Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Modulul (capitolul) 7
CUPRINS
MATERIALE ELECTROIZOLANTE .............................................213
7.1. Introducere ..............................................................................213
7.2. Structurile şi reacţiile de sinteză a polimerilor .......................215
7.3. Proprietăţile polimerilor..........................................................222
7.4. Principalele tipuri de materiale polimerice.............................224
7.5. Materiale ceramice şi sticle.....................................................232
Cuvinte cheie .................................................................................246
Bibliografie ....................................................................................247
Teste de autoevaluare.....................................................................248
OBIECTIVE:
Insuşirea noţiunilor privind principalele tipuri de materiale cu
proprietăţi speciale de izolare electrică .
Se au în vedere următoarele aspecte: criterii de clasificare a
materialelor electroizolante, structura şi proprietăţile materialelor
electroizolante pe bază de polimeri, tipuri de mase plastice, structura
şi proprietăţile celulozei, structura materialelor ceramice, tipuri de
materiale ceramice, structura şi proprietăţile sticlelor.
Insuşirea cunoştinţelor din acest capitol impune parcurgerea şi
însuşirea noţiunilor din modulul 4 al cursului.
212
Capitolul 7 Materiale electroizolante
MATERIALE ELECTROIZOLANTE
7.1. Introducere
Din clasa materialelor electroizoloante fac parte materialele a căror
rezistivitate electrică ρ depăşeşte 106 Ωm. O parte dintre aceste materiale se pot
polariza electric, astfel că sunt şi dielectrici (v.cap.4). Principalele proprietăţi pe
care trebuie să le aibă un material electroizolant sunt:
- rezistivitate electrică şi rigiditate dielectrică mari;
- rezistenţă mare la acţiunea agenţilor chimici;
- caracteristici mecanice ridicate (rezistenţă mecanică suficientă şi
tenacitate);
- menţinerea în timp a caracteristicilor (îmbătrânire lentă);
- prelucrabilitate bună şi cost redus;
Deoarece condiţiile de exploatare a dispozitivelor electronice sunt extrem
de diverse (de la condiţiile din spaţiul cosmic la jungla amazoniană) şi obţinerea
unor materiale care să îndeplinească integral condiţiile enumerate mai sus este
practic imposibilă la nivelul actual al tehnicii, este necesară alegerea acelor
materiale care corespund cel mai bine destinaţiei aparaturii respective.
Numărul mare de tipuri de materiale electroizolante cu proprietăţi diverse a
condus la clasificări după mai multe criterii.
Cel mai general criteriu, care stă şi la baza clasificării primare făcută de
CEI ( Comisia Internaţională pentru Electrotehnică – organismul internaţional de
standardizare recunoscut în domeniu) este starea de agregare; această clasificare
este prezentată în schema următoare.
213
STIINTA MATERIALELOR
Dat fiind faptul că temperatura este unul dintre factorii externi care
influenţează proprietăţile în orice condiţii de exploatare, criteriul de clasificare
utilizat şi de standarde este stabilitatea termică. Prin stabilitate termică a unui
material electroizolant se înţelege capacitatea acestuia de a rezista timp îndelungat
la o temperatură dată; în funcţie de temperatura limită, materialele au fost
clasificate în clase termice (STAS 6247-87) după cum urmează:
lasa Y A E B F H 200 220 250
Temperatura, oC 90 105 120 130 155 180 200 220 250
Pentru temperaturi mai mari de 250 oC, clasele termice se stabilesc din 25
în 25 oC.
La alegerea unui material electroizolant trebuie să se ţină seama de faptul
îmbătrânirea acestuia se datorează şi altor factori (solicitări electrice, solicitări
mecanice, agenţi chimici, radiaţii etc.- v. cap. 4). Atribuirea unei clase termice
unui produs electronic nu înseamnă că fiecare material electroizolant utilizat în
construcţia produsului are aceeaşi stabilitate termică. Se utilizează de fapt sisteme
de izolaţie în care stabilitatea termică a diferitelor materiale electroizolante poate
fi îmbunătăţită sau înrăutăţită prin influenţa reciprocă a acestora.
Clasificarea după natura chimică a materialelor electroizolante are
avantajul evidenţierii relaţiilor dintre proprietăţi, compoziţie şi structură; conform
acestui criteriu, materialele electroizolante pot fi organice şi anorganice.
