Cuprins

Capitolul 1 Creştere şi dezvoltare

economică.........................................................................3.
1.1 Delimitări conceptuale. Măsurarea dezvoltării economice............................. 3
1.1.1. Delimitări conceptuale................................................................................ 3
1.1.2. Măsurarea creşterii şi dezvoltării economice.............................................. 5
1.1.2.1. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii 5
1.1.2.2. Creşterea economicǎ şi distribuirea venitului........................................ 6
1.1.2.3. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza paritǎţii
puterii de cumpǎrare (PPC)................................................................... 7
1.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative.................................. 9
1.2. Factori determinanţi ai creşterii şi dezvoltǎrii economice............................... 12
1.2.1. Resursele umane............................................................................................
12
1.2.2. Resursele naturale.........................................................................................
14
1.2.3. Formarea capitalului .....................................................................................
14
1.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic.................................................................... 15
1.2.5. Tipurile creşterii economice.......................................................................... 16
1.2.6. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economicǎ a
factorilor muncǎ, capital şi tehnologie.......................................................... 17
1.3. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice...............................
18
1.4. Dezvoltarea
durabilǎ............................................................................................. 19
1.4.1. Ce este dezvoltarea
durabilǎ? ..........................................................................19
1.4.2. De ce dezvoltare
durabila?..................................................................................20
1.4.3. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile............................................................21
1.4.4. Politicile dezvoltǎrii durabile..............................................................................22
1.5. Ciclicitatea activitǎţii economice...........................................................................23
1.5.1. Ciclicitatea - trǎsǎturǎ a dinamicii economice....................................................23
1.5.2. Sursele fluctuaţiilor
economice...........................................................................25
Capitolul 2 Geneza teoriei
dezvoltării.................................................................................29
2.1. Precursori şi
clasici.................................................................................................29
2.2. Locul lui J. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării.................................33
Capitolul 3 Teorii contemporane ale dezvoltării.................................................................... 36
3.1. Prezentare
generală................................................................................................36
1
 3.2. Abordări ortodoxe ale dezvoltării.........................................................................38
3.2.1. Teoriile privind acumularea de capital şi industrializarea...................................39
3.2.1.1. Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice.......................................42
3.2.1.2. Alte teorii privind relaţia între economisire, investiţie şi
creştere economică în ţările în curs de dezvoltare............................................43
3.2.1.3. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediul
relaţiilor dintre ramurile de activitate industrială............................................43
3.2.2. Teorii ortodoxe privind dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură.............47
3.2.2.1. Modele ale “economiei duale”.......................................................................48
3.2.2.2. Dezvoltări ale modelului lui W.A.Lewis.......................................................50.
3.2.3. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschidere spre piaţa
internaţională. Reînnoirea neoclasică..............................................................52.
3.2.3.1. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia
industrializării pentru substituirea importurilor (ISI)....................................52
3.2.3.2. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creşterii prin schimb

internaţional şi analiza cost-avantaje..............................................................54

3.3.Abordarea heterodoxă a dezvoltării....................................................................57

3.3.1. Structuralismul şi evoluţia
sa.............................................................................59
3.3.2. Şcoala
dependenţei............................................................................................63
.
3.3.3. Abordarea dependenţei în afara Americii Latine.............................................64

2
 CAPITOLUL 1
CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Încheierea celui de-al doilea rǎzboi mondial şi finalizarea amplului proces al decolonizǎrii
au pus ştiinţa economicǎ în faţa unor realitǎţi dramatice: pe o mare parte a planetei, pentru
populaţiile ţǎrilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele mai elementare
condiţii de existenţă demne de secolul XX. Dezechilibrele care se dezvăluiau erau de o cu totul
altǎ factura decât cele întâlnite în economiile occidentale avansate. Era vorba de o rǎmânere în
urmǎ pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cǎrei consecinţe se concretizau într-o mizerie
umanǎ insuportabilǎ.
Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte şi de comunitatea internaţionalǎ în
ansamblu, prin intermediul instituţiilor O.N.U., astǎzi din cei peste şase miliarde de locuitori ai
Terrei, circa un miliard de oameni (15% din populaţia lumii) trăiesc cu mai puţin de un dolar
pe zi , iar 2,5 miliarde trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Peste 600 milioane sunt afectaţi
de "sǎrǎcia extremǎ”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. 15% din populaţia lumii
trǎieşte, deci, cu mai puţin de 1 $/zi – standard pe care Europa de Vest şi SUA îl atinseserǎ cu
douǎ secole în urmǎ. Aceştia sunt “sǎracii absoluţi”, cum îi denumea Robert Mc. Namara, fost
preşedinte al Bǎncii Mondiale, adicǎ fiinţe umane care suferǎ de o condiţie de viaţǎ atât de
degradatǎ, de boalǎ, analfabetism, malnutriţie şi mizerie încât, neasigurându-li-se satisfacerea
necesitǎţilor umane de bazǎ, viaţa lor este la marginea existenţei fizice.
Potrivit estimǎrilor aceleiaşi Bǎnci Mondiale, la începutul anilor 1990, 11 milioane de copii
sub cinci ani mureau în fiecare an în ţǎrile slab dezvoltate din cauza unor boli ce pot fi
prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest numǎr crescuse la 13 milioane, ceea ce înseamnǎ mai
mult de 14.000 morţi pe orǎ1.
Conştientizarea acestor probleme a generat, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, o bogatǎ
literaturǎ economicǎ, axatǎ pe explicarea posibilitǎţilor, a cǎilor şi mecanismelor dezvoltǎrii
economice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o creştere exponenţialǎ, astfel încât, încǎ
în 1963, într-o prefaţǎ la traducerea în limba francezǎ a lucrǎrii lui Arthur Lewis, laureat al
premiului Nobel pentru economie, “Teoria creşterii economice”, economistul Gaston Leduc le
aprecia a fi de ordinul a zecilor de mii2. De atunci, numǎrul lucrǎrilor (cǎrţi, studii, articole,
comunicǎri, rapoarte) a continuat sǎ creascǎ, cercetǎrile efectuate constituindu-se într-o
disciplinǎ economicǎ de sine stǎtǎtoare – Economia dezvoltǎrii.
1.1. Delimitǎri conceptuale. Mǎsurarea dezvoltǎrii economice
1.1.1. Delimitǎri conceptuale
Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, dezvoltarea este, din punct de vedere filozofic,
o “categorie desemnând o mişcare complexǎ, orientatǎ, cu caracter ireversibil, desfǎşuratǎ
în ansamblu şi în final pe o linie ascendentǎ, de la inferior la superior, de la vechi la nou.
1
James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge, London and New York,
1997, p.4.
2
Arthur Lewis, La théorie de la croissance économique, Payote, Paris, 1963, p.5.

3
Ea se realizeazǎ cu o succesiune nesfârşitǎ a schimbǎrilor, acumulǎrilor cantitative şi a
transformǎrilor, salturilor calitative, a evoluţiei şi revoluţiei, a progresului şi regresului,
care alcǎtuiesc laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltǎrii, aflându-se într-o unitate
indisolubilǎ”3.
Numeroşi economişti utilizeazǎ conceptul de “dezvoltare” pentru a desemna procesul
creşterii economice în venit pe locuitor şi schimbǎrile fundamentale în structura economicǎ,
prin care este generatǎ creşterea. Alţi economişti identificǎ dezvoltarea şi creşterea
economicǎ, denumind prin aceste concepte un proces de sporire a venitului naţional, pe total
sau pe locuitor, eventual însoţit de transformări structurale, ca o tendinţă fermă şi de durată 4.
Există şi puncte de vedere conform cărora creşterea şi dezvoltarea economică echivalează cu
sporirea capacităţilor de producţie, a volumului producţiei sau a potenţialului economic5.
O definiţie mai integratoare a dezvoltării este cea oferită de François Perroux:
“dezvoltarea este combinaţia schimbărilor mentale şi sociale ale unei populaţii care o fac
aptă să-şi asigure creşterea, cumulativă şi durabilă, a produsului său real global” 6.
În manuale universitare mai recente, se face o distincţie clară între cele două concepte.
Astfel, “creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de producţie a unei
ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani” 7.
Sau, “creşterea economică reprezintă expansiunea producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări”8.
Exemplele de astfel de definiţii pot continua. În opinia noastră, prin creştere economică se
înţelege sporirea produsului naţional real global şi pe locuitor al unei ţări, realizată pe termen
lung. Dezvoltarea reprezintă procesul complex al creşterii producţiei naţionale pe locuitor, în
condiţiile unor schimbări structurale majore vizând producţia, infrastructura, realocarea
resurselor între sectoare, cât şi domeniul instituţional, cultural, mental.
Dezvoltarea presupune, deci, un ansamblu de transformări care modifică
comportamentele, integrează progresele cunoaşterii, ameliorările aduse calificării forţei de
muncă, cunoştinţele industriale, influenţând anticipările şi stimulând acumularea. Ea este un
proces complex, în care aspectele economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi
politice ale vieţii omului şi societăţii. Dezvoltarea depăşeşte cu mult simpla performanţă
economică, neconfundându-se cu creşterea economică definitǎ doar ca o sporire cantitativǎ a
venitului global sau pe locuitor. Fiind un proces de acumulare ireversibil şi secular, dezvoltarea
include nu numai fazele de creştere economicǎ, ci şi cele de crizǎ.
În literatura economicǎ, alǎturi de conceptele de creştere şi dezvoltare economicǎ se
întâlnesc şi alţi termeni, cum ar fi: expansiunea economicǎ, progresul economic, progresul sau
dezvoltarea socialǎ. Astfel, de exemplu, Colin Clark foloseşte termenul de progres economic în
sensul în care alţi economişti occidentali utilizeazǎ conceptul de creştere sau dezvoltare. De
aceea, cartea sa clasicǎ “Condiţiile progresului economic” ar putea fi intitulatǎ “Condiţiile
creşterii economice”.
În concepţia lui Fr. Perroux, termenul de progres economic reprezintǎ mai mult decât o
simplǎ sporire a produsului naţional real pe locuitor, incluzând şi o îmbunǎtǎţire a repartiţiei; în
plus, economistul francez considerǎ cǎ progresul economic mǎreşte şansele creşterii bunǎstǎrii
fiinţelor umane, favorizând şi progresul social, prin care fiecǎruia i se asigurǎ condiţii mai bune
de existenţǎ.
Delimitarea între conceptele de creştere economicǎ şi expansiune economicǎ apare tot la
François Perroux, care desemneazǎ, prin cel de-al doilea concept, un fenomen pe termen scurt.
3
Mic dic¡ionar enciclopedic, Edi¡ia a II-a, Editura Ştiin¡ificĂ ¿i EnciclopedicĂ, Bucure¿ti, 1978, p.296.
4
Maillet, Pierre, La croissance économique, PUF, 1976, p.18; Raymond Aron, Dix-huit leçons sur la société
industrielle, Galimard, 1962, p.163 etc.
5
Jacques Leçaillon, La croissance économique. Analyse globale, Edition Cujas, 1972, p.10 etc.
6
François Perroux, L’Economie du XX-ème siècle, PUF, Paris, 1969, p.191.
7
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politicĂ modernĂ, Editura POLIROM,
Ia¿i, 2002, p.546.
8
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politicĂ, Editura TEORA, Bucure¿ti, 2000, p.632.

4
 Între creştere şi dezvoltare economicǎ existǎ o strânsǎ interdependenţa, ca de la parte la
întreg. Astfel, dezvoltarea economicǎ presupune şi înglobeazǎ creşterea economicǎ; în plus,
primul concept include şi modificǎrile structurilor economice, politice şi sociale, transformarea
modului de viaţǎ, a calitǎţii acesteia, a conştiinţei şi mentalitǎţii umane, a mediului înconjurǎtor
etc.
1.1.2. Mǎsurarea creşterii şi dezvoltǎrii economice
Creşterea economicǎ, proces preponderent cantitativ, poate fi mǎsuratǎ folosind
indicatorii macroeconomici studiaţi la tema introductivǎ în macroeconomie: PIB, PIN, PNB,
PNN sau venit naţional. Prin aceştia se exprimǎ mǎrimi absolute ale nivelului la care se
situeazǎ diferite economii naţionale. Pentru a permite comparaţii internaţionale, creşterea
economicǎ este pusǎ în evidenţǎ prin indicatori ce exprimǎ mǎrimi relative, cum ar fi
producţia sau venitul naţional pe cap de locuitor. Dinamica acestui proces este redatǎ folosind
ritmul creşterii economice, calculat sub forma creşterii medii anuale a producţiei pe cap de
locuitor, pe o perioadǎ mai îndelungatǎ, de zece pânǎ la douǎ zeci de ani.
Mǎsurând producţia naţionalǎ şi determinând ritmul creşterii sale, obţinem o imagine a
potenţialului de care dispune o ţarǎ pentru satisfacerea nevoilor populaţiei ei, potenţial ce
poate fi comparat cu rezultatele obţinute pe acest plan de alte naţiuni. Bunǎstarea fiinţei umane
nu poate fi redusǎ însǎ la acest determinism economic. Cum sǎ mǎsori celelalte laturi, care ţin
de accesul fiinţei umane la educaţie, la asistenţa medicalǎ, la adoptarea deciziilor privind viaţa
comunitǎţii, sau care se referǎ la dimensiunea timpului liber şi modul de petrecere a acestuia
etc.?. Oricât de cantitativǎ ar fi ştiinţa economicǎ, oricât de mult ar spori posibilitǎţile de
cuantificare ale diferitelor aspecte ale vieţii economico – sociale, este greu de presupus cǎ s-ar
putea ajunge la o mǎsurare satisfǎcǎtoare a gradului de dezvoltare atins de o societate la un
moment dat. Mai ales cǎ intervine aici sistemul de nevoi propriu fiecǎrei societǎţi care, dincolo
de nevoile fundamentale ale omului – alimentaţia, locuinţa, educaţia, asistenţa medicalǎ – diferǎ
atât de mult în funcţie de considerente care ţin de tradiţii, de culturǎ, de religie, de aşezare
geograficǎ etc.
Cu toate aceste dificultǎţi, ştiinţa economicǎ şi-a dotat arsenalul sǎu de cercetare cu
indicatori de cuantificare, care s-au perfecţionat de-a lungul timpului, sporindu-şi capacitatea
de reflectare mai adecvatǎ a realitǎţilor omenirii la acest început de mileniu. S-au implicat în
acest proces cognitiv, în primul rând, organismele internaţionale din sistemul O.N.U., Banca
Mondialǎ şi F.M.I., cu vocaţiile lor mondialiste, care au stimulat armonizarea sistemelor
naţionale de statisticǎ, apoi o serie de organisme neguvernamentale, cu vocaţie regionalǎ sau
chiar planetarǎ, dintre care, în anii '70 şi '80 ai secolului trecut, s-a evidenţiat Clubul de la
Roma.
1.1.2.1. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii
Dintre indicatorii folosiţi pentru punerea în evidenţǎ a rezultatelor creşterii economice, se
considerǎ cǎ PNB, ca medie pe locuitor, oferǎ o imagine de mai mare claritate asupra
veniturilor care rǎmân rezidenţilor unei ţǎri pentru consumul prezent şi viitor, asupra
potenţialului uman şi al bunǎstǎrii9.
În acest caz, ritmul de creştere al PNB pe locuitor poate fi descompus matematic în doi
factori: ritmul de creştere al PNB - ului, cu efect pozitiv, şi ritmul de creştere al populaţiei, cu
efect negativ. De aici nu trebuie sǎ concluzionǎm cǎ, în orice situaţie, creşterea populaţiei ar
avea un efect negativ asupra creşterii economice şi, implicit, asupra dezvoltǎrii. Nu existǎ o
relaţie de cauzalitate între creşterea demograficǎ şi creşterea economicǎ pe care s-o putem
considera universalǎ. Mai mult, nu existǎ un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei
creşteri economice maximale. Creşterea populaţiei este, în acelaşi timp, cauzǎ şi consecinţǎ a
progresului economic, cu atât mai mult cu cât aceste douǎ fenomene pot fi influenţate de
aceleaşi variabile (schimbarea mentalitǎţilor, transformarea tehnicilor de producţie etc.). Privitǎ
mai ales sub aspect calitativ, ca structurǎ (pe niveluri de pregǎtire profesionalǎ, pe vârste, pe
9
James M.Cypher and James L.Diedz, op.cit., p.40.

5
profesii, pe sectoare ale activitǎţii economice etc.), populaţia poate constitui un principal factor
al creşterii economice, aşa cum au demonstrat-o exemplele de succes ale ţǎrilor din Asia de
Sud – Est (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayesia) sau Japonia.
Pentru compararea nivelului lor în timp, este necesarǎ "curǎţarea” acestor indicatori de
influenţa creşterii preţurilor, ceea ce se realizeazǎ prin determinarea PIB-ului şi PNB –ului
real prin folosirea preţurilor dintr-o anumită perioadă de referinţă.
O lacunǎ importantǎ a acestor indicatori oferiţi de contabilitatea naţionalǎ constǎ în faptul
cǎ un volum considerabil de activitǎţi, ale cǎror rezultate nu constituie obiect al pieţii, rǎmân
neînregistrate. Este vorba, în special de activitatea femeilor casnice, ale cǎror servicii erau
apreciate de cǎtre John Kenneth Galbraith la aproximativ o pǎtrime din PNB. "Dacǎ nu ar
exista aceastǎ funcţie (aceea de cripto-servitoare - cum denumeşte autorul mai sus menţionat
activitatea casnicǎ a femeii), toate formele de consum în gospodǎrie ar fi limitate din cauza
timpului necesar cu administrarea acestui consum - respectiv selectarea, transportul,
prepararea, repararea, întreţinerea, curǎţirea, service-ul, depozitarea, precum şi alte activitǎţi
corelate cu consumul bunurilor”10. Estimǎri mai recente indicǎ faptul cǎ, la nivelul anului 1993,
aceste activitǎţi “invizibile”, neplǎtite ale femeii, se ridicǎ la valoare de 11 trilioane dolari, ceea
ce, faţǎ de output-ul total global, apreciat la 23 trilioane dolari anual, ar însemna aproape 50
procente11.
Altǎ criticǎ severǎ adusǎ indicatorilor macroeconomici din sistemul conturilor naţionale
este legatǎ de faptul cǎ nu toatǎ producţia contabilizatǎ serveşte dezvoltǎrii, bunǎstǎrii
societǎţii. Astfel, producţia bunurilor militare, procesele productive poluante, care aduc grave
atingeri mediului înconjurǎtor, sǎnǎtǎţii, sub forma aşa numitelor externalitǎţi negative, şi
presupun apoi mari cheltuieli pentru remediere, sunt incluse în aceşti indicatori, cu toate cǎ
afecteazǎ negativ nivelul dezvoltǎrii societǎţii.
1.1.2.2. Creşterea economicǎ şi distribuirea venitului
O altǎ completare adusǎ acestor indicatori de naturǎ preponderent cantitativǎ vizeazǎ
modul de repartizare a roadelor creşterii economice. Venitul pe locuitor este doar o medie care
poate masca mari discrepanţe în nivelul absolut al venitului obţinut de diferite categorii ale
populaţiei, 1% din populaţia SUA, reprezentânt cele mai înstǎrite familii americane, deţineau în
1989 aproape 40% din averea naţionalǎ, iar primii 20% - mai mult de 80% 12. La nivel planetar,
358 de milioane deţineau, conform Raportului Dezvoltǎrii Umane pe 1996, tot atâta bogǎţie
cât 2,5 miliarde de oameni, aproape jumatate din populaţia lumii13.Conform Raportului
Dezvoltării Umane întocmit pentru anii 2007-2008, populaţia celor mai puţin dezvoltate state
ale lumii, de 722 milioane oameni, ceea ce reprezintă 11,38% din populaţia mondială,
realizează un PIB de 306,2 miliarde $, ceea ce reprezintă doar 0,69% din PIB-ul mondial
(http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.28o)
De regulǎ, aceste discrepanţe sunt cu atât mai mari cu cât nivelul de dezvoltare al unei
ţǎri este mai redus. De aceea, pentru a lua în considerare şi realizǎrile obţinute pe planul
diminuǎrii disparitǎţilor de venit, este folositǎ diagrama “curbei lui Lorenz” din figura de mai
jos, pe baza cǎreia se poate calcula coeficientul Gini.
Populaţia este structuralǎ pe cinci "quintile", de la cea mai bogatǎ a 5-a parte la cea mai
sǎracǎ, de la originea axelor spre extremitatea superioarǎ a ordonatei. Şi venitul naţional este
exprimat în procente. Cu cât discrepanţele de venit între quintila mai sǎracǎ şi cea mai bogatǎ
sunt mai mari, cu atât "curba lui Lorenz" va fi mai accentuatǎ şi suprafaţa A va fi mai mare. Cu
cât repartiţia venitului naţional este mai egalitarǎ, cu atât curba se apropie mai mult de
diagonala OLK, iar suprafaţa A tinde spre zero.

10
John Kenneth Galbraith Ştiinta economicĂ ¿i interesul public. Ed. PoliticĂ, Bucure¿ti, 1982, p.49.
11
James M.Cypher and James L.Dietz, op. cit., p.36.
12
John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ. La oridinea zileibinele omului, Eurosong & Book, Bucure¿ti,
1997, p.59.
13
Hans Peter Martin, Harald Schuman, Capcana globalizĂrii, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1999, p.45.

6
 Coeficientul Gini = Suprafaţa A/Suprafaţa totalǎ a triunghiului OLK.
Cu cât valoarea coeficientului Gini este mai apropiatǎ de zero, cu atât repartiţia venitului
este mai egalitarǎ.
1.1.2.3. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza paritǎţii puterii de
cumpǎrare (PPC)
Comparaţiile între ţǎri privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de modul de
transformare a venitului naţional, exprimat în monedǎ indigenǎ, în mǎrime comparabilǎ,
exprimatǎ în dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectǎ întotdeauna raportul real între puterile
de cumpǎrare ale celor douǎ monede. De aceea, pentru comparaţiile internaţionale ale
venitului, se folosesc indicatorii PIB sau PNB recalculaţi pe baza PPC. În tabelul de mai jos
sunt prezentate, selectiv, câteva state cu aceşti indicatori exprimaţi în mărimi absolute şi
relative, după Raportul asupra dezvoltării umane întocmit de Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare pe anii 2007/2008, pentru a face unele comentarii
(http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.277-281)
Dacǎ am compara PNB pe locuitor, exprimat pe baza cursului oficial de schimb în dolari,
cu PNB pe locuitor recalculat pe baza PPC, am constata cǎ, în timp ce pentru ţǎrile cu un venit
pe locuitor foarte scǎzut acest indicator este mai mare de douǎ pânǎ la şase ori, în cazul ţǎrilor
cu un venit pe locuitor foarte ridicat, indicatorul exprimat pe baza PPC este mai mic, ajungând
pânǎ la 64,80 % din cel calclat pe baza cursului de schimb oficial al dolarului (în Norvegia). În
felul acesta, discrepanţele de venit între sǎracii şi bogaţii lumii se mai atenueazǎ. Pornind de la
prezumţia cǎ indicatorii exprimaţi pe baza PPC sunt mai realişti, se apreciazǎ cǎ în viitor ei vor
fi utilizaţi într-o mai mare mǎsurǎ, îmbunǎtǎţind astfel calitatea comparaţiilor efective dintre
ţǎri pe planul creşterii şi dezvoltǎrii economice.
Oricum am mǎsura-o, istoria faptelor economice oferǎ numeroase exemple de cazuri în
care creşterea economicǎ nu a fost urmatǎ de progrese similare în dezvoltarea umanǎ. Uneori
creşterea a fost realizatǎ cu costul unei mari inechitǎţi, al unui şomaj ridicat, al slǎbirii
democraţiei, pierderii identitǎţii culturale, supraconsumǎrii resurselor necesare generaţiilor
viitoare.
1.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative
Pentru a aprecia însǎ realizǎrile obţinute pe planul dezvoltǎrii economice, având în vedere
situarea omului în inima acestui proces, instituţii internaţionale ca Banca Mondialǎ sau
Organizaţia Internaţionalǎ a Muncii, au început sǎ ia în considerare, încǎ din anii '60 ai
secolului trecut, nevoile umane fundamentale, indicele calitǎţii fizice a vieţii (Physical Quality
of Life Index – PQLI) sau alţi indicatori compoziţi.
Şi aceştia au fost însǎ criticaţi pentru inconsistenţa bazei teoretice şi metodologice de
determinare a lor, astfel încât, începând cu anii 1990, s-a ajuns la un indicator compozit mai
cuprinzǎtor şi mai bine definit, numit indicele dezvoltǎrii umane (IDU), calculat şi publicat
anual de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în "raportul dezvoltǎrii umane”.
Acest indicator - IDU - este calculat pe baza unor mǎrimi considerate reprezentative
pentru dezvoltare, cum sunt:
speranţa de viaţǎ la naştere,
rata alfabetizǎrii,
rata încadrǎrii şcolare a populaţiei,
cât şi nivelul ajustat al venitului.
Astfel calculat, el aratǎ pentru fiecare ţarǎ, distanţa care o separǎ de atingerea aspiraţiilor
întregii populaţii spre bunǎstare. Valoarea lui se situeazǎ pe intervalul 0 - 1, zero indicând
distanţa cea mai mare pânǎ la maximum-ul ce poate fi obţinut.
Cu cât IDU este mai apropiat de 1, cu atât populaţia respectivǎ a atins un nivel mai
ridicat al dezvoltǎrii umane. Dacǎ am compara locul pe care se situeazǎ diferitele ţǎri, din
punctul de vedere al PIB-ului pe locuitor, recalculat pe baza PPC, cu locul deţinut în funcţie de
nivelul IDU , am constata diferenţe destul de mari, conform tabelului nr. 1.1.

