CALITATEA VIEȚII - RESURSE ȘI NEVOI LA PERSOANELE DE

VÂRSTA A III-A

Lucrarea de faţă abordează într-un mod științific problematica complexă

interdependenței factorilor de risc cardiovasculari și a sindromului metabolic raportate la
declinul cognitiv al persoanelor de vârsta a treia. Din vremuri străvechi oamenii au manifestat
dorința îndrăzneață de a descoperi o soluție miraculoasă de a rămâne veșnic tineri. Mulți
oameni de știință și-au pus problema dacă este oare posibil să se rămână tineri sau chiar
nemuritori. Unii au privit sănătatea ca un ingredient indispensabil al fericirii umane. Chiar
dacă mulţi dintre oamenii care sunt atașați de existența aceasta limitată îşi doresc o tinereţe
eternă, această dorinţă nu este suficientă pentru a împiedica dificila și adesea nedorita perioadă
a bătrâneţii.
În literatura de specialitate perioada vârstei a treia este definită prin prisma a trei
criterii: cronologic, funcţional şi ciclic.
Concepțiile formulate de specialiști ai Organizaţiei Mondiale a Sănăţăţii (OMS)
consideră că îmbătrânirea ființei umane este un proces care se desfăşoară de-a lungul vieţii,
începând încă înainte ca noi să ne naştem. Altfel spus corpul uman este programat să treacă
printr-o etapă determinată de creștere și dezvoltare după care urmează o regresie obligatorie
care conduce la îmbătrânire. Din perspectivă biologică, îmbătrânirea este considerată un
fenomen care este consemnat aproape la toate vietățile și la speciile animale.
Rezultanta interacţiunii dintre factorii genetici, de mediu și cei ai stilului de viaţă
influenţează tot timpul longevitatea sau durata de viață. Bătrâneţea este un stadiu biologic
natural şi se instituie inevitabil după o perioadă de dezvoltare aparent determinată.
Declanșarea îmbătrânirii nu este prestabilită decât în linii mari. Cercetările recente arată că
determinarea genetică, privită anterior ca un „dat fix”, căruia omul nu i se poate sustrage este
de fapt mult mai plastică, fiind inluenţată activ de factori corelaţi inseparabil: mediul şi stilul
de viaţa. Durata de viaţă a unui individ este determinată în proporţie de 25% de gene, restul de
75% depinzând exclusiv de comportamentul acestuia şi de mediul în care trăieşte.
(http://www.descopera.ro/stiinta/8832029-care-este-secretul-longevitatii-locurile-unde-
oamenii-traiesc-cel-mai-mult). Putem inţelege cu uşurinţă influenţa mediului dacă ne gandim
la calitatea aerului pe care îl respirăm într-un cătun de munte sau într-un oraş industrializat, la
calitatea hranei aflată pe masa locuitorilor care-şi cultivă singuri legumele, fructele sau
cerealele comparativ cu cei care îşi cumpără alimentele din supermarket, rezultatul
producţiilor „forţate” cu agenţi de creştere intensivi şi pesticide nocive. Influenţa stilului de
viaţa este evidentă atunci când luăm în calcul alegerile pe care le facem când vine vorba de
cantitatea şi frecvenţa cu care consumăm alcool, obiceiul de a fuma, sedentarismul, privitul
excesiv la televizor în detrimentul lecturii, izolarea socială şi contacte umane nesatisfacătoare.
Ca fenomen interactiv, este vorba despre un proces de tip regresiv, de deteriorare la
început prea puțin vizibilă care afectează atât individul, cât familia, grupurile, comunitatea și
chiar populaţia.
La nivel restrâns asupra individului, îmbătrânirea este considerată un fenomen
multidimensional care include schimbările fizice ale organismului uman după viaţa adultă,
schimbările psihologice care apar în mintea şi capacităţile mentale și schimbările sociale prin
modul în care persoana este văzută, în ceea ce aşteaptă şi ceea ce se aşteaptă de la ea. Ca atare,
abordarea acestui fenomen nu poate fi de apreciat ca fiind de calitate decât dacă este de
manieră pluridisciplinară şi interdisciplinară. În prezent sunt tot mai multe studii care au
demonstrat că speranța de viață a oamenilor s-a mărit considerabil. Asistăm la o nouă
problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă de astăzi și care este
reprezentată de „încărunţirea” populaţiei globului pusă și pe seama scăderii natalităţii şi a
mortalităţii ridicate în rândul persoanelor adulte. Fiind tot mai mulți vârstnici se pot observa și
mai multe cazuri de demență.