Materialele electroizolante organice (gazoase, licihde sau solide) sunt
cele mai numeroase. Faptul că atomii de carbon au proprietatea de a se uni între ei
cu legături simple, duble sau triple, face ca numărul combinaţiilor să fie foarte
mare. In electronică se folosesc cu precădere materialele electroizolante solide; în
această categorie intră:
- substanţele micromoleculare cum sunt cerurile naturale şi sintetice:
- substanţele macromoleculare cum sunt răşinile naturale şi răşinile
214
Capitolul 7 Materiale electroizolante
215
STIINTA MATERIALELOR
M m = ∑ mi M i =
∑N M
i i
2
, (7.2)
∑N M
i i
unde mi este fracţia masică a lanţurilor cu masa Mi, iar Ni numărul lanţurilor cu
masa Mi;
− masa moleculară medie M n determinată în funcţie de fracţia
numerică a lanţurilor şi definită prin relaţia:
216
Capitolul 7 Materiale electroizolante
M n = ∑ xi M i =
∑N M i i
, (7.3)
∑N i
unde xi este fracţia numerică a lanţurilor cu masa Mi; pentru calculul gradului de
polimerizare n cu relaţia (7.1) se consideră Mpolimer = M n .
Mm
Raportul descrie mărimea intervalului de distribuţie a maselor
Mn
moleculare sau polidispersitatea care pentru polimerii uzuali are valori 1,5…3,
ajungând în unele cazuri să aibă şi valori peste 10.
Gradul de polimerizare şi masa moleculară medie influenţează în mod
deosebit proprietăţile fizice şi mecanice ale unui polimer.
217
STIINTA MATERIALELOR
218
Capitolul 7 Materiale electroizolante
219
STIINTA MATERIALELOR
220
Capitolul 7 Materiale electroizolante
221
STIINTA MATERIALELOR
222
Capitolul 7 Materiale electroizolante
Fig. 7.5 Curba termo-mecanică a unui polimer Fig. 7.6 Dependenţa temeperaturilor Tv şi Tc
cu structură amorfă de masa moleculară
• Termorigidele sunt substanţe macromoleculare cu grad mare de
reticulare care se prelucrează într-o stare de polimerizare incompletă în care nu s-a
format reţeaua spaţială a structurii. Reticularea se produce prin activare termică
(întărire la cald) sau prin activare chimică la introducerea în masa polimerului de
bază a unui agent de reticulare (întărire la rece). Legăturile puternice,
caracteristice structurii reticulare le conferă proprietăţile de rezistenţă
corespunzătoare stării vitroase, iar la o reîncălzire ulterioară mişcările moleculelor
fiind limitate nu se mai atinge starea vâscoasă, materialul descompunându-se fără
să mai treacă prin faza de înmuiere (în cazul lor temperatura Tv este ridicată şi nu
mai există temperatura Tc).
223
STIINTA MATERIALELOR
224
Capitolul 7 Materiale electroizolante
225
STIINTA MATERIALELOR
226
Tabelul 7.1. Principalele caracteristici ale unor materiale termoplaste
ρ, E, Rm, Ar, T v, T c,
Denumirea materialului Simbol Observaţii
kg/m3 N/mm2 N/mm2 % o
C o
C
Polietilenă de joasă densitate PE−LD 910…940 120…500 5…16 200…600 −75 cristalinizată 40…55 % elastic, rezistentă
115
Polietilenă de mare densitate PE−HD 950…965 420…1400 20…40 700…1300 −75 cristalinizată. 60…80 % elastic rezistentă
130
cristalinizată. 60…70 %
Polipropilenă PP 900…910 500…1900 30…50 200…1000 −10 170
mai rigidă decât PE
Polistiren PS 1040…1100 2800…3500 20…50 5…75 85…100 125 amorf; dur şi fragil
175… amorf; rigid, sensibil la zgârieturi
Policlorură de vinil rigid PVC dur 1360...1400 1500…3500 40…60 10…50 75…105
212
PVC−P compus vinilic amorf; flexibil, elastic
Policlorură de vinil plastifiat 1150...1250 − 10…30 200…500 −40 150
moale
Polimetacrilat de metil amorf; rigid dur şi rezistent la zgârieturi
PMMA 1180…1220 2700…3500 60…80 4…10 90…105 225
(plexiglas)
Policarbonat PC 1150...1250 2350...2450 50…70 80…120 150 230 amorf; rigid şi rezistent la şoc