7
 Din cele 177 de state şi teritorii pentru care a fost calculat IDU în anul 2008, 70 au un
IDU ridicat, egal sau mai mare decât 0,800 , 85 au un nivel mediu – între 0,502 şi 0,798 – şi 22
au un nivel scǎzut, mai mic de 0,500. După cum se poate constata din tabelul de mai sus,
Islanda, Norvegia, Australia, Canada, Irlanda, Suedia, Japonia şi S.U.A. sunt primele state în
clasamentul dupǎ IDU, în timp ce Mozambic,Mali, Niger, Guinea-Bisau, Burkina Faso şi
Sierra Leone ocupǎ ultimele locuri ale listei. Islanda şi Norvegia au un IDU egal cu 0,968 , de
2,88 ori mai mare decât IDU din Sierra Leone (0,336). Raportul Mondial asupra Dezvoltǎrii
Umane pentru anul 2008 pune în evidenţǎ disparitǎţi substanţiale între regiuni, cât şi în
interiorul regiunilor. De exemplu, în Asia de Sud -Est şi Pacific, în timp ce în Myanmar IDU
este egal cu 0,583, în Singapore este 0,922 (locul 25).
Ediţia din 1997 a Raportului mai sus menţionat a lansat şi conceptul de "sǎrǎcie umanǎ”,
mǎsuratǎ prin indicele sǎrǎciei umane (ISU). Acesta mǎsoarǎ deficite la nivelul a patru mari
aspecte ale vieţii umane:
 capacitatea de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ;
 cunoştinţele dobândite;
 mijloacele economice;
 participarea la viaţa socialǎ.
ISU se calculeazǎ în douǎ variante: ISU - 1 pentru ţǎrile în curs de dezvoltare, şi ISU - 2
pentru ţǎrile dezvoltate. ISU - 1 are în vedere urmǎtoarele:
 deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul
persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 40 de ani;
 deficitul cunoştinţelor dobândite este apreciat prin rata analfabetismului;
 deficitul mijloacelor economice şi cel al participǎrii la viaţa socialǎ sunt mǎsurate
prin procentul persoanelor lipsite de accesul la serviciile de sǎnǎtate şi apǎ potabilǎ,
precum şi prin procentul copiilor cu vârsta sub cinci ani care suferǎ de insuficienţǎ
ponderalǎ moderatǎ sau acutǎ.
Cu cât ISU - 1 are o valoare mai redusǎ, cu atât nivelul de dezvoltare este mai ridicat. În
anul 2000, sǎrǎcia umanǎ în ţǎrile în curs de dezvoltare se înscria între 3,9 % în Uruguay şi
64,7% în Nigeria. Nouǎ ţǎri aveau un ISU-1 inferior nivelului de 10%: Bahrein, Chile, Costa
Rica, Cuba, Fidji, Iordania, Panama, Trinidad Tobago, Uruguay. Putem spune cǎ ele au depǎşit
stadiul de sǎrǎcie profundǎ. La capǎtul opus, unde ISU-1 depǎşeşte 50%, se aflau: Burkina
Faso, Etiopia, Guineea Bissau, Mali, Mozambic, Nepal, Nigeria, Republica Centrafricanǎ.
Pentru ţǎrile industrializate, ISU - 2 are în vedere:
 deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul
persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 60 ani;
 deficitul cunoştinţelor dobândite, prin analfabetism;
 deficitul mijloacelor economice, prin sǎrǎcia monetarǎ;
 deficitul participǎrii la viaţa socialǎ, prin şomajul de lungǎ duratǎ.
Din cele 18 ţǎri dezvoltate pentru care s-a calculat ISU-2 pentru anul 2000, Norvegia, cu
7,3% din populaţie, este ţara în care sǎrǎcia umanǎ este cel mai puţin rǎspânditǎ. Urmeazǎ
Suedia cu 7,6%, Olanda cu 8,2%, iar pe ultimele locuri se situeazǎ Regatul Unit al Marii
Britanii (14,6 %), Irlanda (15 %) şi S.U.A (15,8 %).
În Irlanda, Anglia şi S.U.A., mai mult de un adult din cinci este analfabet. Mai mult de 17
% din populaţia S.U.A. şi 10 % din Australia, Canada, Italia, Japonia sau Anglia suferǎ de
sǎrǎcie monetarǎ. Aceasta este atinsǎ la jumǎtate din venitul mediu individual disponibil.
"Nimic nu neagǎ atât de clar libertǎţile individuale precum lipsa acutǎ de bani" - afirmǎ John
Kenneth Galbraith14. Iatǎ cǎ o valoare ridicatǎ a IDU nu garanteazǎ obligatoriu un grad scǎzut
al sǎrǎciei umane15.

14
John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ, la ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, 1997, p.13.

8
 Sistemul de indicatori ai dezvoltǎrii umane a fost completat şi prin aşa numitul “indice al
dezvoltǎrii pe sexe” (Gender Related Development Index – GDI). Acesta ia în considerare
diferenţele în nivelul atins de femei şi bǎrbaţi în valoarea componentelor IDU. El este mai
scǎzut sau mai ridicat decât IDU, în funcţie de importanţa acordatǎ problematicii femeii în
procesul dezvoltǎrii.
IDU mai poate fi ajustat şi prin luarea în considerare a repartiţiei venitului, astfel încât
disparitǎţile de venit pot coborî unele ţǎri pe scara aranjatǎ în funcţie de IDU. Între timp,
indicatorul compozit al dezvoltǎrii umane, calculat şi în ţara noastrǎ, a devenit mai complex, la
determinarea lui luându-se în considerare şi alte componente, cum ar fi: accesul populaţiei la
serviciile de sǎnǎtate, numǎrul caloriilor asigurate în medie populaţiei, accesul la presǎ şi
televiziune etc16.
1.2. Factori determinanţi ai creşterii
şi dezvoltǎrii economice
Istoria faptelor economice demonstreazǎ cǎ, deşi cǎile de creştere şi dezvoltare
economicǎ pot fi diferite, toate ţǎrile situate astǎzi la niveluri ridicate ale dezvoltǎrii economice
au o serie de caracteristici comune. Aşa cum afirma Paul Samuelson, "acelaşi proces
fundamental de creştere şi dezvoltare economicǎ înregistrat în Marea Britanie şi Japonia se
întâlneşte astǎzi în ţǎrile în curs de dezvoltare precum China sau India”17.
Autorul binecunoscutului Economics sublinia cǎ analiştii procesului dezvoltǎrii economice
au constatat cǎ locomotiva progresului economic se sprijinǎ pe aceleaşi patru roţi, indiferent
cât de bogatǎ sau sǎracǎ este o ţarǎ. Cele patru roti, de fapt factorii determinanţi ai creşterii şi
dezvoltǎrii economice, sunt:
 resursele umane (oferta de forţǎ de muncǎ, educaţia, disciplina, motivaţia);
 resursele naturale (pǎmântul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului);
 formarea capitalului (utilaje, fabrici, cǎi de comunicaţie);
 tehnologia sau progresul tehnic (ştiinţa, ingineria, managementul, spiritul
întreprinzǎtor).

1.2.1. Resursele umane

Creşterea calitativǎ şi cantitativǎ a forţei de muncǎ permite societǎţii sǎ obţinǎ o producţie
mai mare de bunuri şi servicii, astfel încât frontiera posibilitǎţilor de producţie se deplaseazǎ
spre exterior. La rândul lui, acest factor al dezvoltǎrii economice, resursele umane, depinde de
o serie de determinanţi cantitativi şi calitativi:
a). sporul natural demografic, care reprezintǎ diferenţa dintre rata natalitǎţii şi rata
mortalitǎţii. Aceşti doi termeni sunt influenţaţi la rândul lor de o multitudine de alţi factori
economici, sociali, culturali complecşi, cum ar fi: tradiţiile, religia, mentalitatea cu privire la
cǎsǎtorie şi numǎrul de copii, calitatea serviciilor medicale, asistenţa prenatalǎ, inclusiv de
consiliere contraceptivǎ, existenţa condiţiilor de viaţǎ instituţionalizatǎ pentru persoanele de
vârsta a treia etc. Ritmul creşterii demografice influenţeazǎ structura populaţiei pe vârste, cu
impact important asupra dezvoltǎrii economice şi sociale. Structura populaţiei pe vârste şi
sexe poate fi vizualizatǎ prin "piramida vârstelor”.
O creştere demograficǎ rapidǎ, exprimatǎ grafic printr-o bazǎ mai largǎ a piramidei
vârstelor, va avea drept consecinţǎ o creştere a ponderii tinerilor în totalul forţei de muncǎ,
ceea ce prezintǎ avantaje evidente privind potenţialul mai ridicat de mobilitate geograficǎ şi
profesionalǎ. Dimpotrivǎ, o încetinire a creşterii demografice, care poate ajunge pânǎ la spor
natural negativ, se prezintǎ grafic printr-o îngustare a bazei piramidei vârstelor şi o lǎrgire a
vârfului ei, având, de regulǎ, consecinţe negative pe planul dezvoltǎrii economice şi sociale: se
15
Cristina Barna, Decalajele economice în contextul globalizĂrii, în Tribuna economicĂ nr.1 din 03.01.2002,
p.68-70.
16
Ni¡Ă DobrotĂ, Economie politicĂ, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1997, p.517.
17
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.633.

9
reduc potenţialul productiv al forţei de muncǎ, dinamismul ei geografic şi profesional; creşte
rata de dependenţǎ a persoanelor în vârstǎ (raportul între numǎrul persoanelor în vârstǎ
întreţinute sau pensionate şi populaţia activǎ a ţǎrii); apar probleme privind asigurarea
condiţiilor normale de existenţǎ pentru unele categorii de persoane de vârsta a treia etc.
Pentru a mǎri producţia naţionalǎ sau venitul naţional pe locuitor, este necesar ca rata
creşterii economice datorate sporului populaţiei sǎ depǎşeascǎ rata de creştere demograficǎ.
Relaţia funcţionalǎ între creşterea economicǎ şi creşterea demograficǎ este cunoscutǎ în teorie
sub denumirea de corelaţia demo – economicǎ.
b). migraţia internaţionalǎ a populaţiei, reprezintǎ fluxurile de persoane ce se deplaseazǎ
dintr-o ţarǎ în alta, în cǎutarea unor condiţii de muncǎ şi viaţǎ mai bune. Emigrarea înseamnǎ
plecarea forţei de muncǎ dintr-o ţarǎ, în timp ce imigrarea înseamnǎ intrarea în ţarǎ a forţei de
muncǎ strǎine, desigur, cu schimbarea reşedinţei. Când emigrarea este mai mare decât
imigrarea, avem de-a face cu o emigraţie netǎ; dacǎ situaţia este inversǎ, adicǎ imigrarea este
mai mare decât emigrarea, avem de-a face cu o imigraţie netǎ. În prima situaţie, resursele
umane ale ţǎrii se reduc, iar în a doua, acestea cresc.
Migraţia internaţionalǎ se prezintǎ, de regulǎ, sub forma unor fluxuri de persoane, care se
deplaseazǎ dinspre ţǎrile slab dezvoltate spre cele dezvoltate din punct de vedere economic,
având drept obiectiv îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ. Atunci când forţa de muncǎ migratoare
este cu un înalt nivel de pregǎtire profesionalǎ, se vorbeşte despre aşa numitul "exod al
creierelor”, care aduce beneficii substanţiale ţǎrii gazdǎ.
Având în vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migraţioniste, în ultima
perioadǎ, în ţǎrile destinatare s-au adoptat reglementǎri mai severe privind imigrarea. În plus,
mobilitatea internaţionalǎ a forţei de muncǎ mai este afectatǎ şi de diferenţe lingvistice,
obiceiuri, oportunitǎţile de locuri de muncǎ, atitudinea potenţialilor angajatori faţǎ de imigranţi
etc.
c). rata de ocupare a populaţiei se calculeazǎ ca raport procentual între populaţia activǎ
economic şi populaţia totalǎ a ţǎrii. Desigur, cu cât rata de ocupare este mai mare, cu atât va
creşte mai mult volumul forţei de muncǎ. Şi rata de ocupare este determinatǎ de o serie de
factori cum ar fi: structura pe vârste şi sexe a populaţiei, obiceiurile, religia, reglementǎrile
sindicale, legislaţia privind politica veniturilor, durata şcolarizǎrii, limita de vârstǎ la pensionare
etc.
d). capitalul uman reprezintǎ valoarea potenţialului de a crea venit, pe care îl deţin
oamenii, constând în capacitǎţile native, talentul ca şi educaţia şi îndemânarea, dobândite pe
parcursul vietii. Explicaţia esenţialǎ a faptului cǎ muncitorul obişnuit din ţǎrile dezvoltate este
mult mai productiv decât cel din ţǎrile în curs de dezvoltare constǎ în faptul cǎ primul este mult
mai bine pregǎtit şi educat. Un capital uman superior este rezultatul educaţiei formale,
pregǎtirii profesionale ca şi experienţei dobândite în procesul muncii. Cu cât o ţarǎ este mai
dezvoltatǎ, cu atât şi posibilitǎţile de formare a capitalului uman sunt mai mari. De aceea,
putem spune cǎ acest factor este un determinant, dar şi o consecinţǎ a dezvoltǎrii economice.
Problema deficitului de capital uman este şi ea o componentǎ a “cercului vicios al sǎrǎciei”, cu
care se confruntǎ ţǎrile slab dezvoltate şi care va fi analizat ulterior, în subcapitolul dedicat
subdezvoltǎrii.
1.2.2. Resursele naturale
Natura, în special pǎmântul, dar şi zǎcǎmintele de petrol, gaze naturale, minereuri feroase
şi neferoase, pǎdurile, apa constituie cel de-al doilea factor tradiţional de producţie, alǎturi de
muncǎ şi capital. Deşi sunt deosebit de importante, resursele naturale nu reprezintǎ pentru
toate ţǎrile lumii factorul determinant indispensabil al creşterii şi dezvoltǎrii economice. Astfel,
existǎ state care, dispunând de resurse cum ar fi petrolul, au reuşit sǎ obţinǎ venituri foarte
mari, aproape exclusiv din exploatarea lui, asigurând un standard ridicat al nivelului de trai
pentru populaţiile lor. Este cazul Arabiei Saudite şi altor câteva ţǎri producǎtoare şi
exportatoare de petrol.

10
 Pentru multe alte state însǎ, deţinerea unor imense resurse naturale nu a determinat în mod
automat un nivel ridicat de dezvoltare economicǎ. Notabil este exemplul Federaţiei Ruse care,
deşi dispune de un potenţial imens de resurse naturale, exploatarea lor insuficientǎ şi
neeficientǎ nu a determinat performanţe economice comparabile cu statele avansate pe calea
dezvoltǎrii.
În schimb, alte state, lipsite de resurse naturale, au cunoscut o evoluţie rapidǎ, ajungând în
topul ţǎrilor dezvoltate. Exemplul cel mai ilustrativ în acest sens îl reprezintǎ Japonia care, deşi
importǎ peste 85% din întreg necesarul sǎu de consum, valorificând la cote ridicate de eficienţǎ
unica sa resursǎ abundentǎ – potenţialul uman – a devenit pe parcursul unei perioade relativ
scurte a doua putere economicǎ a lumii. Un alt exemplu semnificativ îl constituie, aşa cum
evidenţiazǎ Paul Samuelson, micul Hong Kong care, cu o suprafaţǎ de un milion de ori mai
micǎ decât cea a Rusiei, înregistreazǎ un volum al comerţului internaţional mai mare decât al
acesteia din urmǎ.
1.2.3. Formarea capitalului
Aşa cum s-a arǎtat la tema dedicatǎ determinǎrii venitului naţional de echilibru şi utilizǎrii
sale, formarea capitalului constituie rezultatul procesului investiţional, realizat în esenţǎ pe
seama economisirii. Este evident cǎ fǎrǎ maşini, instalaţii, utilaje complexe, fabrici etc. o ţarǎ
nu-şi poate asigura producţia de bunuri şi servicii destinatǎ satisfacerii nevoilor locuitorilor sǎi.
Cu cât forţa de muncǎ dispune de o dotare tehnicǎ mai corespunzǎtoare, adicǎ de un volum
mai mare de capital, cu atât productivitatea sa este mai ridicatǎ, iar resursele naturale pot fi
utilizate mai complet şi mai eficient.
Istoria faptelor economice la scarǎ planetarǎ demonstreazǎ cǎ ţǎrile care alocǎ formǎrii
capitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltǎ mai rapid, reuşind sǎ investeascǎ mai
mult în producţia de noi bunuri de capital şi, în final, în cea de bunuri şi servicii de consum.
La formarea capitalului contribuie în primul rând sectorul privat, a cǎrui evoluţie depinde,
de altfel, într-o mare mǎsurǎ de efortul investiţional. Nici o firmǎ care nu investeşte nu are
şanse de supravieţuire în lupta de concurenţǎ din economiile de piaţǎ funcţionale.
Numeroase investiţii se realizeazǎ însǎ şi de cǎtre stat. Este vorba, în primul rând, de
efortul investiţional al statului în realizarea unei infrastructuri corespunzǎtoare desfǎşurǎrii
normale a activitǎţii economice (construcţia de şosele, canale de irigaţii, cǎi navigabile, edificii
publice etc.), care contribuie la crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltarea sectorului
privat. În plus, investiţiile realizate pe seama bugetului statului au şi importante efecte de
antrenare în restul economiei, constituind o principalǎ cale de intervenţie a statului în
economie.
Având în vedere importanţa formǎrii capitalului ca factor determinant al dezvoltǎrii,
specialiştii recomandǎ ţǎrilor în curs de dezvoltare sǎ amplifice efortul de acumulare,
economisirea naţionalǎ, pentru a realiza ritmuri de creştere economice mai ridicate, în vederea
diminuǎrii decalajelor ce le despart de ţǎrile avansate.
1.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic
Ne mai amintim de la tema dedicatǎ teoriei producţiei, din partea de microeconomie, cǎ
introducerea progresului tehnic, schimbarea tehnologiei, generând randamente de substituţie,
menţineau firma în faza unor randamente marginale crescǎtoare şi, implicit, a unor costuri
reduse şi rezultate superioare. Prin agregare, aceleaşi efecte se înregistreazǎ şi la scara
economiei naţionale pe seama introducerii progresului tehnic, a noilor tehnologii.
De la Adam Smith şi Jean Baptiste Say îşi are sorgintea teoria trinitarǎ a factorilor de
producţie: munca, natura şi capitalul. Fǎrǎ existenţa celui de-al patrulea factor determinant al
dezvoltǎrii economice, evoluţia activitǎţii s-ar fi realizat doar prin adǎugare, repetitiv, ceea ce
ar fi avut ca rezultat final atingerea într-o perioadǎ relativ scurtǎ de timp a limitelor superioare
ale creşterii economice.

11
 Tehnologia a potenţat pe fiecare din cei trei factori tradiţionali, favorizând o dezvoltare
spectaculoasǎ a producţiei şi , în ultimǎ instanţǎ, o îmbunǎtǎţire considerabilǎ a nivelului de trai
al populaţiilor din ţǎrile în care a fost promovatǎ.
Progresul tehnic constǎ în schimbǎrile provocate în procesele de producţie sau în
introducerea unor produse noi, astfel încât, cu acelaşi consum de resurse, se poate obţine o
producţie superioarǎ din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La baza progresului tehnic
stǎ cercetarea ştiinţificǎ ale cǎrei roade se concretizeazǎ în invenţii sau inovaţii. O serie de
descoperiri ştiinţifice au schimbat profilul societǎţii umane: cǎile ferate (1800), fotografia
(1826), telegraful electric (1837), motorul cu combustie internǎ şi telefonul (1876), fonograful
(1877), radioul (1895), avionul (1903), materialele plastice (1909), televiziunea (1926),
tranzistorii (1947). Ele au contribuit decisiv la creşterea productivitǎţii muncii şi la progresele
înregistrate în ţǎrile avansate în toate domeniile vieţii economico - sociale. Exemplul cel mai
semnificativ îl constituie realizǎrile din domeniul calculatoarelor şi informaticii, unde
introducerea progresului tehnic şi implementarea într-un ritm nemaicunoscut în alte domenii a
noilor tehnologii au determinat creşterea exponenţialǎ a performanţelor produselor acestui
sector , generând schimbǎri fundamentale în toate domeniile activitǎţii economice şi sociale.
Dacǎ s-ar încerca o comparaţie între acest sector de activitate şi cel al fabricǎrii autoturismelor,
de exemplu, o scǎdere a costurilor pe efect util în al doilea sector, de aceeaşi amploare ca în
primul, ar fi dus la situaţia ca astǎzi un autoturism sǎ coste doar câţiva dolari.
Descoperirile continuǎ în domeniile calculatoarelor, telecomunicaţiilor, biotehnologiilor
etc. Ele au un impact important asupra întregii umanitǎţi. Comunicarea globalǎ prin intermediul
televiziunii, de exemplu, prin care populaţii din oricare parte a globului primesc imagini
instantanee în timp real, a avut deja o influenţǎ majorǎ asupra valorilor şi mentalitǎţilor umane.
Imaginile transmise prin acest sistem nu sunt neutre. Ele transmit valori, credinţe şi modele de
comportament create în numeroase cazuri la standarde mondiale. Noile tehnologii de
comunicaţii pot fi folosite pentru educarea cetǎţenilor, dar şi pentru transmiterea ştirilor, pentru
divertisment în petrecerea timpului liber sau pentru consiliere.
Alǎturi de aceşti patru determinanţi fundamentali ai dezvoltǎrii economice, se înscriu şi o
multitudine de alţi factori, psihologici, instituţionali, culturali, politici etc. Legat de aceştia, în
literatura economicǎ a ultimelor decenii s-a abordat, de exemplu, rolul statului în procesul
dezvoltǎrii, o problemǎ deosebit de controversatǎ. Dincolo de toate punctele de vedere
exprimate de pe diferite poziţii doctrinare, este evident din însǎşi evoluţia societǎţii moderne cǎ
statul este un factor important în procesul creşterii şi dezvoltǎrii economice, el putând stimula
sau, dimpotrivǎ, frâna aceste procese dinamice. Astfel, în societǎţile occidentale, prin
implicarea sa selectivǎ, fǎrǎ a deranja libera iniţiativǎ, statul a favorizat dinamismul economiei,
în timp ce peste tot unde comunismul a impus economia de comandǎ, statul a constituit un
factor inhibant al dezvoltǎrii.
Un alt factor deosebit de important, luat tot mai mult în seamǎ în literatura economicǎ din
ultimul timp, este aşa-numitul capital social, definit ca maniera în care oamenii interacţioneazǎ,
coopereazǎ, îşi rezolvǎ conflictele. El se referǎ la organizaţii şi asociaţii (publice, private,
nonprofit) ca şi la normele ce guverneazǎ relaţiile dintre ele (legi, tradiţii etc.) şi asigurǎ
coeziunea socialǎ. Abundenţa de capital social diminueazǎ conflictele şi sporeşte
productivitatea prin promovarea coordonǎrii şi cooperǎrii la toate nivelurile. Prin contrast,
lipsa capitalului social conduce la conflicte şi ineficienţǎ18.
Obiceiurile, tradiţiile, religia genereazǎ un anumit comportament al oamenilor, o anumitǎ
atitudine faţǎ de muncǎ şi, implicit, o anumitǎ evoluţie a activitǎţilor economice. Este
ilustrativǎ, în acest sens, lucrarea lui Max Weber despre influenţa protestantismului asupra
spiritului întreprinzǎtor şi evoluţiei lumii occidentale capitaliste.