Îmbătrânirea populaţiei a fost identificată inițial la tările industrializate puternic pentru
ca treptat să devină un fenomen mondial. Țara noastră se înscrie în acest tablou general,
confruntându-se cu schimbări demografice îngrijorătoare în special după revoluția din 1989
când legislația a fost modificată și au fost permise întreruperile voluntare de sarcină.
Implicaţiile și efectele negative care se înregistrează de atunci sunt deosebit de mari pe termen
mediu şi lung la nivel demografic, social, economic.
Datele concrete ale acestei modificări demografice în numărul şi stuctura populaţiei se
găsesc în centralizările făcute de Institutul Naţional de Statistică a României
(http://www.insse.ro/) cu ocazia recensămitelor. Pe scurt, în mai puţin de 20 de ani, populaţia
Romîniei a scăzut cu peste 3 milioane de locuitori (în anul 1992 s-au înregistrat un număr total
de 23,286,794 cetăţeni români, iar în anul 2011 un număr total de 20,121,641 cetăţeni -
(http://colectaredate.insse.ro /phc/public.do?siteLang=ro). Dintre persoanele cu cetăţenie
româna, evidenţele indică puţin sub 3 milioane de locuitori care lucrează in străinătate. Cu 2,8
milioane de emigranţi luaţi în evidenţă de Banca Mondială la nivelul lui 2010, România se
situează pe locul 18 în lume în privinţa emigraţiei. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia
_Rom%C3%A2niei#Emigra.C8.9Bia). Conform datelor disponibile în 2010 aproape 15% din
totalul populaţiei are peste 65 de ani. Peste 50 de ani tabloul demografic va fi complet diferit:
pensionarii vor reprezenta mai mult de jumătate din populaţia ţării. (Comisia Naţională pentru
Populaţie şi Dezvoltare (2006). „Cartea Verde a Populaţiei” . unfpa.ro. Accesat la 22
noiembrie 2007.)
Una implicatiile economice ale imbatranirii populatiei este necesitatea din ce in ce mai
mare de persoane active profesional din a caror contributii de asigurari sociale sa poata fi
platite pensile varstei a 3-a. Acest deziderat poate fi cu greutate atins avand in vedere
natalitatea in scadere si economia românească „muribundă”, astfel încât se aud prognosticuri
pesimiste care indică falimentarea sistemului de pensii in maxim 50 de ani.
Din punct de vedere social, îmbătrânirea populaţiei şi emigrarea populaţiei adulte din
România spre economii mai „ofertante financiar”, ar presupune fonduri din ce în ce mai mari
pentru asistenţă de sănătate şi soluţii fiabile pentru însingurare şi deznădejde, corelate cu
absenţa îndelungată a copiilor şi nepoţilor.
Interesul și preocupările oamenilor de știință, din diverse domenii, cu scopul de a se
obține o calitate a vieţii tot mai bună şi implicit, faţă de aspectele de bază legate de
consecinţele îmbătrânirii sunt reflectate în demersurile susținute întreprinse din diferite
perspective, în apariția de opinii mai mult sau mai puţin contestate, în tot mai multe studii şi
clasificări.
Cea mai uzuală clasificare a perioadei bătrâneţii umane cuprinde:
1. - stadiul de trecere spre bătrâneţe: de la 65 la 75 de ani;
2. - stadiul bătrâneţii medii: de la 75 la 85 de ani;
3. - stadiul marii bătrâneţi: peste 85 de ani.
Etiologia îmbătrânirii a fost în centrul preocupărilor medicale și a științelor socio-
umane. Atenția celor implicați în studiul cauzelor a fost atrasă de faptul că îmbătrânirea aduce
schimbări evidente, în primul rând din punct de vedere biologic. Astfel se explică faptul că
cele mai multe dintre teoriile îmbătrânirii sunt de natură biologică. Teoriile biologice presupun
că îmbătrânirea, inclusiv cea umană, este determinată în mare măsură de un program existent
în genele organismului încă de la concepție. Fiecare teorie a propus modele explicative cu
privire la factorii cauzali. În funcţie de factorul incriminat ca potențial responsabil în procesul
de îmbătrânire, aceste teorii se grupează în mai multe clase:
 teorii genetice celulare,
 teorii non-genetice celulare, în care sunt incluse teoriile acumulării, cross-
linkage-ului, a radicalilor liberi.