cristalinizată < 60 %; dură, rezistentă şi
Poliamida 66 (Nylon 66) PA 66 1120...1180 900…2800 50…80 40…60 55 250
rigidă
cristalinizată < 75 %; rigidă, elastică,
Polioximetilena (acetal) POM 1370...1430 3000…3500 60…70 35…75 −50 170
rezistentă
Polietilen teraftalat amorfă sau cristalinizată 30…40%; stabil
PET 1320…1390 2000…2500 40…60 100…2300 73 255
(răşină poliesterică) dimensional
Politetrafluor etilena cristalinizat < 70 %; coeficient de frecare
PTFE 2100…2250 350…800 20…40 250…500 85...125 330
(teflon) redus
Poliacrilonitril compus acrilic; se trage uşor în fibre
PAN 1100...1200 3500…4000 50…60 3…5 107 320
(răşină acrilică)
amestec de butadien-stiren (elastomer) şi stiren-
Acrilonitril/butadien /stiren ABS 1040…1700 900…2800 20…60 10…140 125 −
acrilonitril (termoplast)
modificaţie chimică a celulozei (polimer
Acetat de celuloză (celuloid) CA 1250...1350 800…2400 25…50 5…100 120 −
natural)
227
STIINTA MATERIALELOR
228
Capitolul 7 Materiale electroizolante
În tabelul 7.2 sunt indicate numai câteva utilizări specifice ale unor răşini
termorigide, gama întrebuinţărilor fiind mult mai extinsă, fapt ce se datorează atât
proprietăţilor electroizolante cât şi caracteristicilor de rezistenţă mecanică ale
acestor materiale.
229
STIINTA MATERIALELOR
230
Capitolul 7 Materiale electroizolante
231
STIINTA MATERIALELOR
232
Capitolul 7 Materiale electroizolante
Elementele componente ale materialelor ceramice sunt legate între ele prin
legături ionice şi covalente formând reţele de ioni metalici şi nemetalici (cationi şi
anioni) a căror celulă elementară este constituită dintr-un cation, înconjurat de
anioni cărora anionul le-a cedat electronii de valenţă; deoarece metalele prin
ionizare pierd electronii de valenţă, cationii au de obicei raze mai mici decât
anionii (v. tabelul 7.4 în care se prezintă razele ionice ale componentelor uzuale
din ceramice) astfel că structurile stabile ale fazelor cristaline din ceramice se
formează atunci când fiecare cation metalic este înconjurat de anioni nemetalici cu
care se află în contact direct, ceea ce înseamnă că numărul anionilor din unitatea
233
STIINTA MATERIALELOR
rC
cum se constată din tabelul 7.4 în care se prezintă limitele raportului şi
rA
geometria posibilă pentru fiecare număr de coordinaţie.
Deoarece anionii au raza mai mare se pot aranja în plane compacte dispuse
succesiv, generând structuri cristaline de tip CFC sau HC ca şi în cazul metalelor
(v.scap 1.2). Întradevăr, considerând un plan de anioni care au centrele în punctele
notate cu A în figura 7.11 şi planul următor de anioni cu centrele în punctele
notate cu B, anionii celui de-al treilea plan compact pot avea centrele pe aceeaşi
verticală cu punctele A, sau pot avea centrele în punctele marcate cu C; rezultă
astfel fie o succesiune de plane ABABAB… care corespunde unei structuri de tip
hexagonală compactă (HC) a anionilor, fie o succesiune ABCABC…, care
corespunde unei structuri de tip cub cu feţe centrate (CFC) a anionilor.
În funcţie de poziţia anionilor din două plane compacte succesive se formază
două tipuri de interstiţii: interstiţii tetraedrale (câte trei într-un plan compact şi
unul în planul învecinat) aşezaţi astfel încât unind centrele lor de masă se
formează un tetraedru regulat şi interstiţii octaedrale mărginite de şase anioni
(câte trei în fiecare plan compact aşezaţi astfel încât unind centrele lor de masă se
formează un octaedru regulat (v. figura 7.11); întrucât cationii metalici se plasează
în aceste interstiţii, înseamnă că numărul de coordinaţie poate fi 4 sau 6, aşa cum
rezultă şi din tabelul 7.4.