18
The World Bank Group, Beyond Economic Growth, Meeting the Challenges of Global Development,
http://www.worldbank.org./depweb/beyond/global/chapter 17. html, p.1.

12
 Dintre factorii creşterii şi dezvoltǎrii economice nu-i putem omite nici pe cei externi, mai
ales când ne referim la ţǎrile slab dezvoltate. Aceştia se referǎ la comerţul internaţional,
investiţiile private strǎine şi asistenţa externǎ pentru dezvoltare, pe care îi vom prezenta în
capitolul dedicat subdezvoltǎrii.
1.2.5. Tipurile creşterii economice
Creşterea economicǎ poate fi obţinutǎ atât prin sporirea cantitǎţii factorilor implicaţi,
cuantificabili, cât şi printr-o folosire mai eficientǎ a lor, adicǎ o accentuare a laturii calitative a
activitǎţii economice.
În funcţie de preponderenţa aspectelor cantitative sau a celor calitative în utilizarea
factorilor creşterii economice pot fi identificate trei tipuri de creştere economicǎ:
1. Creşterea economicǎ extensivǎ, realizatǎ atunci când sporirea venitului naţional se face
preponderant prin creşterea cantitǎţii factorilor atraşi, ceea ce denotǎ o capacitate scǎzutǎ de
valorificare superioarǎ a resurselor naţionale, fiind caracteristicǎ ţǎrilor slab dezvoltate.
2. Creştere economicǎ intensivǎ, realizatǎ atunci când venitul naţional sporeşte prin
creşterea eficienţei utilizǎrii factorilor atraşi. Ea este specificǎ ţǎrilor dezvoltate din punct de
vedere economic, unde nivelul avansat al tehnologiilor, structura diversificatǎ a economiei, un
management performant al gestionǎrii resurselor permit o asimilare rapidǎ a cuceririlor tehnico-
ştiinţifice şi o valorificare superioarǎ a tuturor resurselor.
3. Creştere economicǎ de tip intermediar, când dimensiunea cantitativǎ a folosirii
factorilor este apropiatǎ de cea extensivǎ.
Determinarea contribuţiei factorilor extensivi şi intensivi la realizarea creşterii economice,
deşi ridicǎ anumite dificultǎţi metodologice, poate fi realizatǎ folosind expresia randamentelor
unifactoriale la scarǎ naţionalǎ:
PN = W  L (1.1.)
unde: PN este produsul naţional, W este productivitatea medie naţionalǎ a muncii, L este
cantitatea de muncǎ
sau
PN = E  K (1.2.)
unde: E este productivitatea medie a capitalului, iar K este cantitatea de capital atras în
procesul creşterii economice.
Din aceste douǎ expresii putem descompune modificarea absolutǎ a produsului naţional:
PN  L  W  L  W (1.3.)
sau
PN  E  K  E  K (1.4.)
Rezultǎ din cele douǎ relaţii de mai sus cǎ sporul de produs naţional, PN , este datorat
atât factorilor cantitativi, extensivi ( L şi K ), cât şi celor calitativi, intensivi ( W şi E ),
cât şi modificǎrii lor simultane ( L  W şi E  K ).
1.2.6. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economicǎ a factorilor
muncǎ, capital şi tehnologie.
Analiza acestor aspecte cantitative ale procesului de creştere economicǎ se poate realiza
cu ajutorul metodei denumite contabilitatea creşterii, conceputǎ de economiştii Robert Solow,
John Kendrick şi Edward Denison.
Într-un model simplificat, creşterea produsului naţional (PN) poate fi descompusǎ pe trei
factori distincţi: creşterea factorului muncǎ (L), creşterea factorului capital (K) şi tehnologia
sau progresul tehnic (PT). Dacǎ facem abstracţie de progresul tehnic şi presupunem cǎ existǎ
randamente de scarǎ constante, ne punem întrebarea cu cât va creşte PN dacǎ ştim creşterea
relativǎ a lui L cât şi creşterea relativǎ a lui K. De exemplu, dacǎ L creşte cu 3 %, iar K creşte
cu 5 %, cum determinǎm creşterea procentualǎ a lui PN? Pentru aceasta mai trebuie sǎ
cunoaştem ponderile celor doi factori în realizarea lui PN. Dacǎ ponderile lor sunt egale, PN va
creşte cu media creşterilor celor doi factori. În exemplul nostru, cu 4%. Dacǎ însǎ cei doi
factori nu contribuie în mod egal la realizarea lui PN, atunci creşterea lui PN nu va mai fi media

13
creşterilor celor doi factori, ci va putea fi determinatǎ cu ajutorul relaţiei: % creştere a lui PN
= PL  (% de creştere a lui L) + PK  (% de creştere a lui K) , unde PL reprezintǎ ponderea lui
L în crearea produsului naţional, iar PK reprezintǎ ponderea lui K în crearea produsului
naţional.
Dacǎ integrǎm în analizǎ progresul tehnic, contribuţia lui o putem determina ca pe un
element care rǎmâne dupǎ ce au fost calculate contribuţiile factorilor muncǎ şi capital. Relaţia
de mai sus devine: % creştere a lui PN = PL  (% de creştere a lui L) + PK  (% de creştere a
lui K) +PT de unde rezultǎ cǎ: PT = % de creştere a lui PN - PL  (% de creştere a lui L) - PK
 (% de creştere a lui K)
Cu ajutorul acestei metode s-a putut determina contribuţia diferitelor elemente la creşterea
PIB-ului real al S.U.A. pe perioada 1948 – 1990. Astfel din creşterea cu 3,2 % pe an a PIB –
ului real s-a determinat cǎ muncii i-a revenit 0,6 %, capitalului 1,2 %, iar restul de 1,4 %
factorului rezidual numit “creşterea productivitǎţii totale a factorilor”, din care 0,4 % educaţiei
şi 1,0 % progreselor în domeniul cunoaşterii şi altor surse. Se observǎ cǎ factorului rezidual îi
revine o contribuţie la creşterea economicǎ ce depǎşeşte pe cea a factorului capital19.
1.3. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice
Ca orice proces, creşterea şi dezvoltarea economicǎ presupune costuri şi avantaje.
Creşterea şi dezvoltarea economicǎ reprezintǎ o prioritate în programele de guvernare din
majoritatea ţǎrilor lumii, datoritǎ avantajelor pe care le asigurǎ:
 conduce la un standard de viaţǎ şi civilizaţie ridicat, deoarece are ca rezultat sporirea
venitului real pe locuitor, ceea ce permite asigurarea unei cantitǎţi mai mari de bunuri
şi servicii de calitate superioarǎ la dispoziţia consumatorilor;
 creeazǎ posibilitǎţi pentru eliminarea sau diminuarea sǎrǎciei absolute;
 permite redistribuirea venitului în favoarea anumitor categorii ale populaţiei, fǎrǎ a
înrǎutǎţi situaţia altora. Aceasta creeazǎ premisele asigurǎrii unei repartiţii mai
echitabile a venitului, fǎrǎ a diminua în termeni absoluţi bunǎstarea categoriilor
favorizate;
 determinǎ importante modificǎri structurale în economie în favoarea activitǎţilor cu
randamente mai ridicate, ceea ce înseamnǎ creşterea potenţialului productiv al
societǎţilor respective;
 permite o mai eficientǎ integrare în circuitul economic mondial, ceea ce va avea drept
consecinţǎ o creştere a capacitǎţii acelor economii de a crea putere de cumpǎrare
necesarǎ importurilor de noi tehnologii, utilaje şi materiale, în vederea creşterii
viitoare;
 induce mutaţii stabile pe plan instituţional, cultural, al tradiţiilor şi mentalitǎţilor
oamenilor creînd astfel un climat propice dezvoltǎrii viitoare;
 creşte prestigiul şi credibilitatea ţǎrii respective pe piaţa financiarǎ internaţionalǎ şi în
relaţiile internaţionale în general;
 se creeazǎ resurse suplimentare ce pot fi destinate programelor de îmbunǎtǎţire a
sistemului de protecţie a mediului înconjurǎtor.
Creşterea şi dezvoltarea economicǎ nu pot asigura aceste avantaje decât cu costuri ale
cǎror dimensiuni diferǎ de la o ţarǎ la alta în funcţie de capacitatea fiecǎrui guvern de a aplica
în mod corespunzǎtor cele mai adecvate politici în acest domeniu. Aceste costuri se referǎ la:
 costul de oportunitate al creşterii economice, când aceasta se realizeazǎ prin investiţii
în bunuri de capital, reprezentând partea din consumul curent sacrificat pentru
investiţii. În acest caz, costul de oportunitate este o mǎrime pe termen scurt întrucât,
pe termen lung, consumul curent sacrificat va contribui la creşterea consumului viitor.
 efectele negative pentru o parte a membrilor societǎţii care, datoritǎ introducerii
progresului tegnologic, îşi pot pierde locurile de muncǎ, readaptarea lor prin
19
Paul A.Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.645-646.

14
 recalificare sau prin migrarea într-o altǎ zonǎ geograficǎ în vederea gǎsirii altor locuri
de muncǎ presupunând efort, stres, cheltuieli suplimentare, înrǎutǎţirea condiţiilor de
viaţǎ. Pe aceastǎ temǎ existǎ voci care atrag atenţia asupra unor perspective foarte
sumbre privind ocuparea: societea unei singure cincimi - 20% versus 80% -
anticipatǎ de Jeremy Rifkin, autorul cǎrţii "Sfârşitul muncii", în care se afirmǎ cǎ 20%
din populaţia aptǎ de muncǎ ar fi suficientǎ în secolul urmǎtor pentru a asigura avântul
economiei mondiale. Ei vor putea participa activ la viaţǎ, la câstig şi la consum,
indiferent în ce ţarǎ, în timp ce "restul" de 80% se vor zbate în dificultǎţi uriaşe.
Problema viitorului va deveni "to have lunch or be lunch", a avea de mâncare sau a fi
mâncat20
 tendinţa de epuizare a resurselor planetei datoritǎ faptului cǎ acestea sunt limitate şi, în
cea mai mare parte, neregenerabile. Logic, cu cât rata creşterii economice este mai
mare, cu atât rata de epuizare a resurselor este şi ea mai ridicatǎ. Asupra acestui fapt,
pe baza analizei tendinţelor înregistrate pe parcursul unui secol, folosind computerul şi
un program cu sute de mii de ecuaţii, autorii primului raport cǎtre Clubul de la Roma
intitulat Limitele creşterii au atras atenţia încǎ acum trei decenii. Analizând cinci
variabile ale creşterii economice – populaţia şi dinamica ei, producţia agricolǎ
mondialǎ şi alimentaţia, consumul de resurse neregenerabile, investiţiile de capital şi
dezvoltarea industrialǎ la scarǎ planetarǎ, poluarea mediului înconjurǎtor – aceşti
cercetǎtori de la Massachusetts Institut of Technology (M.I.T.) ajung la concluzia cǎ
dacǎ tendinţele înregistrate în primele şapte decenii ale secolului XX vor continua
neschimbate, “limitele creşterii pe acestǎ planetǎ vor fi atinse în decursul urmǎtorilor o
sutǎ de ani”21.
 aşa numitele externalitǎţi negative care se referǎ la poluarea solului, subsolului şi
atmosferei, creşterea aglomerǎrilor urbane peste posibilitǎţile de asigurare a sporirii
utilitǎţilor necesare unui trai civilizat.
Multe dintre aceste costuri şi avantaje se repercuteazǎ şi asupra generaţiilor viitoare. De
aceea în strategiile privind creşterea şi dezvoltarea economicǎ este necesarǎ o foarte atentǎ
comparare a costurilor şi avantajelor creşterii pentru a evita ca primele sǎ le depǎşeascǎ pe
termen lung pe cele din urmǎ. Pentru a rezolva acestǎ problemǎ, în teoria şi practica economicǎ
s-a impus în ultima perioadǎ conceptual de dezvoltare durabilǎ, al cǎrei conţinut va fi analizat
în continuare.
1.4. Dezvoltarea durabilǎ
1.4.1. Ce este dezvoltarea durabilǎ?
Vocabularul uzual al teoriei dezvoltǎrii durabile ţine de începutul anilor'80 deşi
preocupǎrile de a gǎsi o alternativǎ viabilǎ tipului de creştere economicǎ postbelicǎ prefaţeazǎ,
cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoreticǎ. Termenul, în concepţia actualǎ, a fost lansat
odatǎ cu publicarea Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale Asupra Mediului din 1987
intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". Conform acestui document de referinţǎ, dezvoltarea
durabila (viabilǎ sau sustenabilǎ) este privitǎ ca fiind acel tip de dezvoltare care rǎspunde
nevoilor prezentului fǎrǎ a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface
pe ale lor proprii. Definiţia pleacǎ de la premisa implicitǎ cǎ generaţiile prezente îşi acoperǎ în
mod corespunzǎtor nevoile.
Definiţia dezvoltǎrii durabile formulatǎ prin Raportul Brundland este socotitǎ oficiala,
servind ca bazǎ de raportare dar şi de dispute teoretice cu privire la obiective, dimensiuni,
cerinţe faptice ale realizǎrii ei etc. Din analizele controversate pe subiect rezultǎ, sintetic
vorbind, cǎ dezvoltarea durabilǎ este un concept multidimensional în mǎsura în care:

20
Hans-Peter Martin, Harald Schumann, op.cit., p.13.
21
Donella H. Meadows, Dennis L.Meadows, Jorgen Randers, William W.Behrens, The limits to growth,
Universe books, New York, 1972, p.23.

15
 a) Are o puternicǎ încǎrcǎturǎ moralǎ. Se pleacǎ, aici, de la premisa realistǎ ca, pe
zestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie îşi construieşte viitorul. Or, este de datoria
generaţiei actuale de a oferi noile şi viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse pe care ea le-a
moştenit.
b) Se impune ca un concept mondo în mǎsura în care se recunoaşte cǎ nu existǎ graniţe
economice sau ideologice pentru poluare, sǎrǎcie, risipǎ şi degradare umana.
c) Deşi intratǎ în vocabularul curent al globalizǎrii, presupune un tratament diferit în
funcţie de timp dar mai ales spaţiu. Iar pentru spaţiu, departajarea cu semnificaţie este cea între
bogaţi şi sǎraci. Astfel, dacǎ pentru ţǎrile bogate problema depoluǎrii, a îmbunǎtǎţirii calitǎţii
vieţii etc. este una de transformare, adaptare şi modernizare, pentru ţǎrile slab dezvoltate
chestiunea nu este una de calitate a vieţii ci chiar a vieţii, a supravieţuirii. Relaţia dintre bogaţi
şi saraci are ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca si a respectului faţǎ de
naturǎ. Din punctul acesta de vedere statisticile dovedesc cǎ ţǎrile sǎrace exercitǎ cea mai slabǎ
presiune asupra planetei dupǎ cum ţǎrile dezvoltate dovedesc cel mai mare respect faţǎ de
mediu şi cheltuiesc, în aceastǎ direcţie, foarte mult.
d) Etimologic vorbind, noţiunea de durabil trimite la duratǎ la un interval de timp
indelungat. În esenţǎ însǎ, conceptul vizeazǎ ascensiunea calitǎţii în defavoarea creşterii
economice cantitative. Cu alte cuvinte, procesul dezvoltǎrii durabile se vrea a fi o dezvoltare
umanǎ durabila, orientatǎ prioritar spre calitatea vieţii şi a mediului.
e) Abordarea şi tematizarea fenomenului se fac de pe poziţii predominant economice.
Explicaţia ţine de împrejurarea cǎ vinovatǎ de degradarea ecologicǎ şi de mutaţiile, unele cu
consecinţe negative, asupra socialului, moralului, politicului etc. este filosofia economicǎ dupǎ
care s-a fasonat tipul de creştere şi modul de consum postbelic cǎrora dezvoltarea durabilǎ îşi
propune sǎ le serveascǎ drept replicǎ.
f) În economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilǎ, mediul şi politica de mediu
ocupǎ un loc privilegiat. Cadenţa şi gradul degradǎrii ecosferei oferǎ explicaţii în aceastǎ
direcţie.
d) Deşi s-ar dori sǎ nu fie aşa, tratarea teoreticǎ a fenomenului dezvoltǎrii durabile a avut
şi are tot mai mult o incǎrcǎturǎ politicǎ. Ar trebui sǎ nu fie aşa pentru cǎ, indubitabil,
puritatea aerului sau a apei înseamnǎ acelaşi lucru în Cuba lui Fidel Castro şi în Franţa lui
Jacques Chirac. Dar este aşa pentru cǎ implicarea politicǎ în viaţa economicǎ şi în cea sociala a
fost şi a rǎmas un fapt cert.
1.4.2. De ce dezvoltare durabila?
În linii generale, dezvoltarea durabila se vrea a fi o alternativǎ la tipul de creştere
economicǎ postbelicǎ care, cu tot progresul economic şi social generat, şi-a atins limitele şi a
produs şi efecte negative. Din acest punct de vedere, argumentele susţinǎtoare ale dezvoltǎrii
durabile sunt, de fapt, critici aduse punctelor slabe ale tipului cunoscut de creştere economicǎ.
În acest sens se aratǎ cǎ tipul de creştere economicǎ postbelicǎ:
 a poluat mediul şi a afectat sǎnǎtatea oamenilor;
 a antrenat şi încurajat risipa, epuizând rezervele cunoscute;
 a frustrat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţa de cea a bogatilor;
 a creat iluzia bunǎstǎrii printr-o statisticǎ mincinoasǎ;
 a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singurǎ dimensiune: homo
oeconomicus.
Toate aceste minusuri, puse în evidenţǎ de literatura pe tema dezvoltǎrii durabile, aratǎ cǎ
modelul creşterii economice postbelice nu s-a dovedit a fi un panaceu universal şi pentru
totdeauna şi cǎ filosofia omului dominator care stǎpâneşte natura şi face ce vrea cu ea trebuie
schimbatǎ.
1.4.3. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile
Ca orice proiect de anvergurǎ, dezvoltarea durabila presupune o evoluţie procesuala
realizabilǎ prin rezolvarea unor probleme. Dintre acestea, mai importante se dovedesc a fi:
16
 a) Constrângerea demograficǎ. Dezvoltarea durabila se vrea a fi, prin definiţie, o
dezvoltare umanǎ. Dacǎ aşa stau lucrurile, nimic nu poate fi gândit aici dincolo de ceea ce
înseamnǎ populaţie. Iar din punctul de vedere al dezvoltǎrii durabile populaţia intereseazǎ ca
numǎr, structurǎ şi sǎnǎtate.
Din perspectiva numǎrului, teoria dezvoltǎrii durabile trebuie sǎ ofere rǎspuns la
urmǎtoarea întrebare: Ce numǎr de populaţie poate suporta planeta Pǎmânt? Sau, cu alte
cuvinte, care sunt capacitatea bioticǎ şi putinţa de a hrǎni o populaţie în continuǎ creştere
a planetei noastre? Şi, de fapt, ca sǎ rǎmânem în termenii definitiei dezvoltǎrii durabile, ce
şanse sunt ca aceastǎ populaţie tot mai numeroasǎ sǎ trǎiascǎ într- un mediu perfect
conservat şi sǎ se hrǎneascǎ tot mai bine?
Din punctul de vedere al structurii, numǎrul de întrebǎri nu este mai mic.
Întâi, luând în considerare structura socio-profesionalǎ, gradul de instrucţie şi calitatea
populatiei, dezvoltarea durabilǎ este confruntatǎ cu o problema care se pune în termenii
urmǎtori: exact acolo unde creşterea economicǎ trebuie sǎ câştige, atât cantitativ cât şi
calitativ, adicǎ în ţǎrile lumii a treia, exact acolo nivelul de educaţie al populaţiei suferǎ.
Tocmai acolo, o lume în creştere numericǎ, analfabeticǎ sau semianalfabeticǎ, trebuie hrǎnitǎ în
condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.
În al doilea rând, prezintǎ importanţǎ şi repartiţia populatiei în creştere pe cele doua
mari zone: urban şi rural. Şi, de aici, întrebǎrile care-şi aşteaptǎ rǎspuns:
 migrarea populatiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacǎ da, pâna când şi în ce
condiţi?
 care sunt factorii implicati ce influenţeazǎ raportul optim populaţie urbanǎ - populaţie
ruralǎ şi unde se situeazǎ pragul critic al acestei proporţii?
În al treilea rând, logica dezvoltǎrii durabile nu mai permite ca sǎnǎtatea populatiei sǎ fie
sacrificatǎ intereselor de profit.
b) Constrângerea tehnicǎ. Întrebarea cheie la care dezvoltarea durabila trebuie sǎ
rǎspundǎ aici este urmǎtoarea: Care este nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate
realiza, în condiţiile date ale progresului tehnic, fǎrǎ a afecta echilibrul mediului?
c) Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii.
Definiţia dezvoltǎrii durabile induce ideea cǎ realizarea ei devine fezabilǎ doar în condiţiile
in care între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii se manifestǎ un spirit asociativ, de
toleranţǎ, solidaritate şi grijǎ reciprocǎ; unul în virtutea cǎruia binele şi bunǎstarea unuia nu
trebuie, în nici un fel, sǎ afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltǎrii durabile
duce la optimul lui Pareto. Mai mult, prin extensie, la judecata lui pareto se face apel pentru a
se vedea ce rǎmâne din echitate atunci când cererea în creştere a populatiei este raportatǎ la o
ofertǎ de capital: mediu relativ fixǎ?
d) Eficienţa. Filosofia dezvoltǎrii durabile nu este şi nu poate fi potrivnicǎ eficienţei. Ea
nu-şi propune sǎ înlǎture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi societǎţii. Ea îşi propune,
numai, sǎ demonstreze cǎ profitul nu este totul şi, în plus, cǎ acesta nu poate fi gândit prin el
insuşi. Şi, de aici, marea problemǎ sau marea confruntare pe care o incearcǎ dezvoltarea
durabilǎ este de a gǎsi compatibilitǎţile necesare între mecanismele economice propulsate de
mobilul profitului şi finalitatea socio-umanǎ a dezvoltǎrii.
e) Economia mediului. Economia mediului reprezintǎ o provocare pentru teoria
dezvoltǎrii durabile în mǎsura în care ea încearcǎ, printre altele, şi tentativa de a umaniza şi
ecologiza economia. Şi, dacǎ îşi fixeazǎ atari ţinte, atunci ea se confruntǎ cu o problemǎ: cea a
integrǎrii mediului şi problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice.
Spunem aceasta pentru cǎ demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rǎmas, în pofida
tuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltǎrii durabile nu este o
chestiune facilǎ. Dac dificilǎ sarcina atât inerţiile puternice ale unui sistem teoretic doct,
academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar în multe puncte desprins de realitate, cât
si limitele impuse teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.

