după dispunerea monomerilor
pot fi copolimeri statistici, copolimeri grefaţi şi copolimeri bloc; d) după
dispunerea monomerilor pot fi: steroizomeri, copolimeri atactici sau copolimeri
isotactici?
T.7.7. Care dintre afirmaţiile următoare despre termoplaste sunt adevărate:
a) sunt substanţe macromoleculare cu structura liniară sau ramificată, complet
amorfă sau parţial cristalină; b) pot fi încălzite în vederea prelucrării o singură
dată; c) se utilizează numai în stare vitroasă; d) pot fi încălzite în vederea
prelucrării de un număr nelimitat de ori ?
T.7.8. Care dintre afirmaţiile următoare despre termorigide sunt adevărate:
a) sunt substanţe macromoleculare cu structura ramificată; b) sunt substanţe
macromoleculare cu grad mare de reticulare; c) se prelucrează într-o stare de
polimerizare incompletă; d) la o reîncălzire ulterioară nu se mai atinge starea
vâscoasă?
T.7.9. Cum se comportă elastomerii la încălzire: a) odată cu creşterea
temperaturii deformarea elastică se produce la solicitări mai mici; b) are loc
înmuierea prin reducerea pronunţată a vâscozităţii; c) îşi menţin proprietăţile înalt
elastice până aproape de descompunere; d) se durifică pe măsură ce creşte
temperatura prin creşterea gradului de reticulare?
T.7.10. Care dintre următoarele mase plastice aparţin termoplastelor:
a) polietilena; b) poliamidele; c) aminoplastele; d) polistirenul?
T.7.11. Care dintre următoarele mase plastice aparţin termoplastelor:
a) răşinile acrilice; b)fenoplastele; c)policarbonaţii; d) siliconii?
T.7.12. Care dintre următoarele mase plastice aparţin termorigidelor:
a) fenoplastele; b)poliuretanii liniari; c) răşinile alchidice; d) siliconii?
T7.13. Care tipuri de legături se întâlnesc în cazul materialelor ceramice:
a) legături metalice; b) legături ionice şi legături covalente; c) legături metalice şi
legături covalente; d) legături ionice şi legături moleculare?
T.7.14. Care dintre afirmaţiile următoare depre structura materialelor
ceramice sunt adevărate: a) este o structură complexă ce conţine faze cristaline şi

249
STIINTA MATERIALELOR

faze amorfe; b) structura este complet cristalină; c) structura este complet amorfă;
d) structura este complexă, formată din faze metalice şi faze nemetalice?
T.7.15. Ce se poate spune despre corpurile vitroase (amorfe): a) structura
este constituită din lanţuri spaţiale în care poziţia relativă a unităţilor structurale
este aleatoare ca în starea lichidă; b) se topesc şi se solidifică la temperatură
constantă; c) distanţele dintre particulele constitutive şi intensitatea legăturilor nu
sunt uniforme; d) structura corespunde unei stări stabile cu energia liberă minimă?
T.7.16. Ce reprezintă devitrifierea sticlelor: a) trecerea în stare fluidă
prin reducerea treptată a vâscozităţii; b) modificarea numărului de coordinaţie
al unităţii structurale; c) pierderea componenţilor cu rol de vitrifianţi din
structură; d) trecerea spre starea de echilibru stabil prin creşterea gradului de
ordine din structură?
T.7.17. Ce este caolinul: a) o varietate de silice cu granule foarte fine;
b) o varietate de argilă cu structură lamelară; c) compus chimic definit pe bază
de calciu cu formula 2CaO·SiO2; d) alumino-silicat hidratat cu formula
Al2O3 ·2SiO2·2H2O?
T.7.18. Care dintre afirmaţiile următoare despre feldspaţi sunt adevărate:
a) sunt compuşi alumino-silicatici de Na, K, Ca, Mg; au rolul de a forma fazele
cristaline ale ceramicelor; c) măresc rezistenţa la deformare sub sarcină a
ceramicelor; d) au rolul de fondanţi fiind la originea masei vitroase care leagă
particulele de silice şi de argilă în structura ceramicelor?
T.7.19. Ce rol are glazurarea pieselor confecţionate din ceramică: a) de a mări
rezistenţa la deformare sub sarcină; b) de a micşora higroscopicitatea prin formarea
unui strat compact cu structură vitroasă; c) de a mări rezistenţa mecanică prin crearea
unor tensiuni reziduale de compresiune?
T.7.20. Care dintre următoarele substanţe au rol de formatori de reţea în
structura sticlelor: a) silicea (SiO2); b) oxidul boric (B2O3); c) oxidul de sodiu
(Na2O); d) oxidul de zinc (ZnO)?
T.7.21. Care dintre următoarele substanţe au rol de modificatori de reţea
(fondanţi) în structura sticlelor: a) alumina (Al2O3); b) oxidul de litiu (Li2O);
c) oxidul de sodiu (Na2O); d) oxidul de plumb (PbO)?
T.7.22. Care dintre următoarele substanţe au rol de stabilizatori în
structura sticlelor: a) alumina (Al2O3); b) oxidul de magneziu (MgO); c) oxidul de
sodiu (Na2O); d) oxidul de zinc (ZnO)?

250

S-ar putea să vă placă și