Dintre teoriile fiziologice care caută să explice procesul de îmbătrânire sunt: teoria
sistemului imunitar, endocrin, teoriile evoluţioniste clasice, teoriile ratei de viaţă. Vom
prezenta în continuare pe scurt conceptele de bază ale fiecăreia dintre aceste teorii.
Teoria sistemului imunitar porneşte în argumentare de la o observaţie cotidiană:
persoanele în vârstă au mai des infecţii, au un risc mai mare de a se îmbolnăvi de cancer şi
devin predispuşi la îmbolnăvirea cu zona zoster (erupţie a pielii cauzată de virusul varicelei
care se reactivează în organismul care l-a contractat). Această teorie explică modul în care
trecerea anilor determină slăbirea din ce în ce mai mare a sistemul nostru imunitar, analizînd
ce se întâmplă la nivelul celulelor cu rol în protecţia corpului. Ori de câte ori celulele cu rol
imunitar se divid pentru apărarea organismului de microbe şi viruşi, anumite segmente ale
cromozomilor acestor celule, telomerii, se scurtează până când dispar complet. În acest punct,
ele îşi pierd capacitatea de a se mai multiplica şi devin nefolositoare. Pe măsură ce
îmbătrânim, tot mai multe celule cu rol imunitar care ne apărau organismul devin neutilizabile.
Este un lucru care nu poate fi evitat, dar cercetările recente indică faptul că există un microb
care favorizează accelerarea acestui declin al celulelor imunitare, şi anume citomegalovirusul
sau CMV. S-a constatat ca un număr de persoane reprezentativ statistic au o infecţie latentă cu
acest virus, iar stările de stres resimţite acut fac acest virus activ, fapt care provoacă o utilizare
mai intensă a celulelor cu rol imunitar, grăbindu-le astfel sfârşitul. Se lucrează deja la un
vaccin împotriva acestui citomegalovirus. (The Lancet, vol 377, p1256) -
http://www.verticalescape.ro/articol/ biologie/4/51/reglarea-sistemului-imunitar.
Teoria sistemului endocrin indică faptul că, odată cutrecerea vremii, glandele
endocrine secretă din ce în ce mai puţini hormoni, iar ritmul circadian al hormonilor în sânge
devine neregulat și imprevizibil. Această scădere si iregularitate a funcționării nivelului
hormonal ar fi principala cauză a îmbătrânirii.
Între 25 şi 80 de ani, nivelul majorității hormonilor scade cu mai mult de 30-50%, în
același timp cu neregularități ale ritmului circadian al hormonilor până la punctul în care
acesta devine anormal sau chiar se inversează, fapt care grăbește îmbătrânirea, fapt demonstrat
pentru melatonină. Dispariţia ritmului biologic intern al melatoninei pe durata a 24 ore prin ea
însăşi este suficientă pentru a mări viteza de îmbătrânire.
Pentru un procent însemnat de hormoni, scăderea în timp a cantităţilor secretate este
agravat prin micșorarea numărului şi afinităţii receptorilor hormonali din interiorul celulelor.
De exemplu, la oameni, nivelul receptorilor pentru forma activă a hormonului tiroidian T3 se
micșorează în perioada 31 - 60 ani cu peste 40% .
Pentru a evita îmbătrânirea este necesar ca nivelul și ritmicitatea secreţiei de hormoni
precum şi a receptorilor hormonali să rămână la fel ca la tinerețe, lucru care nu se întâmplă.
(http://drnedelcuioan.ro/servicii-medicale/dermatologie-consultatii-tratamente/imbatranirea-
mecanisme-teorii/).

Teoriile evoluţioniste clasice argumentează că mutaţiile al căror efect este întârziat

vor avea un impact redus asupra fitness-ului faţă de mutaţiile care au efecte timpurii. Mutaţiile
cu efect negativ se vor acumula mai rapid în cadrul populaţiilor care prezintă un nivel crescut
al mortalităţii extrinseci, datorită faptului că puţini indivizi vor supravieţui pentru a ajunge la
vârste târzii iar, ca urmare, puterea de selecţie va scădea mult mai repede. (Bronikowsi, A. &
Promislow, D. E. L. (2005). Testing evolutionary theories in wild populations, Trends in
Ecology and Evolution, vol. 20, no.6, 271-273, p. 271).