Rezultă că structurile fazelor cristaline ale ceramicelor depind atât de tipul
reţelei compacte pe car o formează anionii, cât şi de modul în care sunt ocupate
interstiţiile cu cationi metalici.
234
Capitolul 7 Materiale electroizolante
Cea mai mare parte a ceramicelor şi sticlelor sunt constituite din silicaţi a
căror bază structurală o constituie tetraedrul [SiO4]4-care are în centru ionul Si4+ iar în
vârfuri ionii O2- cărora le rămâne câte o valenţă liberă cu care se pot lega de alte
unităţi structurale formând aranjamente unidimensionale, bidimensionale sau spaţiale
cu un grad înalt de stabilitate, fiind exclusă existenţa liberă a unităţii tetraedrale. Din
punct de vedere chimic cel mai simplu silicat este dioxidul de siliciu SiO2 (silice)
care structural este constituit dintr-o reţea spaţială de [SiO4]4- cu dispunere ordonată
(structură cristalină) sau aleatoare (structură amorfă) a unităţilor structurale.
Silicea cristalină prezintă trei forme alotropice: cuarţ, tridimit şi cristobalit
diferenţiate prin poziţiile relative ale tetraedrilor [SiO4]4- care formează
aranjamente complexe de tip HC sau CFC; o reprezentare plană simplificată a
structurii cristaline tridimit a SiO2 este redată în figura 7.12a. Această structură se
obţine dacă răcirea topiturii se face foarte lent, astfel că la o temperatură Tc are
loc cristalizarea la fel ca în cazul materialelor metalice; reprezentând variaţia
volumului specific (inversul densităţii ρ) în funcţie de temperatură (curba 1 în
235
STIINTA MATERIALELOR
236
Capitolul 7 Materiale electroizolante
237
STIINTA MATERIALELOR
forma unui material solid şi dens. Procesul de vitrifiere este însoţit întodeauna de
contracţie şi stă la baza obţinerii majorităţii materialelor ceramice. In funcţie de
concentraţiile componentelor şi de condiţiile tehnologice se obţin următoarele tipuri
de materiale ceramice: teracotă, faianţă, gresie ceramică, porţelan moale, tare sau
tehnic; în figura 7.15 se prezintă în triunghiul concentraţiilor componentelor de bază
domeniile corespunzătoare acestor ceramice, iar în tabelul 7.5 câteva caracteristici
ale acestora.
Tabelul 7.5. Materialele ceramice pe bază de argile
Denumirea
Caracteristici Domenii de utilizare
materialului
Porozitate: 15…30 %
Teracotă Suprafaţa: glazurată sau nu cărămizi, ţigle, ţevi ceramice
Temperatura de ardere: 950…1050 oC
Porozitate: 10…15 %
echipamente sanitare, vase,
Faianţă Suprafaţa: glazurată, opacă
placaje etc.
Temperatura de ardere: 950…1200 oC
238
Capitolul 7 Materiale electroizolante
sub formă de cristobalit, care este un compus cu reţea CFC, în care baza o
constituie tetraedrii [SiO4], ceea ce îi conferă duritate ridicată, iar celălalt
component Al2O3 cristalizează sub formă de corindon, care este un compus cu
reţea hexagonală compactă de ioni de oxigen în care ionii de Al ocupă 2 din
3
239
STIINTA MATERIALELOR
240
Capitolul 7 Materiale electroizolante
Fig. 7.17. Diagrama de echilibru a sistemului Fig. 7.18. Diagrama de echilibru a sistemului
ZrO2 – CaO MgO − Al2O3
241
STIINTA MATERIALELOR
242
Capitolul 7 Materiale electroizolante
7.5.5. Sticlele
Aşa cum s-a arătat în scap 7.5.1, baza structurii sticlelor silicatice o
constituie reţeaua spaţială de unităţi [SiO]4− legate în poziţii aleatoare.
Utilizarea sticlei de silice cu această structură este limitată la aplicaţii speciale
unde se cere refractaritate ridicată. Pentru majoritatea aplicaţiilor însă este necesar
ca temperatura de curgere Tc să fie mai redusă pentru prelucrarea sticlei în
condiţii economice corespunzătoare.