17
 1.4.4. Politicile dezvoltǎrii durabile
Dezvoltarea durabila nu este o purǎ filosofie. Ea a inspirat şi inspirǎ politica economicǎ şi
socialǎ pe multiple direcţii. Programe de dezvoltare ale UE şi altor state dezvoltate cuprind în
analitic mǎsuri ce se desprind din teoria dezvoltǎrii durabile.
La nivel de principii, politica dezvoltǎrii durabile înseamnǎ:
 Creşterea preocupǎrii pentru economia valorii (a valorii entropice) ceea ce impoune,
direct, reducerea consumurilor specifice de materii prime si energie, cu pǎstrarea calitǎţii
bunurilor;
 Promovarea unui nou mod tehnic de producţie, bazat pe:
 "întreprinderea trivalentǎ" - firma obişnuitǎ "sǎ trǎiascǎ în reţea", dupǎ
exemplul naturii, preluând din amonte şi furnizând în aval, închizând cercul şi
creând bunuri fǎra poluare şi somaj;
 "Producţii curate" cu cât mai putini poluanţi şi cu cât mai puţine deşeuri;
 agriculturǎ biologicǎ.
 Promovarea unui nou mod de consum, aceasta însemnând:
 reconsidererea noţiunii de trebuinţǎ;
 filosofia raţionamentului în locul logicii profitului;
 scoaterea consumului de sub influenţa efectului fetişizant al publicitǎţii.
 Soluţia pieţei, prin:
 instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea tuturor resurselor;
 aplicarea principiului poluatorul plǎteşte, prin:
 definirea clarǎ şi respectarea strictǎ a drepturilor de proprietate;
 negocierea directǎ între agenţii economici;
 internalizarea pe calea taxelor;
 permise de poluare sau exploatare;
 sisteme de garanţie - colectare (colectare - refinanţare);
 Soluţia etaticǎ, cu forme concrete în:
 aplicarea de standarde şi alte mǎsuri de reglementare şi control;
 implicarea directǎ a statului în politica economicǎ şi socialǎ pentru a stabili
regulile jocului si a reglementa consumul de resurse (N.G.Roegen).
 Participarea mai insistentǎ a lumii a treia la procesul dezvoltǎrii şi la roadele acestuia;
 Promovarea unui nou tip de creştere economicǎ caracterizat prin:
 o campanie severǎ impotriva risipei;
 un cult pentru durabilitatea produsului;
 reconsiderarea importanţei reciclǎrii;
 educaţie şi grijǎ faţǎ de roadele creşterii în locul lǎcomiei umane;
 cǎutarea permanentǎ de substituienţi şi tehnologii alternative;
 efort consistent de economisire;
 colaborare între generaţii;
 distribuţie a rezultatelor aducǎtoare de progres social.
1.5. Ciclicitatea activitǎţii economice
1.5.1. Ciclicitatea - trǎsǎturǎ a dinamicii economice
Creşterea economica nu ar cunoaşte discontinutǎţi, unele cu grave consecinţe, dacǎ
factorii care acţioneazǎ asupra celor douǎ momente importante, cu rol de mijloc şi scop,
respectiv, producţia şi consumul, le-ar situa în permanentǎ şi deplinǎ armonie. Dar acest lucru
nu se realizeazǎ şi, practic, nu se poate realiza într-o economie a cǎrei dinamicǎ se produce nu
numai sub impulsul elementelor conştiente şi reglabile, ci şi al automatismelor intrinseci
economiei de piaţǎ. Iar rezultatul final al acţiunii acestor factori, endogeni şi exogeni
economiei, rezultat vizibil si inregistrat statistic, este cǎ economia a evoluat şi evolueazǎ în

18
"valuri". cu suişuri şi coborâşuri. Cu alte cuvinte, dinamica economiei nu este una liniarǎ,
uniformǎ ci una fluctuantǎ.
Ne intereseazǎ, aici, nu atât fluctuaţiile sezoniere sau întâmplǎtoare datorate unor factori
aleatori, naturali, sociali, politici etc. ci cu deosebire acele fluctuaţii în a cǎror traiectorie se
regǎsesc elemente şi trǎsǎturi ce se repetǎ cu o anumitǎ regularitate, fǎrǎ a fi încadrabile într-un
tipar exact, riguros. Ne atrag, deci, atenţia fluctuaţiile ciclice.
Ceea ce reţine teoria economicǎ relativ la acest subiect este o sintezǎ a dinamicii
economiei înregistratǎ statistic, o reflectare a unei realitǎţi în mişcarea sa ciclicǎ. Pe acest
temei, ar trebui sǎ beneficiem de o unitate de vederi şi abordǎri teoretice. Contrar însǎ acestui
lucru multitudinea opiniilor cu privire la evoluţia ciclica a economiei este impresionant[, la fel
cum impresionant este şi numǎrul unor mari economişti care s-au aplecat asupra subiectului. La
confluenţa tuturor acestora, şi ca o sintezǎ a sintezelor, considerǎm a fi demne de reţinut
urmǎtoarele:
În primul rǎnd, observabila încǎ din timpurile descrise în Vechiul Testament, evoluţia prin
ciclu a economiei pare a se înscrie în ceea ce se numeşte firesc şi natural. Din punctul acesta de
vedere politicile anticiclice nu-şi au raţiune şi nici finalitate. Explicabile şi motivate sunt doar
politicile anti-crizǎ, adicǎ acelea care îşi propun sǎ previnǎ, sǎ evite sau sǎ "indulceascǎ"
momentul de rupturǎ, "falia" generatoare de probleme economice, sociale şi politice numitǎ
crizǎ.
În al doilea rând s-a pus în evidenţǎ, în baza unor lungi şi temeinice observaţii şi analize,
o tipologie a ciclurilor. În cadrul acesteia, reţin atenţia, în mod deosebit, ciclurile lungi,
"seculare" sau Kondrate, dupǎ numele economistuilui rus N.D. Kondratiev care le-a studiat în
premierǎ, ciclurile decenale, sau "de afaceri" sau cicluri Juglar, dupǎ numele economistului C.
Juglar care le-a analizat în mod deosebit şi ciclurile scurte care vizeazǎ fie fluctuaţiile unui
factor de producţie fie pe cea a stocurilor sau a proceselor inflaţioniste.
Ciclul lung suprprinde mişcarea economiei pe o perioadǎ de 40-60 ani. Evenimente şi
imprejurǎri precum rǎzboaiele, evoluţia producţiei agricole, a stocului de aur, dar cu deosebire
evoluţia ciclicǎ a marilor descoperiri ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice explicǎ
desfǎsurarea sub forma unor unde lungi a vieţii economice. Sub incidenţa acestui din urmǎ
factor capǎtǎ contur şi fizionomie modul tehnic de producţie. Pentru o anumitǎ poerioadǎ de
timp, de cca 20-30 ani, tehnica de producţie aleasǎ în funcţie de resursele existente, cunoscute
şi atrase în circuitul economic, precum şi de tehnologiile concepute a exploata aceste resurse,
dǎ roade; rǎspunde aşteptǎrilor de performanţǎ tehnicǎ şi economicǎ. Aceasta corespunde unei
faze ascendente a ciclului care se soldeazǎ cu rezultate pozitive în planul creşterii şi
dezvoltǎrii economice. Dupǎ aceastǎ perioadǎ apar semnele de epuizare ale modului tehnic de
producţie cunoscut. Sub raportul eficienţei economice, a raţionalitǎţii, a utilizǎrii noilor resurse
descoperite dar şi a cererii de consum modificatǎ între timp, acesta nu mai corespunde. Începe
o fazǎ de tranziţie în care inerţia vechiului mod de producţie se suprapune cu apariţia şi
manifestarea unor elemente aparţinând unei noi tehnici de producţie. Pe acest fundal, au loc
restructurǎri ample ale economiei. Noi resurse, noi tehnologii, un nou management etc. se
pregatesc sǎ rezolve problemele create de vechiul mod tehnic de producţie şi sǎ rǎspundǎ noii
cereri de consum. Perioada de tranziţie poate cǎpǎta forma unei crize structurale iar durata ei
depinde atât de forţa inerţialǎ a vechiului sistem tehnic şi organizatoric cât şi de radicalitatea cu
care se impune inovaţia tehnologicǎ chematǎ sǎ ofere un nou "produs" consumatorilor.
Implementarea de elemente, noi şi vechi, in tehnicǎ, tehnologie şi organizare corespunde unei
faze descendente când ritmurile de creştere, gradul de ocupare, învestiţiile etc,. suferǎ. Atunci
când filosofia noului mod tehnic de producţie s-a impus, se trece la o nouǎ fazǎ ascendentǎ iar
persistenţa unor fenomene pozitive (investiţii, credit ieftin, ocupare cât mai deplina, inflaţie
redusǎ, creşterea nivelului de trai) se accentueazǎ.
Ultimul ciclu lung cunoscut ar fi, dupǎ opinia specialiştilor, perioada cuprinsǎ între
bornele anilor 1949-2000. Celor "treizeci de ani glorioşi" de dupǎ rǎzboi, caracterizaţi printr-o

19
creştere economicǎ de excepţie, le-a urmat, începând cu anii '70, o perioadǎ de recesiune, cu
ritmuri mai reduse de creştere a PIB, cu o stagflaţie care a erodat performanţele economice
dar, în acelaşi timp, acompaniatǎ de o revoluţie în domeniul tehnic şi informaţional fǎrǎ
echivalent în istorie.
Ciclul decenal a captat, de la economia politicǎ clasicǎ şi pânǎ în prezent, atenţia unui
mare numǎr de cercetǎtori. Este ciclul prin care viaţa economicǎ şi afacerile "pulseazǎ" la
intervale de 10-12 ani.
Privit prin prisma principalelor sale secvenţe, ciclul decenal cuprinde patru mari faze:
criza, depresiunea, inviorarea si avântul. În literatura pe aceastǎ temǎ denumirea celor patru
faze nu este aceeaşi. P.A. Samuelson, de exemplu, analizeazǎ fenomenul în termenii:
restrângere, înviorare, expansiune şi apogeu. Grand Larousse Encyclopedique, se opreşte la:
crizǎ, depresiune, palierul de refacere incoompletǎ, expansiune. Şi exemplele ar putea continua.
Ceea ce meritǎ a fi reţinut este tendinţa de a înlǎtura din terminologia ciclului decenal cuvântul
crizǎ. Aceasta pentru cǎ momentul crizei ca atare se suprapune în timp cu punctul maxim atins
în evoluţia vieţii economice aşa cum, criza mamei se suprapune cu naşterea unei noi vieţi. Ca o
consecinţǎ a acestui fapt, este cunoscutǎ şi încercarea de a comprima cele patru faze în douǎ,
respectiv faza de ascensiune (boom economic) şi faza de regres.
Pentru analizǎ, se preteazǎ mai bine ciclul cu patru faze. Din punctul acesta de vedere este
şi definit ca fiind perioada care ţine de la începutul unei crize pâna la începutul urmǎtoarei
crize. În mod ideal, un ciclu economic ar putea fi reprezentat astfel:
Luând pe cele douǎ axe un indicator important al creşterii economice (PIB) şi timpul, cele
patru faze ale ciclului economic, aşa cum ne aratǎ fig. 18.2 are urmǎtoarea semnificatie:
Faza de avânt economic (intervalele de timp A - B şi D - E) se caracterizeazǎ prin creşteri
ale producţiei, investiţiilor, gradului de ocupare, credit ieftin, volum mare al vânzǎrilor,
profituri considerabile şi climat de încredere.
Criza (punctele B şi E din grafic) este o fazǎ în care expansiunea se opreşte şi apar
fenomene negative precum: scǎderea producţiei, a cursului acţiunilor la bursǎ, a volumului de
credit oferit de bǎnci, a investiţiilor, creşterea stocurilor de marfuri nevândute, a falimentelor.
Se produce o cotiturǎ serioasǎ, de involuţie a economiei şi climatul afacerilor pǎleşte
considerabil.
Depresiunea (intervalul B - C) este o fazǎ în care se resimt din plin consecinţele crizei:
stagnarea economicǎ, somajul masiv, falimente în lanţ, cursuri scǎzute la bursǎ, reducerea ratei
profitului, reducerea cererii efective, a standardului de viaţǎ etc. dar, în acelaşi timp, o fazǎ de
cǎutǎri de noi tehnologii, de înlocuire sau modernizare a managementului şi a sistemului
informaţional.
Înviorarea (intervalul C - D) marcheazǎ depǎşirea punctului cel mai de jos al ciclului
economic şi se caracterizeazǎ printr-o reluare treptatǎ a procesului de creştere a cererii
efective, a investiţiilor productive şi a reducerii şomajului. Creşterea gradului de ocupare
incurajeazǎ consumul iar inviorarea se transformǎ într-un nou avânt (intervalul D - E).
1.5.2. Sursele fluctuaţiilor economice
Forma schematizatǎ a ciclului prezentat este una idealǎ. Ciclul real se poate suprapune sau
nu pe acest cadru. În acelaşi timp, de-a lungul istoriei, ciclurile economice nu s-au dovedit a fi
identice. Ele variazǎ de la o perioada la alta şi chiar de la o ţarǎ la alta. Factori şi cauze
diferite, fie ca amplitudine, fie ca numǎr, explicǎ acest lucru. Dar, cu toatǎ variaţia lor
temporalǎ şi spaţialǎ, literatura de specialitate reţine un numǎr de factori cu acţiune cunoscutǎ
a fi comunǎ. Dintre aceştea amintim:
a) Comportamentul în actul de consum. Consumul este, alǎturi de investiţii, o
componenta de bazǎ a cererii globale. În acelaşi timp, el are întotdeauna aceeaşi sursǎ:
producţia; suprapunerea sa cu producţia care i se adreseazǎ nu este însǎ perfectǎ. El este,
într-adevǎr, o functie de venit (venit care se creazǎ tot prin intermediul producţiei) dar nu
numai. Factori subiectivi care, fie cǎ stimuleazǎ apetitul pentru consum, fie cǎ îl frâneazǎ,

20
imprimǎ consumului o anumitǎ autonomie. Politica creditului de consum poate, de asemenea,
contribui la autonomizarea faţǎ de producţie. Mânuind politica preţului si a fiscului statul poate
influenţa, la rându-i, dinamica si structura consumului.
Corelaţia, în mod necesar strânsǎ, dintre producţie şi consum a oferit de multa vreme o
cauza a fluctuaţiilor economice. Astfel, pentru J.B. Say, "Legea debuşeelor" prin care în oferta
creatǎ de producţie cererea este implicitǎ, vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor create era o
chestiune realizabilǎ prin legitǎţile obiective ale pieţei libere. Subminând "legea debuşeelor",
Th. R. Malthus a explicat crizele şi evoluţia fluctuantǎ a economiei prin rǎmânerea în urma a
consumului. Teoria insufucienţei consumului a fost sustinut şi de Sismondi. Pe lângǎ
neincrederea cǎ oferta de bunuri nu creazǎ, prin ea însǎsi, o cerere corespunzǎtoare, el a pus
rǎmânerea in urmǎ a consumului si pe seama unei inechitabile repartiţii a venitului naţional.
Marx şi ulterior Keynes, au vǎzut în rǎmânerea în urmǎ a consumului o cauzǎ demnǎ de luat în
seamǎ in ce priveşte originea evoluţiei ciclice a vieţii economice. Numai cǎ ei eu realizat o
analizǎ integratoare, in cadrul cǎreia subconsumul reprezintǎ doar un element, printre altele,
cauzator al derulǎrii ciclului.
b) Comportamentul în actul investiţional. Investiţia, cea de-a doua componenta a cererii
globale, poate schimba, prin propria-i variaţie, ecuatia producţie - consum.
Distingem, mai întâi, investiţia privatǎ. Volumul acesteia este în funcţie de venit, politica
de credit, costuri şi stabilitatea climatului politic. E necesar şǎ mai avem în vedere şi faptul ca o
firmǎ poate realiza o investiţie pe calea autofinanţǎrii, a imprumutului sau a cumpǎrǎrii de
acţiuni. Analiza factorilor de influenţǎ trebuie, de aceea, vǎzutǎ prin prisma modului concret şi
a surselor de finanţare a investiţiei.
Cât priveşte variaţia dimensiunii ca atare a investiţiei şi, deci, comportamentul
intreprinzǎtorului în actul investiţional, acestea depind, în concepţia keynesianǎ, dar nu numai,
de raportul dintre rata dobânzii si rata speratǎ a profitului: nimeni nu va investi decât atunci
când cota speratǎ a profitului va depǎşi nivelul dobânzii. Pe acest temei, politica de credit, la
care se adauga cea bugetarǎ şi financiarǎ, pot stimula sau frâna investiuţiile private.
La rândul sǎu, investiţia publicǎ, efectuatǎ fie de intreprinderi publice (regii autonome) fie
de administratia de stat, poate constitui atât un factor ce influenţeazǎ, prin propria-i dinamica,
echilibrul producţie - consum cât şi un instrument al politicii anti-crizǎ cu scop stabilizator: de
satisfacere a unor nevoi colective, de resorbţie a şomajului, de reducere a inflaţiei.
Influenţa investiţiei ca fenomen provocator de fluctuaţii economice este pusǎ în evidenţǎ
prin principiul acceleratorului, multiplicatorului (sau cumulat) şi cel al supracapitalizǎrii
sau suprainvestiţiilor.
Reamintimn cǎ multiplicatorul semnificǎ o creştere de "n" ori a venitului faţǎ de o
creştere iniţialǎ a investitiei, iar acceleratorul indicǎ o creştere mai mult decât proporţionalǎ a
productiei de mijloace de producţie faţa de cea a bunurilor de consum. Separat sau cumulat,
cele douǎ principii ofera baza explicativǎ pentru o evoluţie prin dezechilibru a economiei. Iatǎ
un exemplu: pe mǎsurǎ ce procesul de inviorare îşi face simţitǎ prezenţa, gradul de ocupare
creşte şi, odatǎ cu el, veniturile noilor angajaţi. Veniturile mǎrite pot susţine o creştere a cererii
de consum. Creşterea consumului determinǎ sporirea corespunzǎtoare a producţiei. Sporul de
producţie creazǎ noi locuri de munca, noi venituri şi o noua cerere de consum. Ş.a.m.d. În faza
de involuţie a unui ciclu, în depresiune, şomajul dintr-o ramurǎ poate conduce la scǎderea
cererii pentru produsele altor sectoare şi, de aici, o inversare a succesiunii fazelor din perioada
de avânt.
Fenomenil supracapitalizǎrii sau suprainvestiţiilor, ca moment generator al rupturii şi
reinceperii unui nou ciclu, şi-a gǎsit o variantǎ elaboratǎ de tratare în lucrǎrile lui Friedrich
Hayek. Acesta atribuie, de fapt, originea ciclului, politicii de credit şi, indirect, celei a
investiţiilor. Potriovit opiniei sale, o poltica de expansiune a creditului declanşeazǎ urmǎtorul
mecanism: rata dobânzii curentǎ (a pieţei) se reduce sub cea naturalǎ (care corespunde
echilibnrului dintre cererea şi oferta la capitalul de imprumut); la o ratǎ micǎ a dobânzii

21
întreprinzǎtorii se vor imprumuta masiv şi vor investi în ramurile de activitate care asigurǎ
productivitatea maximǎ, respectiv în sectorul mijloacelor de producţie; in paralel, se reduc
investiţiile pentru sectorul bunurilor de consum; la limitǎ, se ajunge la un exces de mijloace de
producţie relativ la scopul pentru care sunt concepute - crearea de bunuri de consum - şi, pe
cale de consecinţǎ, la o penurie a acestora din urmǎ. Ieşirea din impas se face printr-o politica
de decapitalizare sau "dezinvestiţii"; se renunţǎ la investiţii în sectorul producǎtor de mijloace
de producţie, proces însoţit de creşterea şomajului; bǎncile ridicǎ nivelul dobânzii pentru a-şi
asigura nivelul minim de eficacitate, ceea ce va antrena şi un proces de deflaţie.
În urma acestei politici de "decapitalizare" se ajunge la situaţia unei mai bune utilizǎri a
resurselor între cele douǎ sectoare. Va fi suficient ca o nouǎ politica de credit ieftin sǎ fie
lansatǎ pentru ca ciclul sa reinceapǎ.
d) Inovaţia a fost gǎsitǎ de J. Schumpeter drept factorul fundamental care explicǎ
evoluţia vieţii economice30. El distinge cinci categorii de inovaţie: aparitia unui bun nou,
identificarea unei metode de producţie mai eficace în cazul unui bun deja existent, descoperirea
unei noi metode de organizare, a unor noi surse de materii prime, descoperirea şi cucerirea unei
noi pieţe. Toate aceste componente şi faţete ale ideii noi dau continut unui anumit mod tehnic
de producţie. O idee noua, prin inserţia sa în economie, aduce un spor de eficacitate şi progres,
are, ca urmare, o creştere economicǎ. Curba acesteia atinge punctul maxim când progresul
tehnic, organizatoric etc. se difuzeazǎ în masǎ. Este punctul in care modul tehnic de producţie
conceput în baza unor inovaţii trecute şi-a epuizat capacitatea de a produce progres. Momentul
de tensiune, care se întinde şi constituie faza descendentǎ a unui ciclu este depǎşit, îndeobşte,
prin noi descoperiri. Printr-un proces de "distrugere creatoare", vechile structuri de producţie
sunt înlǎturate şi înlocuite cu altele, calitativ superioare, tehnic şi economic. În felul acesta,
inovaţia se constituie atât în mijloc, cale de depǎsire a fazei descendente a ciclului, cât si în
bazǎ a acestuia. Momentul de crizǎ impune identificarea a noi posibilitǎţi tehnice, economice şi
organizatorice. Ideile noi, odatǎ apǎrute sub forma invenţiilor, sunt valorificate prin inovaţii
(aplicarea comercialǎ a invenţiilor). Acest proces, cu o mare cadenţǎ în perioada de crizǎ,
suferǎ o simţitoare încetinire în fazele de boom. Ciclicitatea dezvoltǎrii economice
predeterminǎ ciclul procesului inovational dupǎ cum, apariţia şi evoluţia în "valuri" a ideilor noi
are drept consecinţǎ variaţia nivelului dezvoltǎrii economice.
Inovaţia în procesul inovational explicǎ, cu deosebire originea şi evoluţia ciclului lung.
Dar poate foarte bine influenţa şi pe cel scurt. Inovaţia înseamnǎ progres tehnic iar acesta, ştim
bine, induce uzura moralǎ a mijloacelor tehnice aflate deja în funcţiune. De acest lucru s-a
ocupat, în mod deosebit, K. Marx. El a observat cǎ datoritǎ uzurii morale, la anumite intervale
de timp (8 - 12 ani) are loc înlocuirea şi lǎrgirea capitalului fix productiv. Procesul este de
naturǎ sa declanşeze un nou ciclu decenal şi sǎ se constituie, alǎturi de cheltuielile populatiei
pentru bunuri de folosinţǎ îndelungatǎ şi construcţii de locuinţe, în elementul forte al osaturii
cadrului material al evoluţiei ciclice.
e. Moneda a fost şi a rǎmas un important factor al conjuncturii economice. O creştere a
emisiunii monetare, în mǎsura în care nu este inflationistǎ, ieftineşte creditul şi deschide calea
relansǎrii economice. Inflaţia poate modifica sau chiar perverti acest mecanism. De reţinut, în
context, şi faptul cǎ stabilitatea monetarǎ, încrederea populaţiei în monedǎ, fondatǎ pe suportul
real al unei economii prospere, reprezintǎ o garanţie solidǎ pentru o creştere sustinutǎ şi
continuǎ.
Fixându-şi şi drept ţintǎ moneda şi legitǎţile ei, teoriile monetare fac din excedentul sau
insufiucienţǎ acesteia şi a creditului, principala cauzǎ a fluctuaţiilor ciclice. În acest cadru
teoretic, monetariştii sunt cei mai convinşi cǎ la originea alternanţei fazelor de prosperitate şi
depresiune stǎ modificarea masei monetare aflatǎ în circulaţie. Primul care a susţinut acest
lucru a fost W. Sombart. El a nutrit convingerea ca la originea crizelor de supraproducţie stǎ o
emisiune excesivǎ de monedǎ metalicǎ; aceasta determinǎ o creştere a preţurilor care la rându-i
30
J.A. Schumpeter, Théorie de l'évolution économique, Daloz, Paris, 1935.