Teoriile ratei de viaţă concluzionează în urma cercetărilor că îmbătrânirea este
determinată de factori precum nivelul de energie disponibil în organism (determinat cu
precădere genetic şi a cărui consum integral aduce moartea), cantitatea de calorii consumată şi
de adaptarea la stres prin reglarea hormonală. Studiile au arătat că, odată cu trecerea anilor
există o scădere a capacității de a face faţă stresului, iar acest fapt pare a fi corelat cu diverse
boli grave, frecvent întâlnite la persoanele de vârsta a 3-a: hipertensiunea, osteoporoza,
arteroscleroza, diabetul şi degenerarea cognitivă. (Muntean, A. (2006). Psihologia Dezvoltării
Umane. Editura Polirom, Iaşi, p. 419).
 Dar cum putem lesne observa nici o teorie nu a explicat exhaustiv etiologia
îmbătrânirii, se acceptă că fiecare dintre teorii a explicat cu succes o parte a acestui fenomen.
În prezent putem susține că nici una dintre ele nu a fost acceptată ca unică și că poate oferi o
explicaţie definitiv-valabilă.

În ciuda investițiilor și a eforturilor întreprinse până acum nu se ştie cu exactitate din

ce cauză înaintarea în vârstă determină pierderea unor abilităţi de funcţionare ale organismului
uman. Se ştie însă că îmbătrânirea este un proces complex influenţat specific de o varietate de
factori, printre care se numără ereditatea, nutriţia, istoricul bolilor, factori care provin din
mediul înconjurător. În unele zone de pe glob calitatea aerului respirat a contribuit în mod
decisiv la favorizarea longevității oamenilor care locuiesc în acea parte. În altele consumul de
pește a influențat o rată a incidenței accidentelor vasculare tot mai mică. Pentru unele
categorii de persoane care au un regim de viață bazat pe valori creștine care implică post și
restricții alimentare specifice beneficiile asupra sănătății fizice și psihice sunt ușor de
remarcat.
Vârsta de la care o persoană începe să fie considerată bătrână nu diferă prea mult într-o
anumită perioadă și este de regulă influențată în funcţie de epoca istorică și de factorii socio-
culturali. Daca la începutul secolului XX, speranţa de viaţă era de 30-40 de ani
(http://www.who.int/global_health_histories /seminars/presentation07.pdf), o dată cu intrarea
în secolul XXI oamenii pot atinge cu uşurinţă 70 de ani şi peste. Cultura în care se află la un
moment dat persoanele de vârsta a III-a, influenţează percepţiile și atitudinile despre acestea,
rolurile atribuite, stabilirea drepturilor și a responsabilităţilor bătrânilor, precum și sistemele
de îngrijire medicală sau de suport a acestora. Avem de regulă o anumită imagine a bătrâneţii
care este vehiculată într-o anumită societate. Această concepție este cea care se formează din
copilărie și este extrem de importantă pentru modul în care persoanele de vârsta a treia sunt
percepute de către ceilalţi. Un rol aparte îl are însă imaginea lor despre sine, promovarea
personală, implicarea lor în viața comunității și a familiei. Măsurile care se propun sunt de
cele mai multe ori centrate pe probleme la nivel de grup. Chiar dacă vârstnicii par a fi un grup
definit, acest grup este heterogen. Dar în ciuda dificultăţilor reale de generalizare a nevoilor și
problemelor care apar la vârste înaintate măsurile de suport sunt binevenite, de aceea nu pot fi
ignorate. Există totuși mai multe stereotipuri care influențează negativ atitudinea față de
persoanele de vârsta a III-a. Stereotipurile legate de vârsta a treia pot fi pozitive sau negative
iar o persoană poate să deţină multiple perspective despre o persoană sau un grup de bătrâni.
Ele nu sunt fixe, ci se pot schimba o dată cu trecerea timpului. Cele mai comune stereotipuri
asociază vârsta a III-a cu o sănătate și o funcţionare slabă, precum și cu o regresie la vârsta
copilăriei, dacă cineva de exemplu a întâlnit indivizi cu astfel de comportamente infantile sau
dacă a fost mediatizat un caz de acest tip.
Abordările medicale și psihologice din ultimul timp au adus în atenție ageismul.
Ageismul induce idei despre neputință și limite iar discriminarea față de vârstnici constituie
factori care privează societatea de abilităţile și talentele lor. Astfel contribuţia unei secţiuni
majore a populației vârstnice active este complet blocată și descurajată. Se poate vorbi în acest
sens și despre miturile despre bătrâneţe care sugerează diversitatea procesului de îmbătrânire.