Acest lucru se realizează prin adăugarea altor componente, care modifică
structura prin apariţia unor ioni metalici ce se pot plasa între tetraedrii [SiO]4−, aşa
cum se observă în figura 7.19 a, sau pot lega tetraedrii între ei, aşa cum se observă
din figura 7.19 b.
243
STIINTA MATERIALELOR
exemplu: oxidul de sodiu Na2O, oxidul de potasiu K2O şi oxidul de litiu Li2O) sau
de stabilizatori (de exemplu: oxidul de calciu CaO, oxidul de magneziu MgO,
oxidul de bariu BaO şi oxidul de zinc ZnO). Temperatura de topire a silicei se
reduce în prezenţa fondanţilor prin distrugerea continuităţii reţelei datorită ruperii
lanţurilor Si−O−Si de către ionii metalelor alcaline; pentru exemplificarea
influenţei fondanţilor, în figura 7.20 se prezintă diagrama de echilibru a sistemului
SiO2−Na2O, pe care se observă existenţa unei transformări de tip eutectic la
temperatura de 800 oC şi formarea compusului Na2O·2SiO2 cu temperatură de
topire mai mică decât a silicei. Sticlele formate numai din silice şi oxizi alcalini
au rezistenţă scăzută la acţiunea substanţelor chimice, rezistenţă mecanică şi
rezistenţă la şoc termic reduse. Imbunătăţirea caracteristicilor se realizează prin
acţiunea stabilizatorilor care sunt oxizi ai metalelor bivalente alcalino-pământoase
(Ca, Ba, Mg) ai căror ioni contribuie la realizarea legăturilor între unităţile
structurale (v. fig.7.19b).
c) Intermediarii sunt componente care contribuie atât la formarea reţelei
cât şi la modificarea unor caracteristici; în această categorie intră Al2O3, PbO şi
ZrO2, oxizi care acţionează prin înlocuirea în reţea a ionului Si4+ cu ionii
metalelor respective.
Sticlele sunt materiale nehigros-
copice, casante, dure, rezistente la
acţiunea acizilor (cu excepţia acidului
fluorhidric) şi cu proprietăţi dielectrice
bune. Permitivitatea relativă depinde de
natura şi cantitatea oxizilor metalici,
având valori mari în cazul sticlelor ce
conţin oxizi ai metalelor grele.
Fig. 7.20. Diagrama de echilibru a Rezistivitatea electrică scade cu
sistemului SiO2 − Na2O
creşterea conţinutului de oxizi metalici
(în special oxizii metalelor alcaline). De asemenea, creşterea temperaturii şi
prezenţa umidităţii reduc rezitivitatea şi rigiditatea dielectrică. Există o varietate
foarte mare de tipuri de sticle, care se pot grupa în funcţie de tipul oxizilor care
imprimă sticlei anumite proprietăţi; compoziţiile chimice ale câtorva tipuri de
sticle utilizate mai frecvent, sunt prezentate în tabelul 7.8.
244
Capitolul 7 Materiale electroizolante
Sticlele calco-sodice sunt cele mai uzuale, fiind utilizate pentru fabricarea
geamurilor (sticla plană), ambalajelor, obiectelor de menaj şi anumitor aparate de
laborator. Răspândirea lor extrem de mare se datorează costului redus al materiilor
prime. Limitele concentraţiilor pentru oxizii de bază (SiO2, Na2O şi CaO) rezultă
pe de o parte din condiţia reducerii temperaturii de topire ceea ce ar însemna
cantităţi mai mari de Na2O, iar pe de altă parte asigurarea unei rezistenţe chimice
mai bune, ceea ce ar însemna concentraţii de CaO mai mari, dar acesta are
influenţă negativă asupra solidificării (favorizează cristalizarea). Sticlele calco-
sodice conţin 70…75 % SiO2, 13...19 % Na2O şi 8...11 % CaO; pentru reducerea
tendinţei de cristalizare se introduce 3…4 % MgO.
Sticlele boro-silicatice se caracterizează prin coeficienţi de dilatare mici,
fiind utilizate ca sticle speciale pentru aparatura de laborator care lucrează la
temperaturi ridicate. Utilizarea oxidului B2O3 alături de SiO2 ca formator de reţea
are ca efect reducerea temperaturii de topire, fără să afecteze stabilitatea chimică şi
fără să modifice proprietăţile de solidificare ale silicei.