22
incurajeazǎ producţia; creşterea producţiei devanseazǎ la un moment dat stocul de moneda
ceea ce conduce la crizǎ. Mai târziu, C. Juglar, mergând pe o judecatǎ asemǎnǎtoare, a vǎzut în
abuzul de credit originea perturbaţiilor economice. R.L. Hawtrey, dezvoltând teoria lui Juglar,
a ajuns la concluzia cǎ lipsa de flexibilitate a creditului reprezintǎ factorul esenţial cauzator al
crizelor.
Forma cea mai elaborata a monetarismului o gǎsim însǎ în lucrǎrile economistului
american M. Friedman. Interpretarea monetarǎ a emisiunii ciclice, în concepţia friedmanianǎ, se
sprijinǎ pe ideea ca moneda este o variabilǎ independentǎ, autonomǎ, a mecanismului
economic, în sensul cǎ mişcarea sa nu este indusǎ prin ciclul afacerilor. Dimpotrivǎ, Friedman
considerǎ cǎ variaţia stocului monetar anticipeazǎ variaţia veniturilor şi, prin aceasta, pe cea a
ciclului economic. O accelerare a emisiunii monetare ar fi urmatǎ de o fazǎ de expansiune dupǎ
cum o reducere considerabilǎ a stocului de monedǎ s-ar solda cu scǎderea ritmului activitǎţii
economice.
Stabilind originea mişcǎrii economice ciclice în fluctuaţiile masei monetare, doctrina
monetaristǎ a adoptat, ca reregulǎ cu efect stabilizator, principiul dupǎ care rata emisiunii
monetare trebuie sǎ fie egalǎ cu cea a creşterii PIB-ului. Aceasta ar fi de naturǎ sǎ tempereze
amplitudinea fluctuaţiilor ciclice şi sǎ menţinǎ un ritm relativ constant de creştere economicǎ.
f) Factorul demografic influenţeazǎ evoluţia ciclicǎ din multiple unghiuri şi direcţii: ca
sursǎ de munca, ca potenţial intelectual, ca subiect al cererii de consum etc. O creştere
demograficǎ produce în timp urmǎtoarele efecte: iniţial, o creştere a populaţiei inactive şi a
sarcinilor sociale ale statului; ulterior, o majorare a resurselor de munca, a potenţialului
productiv şi a celui de consum, cu efecte benefice pentru dezvoltarea economicǎ. O reducere a
natalitǎţii este urmatǎ de o succesiune inversǎ a efectelor. Nu este mai puţin adevarat cǎ
evoluţia sinuoasǎ a populaţiei se realizeazǎ pe fondul şi ca urmare a evoluţiei ciclice a
economiei.
g) Mecanismul de funcţionare a economiei. Un anumit model macroeconomic de
funcţionare a economiei, odatǎ conceput, declanşeazǎ obişnuinţe, automatisme. Dacǎ intre
concepţia modelului şi evoluţia fapticǎ a fenomenelor nu existǎ contradicţie, automatismele
create asigurǎ cadenţa doritǎ în derularea vieţii economice. Modelul "birocraţiei productive"
germane este un exemplu, în acest sens. Dacǎ însǎ automatismele sufocǎ viaţa, fie prin
repetiţii care ajunge la un moment dat la un anumit prag limitǎ, fie prin contradicţie cu
miscarea datelor empirice, ele trebuie înlǎturate. Dacǎ, de exemplu, o reducere a ratei dobânzii
face un proiect profitabil dar, conform "procedurilor", intocmirea şi aprobarea proiectului
dureazǎ şase luni, aprobarea finanţǎrii încǎ trei luni şi demararea lucrǎrilor încǎ douǎ luni, un
asemenea mecanism trebuie înlǎturat. Depǎsirea se face prin schimbare. Periodic, deci, dupǎ ce
un anumit mecanism a stimulat dezvoltarea economiei şi şi-a atins propriile-i limite, se creazǎ
necesitatea perfecţionǎrii sau schimbǎrii lui. Iar acest lucru inseamnǎ şi un impuls pentru o
nouǎ evoluţie economicǎ.
h) Factorul politic. Economistul polonez Michael Kalecki atrǎgea atenţia cǎ existǎ o
strǎnsǎ legǎturǎ între politica pre şi post - electoralǎ a unui guvern şi evoluţia ciclicǎ a
economiei. De obicei, programele electorale ţintesc, în ideea de a câstiga voturi, binele
individual si cel colectiv, prin promosiuni de creştere a veniturilor, a investiţiilor şi a gradului de
ocupare. Creşterea veniturilor poate induce un soc expansionist al ocupǎrii şi al producţiei. E
posibil însǎ ca dupǎ ce a câştigat alegerile, guvernul sǎ constate cǎ inflaţia rezultatǎ prin
creşterea veniturilor erodeazǎ plusul de creştere şi cǎ, în consecinţǎ se impun mǎsuri de
asanare, impopulare dar necesare.
i) Factori naturali explicǎ, în principal, ciclurile agricole şi, de aici, implicit, ale acelor
ramuri cu care agricultura se aflǎ in legǎturǎ.
Pe lǎnga aceşti factori cu acţiune constantǎ şi consistentǎ, cu greutate specificǎ apreciabila
în ansamblul cauzelor evoluţiei ciclice existǎ şi factori şoc, aleatori care pot imprima
conjuncturii economice scǎderi de ritm sau, dimpotrivǎ, expansiune. Cu titlu emunerativ,

23
menţionǎm printre aceştia: preţul unor materii prime de bazǎ şi al energiei (a se vedea efectele
şocurilor inregistrate în preţul petrolului), fluctuaţii bruşte ale cursurilor unor valute cu rol
cheie în sistemul monetar internaţional, fluctuaţii ample şi bruşte ale cursului acţiunilor la
marile burse de valori din lume, modul cum se deruleazǎ şi rezultatele alegerilor, mişcǎri
sociale de amploare (revoluţii, rǎzboaie etc.), politica înarmǎrilor etc.
Fiecare din aceşti factori, de primǎ sau secundarǎ importanţǎ, se interactioneazǎ şi
genereazǎ tendinţe în derularea ciclului economic. În anumite perioade, unul sau doi factori pot
da nota dominantǎ, ca pondere şi influenţǎ. Toţi concurǎ insǎ la fixarea traiectoriei ciclului.
Toţi explicǎ amplitudinea buclelor din evoluţia sinuoasǎ a economiei şi modul în care fazele
ciclului decenal se interfereazǎ cu cele ale ciclului secular. De aceea, surprinderea şi fixarea lor
intr-un sistem, în baza unei temeinice cunoaşteri, este de maximǎ importanbţa pentru
conturarea unei politici economice cu sorţi de izbândǎ.
Capitolul 2
Geneza teoriei dezvoltării
2.1. Precursori şi clasici
Idei privind creşterea şi dezvoltarea economică pot fi regăsite în scrieri apărute
încă în antichitate, îndeosebi în opera lui Aristotel.
Un loc aparte îl ocupă în evoluţia seculară a gândirii economice referitoare la
dezvoltare ideile exprimate de istoricul arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun în
lucrarea “Prolegomene”, apărută în 1377, unde susţinea că, pentru realizarea creşterii
economice, era necesară reunirea a cinci categorii de factori:
 creşterea demografică,
 progresul tehnic,
 căutarea de profit individual,
 respectul proprietăţii private şi
 solidaritatea instituţiilor politice şi juridice1.
Mercantiliştii, iar apoi fiziocraţii, cercetând în manieră diferită cauzele şi
modalităţile sporirii bogăţiei, au abordat şi aspecte care ţin de procesul creşterii şi dezvoltării
economice2.
La clasicii economiei politice, dezvoltarea economică este caracterizată prin
acumularea capitalului. Acest proces este posibil prin lărgirea pieţei naţionale, apoi a celei
internaţionale şi prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan,
căruia îi poţi doar constata existenţa şi explica mecanismele. Nepunându-şi problema de a-l
genera, clasicii evidenţiau doar faptul că eventualele obstacole în calea acestui proces ţineau de
factori macroeconomici care influenţau mediul desfăşurării activităţii economice. Dezvoltarea
economică spontană, generată de respectarea regulilor “laissez-faire”-ului, era accesibilă
oricărei ţări; chiar dacă unele nu se dovedeau capabile să-şi realizeze propria dezvoltare,
relaţiile economice internaţionale o puteau suplini cu eficacitate.
Adam Smith admite existenţa mişcărilor de capital şi efectul lor benefic asupra
ţărilor mai puţin dotate. În plus, el subliniază dublul avantaj al schimbului internaţional
asupra partenerilor:
- permite amplificarea diviziunii muncii şi deci creşterea productivităţii;
- oferă un debuşeu factorilor de producţie care, altfel, ar fi inutilizabili pe
piaţa internă dacă nu ar produce mărfuri pentru export.
De aici rezultă că schimbul internaţional putea antrena o transformare a
structurii productive şi o creştere a capitalului disponibil în ţările mai puţin bine plasate.
A. Smith observă un progres istoric al tuturor economiilor, legat de extinderea
pieţelor şi adâncirea diviziunii muncii. Acest progres se concretizează în dezvoltarea succesivă
1
Neculai Clipa, Fenomenul şi teoria creşterii economice în capitalism,
Iaşi, 1989, p.18.
2
Vezi N. Clipa, op. cit., p.20-30.
24
a agriculturii, menită să răspundă nevoii fundamentale de subzistenţe, apoi a manufacturilor, pe
seama surplusului creat în agricultură, şi, în cele din urmă, a comerţului exterior. El pune însă
în evidenţă faptul că o serie de distorsiuni în acest proces pot determina diferenţe în ritmul de
creştere al economiilor. În plus, Adam Smith constată faptul că vaste regiuni ale lumii (“Toată
Africa interioară, toată această parte a Asiei care este situată la o destul de mare distanţă de
nord de Pontul Euxin şi de Marea Caspică, Vechea Scitie, Tartaria şi Siberia”) sunt excluse de
la acest proces istoric, caracterizându-se din toate timpurile prin starea de barbarie şi de sărăcie
observabilă în momentul analizei. Motivaţia oferită de Smith asupra acestei “subdezvoltări” nu
era de natură economică ci geografică: aceste regiuni erau îndepărtate de mare şi nu dispuneau
de o reţea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerţului interior şi exterior. De aceea,
îngustimea pieţei împiedica diviziunea muncii – sursa creşterii productivităţii muncii şi a
bunăstării3.
Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic şi specializarea muncii în
procesul adâncirii diviziunii ei erau în analiza lui Smith sursele creşterii avuţiei. Creşterea
era posibilă atât timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noii
tehnologii. Atât concurenţa cât şi comerţul liber contribuiau, împreună, la punerea în
mişcare a acestui proces cumulativ.
În acelaşi timp, Adam Smith, marele optimist al gândirii economice clasice,
considera că structura instituţională a societăţii juca un rol crucial în stimularea
progresului. De aceea se poate considera pe bună dreptate că Avuţia Naţiunilor pune în
evidenţă maniera în care un mediu instituţional transformat poate debloca forţele dinamice ale
creşterii într-o economie capitalistă competitivă, pe o cale prin care toţi au de câştigat.
Aceste elemente constitutive – capitalism, acumulare de capital industrial,
eficienţă prin specializare, comerţ liber – continuă să reprezinte elemente esenţiale ale
gândirii despre dezvoltarea economică până în zilele noastre.
Deşi considerat, alături de Th. R. Malthus, un pesimist, mai ales pentru
preocuparea lui privind randamentele descrescânde, David Ricardo credea şi el în posibilităţile
de dezvoltare a societăţii capitaliste, dar nu pe un termen indefinit de lung. Pentru acest
economist, preocupat într-o mai mare măsură de repartiţia avuţiei, factorul care ar fi putut
menţine acumularea capitalului în industrie, o mai mare producţie şi, în consecinţă, un
nivel mai ridicat pentru economie privită ca întreg, era creşterea productivităţii muncii
în agricultură. Aceasta ar fi avut drept consecinţă obţinerea alimentelor - componenta
hotărâtoare a consumului muncitorilor industriali – la costuri scăzute, care ar fi permis
practicarea unor salarii mici, de unde profituri ridicate, o acumulare de capital mai mare şi o
mai consistentă creştere a industriei. Obţinerea unei productivităţi mai ridicate pe pământurile
existente o vedea posibilă doar pe termen lung, pe seama schimbărilor tehnologice. Pe termen
scurt, ieftinirea alimentelor putea fi realizată doar prin suplimentarea ofertei lor pe seama
dezvoltării comerţului în special cu coloniile de peste mări.
Deci, iată, o economie deschisă şi încurajarea comerţului liber constituiau
pentru Ricardo căile compensării consecinţelor negative ale legii randamentelor
descrescânde pe termen scurt.
Creşterea economică în combinaţie cu expansiunea demografică ar fi determinat
însă, în mod implacabil, pe termen lung, necesitatea luării în cultură a unor terenuri cu o mai
mică fertilitate, supuse legii randamentelor descrescânde. Randamentele descrescânde
generează costuri crescânde, astfel încât preţul alimentelor s-ar fi majorat, ceea ce ar fi
determinat şi creşterea salariilor de subzistenţă ale muncitorilor angajaţi în industrie.
Consecinţa acestui fapt nu putea fi decât reducerea venitului primit de capitalişti sub formă de
profit, ceea ce atrăgea după sine declinul ratei acumulării de capital. În final, toate acestea s-ar

Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol.1, Editura Academiei Republicii Populare

3

Române, Bucureşti, 1962, p. 16-18.

25
fi repercutat asupra scăderii ratei creşterii economice pe locuitor, chiar şi până la zero, când
societatea ar atinge aşa-numita “stare staţionară”.
În concluzie, chiar dacă Ricardo vedea în progresul tehnologic o cale de
compensare a acţiunii legii randamentelor descrescânde, pe termen lung considera că
societatea nu se putea bucura de o creştere economică la nesfârşit. Or, după părerea sa,
atingerea stării staţionare putea fi destul de rapidă.
În pofida acestui pesimism influenţat într-o mare măsură şi de contemporanul său
Thomas Robert Malthus cu faimosul său eseu asupra principiului populaţiei, considerăm că,
mai ales prin ideile sale privind progresul tehnologic şi importanţa schimburilor internaţionale,
prin teoria costurilor comparative căreia i-a dat fundamentele, Ricardo a deschis un drum fertil
viitoarelor cercetări şi aplicaţii din secolul următor. De altfel, chiar “starea staţionară” de care
s-a ocupat, a devenit un concept a cărui permanenţă s-a concretizat în binomul staţionaritate –
dezvoltare sau staţionaritate – evoluţie, după cum arăta Michel Lutfalla4.
Cel care avea să încununeze opera clasicilor, la mijlocul secolului al IX-lea, John
Stuart Mill, în “Principiile” sale, constată marile diferenţe de avuţie între naţiuni şi între erele
parcurse de omenire. Aceste diferenţe se referă nu numai la cantitatea de bogăţii disponibile, ci
şi la calitatea acestora, la modul cum erau distribuite între membrii comunităţii.
O idee deosebit de valoroasă a lui J. Stuart Mill, care anticipează cu un secol
teoria rostowiană a stadiilor dezvoltării, este că popoarele nu ajung la acelaşi stadiu de
evoluţie, ci se plasează în faze succesive ale dezvoltării, în funcţie de gradul de exploatare
a resurselor naturale. Ca şi Adam Smith, J. Stuart Mill exclude din această evoluţie aşa
numita “societate asiatică” sau “orientală”, condamnată la o stagnare pluriseculară în faza
agricolă. O asemenea situaţie se datora faptului că surplusul agricol era prea mic pentru a putea
asigura hrana unor lucrători ocupaţi în activităţi neagricole; el era prelevat fie de către stat, fie
de către o aristocraţie a proprietarilor de pământ; un aparat administrativ foarte dur, arbitrariul
puterii, insecuritatea proprietăţii bloca sau chiar anula orice iniţiativă privată. “Astfel, în
caracteristicile sale generale, situaţia economică a majorităţii ţărilor Asiei rămâne cea care era
încă la originile istoriei cunoscute şi rămâne aşa dacă nu este perturbată de influenţe străine5.
În concluzie, deşi analiza clasică recunoaşte prin Smith şi Mill existenţa unor
decalaje sensibile în nivelurile de dezvoltare atinse de diferite ţări, prin concepţia sa privind
dezvoltarea ca un fenomen natural, spontan într-o economie liberă, prin viziunea relaţiilor
economice internaţionale benefice tuturor partenerilor la schimb, ea nu oferă decât un punct de
plecare pentru teoriile dezvoltării.
2.2 Locul lui J. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării
Într-o voluminoasă lucrare apărută în 1959, B. Higgins6 afirma pe bună dreptate că
domeniul creşterii şi dezvoltării economice a fost aproape total neglijat în perioada 1870-
1935, de dominaţie a ştiinţei economice de către teoriile şcolii neoclasice, preocupată mai
mult de problemele echilibrului şi preţurilor.
Şi totuşi, Joseph A. Schumpeter publică în 1912 lucrarea Theorie der
wirtschaftlichen Entwicklung. Termenul “Entwicklung” a fost tradus în franceză prin
“evoluţie” şi “dezvoltare”, în timp ce în engleză s-a adoptat cuvântul “dezvoltare” 7. Construcţia
schumpeteriană este o teorie a dezvoltării focalizată pe inovaţie.
Schumpeter face distincţie între două tipuri de economii:
4
M. Lutfalla, L’État stationnaire, Histoire et analyse, Thèse, Paris, 1963, p.
3-153
5
John Stuart Mill, Principles of political economy with some of their
applications to social philosophy, London, 1891, p.22, citat după Jacques
Freyssinet, op. cit., p.52
6
Benjamin Higgins, Economic Development, Problems, principles and
policies, London, 1959.
7
În franceză: Théorie de l’évolution économique; în engleză: The Theory
of Economic Development.
26
 una în “circuit staţionar”, căreia îi descrie funcţionarea în condiţiile echilibrului general,
ca o mişcare care se repetă mereu, în mod identic, sub forma unui circuit fără evoluţie,
neposedând nici o cauză endogenă de schimbare;
 cealaltă, în situaţie de dezvoltare, având ca resort al progresului economic, esenţă a
dezvoltării, inovaţia, al cărei purtător este antreprenorul sau întreprinzătorul. Ipotezele
de plecare se referă la: schimburile comerciale sunt organizate, prevalează proprietatea
privată, diviziunea muncii şi libera concurenţă.
Primul tip este de fapt un model. El se caracterizează prin:
 existenţa doar a celor două forme ale venitului – rentele şi salariile – ale căror surse sunt
factorii de producţie muncă şi capital;
 metodele de producţie se bazează pe rutină şi sunt imuabile;
 preţurile sunt peste tot egale cu costurile medii, astfel încât nu există profit; nu există nici
inovaţie şi nici întreprinzător;
 moneda are un rol pur pasiv, neexistând nici credit, nici dobândă şi nici bancheri.
Această economie se află într-o situaţie de nedezvoltare durabilă.
Trecerea de la primul tip la cel de-al doilea are ca vector, ca element motor,
antreprenorul, văzut de Schumpeter în patru ipostaze8:
 fabricant comerciant, apărut înaintea revoluţiei industriale;
 şef de industrie, care controlează o întreprindere fără a-i fi în mod necesar proprietarul;
 director, salariat cel mai adesea, dar având responsabilitaea efectivă a gestiunii;
 fondatorul, creatorul întreprinderii.
Apariţia lui într-o economie subdezvoltată este condiţia necesară a trecerii la
creştere economică. Cu un secol înainte întreprinzătorul îl interesase şi pe Jean Baptiste Say.
Antreprenorul schumpeterian, ca proprietar, acţionar sau salariat,
îndeplineşte o funcţie cheie: aceea de a realiza combinaţii noi ale factorilor de producţie,
ceea ce reprezintă de fapt inovaţia.
Aceasta este esenţa dezvoltării. Ea va provoca o nouă investiţie care perturbează
fluxul circular al stării staţionare, antrenând apoi noi investiţii promovate de imitatori. Astfel se
poate realiza trecerea de la “economia în circuit staţionar” la economia în dezvoltare.
Acest proces însă nu se realizează de la sine: pentru ca antreprenorul să-şi poată
exercita funcţiile, este necesară întrunirea mai multor condiţii de natură psihologică,
sociologică, politică etc., care constituie de fapt mediul, climatul în care se mişcă acest actor
de prim rang al economiei. În plus, trebuie să existe “reguli ale jocului” bine precizate şi
respectate, un comportament individual şi colectiv favorabil. Societatea are un rol deosebit de
important în susţinerea activităţii antreprenorului. Dacă-l va trata cu ostilitate, dacă nu-i va
accepta activitatea şi dacă nu o va valoriza, inovaţia ar putea deveni imposibilă, economia fiind
condamnată să nu mai iasă din starea staţionară.
Este adaptabilă teoria schumpeteriană la explicarea subdezvoltării şi la
descoperirea mijloacelor necesare pentru depăşirea ei? La o analiză superficială, ideea
circuitului staţionar şi a imposibilităţii depăşirii lui fără inovaţie şi fără existenţa
întreprinzătorului pare acceptabilă ca punct de pornire în teoretizarea subdezvoltării ca stare
seculară de nedezvoltare.
Transpunerea modelului schumpeterian al evoluţiei economice în realităţile lumii
subdezvoltate are însă numeroase aspecte criticabile:
 Conţinutul economiei cu circuit staţionar este total incompatibil cu ceea ce înseamnă
funcţionarea unei economii subdezvoltate. Schumpeter l-a conceput ca pe un model pur
funcţional, inspirat din teoria echilibrului general, având în vedere o economie de piaţă

J.A. Schumpeter, Théorie de l’évolution économique, Paris, 1935, p. 330-

8

361.
27
 caracteristică societăţii capitaliste dezvoltate. El însuşi declară, în prefaţa la ediţia engleză a
cărţii sale, că este vorba de o analiză a trăsăturilor pur economice ale societăţii capitaliste;
 “Circuitul staţionar” are un caracter închis. Nu sunt luate în considerare relaţiile economice
internaţionale;
 Cele trei componente ale dezvoltării în viziune schumpeteriană – forţa motrice
(antreprenorul), procesul (inovaţia) şi scopul (profitul) – nu se regăsesc în perspectivele
de evoluţie ale ţărilor subdezvoltate ca elemente principale. După cum arăta Hans Singer,
antreprenorul schumpeterian nu există într-o economie subdezvoltată; el nu poate
apare decât ca produs al dezvoltării economice.
De aceea, teoria dezvoltării elaborată de Schumpeter nu este o teorie a
apariţiei dezvoltării, ci o teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în care ea
a atins un anumit nivel9.
Cu toate acestea, teoria lui Schumpeter privind dezvoltarea economică a
constituit o sursă de inspiraţie pentru descoperirea altor piste posibile de cercetare a
problematicii subdezvoltării. Astfel, explicaţia coerentă pe care o propunea pentru legătura
dintre situaţia de nedezvoltare şi cea de dezvoltare prin intermediul dinamismului inovaţiei lăsa
să se întrevadă existenţa unei problematici generale a dezvoltării care înglobează şi analiza
subdezvoltării. De asemenea prezentarea circuitului staţionar i-a inspirat pe mulţi autori în
abordarea problematicii “cercului vicios”, aşa cum vom vedea în continuare. Studierea rolului
statului, care trebuie să preia şi o parte din funcţiile atribuite de Schumpeter antreprenorului,
luarea în considerare a factorilor exogeni economiei, a instituţiilor în primul rând, sunt abordări
pe care le putem considera de inspiraţie schumpeteriană.
Capitolul 3
Teorii contemporane ale dezvoltării
3.1. Prezentare generală
Până la al doilea război mondial nu au existat preocupări explicite privind studierea
problematicii dezvoltării în ţările rămase în urmă..
În timp ce, mai ales după apariţia Teorei generale a lui Keynes, teoria ortodoxă
începe să se focalizeze asupra problematicii creşterii din economiile de piaţă funcţionale,
forjând modele pentru surprinderea corelaţiilor dintre variabile macroeconomice ca
economisirea, investiţiile, consumul total şi produsul naţional, o serie de economişti îşi
îndreaptă atenţia asupra unor ţări mai puţin dezvoltate, încercând să explice cauzele rămânerii
lor în urmă şi căile remedierii situaţiei lor.
Începutul, sub forma primelor reflexiuni contemporane asupra problemelor
înapoierii economice, aparţine lui Paul Rosenstein – Rodan care, într-un articol publicat în
Economic Journal din 1943, se ocupa de rămânerea în urmă a ţărilor din Europa de Est şi de
Sud-Est, punând în evidenţă necesitatea unui mare impuls, a unui aşa numit “big push”10.
Pe aceeaşi temă, a industrializării zonelor înapoiate, doi ani mai târziu, scrie şi Kurt
Mandelbaum care, anticipându-i pe susţinătorii strategiei creşterii echilibrate, descoperea
existenţa “cercului vicios al presiunii demografice, a sărăciei şi lipsei de industrii”11. El căuta să
demonstreze necesitatea industrializării, relevând faptul că principalele obstacole în calea
acestui proces constau în insuficienţa cererii şi în raritatea capitalului.
Într-o analiză comparativă a teoriilor dominante ale dezvoltării economice,
Michael P. Todaro delimitează patru abordări, la care adaugă a cincea, de-abia emergentă 12:

9
Hans W. Singer, Obstacles to economic development, Social Research,
Spring 1953, p. 19-31, citat după J. Freissinet, op. cit., p. 65.
10
Paul Rosenstein - Rodan, Problems of Industrialization of Eastern and
South-Eastern Europe, Economic Journal, vol. 53, 1943, p. 202-211.
11
Kurt Mandelbaum, Industrialisation of Backward Areas, Oxford, Basil
Blackwell, 1945, p.III.
12
Michael P.Todaro, op. cit., p. 67-92.
28
  Teoria stadiilor liniare, reprezentată îndeosebi de abordarea lui W.W. Rostow şi de
modelul Harrod-Domar;
 Modelele schimbării structurale, reprezentate de teoria lui A. Lewis şi cercetările
empirice ale unor autori care văd dezvoltarea ca o schimbare structurală;
 Revoluţia dependenţei internaţionale, cu modelele dependenţei neocoloniale, falsei
paradigme şi teoria dezvoltării duale;
 Contrarevoluţia neoclasică orientată pe privatizare şi reînvigorarea mecanismelor pieţei
libere;
 Teoria noii creşteri, centrată îndeosebi pe ideea creşterii endogene.
Dacă avem în vedere orientarea doctrinară, am putea grupa aceste teorii pe
două tipuri de abordare:
 Abordările ortodoxe ale dezvoltării, care include teorii elaborate de economişti de
formaţie preponderent neoclasică, în legătură cu acumularea de capital şi industrializare,
dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură, dezvoltarea extravertită şi reînnoirea
neoclasică, la care se adaugă gândirea reformistă a dezvoltării;
 Abordarea heterodoxă a dezvoltării, realizată prin şcoli şi curente aparţinând unor
orientări diferite de sursa neoclasică, având ca reprezentanţi economişti din vastul spaţiu
al economiilor în curs de dezvoltare, îndeosebi din America Latină, dar şi din afara ei,
inclusiv autori marxişti ca Paul Baran şi Paul Sweezy. Principalele teme abordate se
referă la paradigma centru-periferie, integrarea regională, relaţiile financiare
internaţionale, rolul statului, dependenţa, schimbul inegal (în cadrul şcolii
structuralismului şi dependenţei), cât şi la surplusul economic, dezvoltarea
subdezvoltării, dualismul funcţional, tranziţia spre socialism sau capitalismul monopolist
din ţările subdezvoltate (la marxişti).
3.2. Abordări ortodoxe ale dezvoltării
După luarea la cunoştinţă a gravelor rămâneri în urmă care se înregistrau pe o parte
considerabilă a planetei, în anii ’50, economişti şi factori de decizie din ţările occidentale,
tributari teoriei clasice şi neoclasice a schimburilor internaţionale, modelului H-O-S
(Heckscher – Ohlin – Samuelson), considerau că ţările slab dezvoltate ar fi trebuit să-şi
continue, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, specializarea în sectorul primar, în
producţia de materii prime, pe care să le exporte pentru a obţine resursele necesare finanţării
importurilor şi creşterii economice. În favoarea acestei doctrine a dezvoltării prin liber schimb
internaţional s-au pronunţat autori ca J.Viner13 şi J.Haberler14, care aduceau ca argumente
experienţa unor ţări ca Danemarca, Australia sau Noua Zeelendă. Ele ar fi demonstrat că prin
specializarea în producţia de bunuri primare, fie chiar şi numai alimentare, şi-ar fi asigurat o
creştere rapidă a productivităţii şi acumulării de capital, transformând astfel acest tip de
producţie destinată exportului într-un “motor” al creşterii şi dezvoltării.
Un asemenea punct de vedere a fost contestat atât de către economişti
neortodocşi cât şi în literatura ortodoxă a anilor ’50 şi ’60. Principala critică se referea la faptul
că această “cea mai pură” teorie a liberului schimb nu lua în considerare caracterul specific al
problemelor interne legate de acumularea capitalului în ţările mai puţin dezvoltate.
Pornind de la exemplul mult mai consistent al ţărilor avansate, care au făcut din
acumularea capitalului şi industrializare principalul mijloc de acces la creştere economică şi
dezvoltare susţinută, un curent de gândire ortodoxă bine conturat în anii ’50 şi ’60 a încercat să
demonstreze că aceasta ar fi trebuit să fie şi calea pe care trebuiau s-o urmeze ţările slab
dezvoltate.
3.2.1. Teoriile privind acumularea de capital şi industrializarea

13
J.Viner, International Trade an Economic Development, The Free Press,
1952.
14
J.Haberler, International Trade an Economic Development, Cairo, 1959.
29
 Aşa cum constata T.W.Schultz15, susţinătorii acumulării de capital pentru
industrializare considerau că agricultura rămânea ancorată în tradiţii şi prejudecăţi care
subminau propria modernizare şi că doar încurajarea şi edificarea unei industrii naţionale
puteau contribui la depăşirea înapoierii economice. Aceştia acreditau ideea că naţiunile
avansate erau bogate fiindcă se industrializaseră, în timp ce cea mai mare parte a ţărilor lumii a
treia erau sărace fiindcă economia lor se baza esenţial pe o agricultură de subzistenţă.
Reprezentative pentru acest curent sunt:
 teoria stadiilor dezvoltării economice,
 modelul celor “două deficite”,
 teoria amplificării economisirii prin repartiţia inegală a venitului,
 teoria creşterii echilibrate,
 teoria creşterii dezechilibrate şi a efectelor de antrenare sau teoria polilor de
creştere.
3.2.1.1. Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice
Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice, denumită adesea şi “teoria
decolării”, îi aparţine lui W.W.Rostow 16 şi a fost enunţată în prima sa formulare într-un articol
publicat în Economic Journal încă în martie 1956. Dezvoltarea este descrisă ca un proces
istoric având un caracter esenţialmente liniar, care comportă cinci faze consecutive: societatea
tradiţională, pregătirea condiţiilor pentru “decolare”, “decolarea”, marşul spre maturitate şi
consumul de masă.
Conform acestei scheme, toate ţările ar urma aceeaşi traiectorie, unele fiind mai
avansate decât altele în difuzarea tehnicii, chiar dacă formele sociale ale dezvoltării par uneori
diferite17.
Subdezvoltarea este interpretată ca o întârziere în dezvoltare. Ţările în curs de
dezvoltare s-ar afla în unul din primele trei stadii. Ţările cel mai puţin dezvoltate s-ar situa încă
în primul stadiu, care după W.W.Rostow, se caracterizează prin:
- organizare stabilă şi rigidă;
- o concepţie arhaică, limitată, prenewtoniană de producţie;
- o atitudine de teamă şi nu de dominaţie faţă de lumea fizică;
- o putere politică de natură feudală, al cărei centru de greutate se află de regulă în
provincie, în mâinile celor care deţin sau controlează proprietatea asupra pământului.
Ideea dominantă a acestei teorii este că toate ţările trec, în perioade diferite,
printr-o serie de stadii de dezvoltare comparabile, că acest proces comportă similitudini
fundamentale şi că statele în prezent mai puţin dezvoltate pot urma calea străbătută de
actualele ţări dezvoltate.
Teoria lui Rostow a avut o influenţă considerabilă asupra politicilor de dezvoltare,
atât în formularea programelor de ajutor, în special acordat de Statele Unite ale Americii, cât şi
în conceperea strategiilor de dezvoltare în anumite regiuni ale lumii. În acest sens este
important de menţionat că W.W.Rostow a fost preşedintele Consiliului Naţional de Securitate
al S.U.A în cadrul administraţiilor Kennedy şi Johnson, într-o perioadă când ajutorul american
era strâns legat de strategia politică globală a Statelor Unite.
În ceea ce priveşte influenţa directă exercitată de doctrina lui Rostow asupra
strategiilor de dezvoltare din Lumea a treia, Olivier Carré arăta într-un articol din 1978 că
socialismul promovat de preşedintele egiptean Nasser se caracteriza printr-un optimism larg

15
T.W.Schultz, Transforming Traditional Agriculture, Yale University Press,
New Haven, 1964.
16
Walt W.Rostow, The Stages of Economic Growth: A Non-Communist
Manifesto, Cambridge University Press, Cambridge, 1960.
17
Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994, p.274.
30
inspirat din opera lui Rostow, pe care o recomanda tuturor colaboratorilor săi, să o citească şi
să mediteze asupra ei18.
Acest entuziasm cu care a fost receptată teoria lui Rostow poate fi explicat prin
încrederea pe care o degaja privind posibilitatea ţărilor rămase în urmă de a recupera foarte
rapid decalajul care le separa de ţările dezvoltate.
El împărtăşea un punct de vedere larg acceptat în teoria ortodoxă a dezvoltării din
primele trei decenii postbelice, conform căruia creşterea şi dezvoltarea economică sunt virtual
inseparabile dacă nu chiar echivalente, concentrate asupra condiţiilor creşterii şi obstacolelor
care le frânează. Creşterea sau “decolarea” economică putea fi realizată prin asigurarea unei
relaţii corespunzătoare între acest proces şi o anumită rată a investiţiilor, relaţie inspirată de
modelul de creştere postkeynesist Harrod-Domar, care se referă la echilibrul delicat între venit,
economisire, investiţii şi producţia necesară pentru a menţine o creştere stabilă şi ocuparea
deplină a forţei de muncă într-o economie dezvoltată.
De altfel, ideea necesităţii acumulării de capital era larg împărtăşită în epocă, încă
înaintea apariţiei lucrării lui Rostow. Astfel, într-un raport publicat de ONU în 1951, intitulat
“Măsuri corespunzătoare pentru a asigura dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate”,
având printre autori şi pe W.A.Lewis, T.W.Schultz (nume sonore în teoria dezvoltării), se arăta
că, în cea mai mare parte a ţărilor care cunoşteau un progres economic rapid, formarea internă
a capitalului reprezenta cel puţin 10% din venitul naţional sau, uneori, chiar mult mai mult, în
timp ce în ţările subdezvoltate formarea netă de capital nu atingea nici 5% din venitul naţional,
chiar şi împreună cu investiţiile străine. De aceea, concluzia raportului era că cercetarea
mijloacelor de a creşte rata de formare a capitalului constituia o problemă de mare urgenţă.
Rostow, în descrierea caracteristicilor celui de-al treilea stadiu – decolarea – reia
punctul de vedere exprimat de W.A.Lewis în lucrarea sa “Teoria Creşterii Economice”,
apărută în 1955, conform căruia era necesară o “creştere a ratei investiţiei productive de la 5
procente la cel puţin 10 procente sau mai mult din venitul naţional” 19. La peste două decenii
după ce fuseseră scrise aceste rânduri, A.K.Sen, laureat al premiului Nobel pentru contribuţiile
aduse în domeniul explicării sărăciei, sublinia că ţările care s-au bucurat de creşterea
economică cea mai rapidă au fost tocmai acelea care au avut ratele de economisire cele mai
ridicate şi care au cunoscut industrializarea cea mai rapidă20.
Demersul rostowian pentru o rată mai ridicată a investiţiilor a avut ecou şi pe plan
politic, unde se acredita ideea că o doză masivă de ajutor şi de capitaluri străine administrată
ţărilor mai puţin dezvoltate pregătite de “decolare” (fază care ar fi putut dura numai 20 de ani)
ar fi permis statelor beneficiare să atingă un stadiu în care ajutorul extern nu ar mai fi fost
necesar.
Cu toate acestea, literatura economică a consemnat şi numeroase critici la adresa
viziunii rostowiene legate de faptul că în istoria ţărilor dezvoltate ca şi a celor în curs de
dezvoltare nu se putea identifica o fază istorică unică şi relativ scurtă care să corespundă
stadiului decolării. Mai general, a fost criticată chiar concepţia că istoria ar putea fi considerată
ca o suită de faze pe care toate ţările trebuie să le parcurgă 21.
3.2.1.2. Alte teorii privind relaţia între economisire, investiţie şi
creştere economică în ţările în curs de dezvoltare
Studiile empirice întreprinse pentru a verifica ipoteza existenţei unei corelaţii
strânse între o creştere şi/sau un nivel ridicat al ratei economisirii interne şi o creştere
18
Olivier Carré, Utopies socialisantes en terres d’Orient, în Revue Tiers
Monde, vol.XIX, N.75, 1978.
19
W.W.Rostow, op. cit., p.39.
20
A.K.Sen, Poor, Relatively Speaking, în Oxford Economic Papers, vol.35,
Nr.1, 1983.
21
Simon Kuznets, Notes on the Stages of Economic Growth as a Sistem
Determinant, în A.Eckstein (ed.), Comparison of Economic Systems,
University of California Press, Berkekey, 1971.
31
industrială rapidă au evidenţiat faptul că în unele ţări corelaţia era pozitivă şi semnificativă, în
timp ce în altele era nesemnificativă sau chiar negativă.
Explicaţia dată acestei situaţii a fost că insuficienţa sau deficitul de economisire
poate constitui constrângerea principală în calea formării de capital în primele stadii ale
industrializării dar nu şi după ce industrializarea a demarat, când principala constrângere devine
deficitul de devize străine necesare pentru a importa bunuri de echipament, bunuri
intermediare şi chiar materii prime necesare industriei. Astfel s-a conturat “modelul celor două
deficite”, abordat iniţial în modelul Chenery-Bruno22 şi apoi în modelul mai complet Chenery-
Strout, publicat în 196623.
Abordarea în termenii deficitului de economisire pretindea că, pentru depăşirea
acestuia, rata marginală de economisire trebuia să fie sensibil superioară ratei medii a
economisirii, în timp ce abordarea în termenii deficitului de devize presupunea că rata de
creştere a exporturilor trebuie să ajungă în final mai ridicată decât cea a importurilor.
Pe aceeaşi linie, se înscrie şi curentul de gândire care considera că o distribuire
inegală a veniturilor ar fi putut contribui la creşterea economisirii interne ca sursă
esenţială a finanţării investiţiilor.
Era vorba de mecanismul “trickle-down”, care se baza pe ipoteza că bogaţii
economisesc şi investesc un procent mai mare din venitul lor decât săracii care consacră cea
mai mare parte a resurselor lor procurării de bunuri de consum. Având în vedere faptul că rata
de creştere a PNB este funcţie de procentul de venit naţional economisit, cu cât mai mare va fi
partea din venit distribuită bogaţilor, cu atât economisirea va fi mai mare şi, în consecinţă, rata
de creştere economică mai mare. Ulterior, pe măsura amplificării creşterii economice, săracii
vor beneficia de venituri suplimentare generate de ridicarea nivelului de dezvoltare, prin
intermediul mecanismelor pieţii. Dacă inegalităţile mari ar persista, s-ar putea recurge la măsuri
de inspiraţie keynesistă prin intermediul fiscalităţii şi programelor de subvenţii.
Aceste idei au fost enunţate de Walter Galenson şi Harvey Leibenstein, într-un
articol intitulat “Criteriul investiţiei, productivitate şi dezvoltare economică”, din 195524, şi
de Simon Kuznets, într-un studiu din acelaşi an, intitulat “Creşterea economică şi inegalitatea
de venit”25.
S.Kuznets elaborează “ipoteza curbei în U”, care-i poartă numele şi prin care
exprimă relaţia între nivelul venitului pe locuitor şi distribuirea produsului naţional în cursul
procesului creşterii economice. Conform acestei ipoteze, în fazele incipiente ale creşterii
economice se constată o tendinţă istorică de creştere a inegalităţilor de venit, apoi o tendinţă
de stabilizare, pentru ca, atunci când creşterea a devenit durabilă, inegalităţile să se reducă.
Ideea că prin creştere economică s-ar putea asigura pe termen lung o sporire a
venitului pentru toate categoriile populaţiei este larg împărtăşită în literatura ortodoxă a
dezvoltării. O dată cu înrăutăţirea climatului economic din anii ’70 şi această teză a fost supusă
criticii, mai ales din partea economiştilor reformatori.
3.2.1.3. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediul
relaţiilor dintre ramurile de activitate industrială
Dimensiunea limitată a pieţei interne, problema indivizibilităţilor factorilor de
producţie, concurenţa dintre investitori pentru a obţine profituri din economiile de scară
generează o interdependenţă crescândă a deciziilor de investiţii, mărind riscurile pentru
22
H.B.Chenery and M.Bruno, Development Alternatives in an Open
Economy: the Case of Israel, în Economic Journal, vol.72, 1962.
23
H.B.Chenery and A.M.Strout, Foreign Assistance and Economic
Development, în American Economic Review, sept.1966.
24
Walter Galenson and Harvey Leibenstein, Investment Criteria
Productivity and Economic Development, în Quarterly Journal of Economics,
august 1955.
25
SimonKuznets, Economic Grow and Income Inequality, în American
Economic Review, vol.45, mars 1955.
32
întreprinzătorii individuali din ţările în curs de dezvoltare. De aceea, acelaşi Rosenstein-Rodan,
amintit mai sus ca pionier al teoriilor moderne ale dezvoltării, a fost unul dintre primii
teoreticieni ai strategiei de dezvoltare bazată pe un “mare impuls” (big push), un efort simultan
de investiţii în mai multe ramuri de activitate complementară care să producă o creştere
substanţială a venitului naţional de natură a spori dimensiunile pieţei interne.
Cum într-o ţară slab dezvoltată investitorii individuali nu aveau puterea necesară
realizării unui asemenea proiect, Rosenstein-Rodan acordă statului importante funcţii în acest
sens, constând atât în planificarea guvernamentală pentru a coordona şi a oferi incitaţiile
necesare liberei iniţiative, cât şi într-un efort de investiţii publice în echipamente sociale sau
infrastructură care trebuia să preceadă investiţiile productive realizate de către sectorul privat.
Pe direcţia deschisă de Rosenstein-Rodan încă din 1943, Ragnar Nurkse,
influenţat atât de ideile şcolii austriece cât şi de cele ale lui Keynes, reia tema “cercului vicios
al sărăciei” într-un studiu publicat în 1952 în American Economic Review26 şi apoi într-o
lucrare apărută un an mai târziu27. Acest “cerc vicios” “implică existenţa unui fascicul circular
de forţe care acţionează şi reacţionează unele asupra altora într-o asemenea manieră încât
menţin o ţară săracă într-o stare de sărăcie”28. “O ţară este săracă deoarece ea este săracă”29 –
afirmă Ragnar Nurkse.
Cercul vicios se prezintă de fapt ca o dublă relaţie de tip circular, pe planul
ofertei şi pe cel al cererii, aşa cum se prezintă în schema de mai jos:
Pe planul ofertei, există o slabă capacitate de economisire, care rezultă dintr-un
nivel scăzut al venitului real. Dar acesta este el însuşi un reflex al slabei productivităţi care
rezultă, la rândul său, într-o mare măsură din lipsa de capital. Or, lipsa de capital este rezultatul
slabei capacităţi de economisire şi cercul vicios se închide.
Pe planul cererii, incitaţia de a investi poate să fie slabă din cauza puterii de
cumpărare reduse a oamenilor, consecinţă, la rândul ei, a slăbiciunii veniturilor lor reale, care,
din nou, este datorată slabei productivităţi. Nivelul scăzut al productivităţii este un rezultat al
volumului redus de capital utilizat în producţie, care rezultă, la rândul său, cel puţin parţial, din
slaba incitaţie de a investi. Şi iată că se închide şi al doilea cerc.
Elementul comun al celor două relaţii de tip circular îl constituie nivelul redus al
venitului real, adică sărăcia – de aceea i s-a dat denumirea de “cerc vicios al sărăciei” –
datorată slabei productivităţi a muncii.
Numeroşi economişti au scos în evidenţă efectul paralizant al acestor “cercuri
vicioase”, care, înlănţuindu-se, determină blocajul intern al economiei.
Benjamin Higgins declara că, în realitate, “Calea spre dezvoltare este pavată de
cercuri vicioase”, Albert Hirschman completând că “Anumite cercuri sunt mai vicioase decât
altele”30.
Poate fi spart acest cerc, poate fi transformat el dintr-unul vicios într-unul virtuos,
într-o relaţie de tip circular generatoare a unui avans cumulativ, cu efecte benefice? Răspunsul
este afirmativ, dar soluţiile propuse diferă, situându-se pe cel puţin două poziţii total diferite:
1.Pe o primă poziţie se situează mai mulţi economişti, cum ar fi Rosenstein-Rodan şi
Rgnar Nurkse, care susţin teza creşterii armonioase sau echilibrate. Pornind de la realitatea
inexistenţei pieţei în ţările subdezvoltate, care face nesigură o investiţie izolată (deoarece ea
26
Ragnar Nurkse, Some International Aspects of the Problem of
Economic Development, American Economic Review, may 1952.
27
Ragnar Nurkse, Problems of Capital Formation in Underdeveloped
Countries, Basil Blackwell, Oxford, 1953.
28
Ragnar Nurkse, Les problèmes de la formation du capital dans les
pays sous-développés suivi de Structures du commerce international et
développement économique, Éditions Cujas, Paris, 1968, p.11.
29
Ragnar Nurkse, op. cit., p.12.
30
B. Higgins, Economic Development, Problems, Principles and Policies,
London, 1959, p.24
33
riscă să eşueze fiindcă nu există o piaţă susceptibilă a-i absorbi producţia), susţinătorii acestei
teze propun o strategie întemeiată pe mai multe investiţii coordonate care pot reuşi deoarece îşi
creează pieţe reciproce, ale unora pentru altele, pe baza legăturilor indirecte create prin
veniturile pe care le generează. Un asemenea val de investiţii diversificate în toate sectoarele
economiei ar constitui un atac frontal împotriva sărăciei, deoarece ar da naştere unor venituri
care ar duce la crearea unei pieţe veritabile, punându-se astfel în mişcare un mecanism durabil
de depăşire a subdezvoltării.
De unde resursele necesare pentru a finanţa un asemenea program dacă ne situăm
într-o ţară contaminată de “cercul vicios al sărăciei”? Mai ales că Nurkse scotea în evidenţă şi
faptul că din contactele cu statele bogate , ţările sărace s-au ales cu consecinţele aşa-numitului
“efect de demonstraţie” teoretizat de J.S.Duesenberry31: în pofida marilor diferenţe de venit
existente între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, consumatorii din ţările slab dezvoltate
adesea par că ar dori să rivalizeze cu cei din ţările bogate în materie de consum.
Desigur, era uşor de răspuns că salvarea putea veni doar din exterior, sub forma
sprijinului din partea statelor dezvoltate. De altfel, chiar mai recent, în anii ’80, se vorbea
insistent despre necesitatea unui al doilea “Plan Marshall” pentru ţările subdezvoltate 32. Nurkse
nu era de acord cu o asemenea idee. El arăta că resursele externe nu sunt suficiente. “Ele nu
oferă în mod automat o soluţie la problemele acumulării de capital în regiunile subdezvoltate.
Nici o soluţie nu este posibilă fără energice eforturi interne”33. De aceea el apelează la rolul
finanţelor publice, anticipând astfel orientările Fondului Monetar Internaţional din ultimele
două decenii.
2.Adversarii tezei creşterii echilibrate, dintre care principalul teoretician este Albert
Hirschmann, preconizează pentru spargerea “cercului vicios al sărăciei” o creştere polarizată
sau dezechilibrată plecând de la polii de dezvoltare. Hirschmann acuză teza creşterii
echilibrate că nu ar fi decât o variantă a teoriei keynesiste a crizei, destinate iniţial soluţionării
problemelor subocupării braţelor de muncă dintr-o economie dezvoltată, care însă nu mai este
valabilă în fundamentarea terapeuticii înlăturării subdezvoltării. După el, creşterea nu este
compatibilă cu menţinerea permanentă a echilibrului, ci reprezintă de fapt o succesiune
organizată de “dezechilibre motoare”. Întrucât, spre deosebire de ţările dezvoltate, în ţările
slab dezvoltate lipseşte nu numai voinţa de a investi, ci şi mijloacele necesare realizării unor
investiţii diversificate presupuse de înfăptuirea “atacului frontal” preconizat de Nurkse, adepţii
creşterii dezechilibrate propun concentrarea atacului în câteva locuri privilegiate care să-şi
difuzeze efectele de antrenare la maximum în economie, impunând dezvoltarea sectoarelor din
aval sau din amonte.
În acest sens, ei consideră că o strategie coerentă de acţiune a ţărilor subdezvoltate
ar trebui să prevadă pentru început investiţii în activităţi direct productive, care ar antrena apoi
şi dezvoltarea conexă de infrastructuri economice şi sociale. Alegerea “locurilor privilegiate”
pentru investiţii vizează acele activităţi care au maximum de efecte de antrenare, cu cele mai
bune posibilităţi de difuzare în structura socio-economică a ţării. Acestea se referă la câţiva poli
apropiaţi de cererea finală, care regrupează industrii de transformare a produselor primare
locale sau a semifabricatelor importate.
Concentrându-şi atenţia asupra investiţiilor industriale, Hirschman considera că
agricultura avea un efect de antrenare slab asupra economiei.
Teoria creşterii dezechilibrate a avut influenţă şi asupra practicii dezvoltării
economice. Atât politicile economice ortodoxe ale dezvoltării cât şi numeroasele programe de
ajutor extern s-au concentrat în anii ’50 şi ’60 într-o mare măsură pe proiecte industriale de