Experienţele vehiculate în societate care au ca actori principali vârstnicii şi faptul că multe
stereotipuri care fundamentează miturile prezentate, nu corespund întotdeauna realităţii pot
explica unele atitudini discriminatorii.
Sociologii care au studiat problema discriminării au descoperit că există mai multe
modalităţi de a combate aceste mituri şi stereotipuri, printre care se numără realizarea unor
campanii de conştientizare publică prin intermediul mass-mediei care să se promoveze imagini
pozitive despre vârstnici şi despre realizările lor.
Mult mai necesar ar fi să se cunoască nevoile cu care se confruntă această categorie de
persoane. De aceeași importanță este să se știe care sunt resursele de care dispunem pentru a
satisface aceste nevoi ale vârstnicilor. Clasificările și teoretizările despre nevoile umane diferă
ca orientare, dar cele mai cunoscute sunt piramida trebuinţelor sau motivelor (Abraham
Maslow, 1954) și teoria psihologică a curgerii (Csikszentmihalyi, 1990; 1997). Aceste două
abordări teoretice consideră că nevoile cu care se confruntă o persoană de-a lungul vieţii sale,
pot fi grupate în cinci mari categorii:
 nevoi axiologice de autodezvoltare (nevoia de adevăr, de frumos, de sens și de
unitate);
 stima de sine reflectată în nevoi de autorespect, de respect de sine;
 nevoi de apartenenţă și dragoste;
 nevoi de siguranţă şi securitate;
  nevoi fiziologice: hrană, apă, sex, odihnă, adăpost, căldură etc.
În primele 2 etape ale bătrâneții (65-85 ani) majoritatea vârstnicilor pot asigura pentru
sine o parte dintre aceste nevoi (cele de bază, fiziologice, precum și nevoile privitoare la
respectul de sine, consolidat prin relizările din timpul vieții, dar și pătrunderea unor sensuri
mai adânci ale existenței, similare cu înțelepciunea, datorate diversității experienței de viață și
a problemelor soluționate pe parcursul ei). Înaintarea în vârstă și trecerea spre etapa marii
bătrâneți, determină o scădere atât de mare a puterilor, încât, chiar si pentru satisfacerea
nevoilor fiziologice persoanele în etate depind din ce în ce mai mult de suportul celorlalți,
până la dependența totală. Acest aspect subliniază esenţa socială a fiinţei umane și faptul că
nevoile nu apar izolat, nu sunt izolate una de cealaltă iar satisfacerea lor nu este numai o
problemă a individului, ci va fi considerată şi a societăţii din care face parte și care trebuie să
îşi asume responsabilitatea asigurării bunăstării membrilor săi indiferent de vârstă sau de alte
condiții. Pentru cei care, prin resursele și capacităţile proprii, nu îşi pot satisface aceste nevoi
sunt rezervate programe de asistență și protecție, măsuri fără de care nu se pot integra
sistemului social sau nu pot supraviețui.
Studiile efectuate până acum arată că există o mare variabilitate şi individualitate în
ceea ce priveşte derularea procesului de îmbătrânire. Având în vedere particularitățile sesizate,
asigurarea diverselor nevoi şi satisfacerea acestora presupune un demers de adaptare
permanentă. Fiecărei persoane trebuie să i se asigure ceea ce îi trebuie la momentul prezent.
Corespunzător definirii nevoilor şi a criteriilor pe baza cărora se stabileşte acest necesar vom
implementa un anumit serviciu cât mai eficient numai atunci când măsurile de intervenție vor
fi în concordanță cu aceste nevoi de bază.
Bradshow (1972), descriind conceptul de nevoie socială propune patru mari categorii
de nevoi: normativă, resimţită, exprimată şi comparativă.
Literatura de specialitate care are la bază cercetările din sfera intervenționistă vorbeşte
tot mai mult despre nevoia de asistenţă socială, definită prin „resursele elementare minime
necesare pentru o viaţă demnă şi o funcţionare socială normală, neacoperite prin efortul
persoanei/familiei în cauză şi nici de componentele de asigurare socială ale sistemului de
securitate socială” și nevoia de asistenţă socială reziduală, care reprezintă nevoia de asistenţă
socială neacoperită de sistemul de asistenţă socială, în cazul persoanelor de vârsta a treia.
 Din punct de vedere normativ, evaluarea nevoilor persoanelor de vârsta a treia este
reglementată de Legea Nr.17 din 06.03.2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice
și se realizează prin intermediul anchetei sociale care se elaborează pe baza datelor cu privire
la: afecţiunile care necesită îngrijire specială; capacitatea persoanei de a se gospodări şi de a
îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene; condiţiile de locuit; veniturile efective sau
potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii.