Sticlele alumino-silicatice au temperaturile punctelor fixe de vâscozitate
ridicate putând fi utilizate şi la temperaturi înalte. Conţinutul redus de oxizi
alcalini le conferă o rezistivitate electrică foarte mare şi rezistenţă chimică bună.
Sunt utilizate la fabricarea izolatorilor, fibre pentru materiale electroizolante
compozite (matrice din răşini epoxidice) etc.
Sticlele cu plumb au rezistenţă chimică scăzută, dar proprietăţi optice şi
electrice deosebite (permitivitate relativă mare şi pot fi lipite pe metale).
245
STIINTA MATERIALELOR
Cuvinte cheie
agent de reticulare, 221, 225 curbă termo-mecanică, 222
alumina, 240 dendrimer, 219
aminoplaste, 229 devitrifiere, 236
antioxidant, 226 disproporţionare, 217
antistatic, 225 duritate Knoop, 242
argile, 237 elastomeri, 223
atactic, 219 faianţă, 238
celuloza, 232 feldspat, 237
ceramice, 232 fenoplaste, 229
ceramice neoxidice, 242 ferite, 242
ceramice oxidice, 240 fibrilă, 221
ceramice silicatice, 237 fondant, 243
configuraţie, 219 glazură, 240
conformaţie, 220 grad de cristalinitate, 220
copolimer, 219 grad de polimerizare, 216
corindon, 239 gresie ceramică, 238
cristalite, 220 homopolimer, 219
cristobalit, 239 intermediari, 244
246
Capitolul 7 Materiale electroizolante
Bibliografie
1. * * * Hütte, Manualul inginerului. Fundamente, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1995
2. Constantinescu D, Vasilescu D.S. şi Ciocea N. Stiinţa materialelor,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1983
3. Ifrim A. Noţingher P. Materiale electrotehnice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1992
4. Krawczak P. Essais mecaniques des plastiques, Techinques de
l’Ingenieur, AM 3510, Paris, 1999
5. Nica Al., Ceramica tehnică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988
6. Nölle G. Tehnologia sticlei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981
7. Saban R. s.a., Studiul si ingineria materialelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1995
8. Shackelford J., Introduction to Materials Science for Engineers,
Macmillan Publishing Company, New York, 1988
9. Smith Ch. O. The Science of Engineering Materials, Printice Hall, Inc.
New Jersey, 1986
10. Van Vlack L. H., Elements of Materials Science and Engineering, Sixt
Edition, Addison-Wesley Reading, Massachusetts, 1989
11. Zecheru Gh. Drăghici Gh. Elemente de ştiinţa şi ingineria materialelor,
vol. 2, Ed. ILEX şi Ed. UPG Ploiesti, 2001.
247
STIINTA MATERIALELOR
Teste de autoevaluare
248
Capitolul 7 Materiale electroizolante
carbonul?
T.7.6. Care dintre afirmaţiile următoare despre copolimeri sunt adevărate:
a) sunt rezultatul unirii unor monomeri de acelaşi tip; b) sunt rezultatul unirii în
lanţul macromolecular a unor monomeri diferiţi; c)după dispunerea monomerilor
pot fi copolimeri statistici, copolimeri grefaţi şi copolimeri bloc; d) după
dispunerea monomerilor pot fi: steroizomeri, copolimeri atactici sau copolimeri
isotactici?
T.7.7. Care dintre afirmaţiile următoare despre termoplaste sunt adevărate:
a) sunt substanţe macromoleculare cu structura liniară sau ramificată, complet
amorfă sau parţial cristalină; b) pot fi încălzite în vederea prelucrării o singură
dată; c) se utilizează numai în stare vitroasă; d) pot fi încălzite în vederea
prelucrării de un număr nelimitat de ori ?
T.7.8. Care dintre afirmaţiile următoare despre termorigide sunt adevărate:
a) sunt substanţe macromoleculare cu structura ramificată; b) sunt substanţe
macromoleculare cu grad mare de reticulare; c) se prelucrează într-o stare de
polimerizare incompletă; d) la o reîncălzire ulterioară nu se mai atinge starea
vâscoasă?