31
J.S.Duesenberry, Income, Saving and the Theory of Consumer
Behaviour, Cambridge, 1949.
32
Angelos Angelopoulos, Un plan mondial pentru ocuparea forţei de
muncă, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p.216 şi următoarele.
33
Ragnar Nurkse (1952), op. cit., p. 582-583.
34
mare anvergură în ţările slab dezvoltate. De asemenea creşterea dezechilibrată propusă de
Hirschman presupunea intervenţia statului pentru a induce dezechilibrele şi a le remedia, ceea
ce pretinde o planificare pentru a fi eficace. La mijlocul anilor ’60, cea mai mare parte a
donatorilor de asistenţă pentru ţările slab dezvoltate (în special Banca Mondială) cereau
guvernelor acestora să elaboreze “Planuri” naţionale, condiţie pentru accesul la ajutoare.
3.2.2. Teorii ortodoxe privind dualismul şi dezvoltarea
axată pe agricultură
Modelele “Economiei duale” consideră că o caracteristică esenţială a
subdezvoltării o constituie coexistenţa, în interiorul economiilor ţărilor subdezvoltate, a unui
sector capitalist modern alături de un sector tradiţional înapoiat. În timp ce, prin mecanismele
puse în mişcare în cadrul procesului dezvoltării, sectorul modern trebuie să cunoască o
expansiune permanentă, sectorul tradiţional îşi restrânge tot mai mult sfera de cuprindere.
Finalitatea acestui proces ar trebui s-o reprezinte dispariţia dualismului. Cât despre căile
înlăturării dualismului, se pot identifica puncte de vedere care susţin că acestea sunt legate în
esenţă de industrializare, aşa cum am văzut în subcapitolul precedent, în timp ce altele pun
accentul pe dezvoltarea agriculturii.
Printre cei mai cunoscuţi autori care s-au ocupat de analiza dualismului şi de
problematica relaţiilor intersectoriale, dintre agricultură şi industrie, pot fi enumeraţi:
W.A.Lewis, John C.H.Fei şi Gustav Ranis, J.R.Harris şi M.P.Todaro, B.Higgins, T.W.Schultz şi
alţii.
3.2.2.1. Modele ale “economiei duale”
Unul dintre cele mai cunoscute modele elaborate în teoriile dezvoltării aparţine
economistului W.Arthur Lewis, care, alături de Gunnar Myrdal şi Amartya Kunar Sen, este
laureat al premiului Nobel pentru contribuţiile aduse în acest domeniu. Este cunoscut sub
numele de “model al celor două sectoare” sau “modelul creşterii cu ofertă nelimitată de
muncă” şi a apărut în una din cele mai citate lucrări a lui Lewis, articolul “Economic
Development with Unlimited Suplies of Labour” din buletinul “Manchester School of
Economic and Social Studies”, nr.22 din mai 1954. El este “unul dintre cele mai cunoscute
modele teoretice timpurii ale dezvoltării focalizate pe transformarea structurală a economiilor
de subzistenţă”34.
Ca şi Rostow şi alţi autori, W.Arthur Lewis susţinea că elementul-cheie al
dezvoltării economice consta în acumularea rapidă de capital şi considera că problema centrală
a teoriei dezvoltării economice era de a înţelege maniera prin care o comunitate care
economisea şi investea doar patru sau cinci procente sau chiar mai puţin din venitul său
naţional se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-15
procente sau mai mult.
Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:
- un sector “modern” sau “capitalist”, în care forţa de muncă folosită este salariată,
iar produsele se vând cu o marjă de profit care este reinvestit pentru a crea un surplus de
capital;
- un sector “tradiţional” sau “de subzistenţă”, suprapopulat, caracterizat prin
productivitate marginală a muncii nulă. Această caracteristică i-a permis lui W.A.Lewis să se
bazeze pe surplusul de muncă din sectorul tradiţional, adică pe posibilitatea absorbirii de forţă
de muncă din agricultură, fără nici o pierdere de output, de către sectorul modern urban
industrial, caracterizat printr-un nivel mai ridicat al productivităţii muncii.
Două procese concomitente sunt analizate în modelul lui W.A.Lewis: transferul
forţei de muncă din agricultura tradiţională spre sectorul modern industrial şi creşterea
producţiei şi nivelului de ocupare a braţelor de muncă în cel de-al doilea sector. Viteza de
expansiune a sectorului urban modern este determinată de rata investiţiei industriale şi de
acumularea capitalului din acest sector.
34
Michael P.Todaro, op. cit., p.74
35
 Sursa de finanţare a investiţiei o poate constitui profitul ridicat din sectorul
industrial obţinut ca diferenţă între veniturile obţinute în acest sector şi salariile plătite, al căror
nivel este considerat constant, cu cel puţin 30% mai mare decât cel al salariului mediu de
subzistenţă din sectorul tradiţional agricol
Acest proces de creştere autoîntreţinută poate continua până când întregul surplus
de muncă rurală este absorbit de sectorul industrial modern, adică până la eliminarea
“şomajului deghizat”. După aceea, atragerea forţei de muncă din sectorul tradiţional agricol
spre sectorul modern nu se mai poate realiza decât la un cost mai ridicat deoarece reducerea
ratei muncă/pământ face ca produsul marginal al muncii rurale să nu mai fie egal cu zero.
Menţinerea acestui “cerc virtuos” al transferului de muncă presupune necesitatea
unui nivel de economisire din ce în ce mai mare pentru a finanţa investiţiile în formarea de
capital pentru a spori capacităţile de producţie. Or numai capitaliştii din sectorul modern
economisesc. Alte categorii de oameni bogaţi, ca proprietarii de pământ sau de mine, bancherii,
inclusive elitele politice, preferă să-şi folosească surplusul economic pentru consum ostentativ
sau pentru a-l transfera în afară. De aceea mesajul lui W.A.Lewis este că regiunile slab
dezvoltate nu pot depăşi această stare decât mărind partea din venitul naţional care revine
capitaliştilor industriali.
Tranziţia de la sărăcia generată de limitarea activităţii la sectorul tradiţional agricol
la un standard de viaţă mai ridicat, oferit de dezvoltarea sectorului modern, este preferabilă
chiar dacă, temporar, ar provoca inegalitate. În acest sens, Joan Robinson afirma că “mizeria
fiinţei exploatate de către capitalişti este nimic în comparaţie cu mizeria celor care nu sunt
exploataţi deloc”35.
3.2.2.2. Dezvoltări ale modelului lui W.A.Lewis
Ipotezele din modelul lui W.A.Lewis au fost reluate şi dezvoltate de Gustav Ranis şi
John C.H.Fei36, care au construit un model mai detaliat al procesului de modernizare a unei
economii care se confruntă cu un excedent de forţă de muncă. Conform acestui model de
factură neoclasică, un proces de transfer al excedentelor de forţă de muncă din sectorul
tradiţional spre sectorul modern ar permite să se ajungă la plenitudinea dezvoltării şi
comercializării economiei ţărilor slab dezvoltate.
În plus faţă de ipotezele lui Lewis, Ranis şi Fei lărgesc analiza, atribuind agriculturii
un rol important în susţinerea industrializării. În viziunea lor, introducerea în acest sector a
unor inovaţii şi a progresului tehnic ar fi determinat deplasarea în sus a curbei funcţiei de
producţie, adică ar fi permis creşterea producţiei agricole astfel încât productivitatea muncii din
agricultură ar fi început să crească înaintea încheierii procesului de transfer a surplusului de
muncă din sectorul tradiţional în cel modern.
De asemenea migrarea forţei de muncă excedentare dinspre agricultură spre
industrie ar fi determinat reducerea consumului rural de produse agricole şi apariţia unui
surplus agricol. De o parte din acest surplus ar fi putut profita şi proprietarii funciari care,
astfel, ar fi avut posibilitatea să economisească. O parte din economiile astfel obţinute pot avea
ca destinaţie finanţarea investiţiilor de productivitate în agricultură, creând condiţii pentru o
creştere viitoare a surplusului agricol, iar o altă parte a economisirii putea fi destinată de către
proprietarii funciari finanţării investiţiilor pentru expansiunea industrială.
În felul acesta, procesul de acumulare a economisirii din sectorul rural ar permite
sectorului industrial să profite pentru acumularea sa de capital de o contribuţie importantă
provenită din surplusul agriculturii. Interdependenţa dintre agricultură şi industrie în evoluţia
economiei duale este mai strânsă decât în modelul lui Lewis.

35
Joan Robinson, Economic Philosophy, Harmondsworth: Penguin, 1966,
p.46.
36
John C.H.Fei and Gustav Ranis, Development of the Labour Surplus
Economy, New Haven, CT: Yale University Press, 1964.
36
 Cu toate că şi acest model comportă numeroase critici asemănătoare celor
referitoare la modelul lui Lewis, el a exercitat o influenţă considerabilă asupra teoriei şi politicii
dezvoltării. Noţiunea de excedent de mână de lucru a constituit o bază de discuţii pentru
politicile de ajutor extern şi de dezvoltare. De asemenea, s-au pus în discuţie problemele
legate de oferta nelimitată de forţă de muncă necalificată, pe de o parte, şi insuficienţa forţei de
muncă instruită, calificată, pe de altă parte. De aici au rezultat numeroase studii şi proiecţii
privind nevoia de educaţie şi de formare profesională a oamenilor.
Ca o reacţie la accentul excesiv pus în teoria dezvoltării pe necesitatea acumulării
de capital fizic, material, dar şi ca urmare a unor studii care arătau că o parte a creşterii
producţiei nu poate fi explicată numai prin rata de creştere a capitalului fix şi a mâinii de lucru,
începe să se acorde o mai mare atenţie, atât în sânul literaturii ortodoxe cât şi de către unii
donatori de ajutor, nevoilor de investiţii în “capital uman”. Astfel se extinde sfera noţiunii de
capital. Astăzi, este general admis că cheltuielile de învăţământ şi de formare profesională, ca şi
cele pentru ameliorarea condiţiilor de sănătate şi de nutriţie, contribuie în mod direct la
creşterea productivităţii, îmbunătăţesc nivelul calitativ al populaţiei şi, prin aceasta, sunt
rentabile pentru viitor în termeni de creştere a producţiei şi de reducere a risipei de resurse.
În perioada următoare au fost elaborate noi modele ale economiei duale, dintre care
doar amintim pe cel al lui Jorgenson37, construit în 1967, în care concluziona că au importanţă
atât accelerarea progresului tehnic, cât şi adoptarea de măsuri pentru scăderea ratei de creştere
demografică pentru a reduce sărăcia şi şomajul, şi pe cel cunoscut sub numele KWC (elaborat
în 1972 de către Kelly, Williamson şi Cheetam).
Printre reproşurile făcute se numără şi acela că modelele nu conţin o analiză mai
substanţială a factorilor instituţionali, cum ar fi rolul statului care influenţează puternic mersul
dezvoltării, dar insuficient problemele legate de câştigurile ei în termeni de distribuire a
veniturilor, de ocupare a braţelor de muncă şi de consum.
În plus, modelele nu luau în considerare în suficientă măsură problemele, mai ales
de perspectivă, legate de efectele ratelor ridicate de exod rural asupra urbanizării din ţările slab
dezvoltate. Această lacună avea să fie acoperită, cel puţin parţial, de modelul lui Harris şi
Todaro38, din 1970, care studiază efectele accelerării exodului rural în contextul unei rate
ridicate de şomaj urban.
Ar mai trebui să menţionăm că modelele economiei duale sunt concepute
preponderent în cadrul unei economii închise, în care accentul se pune pe creşterea axată pe
industrializarea sectorului modern drept cale de absorbţie a excedentului de forţă de muncă şi
de promovare a dezvoltării. O asemenea orientare era de natură a încuraja ţările slab dezvoltate
să adopte strategii de dezvoltare introvertite, de industrializare pentru substituirea
importurilor.
3.2.3. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschidere
spre piaţa internaţională. Reînnoirea neoclasică.
3.2.3.1. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia
industrializării pentru substituirea importurilor (ISI)
În primele două decenii postbelice numeroase ţări în curs de dezvoltare au aplicat
strategii ISI.
Spre sfârşitul anilor ’60, în cadrul unui curent al şcolii neoclasice încep să fie auzite
critici la adresa strategiilor I.S.I. Printre primii care au criticat aceste strategii se numără Viner,
Haberler, Bauer şi Yamey, care aveau ca argument faptul că ele interferau cu procesul natural
de dezvoltare economică bazată pe avantajul comparativ39. În esenţă, aceşti critici considerau
că ţările în curs de dezvoltare ar trebui să rămână producători şi exportatori de produse

37
D.Jorgenson, Surplus Agricultural Labour and the Development of the
Dual Economy, în Oxford Economic Papers, vol.19, Nr.3, 1967.
38
J.Harris and M.Todaro, Migration, Unemployment and Development: A
Two Sector Analysis, în American Economic Review, 1974.
37
primare. De aceea, ele ar trebui să încurajeze creşterea sectorului lor agricol şi a economiei lor
de plantaţie.
Pentru a demonstra caracterul neadecvat al strategiilor I.S.I., s-au fundamentat
indicatori ca “rata efectivă de protecţie” (TEP) sau “costul resurselor interne” (CRI) a
proiectelor de investiţii susţinătoare ale acestor strategii, cu ajutorul cărora, pe baza unor studii
realizate la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, se puteau constata:
- rata efectivă de protecţie practicată în unele ţări care adoptaseră strategiile I.S.I.
era foarte ridicată, guvernele protejând astfel industriile de bunuri de echipament şi industria
grea, ceea ce afecta industria uşoară şi agricultura40;
- costul resurselor interne angajate în aceste strategii erau foarte mari, ceea ce
provoca o rată a rentabilităţii scăzută sau chiar negativă41.
Pornind de la astfel de constatări, André Philip, pe atunci preşedinte al Centrului de
Dezvoltare al OCDE, sublinia că trebuie să se acorde atenţie dezvoltării exporturilor pentru a
câştiga devizele străine necesare realizării împrumuturilor esenţiale de maşini, de materii prime
sau de produse alimentare care nu pot fi produse într-o manieră economică în ţară. El
considera că în locul controalelor administrative se impunea folosirea mai bună a mecanismelor
preţurilor, iar producţiile naţionale costisitoare trebuiau înlocuite cu o industrie şi o agricultură
reorganizate, capabile să devină în mod progresiv competitive pe piaţa mondială42.
Mai recent, Deepak Lal, într-o lucrare publicată în 1983, intitulată “Mizeria teoriei
economice a dezvoltării”, afirma că politicile sugerate de teoria economică a dezvoltării sunt
false în teorie şi dăunătoare în practică: ţările care au adoptat aceste politici (în principal pe
baza intervenţionismului de stat sub forma, de exemplu, a planificării centralizate şi a
strategiilor de redistribuire în creştere) au înregistrat performanţe economice mai proaste decât
cele care au mers pe calea neoclasică (în principal, Coreea de Sud şi Taiwan). El concluziona
că “dispariţia economiei dezvoltării nu poate fi decât o binefacere pentru sănătatea, atât a
economiei politice, cât şi a economiilor în curs de dezvoltare”43.
Autorii vizaţi de D.Lal aveau nume sonore pentru economia dezvoltării: Hirschman,
Chenery, Nurkse, Myrdal, Singer, Streeten, Stewart şi altele.
În replică, F.Stewart subliniază slăbiciunea teoriilor sociale pe care se bazează
recomandările de politică economică neoclasică făcute de D.Lal şi alţi autori. Economia
politică neoclasică şi opţiunea sa pentru libertatea preţurilor, care ar induce o alocare optimală
a resurselor, se raportează la studiul situaţiilor de echilibru static. În practică însă economiile
sunt într-o stare de dezechilibru permanent. De aceea, ţările sunt preocupate de aceste aspecte
dinamice, legate de factorii care acţionează asupra creşterii. El concluziona că nu există nici o
bază teoretică pentru a permite să se considere că un sistem de preţuri ferit de distorsiuni poate
conduce la un nivel de bunăstare superior celui asigurat printr-un sistem care comportă diverse
intervenţii de stat44.
3.2.3.2. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creşterii prin

39
J.Viner, International Trade and Economic Development, Clarendon
Press, Oxford, 1953; G.Haberler, Some Problems in the Pure Theory of
International Trade, în Economic Journal, iunie 1955; P.T.Bauer and B.S.Yamey,
Markets, Market Control and Marketing Reform, London, 1968.
40
I.M.D. Little, T.Scitovsky, M.F.G.Scott, Industry and Trade in Some
Developing Countries, Oxford University Press, London, 1970.
41
A.O.Krueger, Some Economic Costs of Exchange Control: The Turkish
Case, în Journal of Political Economy, oct.1966; Little Scitovsky, Scott, op. cit.
42
Little, Scitovsky, Scott, op. cit., în “Prefaţă”.
43
D.Lal, Poverty of Development Economics, Institute of Economic Affairs,
London, 1983, p.138.
44
F.Stewart – Limitations of the Neoclassical Approach to Development:
A Review of Deepak Lal: The Poverty of Development Economics, în
Journal of Development Studies, 1985.
38
 schimb internaţional şi analiza cost-avantaje
Fundamentele teoretice ale abordării neoclasice a dezvoltării sunt teoria clasică şi
neoclasică a schimburilor internaţionale şi conceptul de “avantaj comparativ”. Teoria clasică
este reprezentată în esenţă de modelul ricardian al costurilor comparative, iar versiunea
neoclasică se regăseşte în modelul Heckscher-Ohlin, care este considerată drept bază a
modelului neoclasic modern al dezvoltării prin deschiderea economiei.
Acesta a fost criticat de către adversari pentru incompatibilitatea ipotezelor lui cu
realităţile ţărilor în curs de dezvoltare45:
- ipoteza concurenţei perfecte în economia în curs de dezvoltare;
- ipoteza funcţiilor de producţie identice pentru producătorii aceluiaşi bun;
- ipoteza realocării relativ puţin costisitoare a factorilor între ramurile de activitate
fără avantaj comparativ şi cele care dispun de avantaje comparative, în momentul liberalizării
schimburilor;
- ipoteza substituibilităţii perfecte a factorilor între ramuri;
- ipoteza neoclasică a absenţei şomajului sau sub-ocupării.
În plus, Gunnar Myrdal, în două lucrări publicate în 1956 şi 1957 46, susţinea că
jocul liber al forţelor pieţei pe plan internaţional era defavorabil ţărilor sărace. Teorema
egalizării preţurilor factorilor – element esenţial al modelului Heckscher-Ohlin - nu se verifica
în cazul acestor ţări: “efectele de difuziune” (care permiteau difuzarea avantajelor dinspre ţările
bogate spre cele sărace) puteau fi întrecute de “efectele de reţinere”, care antrenau agravarea
inegalităţilor între ţările bogate şi cele sărace.
O primă adaptare a modelului neoclassic la domeniul dezvoltării a fost legată
tocmai de această din urmă critică şi a constat în “mariajul” dintre teoria schimburilor
Heckscher-Ohlin şi teoria neoclasică a creşterii. Autorul, W.M.Corden, într-un studiu publicat
în 197147, ia în considerare creşterea productivităţii şi sporirea ofertei de factori, identificând
cinci efecte posibile ale schimburilor internaţionale asupra creşterii:
- “efectul de impact” (câştigul static ce antrenează o creştere a venitului current);
- “efectul de acumulare a capitalului”;
- “efectul de substituţie”;
- “efectul de distribuire a venitului”;
- “efectul de ponderare a factorilor”.
Analiza lui Corden a deschis calea unor abordări mai dinamice, cum ar fi teoria
“stadiilor” avantajului comparativ, prezentată de B.Balassa într-o comunicare susţinută în
1977, la al cincilea Congres mondial al Asociaţiei economice internaţionale, din Tokyo. Acesta
susţinea că dotarea în factori şi în resurse a ţărilor evoluează în timp, astfel încât are loc o
deplasare a avantajelor lor comparative şi a tipurilor lor de specializare: de la produse simple,
cu mare intensitate de forţă de muncă, spre bunuri care pretind mai multă calificare, apoi spre
bunuri cu mai mare intensitate în capital, produse de mai înaltă tehnologie şi, în fine, spre
bunuri cu mare intensitate de capital şi de cunoştinţe umane.
“Contrarevoluţia conservatoare”, care a însoţit ascensiunea politică a guvernelor
de orientare conservatoare din S.U.A., Canada, Marea Britanie şi Germania occidentală
45
H.Myint, The Economics of the Developing Countries, Hutchinson
University Library, London, 1964 şi T.Balogh, Unequal Partners, Basil Blackwell,
Oxford, 1963.
46
Gunnar Myrdal, An International Economy, Harper, New York, 1956, şi
Rich Land and Poor, New York, 1957.
47
W.M.Corden, The Effect of Trade on the Rate of Growth, în J.N.Bhagwati
şi alţii, Trade, Balance of Payments and Growth, North Holland, Amsterdam,
1971.
39
favorizează macroeconomia ofertei şi privatizarea corporaţiilor publice din ţările dezvoltate şi
cere demolarea proprietăţii publice, a planificării de stat şi a reglementării guvernamentale a
activităţii economice din ţările în curs de dezvoltare. Reuşind să obţină controlul asupra celor
mai puternice instituţii financiare internaţionale – F.M.I. şi Banca Mondială – pe fondul
eroziunii poziţiilor unor organisme ca Organizaţia Internaţională a Muncii, Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare sau Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare, care exprimau puncte de vedere apropiate de poziţiile ţărilor în curs de dezvoltare,
exponenţii “contrarevoluţiei conservatoare” îşi impun orientarea asupra noilor politici şi
programe care vizează subdezvoltarea.
Printre cele mai importante efecte ale reînnoirii neoclasice pe planul politicilor
economice se numără în primul rând schimbarea de atitudine a instituţiilor internaţionale şi în
primul rând a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. În anii ’80, pe fondul
agravării problemelor ţărilor în curs de dezvoltare şi în primul rând a celor legate de
îndatorarea înăbuşitoare, Banca Mondială a trecut la impunerea condiţionalităţilor
împrumuturilor de “ajustare structurală” (PAS), care nu erau acordate decât dacă, pe de o
parte, primeau un acord de confirmare din partea FMI, care presupunea adoptarea unui
program de “stabilizare”, iar, pe de altă parte, acceptau luarea unor măsuri de stimulare a
ofertei, vizând în special creşterea exporturilor. Este evident că întregul cadru conceptual al
acestor măsuri ţine de abordarea neoclasică orientată spre exterior.
Aceeaşi influenţă se observă şi în recomandările făcute de Banca Mondială într-un
document intitulat “Spre o dezvoltare susţinută în Africa subsahariană: un program de
acţiune comun”, adoptat în 1984, care cuprinde patru teme majore:
1. Recurgerea mai largă la politicile preţurilor, mai curând decât la controale
administrative pentru alocarea eficientă a resurselor;
2. Reducerea sarcinilor care apasă asupra statului graţie recurgerii mai extinse la
eforturile comunităţii şi la sectorul privat, astfel încât puterile publice să-şi poată exercita
responsabilităţile lor centrale într-o manieră mai eficientă;
3. Privatizarea întreprinderilor publice şi transmiterea de responsabilităţi mai largi
managerilor regiilor publice pentru ca ei să poată asigura gestiunea acestor întreprinderi într-o
manieră comercială;
4. Evitarea discriminărilor faţă de activitatea de export.
Şi eficacitatea politicilor de stabilizare promovate de FMI şi a programului PAS al
Băncii Mondiale ca şi experienţa ţărilor din Conul de Sud al Americii Latine (Chile, Argentina
şi Uruguay) au fost supuse unor critici virulente, chiar în literatura ortodoxă, din partea unor
autori ca R.Dornbush, T.Killik, L.Taylor sau A.Fishlow48:
- programele de “stabilizare” şi de “ajustare structurală” au avut adesea ca efect
agravarea problemelor presupuse rezolvate sau au creat serioase efecte secundare indezirabile;
- devalorizările şi politicile monetare restrictive au provocat un nivel ridicat al
dobânzii reale şi o supraevaluare a cursului de schimb care au agravat dezechilibrele
macroeconomice;
- se acordă mai multă importanţă echilibrului macroeconomic decât dezvoltării
economice.

48
R.Dornbush, Les politiques de stabilization dans les pays en
développement: quells enseignements? În World Development, vol.10, nr.9,
1982; T.Killik (ed.), The Quest for Economic Stabilisation: The IMF and the
Third World, Heinemen, London, 1984; L.Taylor, IS/LM in the Tropics:
Diagrammatics of the New Structuralist Macro Critique, în W.Cline and
S.Weintraub (ed.), Economic Stabilisation in Developing Countries,
Brookins Institution, Washington, D.C., 1981.
40
 Chiar şi la un simpozion organizat la Londra de Banca Mondială, în 1986, mai mulţi
participanţi şi-au exprimat rezerve asupra acţiunilor întreprinse de Bancă în favoarea
privatizării şi a liberalizării economiei în ţările în curs de dezvoltare. Nu este necesară
liberalizarea pentru raţiuni pur ideologice.
Să nu uităm că dacă noile economii industrializate asiatice au practicat o liberalizare
economică, ele au combinat intervenţiile de stat cu măsuri represive faţă de opoziţia politică şi
faţă de sindicate.
Anii ’90 au aruncat o nouă sfidare ştiinţei economice: tranziţia de la socialismul
planificat la capitalismul economiei de piaţă. Despre procesul invers se mai vorbise, mai ales în
limbajul marxist. Tranziţia de la socialism la capitalism era însă un proces fără precedent. După
peste un deceniu de politici de liberalizare şi dereglementare, noua abordare neoclasică a
câştigat cu uşurinţă noi adepţi. Aplicarea mecanică a unor reţete, accentual pus pe economia
simbolică în detrimentul economiei reale, lipsa coerenţei programelor adoptate şi a unei
susţineri financiare corespunzătoare au ridicat numeroase semne de întrebare privind
credibilitatea acestor noi orientări.