Calitatea măsurilor de intervenție depinde în cea mai mare parte de stabilirea
priorităților, a acelor nevoi personale de strictă necesitate, a situațiilor dificile cu care
persoanele de vârsta a treia se confruntă. Planul de inervenție și asistență socială se va raporta
tot timpul la aceste tipuri de nevoi. La fiecare vârstnic evaluarea nevoilor de bază este legată
de definirea și înţelegerea procesului de îmbătrânire particular. Rezultatele obținute din
ancheta socială vor avea ca fundament viziunea complexă bio-psiho-socio-culturală care
explicitează procesul de îmbătrânire corelat cu ciclurile vieţii.
Modificările care sunt reflectate în organismul uman de natura procesului de involuție
influenţează buna funcţionare fizică a acestuia. Dimensiunea și intensitatea acestor modificări
va fi cu atât mai accentuată cu cât prezenţa anumitor boli cronice are caracter de invaliditate.
Chiar și unele modificări ușoare dacă pot fi evidenţiate inițial doar în domeniul funcţionării
senzoriale, se vor extinde la nivelul organelor şi altor sisteme anatomice, iar după ceva timp
asupra stării de sănătate fizice și mentale, a funcţionării psihomotorii, precum şi la cel al
personalităţii. Acest proces poate fi unul normal în care deficitele sunt destul de bine
compensate, afectarea este minimă și relativ ușor de suportat de către persoana în vârstă, numit
„senescenţă”. Atunci când involuția atinge un prag patologic, sigur că deficitul este
considerabil mai greu de suportat datorită accelerării disfuncțiilor şi afectarea procesului
normal de îmbătrânire înregistrează instituirea de blocaje, neputințe sau chiar infirmități.
Acest gen de evoluție este definit prin noţiunea de „senilitate”.
Dependenţa sau pierderea autonomiei personale poate apărea la orice persoană pe
măsura înaintării în vârstă. În funcție de anumite condiții dependenţa poate fi provizorie sau
reversibilă când dificultățile pot fi surmontate ori putem descoperi o formă definitivă sau
irevesibilă situație în care măsurile de asistență instituite pot fi permanente. În funcţie de
potenţialul evolutiv al fiecărei afecţiuni diagnosticate membrii echipelor de intervenție și
asistență vor stabili care este nivelul de autonomie precum și măsurile necesare.
Din această perspectivă trebuințele și nevoile persoanelor de vârsta a treia dependente
parţial sau total, pot fi de natură medicală, socio-medicală sau psiho-afectivă. Complicațiile
dependenței față de un sistem medical, de alte persoane, de limitele alocării fondurilor de
imperfecțiunile legislative sunt resimțite cel mai direct de către vârstnici în orice situație care
nu poate fi rezolvată cu mijloace proprii. Nivelul actual de dezvoltare a serviciilor sociale,
medicale și psihologice ar putea prevedea cel puțin nevoile de bază care trebuie asigurate unei
persoane dintr-o categorie vulnerabilă. Specificul nevoilor identificate se stabilește pe baza
unei grile naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de
încadrare în grade de dependenţă. Atunci când o persoană are o autonomie redusă îngrijirea
acesteia se poate realiza la domiciliu sau în cadrul instituţiilor abilitate cum sunt centrele de
asistență pentru vârstnici unde există personal calificat.
De obicei pensionarea unei persoane generează o altă categorie de nevoi cu care se
confruntă persoanele de vârsta a treia în primul rând prin nivelul economică-financiar, dar și
prin destabilizarea ritmului general de viață. Pentru unele persoane primele zile de pensionare
sunt foarte greu de suportat. Unii declară că nu se pot obișnui cu ideea că nu mai merg la
servici, că se trezesc și se îmbracă să plece până la fabrică cel puțin în vizită ca să mai vadă
colegii de muncă. În mod subiectiv pensionarea poate să fie percepută ca retragere totală, ca o
mare pierdere sau ca o recompensă așteptată mai ales pentru cei care au muncit din greu și nu
mai făceau față cerințelor. Criza pensionării poate fi depăşită destul de ușor atunci când
vârstnicul îi găseşte un nou sens, când atribuie o semnificaţie de valoare acestui nou statut sau
când este pregătit pentru a face faţă acestor schimbări.