T.7.9. Cum se comportă elastomerii la încălzire: a) odată cu creşterea
temperaturii deformarea elastică se produce la solicitări mai mici; b) are loc
înmuierea prin reducerea pronunţată a vâscozităţii; c) îşi menţin proprietăţile înalt
elastice până aproape de descompunere; d) se durifică pe măsură ce creşte
temperatura prin creşterea gradului de reticulare?
T.7.10. Care dintre următoarele mase plastice aparţin termoplastelor:
a) polietilena; b) poliamidele; c) aminoplastele; d) polistirenul?
T.7.11. Care dintre următoarele mase plastice aparţin termoplastelor:
a) răşinile acrilice; b)fenoplastele; c)policarbonaţii; d) siliconii?
T.7.12. Care dintre următoarele mase plastice aparţin termorigidelor:
a) fenoplastele; b)poliuretanii liniari; c) răşinile alchidice; d) siliconii?
T7.13. Care tipuri de legături se întâlnesc în cazul materialelor ceramice:
a) legături metalice; b) legături ionice şi legături covalente; c) legături metalice şi
legături covalente; d) legături ionice şi legături moleculare?
T.7.14. Care dintre afirmaţiile următoare depre structura materialelor
ceramice sunt adevărate: a) este o structură complexă ce conţine faze cristaline şi
249
STIINTA MATERIALELOR
faze amorfe; b) structura este complet cristalină; c) structura este complet amorfă;
d) structura este complexă, formată din faze metalice şi faze nemetalice?
T.7.15. Ce se poate spune despre corpurile vitroase (amorfe): a) structura
este constituită din lanţuri spaţiale în care poziţia relativă a unităţilor structurale
este aleatoare ca în starea lichidă; b) se topesc şi se solidifică la temperatură
constantă; c) distanţele dintre particulele constitutive şi intensitatea legăturilor nu
sunt uniforme; d) structura corespunde unei stări stabile cu energia liberă minimă?
T.7.16. Ce reprezintă devitrifierea sticlelor: a) trecerea în stare fluidă
prin reducerea treptată a vâscozităţii; b) modificarea numărului de coordinaţie
al unităţii structurale; c) pierderea componenţilor cu rol de vitrifianţi din
structură; d) trecerea spre starea de echilibru stabil prin creşterea gradului de
ordine din structură?
T.7.17. Ce este caolinul: a) o varietate de silice cu granule foarte fine;
b) o varietate de argilă cu structură lamelară; c) compus chimic definit pe bază
de calciu cu formula 2CaO·SiO2; d) alumino-silicat hidratat cu formula
Al2O3 ·2SiO2·2H2O?
T.7.18. Care dintre afirmaţiile următoare despre feldspaţi sunt adevărate:
a) sunt compuşi alumino-silicatici de Na, K, Ca, Mg; au rolul de a forma fazele
cristaline ale ceramicelor; c) măresc rezistenţa la deformare sub sarcină a
ceramicelor; d) au rolul de fondanţi fiind la originea masei vitroase care leagă
particulele de silice şi de argilă în structura ceramicelor?
T.7.19. Ce rol are glazurarea pieselor confecţionate din ceramică: a) de a mări
rezistenţa la deformare sub sarcină; b) de a micşora higroscopicitatea prin formarea
unui strat compact cu structură vitroasă; c) de a mări rezistenţa mecanică prin crearea
unor tensiuni reziduale de compresiune?
T.7.20. Care dintre următoarele substanţe au rol de formatori de reţea în
structura sticlelor: a) silicea (SiO2); b) oxidul boric (B2O3); c) oxidul de sodiu
(Na2O); d) oxidul de zinc (ZnO)?
T.7.21. Care dintre următoarele substanţe au rol de modificatori de reţea
(fondanţi) în structura sticlelor: a) alumina (Al2O3); b) oxidul de litiu (Li2O);
c) oxidul de sodiu (Na2O); d) oxidul de plumb (PbO)?
T.7.22. Care dintre următoarele substanţe au rol de stabilizatori în
structura sticlelor: a) alumina (Al2O3); b) oxidul de magneziu (MgO); c) oxidul de
sodiu (Na2O); d) oxidul de zinc (ZnO)?
250