3.3. Abordarea heterodoxă a dezvoltării

Aşa cum marea depresiune din anii ’30 ai secolului XX a determinat o evoluţie
profundă a gândirii economice, concretizată în revoluţia keynesiană, tot aşa bulversările
provocate de aceeaşi mare depresiune ca şi de cele două conflagraţii mondiale au dat naştere
primului mare curent de reflexiune asupra dezvoltării izvorât din sânul însuşi al ţărilor în curs
de dezvoltare.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale acestui curent constă în faptul că economia
mondială este percepută ca o structură care cuprinde un “centru”, constituit din ţările
capitaliste dezvoltate, şi o “periferie” a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta ar putea fi
considerată unul dintre criteriile de demarcaţie între “ortodocşi” şi “heterodocşi” în sensul că
“heterodocşi” sunt cei care acceptă paradigma “centru-periferie”, iar “ortodocşi” sunt cei
cărora le repugnă a asemenea abordare. Considerăm însă că acest criteriu nu poate fi
absolutizat.
Un alt element de delimitare ar fi metoda de cercetare utilizată. Abordarea ortodoxă
este de regulă conformă cu orientarea dominantă în ţările dezvoltate, întemeindu-şi demersul
teoretic pe baza filonului neoclasic şi încercând transpunerea modelelor ştiinţei economice
standard în realităţile lumii subdezvoltate. Abordarea heterodoxă pretinde ca aceste modele
sunt mai puţin adecvate condiţiilor din ţările în curs de dezvoltare şi îşi fundamentează
demersul pe luarea în considerare a realităţilor specifice acestei lumi, fiind preocupaţi de
explicarea cauzelor lor profunde şi de evidenţierea căilor posibile de depăşire a subdezvoltării.
Spre deosebire de “ortodocşi”, care nu puneau în cauză “statu-quo”-ul sistemului,
heterodocşii, mai ales cei inspiraţi de marxism, criticau funcţionarea capitalismului atât pe plan
naţional cât şi internaţional.
Credem că ar mai trebui precizat şi faptul că nu putem limita curentul heterodox
doar la autori aparţinând lumii a treia. Din el fac parte şi economişti de prestigiu din lumea
dezvoltată, unii dintre ei formaţi, într-o primă etapă a evoluţiei lor, în cadrul şcolii neoclasice,
dar ulterior nemulţumiţi de acest tip de abordare a economiei. Ne gândim la economistul
francez François Perroux şi la alţi adepţi ai ideilor lui.
Alţi economişti nu au acceptat să se încadreze în mod riguros în nici un curent, dar
au criticat ipotezele şi concluziile ştiinţei economice standard, susţinând necesitatea unei
abordări mai realiste. Reprezentativ ar fi americanul John Kenneth Galbraith, preocupat de
problemele sărăciei, pe care a cunoscut-o direct, ca ambasador al S.U.A. în India în anii 1961-
1963. A şi scris o carte interesantă pe acest subiect, referitoare la teoria sărăciei de masă, iar în
“The Affluent Society” (Societatea belşugului), apărută în 1958, când euforia creşterii
41
economice postbelice este întreruptă de recesiunea din 1957-1958, arăta că sărăcia continua să
existe în cea mai bogată ţară de pe glob, în special în domeniul nevoilor sociale: învăţământ,
asistenţă medicală, transport public, locuinţe, servicii comunale, calitatea mediului natural şi
construit etc.49
Trebuie, de asemenea, să avem în vedere şi pe instituţionalişti, reprezentaţi de
Clarence Aires şi Gunnar Myrdal.
În cadrul acestui subcapitol ne vom ocupa în special de evoluţia teoriei
“structuraliste”, începând de la apariţia paradigmei “centru-periferie” în America Latină, la
sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, şi până la critica marxistă a tezei dependenţei din anii
’70 şi naşterea “neostructuralismului” în anii ’80, prin divorţul dintre aşa-zişii
“developmentalişti” şi noua şcoală a dependenţei apărută pe la mijlocul anilor ’60.

3.3.1. Structuralismul şi evoluţia sa

Geneza şi evoluţia structuralismului latino-american sunt legate de problemele cu
care s-au confruntat ţările din acest continent în perioada interbelică şi după al doilea război
mondial. În ultima treime a secolului al XIX-lea şi în anii care au precedat primul război
mondial, America de Sud se caracteriza printr-o creştere “extravertită”, orientată spre exterior,
bazată pe exporturile de materii prime şi pe un debut de industrializare constând în prelucrarea
produselor primare obţinute pe plan local.
Primul război mondial, deşi a provocat o creştere a cererii externe de materii prime,
a afectat în acelaşi timp şi capacitatea de export spre America Latină a ţărilor angajate în
conflagratie. Ca urmare, cererea internă de bunuri de consum, nesatisfăcută, a dat impuls
industriilor locale, generând astfel o schimbare de orientare, sub forma industrializării bazate pe
substituirea importurilor. Această nouă direcţie a fost accentuată de schimbarea raportului de
forţe în favoarea S.U.A., după primul război mondial, şi de criza mondială din anii ’30, care a
provocat căderea preţurilor materiilor prime exportate de America Latină.
Penuria de devize străine a determinat guvernele regiunii să încurajeze exporturile şi
să introducă restricţii asupra importurilor, măsuri care, împreună cu cele vizând menţinerea
locurilor de muncă, au dat un nou impuls industrializării de substituire a importurilor (I.S.I.) şi
creşterii introvertite. Chiar dacă al doilea război mondial a generat, într-o primă fază, reluarea
creşterii cererii externe de materii prime din zonă, înrăutăţirea condiţiilor de transport maritime
ca urmare a generalizării conflictului a favorizat creşterea introvertită şi I.S.I., fără ca această
orientare să fie expresia unei strategii susţinute doctrinar sau teoretic.
Oricum, toate aceste evoluţii ale faptelor economice au demonstrat vulnerabilitatea
regiunii la transformările ce surveneau in economia mondială şi, ca urmare, au creat premizele
apariţiei ideilor privind necesitatea depăşirii stadiului dezvoltării spontane a economiei, bazate
exclusiv pe mecanismele pieţei.
În acest context se naşte paradigma “centru-periferie” a dezvoltării şi
subdezvoltării, conform căreia economia mondială este structurată pe două componente:
- “centrul”, cu structuri de producţie omogene, concretizate prin folosirea unor
tehnici de producţie moderne pe ansamblul economiei, şi diversificate, acoperind o gamă
extinsă de bunuri de echipament, de bunuri intermediare şi de bunuri de consum, deţine o
poziţie privilegiată în comerţul internaţional;
- “periferia”, cu structuri de producţie eterogene (caracterizate prin coexistenţa
unor sectoare care utilizează tehnici de producţie depăşite, cu un nivel scăzut de productivitate,
şi a unor sectoare care utilizează tehnici moderne, comportând un nivel ridicat al
productivităţii) şi specializate, în sensul că exporturile sunt limitate la un număr redus de
produse primare, că diversificarea orizontală şi integrarea verticală sunt slabe, neexistând o
complementaritate între sectoarele producţiei locale. Aceste caracteristici condamnă periferia la
49
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura
politică, Bucureşti, 1982, p.XIX.
42
o poziţie nefavorabilă în comerţul internaţional şi stau la originea a trei tendinţe seculare ale
evoluţiei spontane a I.S.I.: şomajul cronic, deficitele externe recurente şi deteriorarea
termenilor de schimb în relaţiile cu “centrul”.
Dezvoltarea şi subdezvoltarea sunt considerate ca procese interdependente care se
derulează în sânul aceluiaşi sistem economic dinamic prin care se generează dezvoltarea în
anumite regiuni, în timp ce în altele se creează subdezvoltarea.
Aceste idei sunt legate de numele celui mai cunoscut economist latino-american,
argentinianul Raul Prebisch, a cărui evoluţie pe planul teoriei şi politicii economice a fost
marcată de transformările suferite de economia ţării sale începând cu anii ’20 ai secolului XX.
Până la această dată, Argentina putea simboliza exemplul valabilităţii teoriei avantajelor
comparative în producerea cărnii de vită şi a grâului pentru piaţa mondială, înregistrând rate
spectaculoase ale creşterii economice şi un standard de viaţă care rivaliza cu cel al marilor
puteri europene.
O dată cu diminuarea exporturilor argentiniene, atât ca urmare a marii depresiuni
din anii ’30 cât şi a schimbărilor survenite în structura pieţei mondiale, cu o preponderenţă a
Statelor Unite, unde înclinaţia spre import era mult mai modestă decât a fostului principal
partener – Marea Britanie – situaţia economiei se degradează sub ochii lui Raul Prebisch care
începe să scoată în evidenţă deosebirea între construcţiile atemporale ale teoriei economice
neoclasice şi realitatea efectelor dinamice ale forţelor economice reale. Era de fapt deosebirea
dintre naţiunile centrului dezvoltat reprezentat de puterile europene şi S.U.A., pe de o parte, şi
naţunile periferiei mai puţin dezvoltate din America Latină, Asia şi Africa.
Raul Prebisch realizează că în spatele legilor cererii şi ofertei sunt ascunse relaţii de
putere. El calculează că în 1933 Argentina a trebuit să vândă cu 73% mai mult din produsele
sale agricole primare pe piaţa mondială pentru a importa aceeaşi cantitate de produse
manufacturate ca la mijlocul anilor ’20. De unde provenea acest comportament asimetric al
preţurilor mondiale?
Tot el, împreună cu colegii săi de la Banca Centrală a Argentinei, începe în 1937 să
dezvolte o teorie prin care să explice colapsul relativ al pieţelor agricole.
În 1948, la iniţiativa statului Chile, Naţiunile Unite înfiinţează Comisia Economică
pentru America Latină, cunoscută sub iniţialele CEPAL, al cărui director devine Raul Prebisch.
El elaborează un studiu de referinţă, “The Economic Development of Latin America and its
Principal Problems” (UN 1950), care a stat la baza raportului Naţiunilor Unite intitulat “Relativ
Prices of Exports and Imports of Underdeveloped Countries”. Din acest raport rezultă că în
cadrul diviziunii internaţionale a muncii de atunci, în care ţările din centrul dezvoltat produc
bunuri manufacturate pentru export spre periferie, iar ţările periferice mai puţin dezvoltate
produc produse primare pentru export spre centru, întregul beneficiu rezultat din comerţ va
merge spre centru şi nimic spre periferie. De aceea, periferia va trebui să producă mai multe şi
mai multe produse agricole sau materii prime pentru a obţine aceeaşi cantitate de produse
manufacturate importate50. Recunoaştem cu uşurinţă ideile rezultate din calculele lui Prebisch,
care se referă la deteriorarea à la long a termenilor de schimb pentru exporturile de produse
primare ale ţărilor periferice.
Răspunsul a fost adoptarea strategiilor I.S.I. Industrializarea pe baza substituirii
importurilor (I.S.I.) era necesară şi pentru a asigura mai multă stabilitate economiei.
Principalul instrument de politică economică propus de CEPAL era planificarea şi
coordonarea investiţiilor, cărora li s-a dat denumirea de “programare industrială” pentru o
delimitare netă de planificarea socialistă. Într-un spirit keynesist, structuraliştii vedeau
intervenţia statului prin planificare nu ca pe o sustituire a iniţiativei private, ci ca pe un
complement al ei indispensabil.
Conform constatărilor CEPAL, comerţul internaţional favoriza prin degradarea
termenilor de schimb transferul de venit dinspre periferie spre centru, ceea ce avea ca efect
50
James M.Cypher şi James L.Dietz, op. cit., p.171-173.
43
tendinţa de concentrare a fructelor progresului tehnic în ţările industrializate. Această apreciere
este cunoscută sub denumirea de “teza Prebisch-Singer”, deoarece Hans Singer, angajatul
Departamentului Economic al Naţiunilor Unite de la înfiinţarea acestuia, în 1947, şi până în
1969, adept al lui J.M.Keynes, a enunţat un argument similar într-un studiu publicat în
American Economic Review în mai 195051.
Soluţia propusă de CEPAL a fost adoptarea protecţionismului la importurile
periferiei, măsură în favoarea căreia se aduceau argumente de ordin static şi dinamic.
Argumentul de natură statică se referea la faptul că adoptarea protecţiei tarifare
limitate la anumite produse era necesară pentru industrializarea periferiei, al cărei nivel de
productivitate era mai redus decât în centru. Nivelul tarifelor vamale trebuia stabilit la minimul
necesar pentru compensarea decalajului de productivitate52.
Argumentul fusese teoretizat cu peste două decenii în urmă de Mihail Manoilescu
într-o lucrare, “Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”, publicată la editura
Giard din Paris, în anul 1929, tradusă apoi în mai multe limbi şi cunoscută structuraliştilor
latino-americani53.
Argumentul dinamic se baza pe efectul stabilizator asupra creşterii comerţului
internaţional pe care l-ar fi avut măsurile de protecţie tarifară, menţinând importurile periferiei
la un nivel mai conform cu capacitatea sa de import pe termen lung.
Reacţiile critice la această abordare s-au concentrat în special asupra tezei
degradării termenilor de schimb pentru ţările slab dezvoltate, contestând modul de selectare a
informaţiilor, relevanţa calculelor sau chiar încercând să demonstreze că analiza realităţilor
postbelice probează că fenomenul este invers. Totuşi, studii empirice au demonstrat că, într-
adevăr, se constată o deteriorare pe perioada 1870-1930, urmată de o ameliorare puternică în
timpul celui de-al doilea război mondial, după care are loc din nou o degradare sensibilă în
următorii 30 de ani54.
Structuraliştii au întâmpinat greutăţi în realizarea proiectului lor şi din cauza a
numeroase obstacole interne în calea dezvoltării:
- tendinţa concentrării proprietăţii funciare şi exodul mâinii de lucru rurale
excedentare;
- nivelul scăzut al veniturilor ţăranilor proprietari de minifundii şi impactul negativ al
acestuia asupra investiţiilor şi creşterii producţiei;
- inegalitatea crescândă a veniturilor, care a limitat crearea internă pe piaţa produselor
manufacturate, întărind în acelaşi timp tendinţele monopolistice ale structurii ofertei, excesul de
protecţionism şi ineficienţa gestiunii.
Toate aceste fenomene au compromis dinamismul şi viabilitatea I.S.I. De aceea, în
anii ’60, CEPAL a cunoscut o schimbare de orientare, acordând o atenţie mai mare agriculturii

51
Hans Singer, The Distribution of Gains between Investing and
Borrowing Countries, în American Economic Review, mai 1950.
52
Raul Prebisch, Commercial Policy in the Underdeveloped Countries, în
American Economic Review, mai 1959.
53
Mihail Manoilescu, Foţele naţionale productive şi comerţul exterior,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; Vasile C. Nechita, Mihail
Manoilescu, creator de teorie economică, Editura Cugetarea, Iaşi, 1992.
54
J.Spraos, The Statistical Debat on the Net Barter Terms of Trade
between Primary Commodities and Manufactures, în Economic Journal,
nr.90, mars 1980, şi E.Grilli, M.C.Yang, Prix des produits primaires, prix des
produit manufacturés, et termes de l’échange des pays en
développement: les enseignements du long terme, în Revue économique
de la Banque Mondiale, vol.2, Nr.1, 1988.
44
şi reformelor agrare, punând un accent mai mare pe politicile sociale (sănătate, educaţie, locuri
de muncă şi formare profesională, locuinţe etc), reevaluând rolul statului mai ales pe direcţia
raţionalizării administraţiei publice şi a unei mai eficiente implicări în creşterea economisirii
interne şi încurajarea activităţii productive.
Este de remarcat însă faptul că s-a asistat la o creştere rapidă a investiţiilor străine
directe în industriile de substituire a importurilor, ceea ce a avut ca efect dominaţia
întreprinderilor multinaţionale exercitată asupra mediului naţional.
3.3.2. Şcoala dependenţei
Ca reacţie la limitele cu care se confrunta CEPAL şi ca replică radicală dată teoriei
stadiilor dezvoltării a lui W.W.Rostow, cât şi abordării mai neoclasice de inspiraţie monetară a
F.M.I., la mijlocul anilor ’60 apare “şcoala dependenţei”, în cadrul căreia se pot delimita trei
curente:
- tentativa de reformulare şi de surmontare a limitelor analizei efectuate de CEPAL,
pentru a scoate în evidenţă obstacolele interne şi externe din calea dezvoltării naţionale în
America Latină; acest curent este reprezentat de brazilianul Celso Furtado şi chilianul
O.Sunkel.
- “dezvoltarea subdezvoltării”, lansat de André Gunder Frank şi urmat apoi de
Theotonio dos Santos şi Rui Mauro Marini, care aveau ca idee esenţială faptul că sistemul
capitalist conduce la dezvoltarea subdezvoltării din America Latină prin confiscarea surplusului
din aceste ţări prin mecanismul relaţiilor de tip metropolă-satelit.
- scrierile brazilianului Fernando Henrique Cardoso, inventatorul termenului de
“dependenţă” într-un studiu din 196555, şi ale chilianului Enzo Faletto, care admiteau
posibilitatea dezvoltării de tip capitalist şi se concentrau asupra “situaţiilor concrete de
dependenţă”.
3.3.3. Abordarea dependenţei în afara Americii Latine
Pornind de la teza “Prebisch-Singer”, dezvoltată de teoreticienii latino-americani ai
dependenţei şi în special de André Gunder Frank din cadrul curentului dezvoltării
subdezvoltării, Arghiri Emmanuel publică în 1969 lucrarea “Schimbul inegal”, în care explică
tendinţa de evoluţie a preţurilor internaţionale defavorabilă ţărilor “periferiei”. Folosind teoria
valorii-muncă a lui Ricardo, profesorul francez de origine greacă demonstrează că sursa
inegalităţii de câştiguri din schimburile internaţionale o constituie diferenţa de salarii între
centru şi periferie56.
Conform acestui model, decalajul internaţional de salarii între centru şi periferie se
concretizează în termeni de schimb favorabili produselor cu costuri salariale ridicate exportate
de centru în raport cu produsele obţinute cu costuri salariale scăzute exportate de periferie.
Inegalitatea schimburilor comerciale devine astfel un factor de prelevare a surplusului, ceea ce
explică stagnarea periferiei chiar dacă se presupune o situaţie de concurenţă perfectă, libertatea
schimburilor, egalitatea productivităţii muncii pe plan internaţional şi absenţa exploatării
muncitorilor care lucrează în periferie conform modurilor de producţie precapitaliste.
Concluzia finală la care ajunge A. Emmanuel, concepută şi ca o soluţie posibilă,
este că, dacă se doreşte ca ţările sărace să nu se replieze asupra lor însele, provocând prin
aceasta o dislocare periculoasă a diviziunii muncii existente, ar trebui să se decidă instalarea pe
plan internaţional cel puţin a mecanismelor de redistribuire care există deja pe plan naţional.
Adică, ar trebui să existe o politică a veniturilor la scară internaţională, aşa cum există, chiar
imperfectă, la scară naţională57.
Lucrarea lui Arghiri Emmanuel a fost apreciată, inclusiv de Paul Samuelson, pentru
“puritatea” teoretică a modelului, dar şi criticată, mai ales de pe poziţii marxiste.

55
Republicat în M.Blomstrom, B.Hettne, Development Theory in Transition,
Zed, London, 1984.
56
Arghiri Emmanuel, L’échange inégal, Fr. Maspero, Paris, 1969.
57
A. Emmanuel, op. cit., p.294.
45
 “Dezvoltările critice ale lui Emmanuel reprezintă o contribuţie extrem de
importantă la demolarea a ceea ce s-ar putea numi “dogma teoriei costurilor comparative şi a
binefacerilor diviziunii internaţionale capitaliste a muncii” – aprecia Charles Bettelheim în
“remarcile teoretice” care au însoţit “Schimbul inegal” la publicare58.
Autorul care şi-a adus contribuţia cea mai importantă la abordarea dependenţei în
Africa este Samir Amin. Director al Institutului african al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Economică şi Planificare (IDEP) din Dakar, el publică în 1970 lucrarea intitulată “Acumularea
la scară mondială”59, larg inspirată din autorii structuralişti ai şcolii dependenţei latino-
americane. Ca şi Arghiri Emmanuel, S. Amin consideră extorcarea surplusului factorul cheie al
subdezvoltării, încorporând mecanisme ale schimbului inegal în care însă salariile nu mai sunt
exogene, ca la autorul francez, ci determinate de dinamica acumulării de capital ca şi de lupta
de clasă.
Pe parcursul istoric al evoluţiei economiilor dezvoltate ale “centrului”, periferia a
îndeplinit două funcţii în economia mondială:
- a fost debuşeul care a permis “centrului” să-şi lărgească pieţele în zonele
precapitaliste, într-o epocă în care, nivelul general al salariilor în lume fiind scăzut, comerţul
internaţional nu crea fenomenul schimbului inegal;
- reducându-se treptat rolul de debuşeu, pe măsura progresului capitalismului
monopolist şi a exportului de capital de mare amploare spre periferie, ţările slab dezvoltate au
avut un rol important în susţinerea ratei profitului care avea tendinţa să scadă în centru. Acest
rol s-a realizat mai ales prin exportul de capital care urmărea să profite de mâna de lucru
ieftină. De-abia acum apare fenomenul schimbului inegal. Acesta şi repatrierea profiturilor
aferente capitalului străin blochează acumularea din periferie.
În concluzie, periferia este funcţional integrată într-un sistem mondial de producţie
autoreproducător care blochează acumularea sa de capital şi propria dezvoltare. Pentru a ieşi
dintr-o asemenea situaţie, periferia nu are decât o cale: să se rupă de sistem, să taie legăturile
sale cu imperialismul.
În Asia, o analiză a problematicii dezvoltării pe linia dependenţei o întâlnim la
americanul Paul Baran care, de pe poziţii marxiste, consideră că subdezvoltarea Indiei
reprezintă produsul colonialismului. Acesta a condus la confiscarea surplusului şi la
destructurarea economiei săteşti şi a industriilor artizanale. P.Baran estima în lucrarea sa,
Economia politică a creşterii, apărută în 1957, că în jur de 10% din produsul naţional indian a
fost transferat în fiecare an spre Marea Britanie în cursul primelor decenii ale secolului XX.
Dacă aceste sume ar fi fost investite în India, “dezvoltarea economică indiană ar fi prezentat
puţine asemănări cu trista imagine pe care o oferă azi”60.
În cartea mai sus citată, Baran opera o distincţie între surplusul real şi cel potenţial.
Surplusul potenţial era diferenţa dintre producţia potenţială şi consumul esenţial. Surplusul
economic potenţial era important în orice ţară, neexistând obstacole naturale sau tehnice în
calea dezvoltării autonome. Creşterea efectivă a unei ţări depinde însă de importanţa şi
utilizarea surplusului său real. Or, în ţările subdezvoltate, o mare parte a surplusului potenţial
nu este realizat (din cauza gravelor ineficienţe ale producţiei şi a cheltuielilor inutile făcute de
elitele tradiţionale pentru a prezerva ordinea internă).
Argumentele şi concluziile din lucrările apărute pe tema inegalităţilor provocate de
schimburile internaţionale au avut un ecou bine resimţit pe plan mondial, mai ales la ONU, anii
’70 fiind marcaţi de promovarea ideilor “noii ordini economice internaţionale”, concept inspirat
de cea de-a VI-a sesiune specială a Adunării Generale a ONU din aprilie-mai 1974, ca urmare a

58
A. Emmanuel, op. cit., p.300.
59
S.Amin, L’accumulation à l’échelle mondiale, Anthropos, Paris, 1970.
60
Paul Baran, The Political Economy of Growth, Monthly Reiew Press, New
York, 1957, p.148.
46
iniţiativei Algeriei, susţinută de ţările nealiniate61. Încadrată de revendicări şi soluţii utopice, pe
fundalul bulversărilor din economia mondială a anilor ’80 şi noilor tendinţe manifestate tot mai
pregnant în anii ’90, “noua ordine internaţională” a dispărut treptat din vocabularul
dezbaterilor problematicii mondiale, fiind înlocuită cu termeni legaţi de conceptul şi procesul
globalizării.

61
Jan Tinbergen (coordonator), Restructurarea Ordinii Internaţionale,
Editura Politică, Bucureşti, 1978.
47