Pentru persoanele active, care au încă putere de muncă, o semnificație de valoare a
pensionării o poate reprezenta timpul oferit cu generozitate pentru a-și ajuta copii sau nepoții,
timpul care poate fi investit în dezvoltarea hobby-urilor personale sau descoperirea altora noi
sau timpul alocat dezvoltării de relații pline de afecțiune și suport cu cei din jur. Aceste noi
activități pot fi descoperite prin hotărârea de a găsi și un alt sens pentru etapa de viață în care
sunt. Pentru vârstnicii care resimt mai puternic degradarea fizică și slăbirea puterilor proprii,
pensionarea poate fi o perioadă de odihnă îndestulătoare, o perioadă în care se pot îngriji mai
mult de ei și-și pot acorda prioritate.
Reducerea veniturilor persoanelor de vârsta a treia tind să reflecte diferenţele din
perioada activă. Unele persoane vârstnice care trăiesc în sărăcie sunt responsabile pentru
anumite greșeli din trecut. De regulă sărăcia vârstnicilor se înscrie în contextul mai larg al
sărăciei la nivelul întregii societăţi. Analiza cauzelor care determină sărăcia revine mai mult
sociologilor și asistenților sociali. Studiile efectuate pe această temă au relevat că astfel de
cauze sunt atât de natură individuală, cât și structurală. Cele mai multe dintre problemele cu
care se confruntă vârstnicii au mai degrabă determinare structurală sau organizatorică decât
individuală.
Condițiile precare de locuit sunt de asemenea în strânsă legătură cu problemele de
sănătate motiv pentru le-am analizat prin chestionarul de nevoi personale pe care l-am utilizat
în acest studiu. Curățenia și confortul în locuință depind de un efort pe care vârstnicii nu-l mai
pot face cu trecerea timpului și din cauza slăbirii puterii corpului. În plus, există tendința la
unii dintre bătrâni să nu arunce nimic în eventualitatea în care ar mai avea nevoie de
lucrul/obiectul respectiv, să nu fie nevoie să-l mai cumpere odată. Reversul este că, unele
spații de locuit sunt pline de obiecte nefolosite de mult timp și care fac și mai grea misiunea
curățarii spatiului. De cele mai multe ori disconfortul resimțit în mediul de existență
stimulează tendință de a pleca de acasă sau conduce la anxietate şi pierderea respectului de
sine. În alte cazuri observăm că principalul efect este creşterea costului asistenţei medicale şi
celei sociale.
Depresia este mult mai intensă la vârstnici iar singurătatea și izolarea persoanelor
vârstnice depresive nu le face deloc bine. În prima etapă pe fondul distimiei ușoare se constată
nevoia de apartenenţă, de a avea o viaţă caracterizată de sens şi demnitate. În fazele depresiei
accentuate și severe puține persoane mai au puterea să lupte singure cu tendința de autoizolare
și de însingurare astfel că au nevoie urgentă de susținere din partea altor persoane.
Prin observații curente s-a constatat că persoanele vârstnice care sunt vizitați curent de
o parte din membrii familiei sau au relații de bună vecinătate reușesc să se bucure de o
bătrânețe prelungită. Nevoile vârstei a 3-a de a fi în continuare utili, doriți, prețuiți, de a afla
noutăți despre cei dragi, nevoia de a fi întrebați de sănătate, ascultați și apreciați, chiar și
parțial satisfăcute, pot adăuga valoare timpului vieții lor. Afecțiunea dăruită și împărtășită
întărește sistemul imunitar și deci o capacitate mai mare de a lupta cu bolile.
Prin definiție populaţia de vârsta a III-a este o categorie socială vulnerabilă care se
confruntă cu probleme specifice mult mai mari în comparație cu celelalte categorii sociale.
Populaţia de vârstnici de la noi din țară nu emite pretenții exagerate pentru asigurarea unui trai
decent. Majoritatea subiecților au nevoi care acoperă o serie de preocupări, nu numai în plan
economic, dar și social și psihosocial. Rezultatele obținute și prezentate în partea personală
pot fi utile în elaborarea programelor și serviciilor pentru persoanele de vârsta a III-a care ar
trebui să ţină cont în mai mare măsură de diversitatea pretențiilor exprimate de acest grup
vulnerabil.
Aspecte legislative
Reglementările legislative specifice persoanelor de vârsta a treia ca dealtfel și alte
drepturi sunt prevăzute și în Declaraţia Drepturilor Omului.
Persoanele vârstnice care prezintă handicapuri sau alienări mintale beneficiază, la nivel
mondial, de o serie de drepturi prevăzute în Declaraţia cu privire la Drepturile Persoanelor
Handicapate adoptată de Adunarea Generala a ONU la 9 decembrie 1975. Această declaraţie
indică răspunderea societății pentru a asigura drepturile persoanelor cu handicap (inclusiv
dreptul la educaţie şi pregătire profesională), fără a face deosebire în funcție de limbă, rasă,
sex, religie, culoare a pielii, opinii politice, nivel economic şi cultural, origine socială, stare de
handicap sau de autonomie a persoanei respective. În Declaraţia drepturilor deficientului
mintal - adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 decembrie 1971 se insistă pe faptul că
persoanele cu deficienţă mintală trebuie să beneficieze, cât mai mult cu putinţă, de drepturi
similare cu a celorlalte fiinţe umane : dreptul la tratamente psihice adecvate, la îngrijiri
medicale, , la instruire, formare, adaptare şi integrare socioprofesională prin valorificarea la
maximum a capacităţilor şi aptitudinilor fiecărei persoane în parte. (Gherguț A, Sinteze de
psihopedagogie speciala, Anexa 2). Pentru a putea beneficia de aceste drepturi persoanele ar
trebui să fie informate ca să solicite aceste drepturi. În multe cazuri acești bolnavi nici nu știu
ce drepturi au, nici nu se pot prezenta să fie evaluate pentru că nu au această capacitate. În
aceste cazuri asistenţii sociali ai persoanelor vârstnice trebuie să asigure respectarea
drepturilor persoanelor vârstnice aşa cum sunt ele reglementate în tratate și convenţii
internaţionale.
Din discuțiile cu persoanele care sunt în situația de a depinde de aceste măsuri de
asistență socială s-a constatat că cele mai multe persoane au fost nemulțumite de ritmul
instabil al intervenției sociale acordate. Astfel se afirmă că în perioadele care preced alegerile
sau când se apropie sărbătorile autoritățile își aduc aminte și de persoanele vârstnice și le mai
acordă câte un ajutor, iar în celelalte etape sunt complet neglijați. Ori după cum s-a afirmat
deja nevoile pot fi permanente și cu caracter de urgență și atunci riscul de agravare a stării lor
de sănătate este mult mai mare.
Suportul socio-economic se face cu aceeași intermitență, și trebuie să se facă mult mai
constant, nu numai în ceea ce privește resursele materiale, adică bani sau produse alimentare
de strictă necesitate, ci şi în servicii de asistenţă socială și medicală de calitate superioară,
nevoia crescută de asistenţă medicală fiind o caracteristică specifică a populaţiei vârstnice.
Sunt prezentate numeroase situații în care, confruntarea cu situaţiile de dificultate majoră ale
vârstnicilor, nu depinde numai de resursele financiare, ci și de capacităţile personale și
colective de a face faţă problemelor vieţii. De multe ori au fost remarcate incapacitatea de
deplasare sau de a efectua cumpărături la persoanele investigate. Pentru aceștia prezența unei
persoane de sprijin și de mare încredere este extrem de importantă.
O analiză efectuată cu privire la profilul sistemului de asistenţă socială pentru
persoanele vârstnice care a fost realizată în anul 2005, cu scopul planificării Strategiei
Naţionale de Dezvoltare a Sistemului de Asistenţă Socială pentru Persoanele Vârstnice a
subliniat că în România sistemul asistenţă socială pentru persoanele vârstnice se axează în
principal pe:
 transferuri băneşti către populaţia identificată ca vulnerabilă și incapabilă să-și
plătească facturile sau alte servicii de bază;
 diverse facilităţi, cum ar fi dreptul de a circula gratuit cu mijloacele de transport
în comun;
 servicii de îngrijire la domiciliu pentru cei care au primit recomandarea
medicală, timp de două luni pe an;
 personal specializat de îngrijire în anumite condiții;
  descentralizarea asistenței;
 finanţare judeţeană şi locală;
 parteneriat și solidaritate socială – realizate cu diverse ONG-uri care pot
asigura servicii de specialitate;
 participarea beneficiarilor la procesul de decizie privind înfiinţarea,
organizarea, administrarea și acordarea serviciilor sociale.
Ultimul dintre aspectele menționate este extrem de important pentru că asigură
posibilitatea de a comunica direct cu beneficiarii vârstnici și poate fi de mare eficiență
conform nevoilor reale declarate de către cei interesați, și nu doar pe baza presupunerilor unor
reprezentanți ai primăriilor.