Nr.

2, 2011 A vocatul P oporului

PRIORITATEA OBLIGAŢIUNILOR DE RESPECTARE

A DREPTURILOR OMULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

GHEORGHE ULIANOVSCHI, IRINA ULIANOVSCHI,

USM, doctor în drept, Institutul Naţional de Justiţie,
conferenţiar universitar audient

Human rights maintenance in the procedure of extradition

The analysis of the jurisprudence of the European Court of Human Rights gives basis for concluding that the authorities
of the states, in their activity of international cooperation in combating crime, are obliged to respect human rights
and fundamental freedoms guaranteed by the Convention for Human Rights and Fundamental Freedoms, which may
be violated by the extradition procedure. The conflict between the obligations of a State Party to the Convention to
respect fundamental human rights and his obligations arising from an extradition treaty concluded with a third-
party State should be settled by giving priority to the obligations to respect the bonds of fundamental human rights.

Tratatele privind extrădarea constituie un domeniul al dreptul internaţional public3.

răspunderii penale internaţionale, al cooperării statelor în
domeniul combaterii criminalităţii, iar tratatele privind
recunoaşterea şi protejarea drepturilor omului formează
o parte a dreptului internaţional public ce se ocupă de
protecţia persoanelor şi grupurilor împotriva încălcărilor
de către guverne a drepturilor garantate internaţional1.
Dreptul internaţional public are ca obiect de reglemen-
tare relaţiile interstatale.
Aceasta înseamnă că dreptul internaţional creează în
mod nemijlocit drepturi şi obligaţiuni doar pentru state
şi alte entităţi cu responsabilitate internaţională. Persoana
fizică în dreptul internaţional public nu este recunoscută
ca subiect de drept internaţional.
La baza ramurii de drept internaţional al drepturilor
omului se află principiul respectării drepturilor şi libertăţi-
lor fundamentale ale omului – principiu a cărui afirmare îşi
are originea în prevederile Cartei ONU. Aceasta din urmă
a pus pe seama statelor răspunderea pentru asigurarea
drepturilor omului. Mai mult, Carta ONU se bazează pe
faptul că instaurarea unei ordini internaţionale, întemeiate
pe respectarea drepturilor omului, are importanţă primor-
dială pentru atingerea celorlalte scopuri ale organizaţiei
mondiale2.
În scopul apărării drepturilor omului, în situaţia în
care statele nu şi-au onorat această sarcină, dreptul inter-
naţional public, cu acordul de voinţă al statelor, a creat
instituţii internaţionale speciale care pot fi sesizate prin
cerere individuală de orice persoană fizică, victimă a unei
încălcări a dreptului său garantat de tratatul internaţional
la care este parte statul vinovat de încălcarea respectivă. În
acest caz, nu este vorba de recunoaşterea persoanei fizice
ca subiect de drept internaţional, ci suntem în prezenţa
unei instituţii specifice de apărare a drepturilor omului în
Una dintre aceste instituţii internaţionale specializate
este Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). În
jurisprudenţa sa de interpretare şi de aplicare a Conven-
ţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, CEDO a confirmat în practică principiul
respectării drepturilor şi libertăţilor omului în materie de
extrădare ca formă de cooperare internaţională a statelor în
domeniul combaterii criminalităţii. Astfel, CEDO a menţi-
onat că Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale nu conţine prevederi referitoare
la circumstanţele în care extrădarea poate avea loc sau la
procedura ce urmează a fi respectată înainte de aprobarea
ei. Convenţia, de asemenea, nu împiedică colaborarea din-
tre state în cadrul acordurilor de extrădare pentru a deferi
justiţiei infractorii fugari cu condiţia ca extrădarea să nu
constituie o imixtiune într-un drept specific recunoscut
în Convenţie4.
Modul de realizare şi conciliere a acestor două interese
ale comunităţii internaţionale în materie de extrădare,
CEDO l-a dedus din faptul că, pe măsură ce creşte posibili-
tatea de a călători şi criminalitatea dobândeşte dimensiuni
internaţionale, toate naţiunile au interesul să aducă în faţa
instanţelor naţionale infractorii care şi-au găsit refugiu în
străinătate. Din contra, crearea adăposturilor sigure pentru
fugari ar conduce, pe de o parte, la punerea în pericol a
statului obligat să adăpostească persoana protejată, pe de
altă parte, ar submina bazele instituţiilor extrădării.
De aceea, în opinia CEDO, parte integrantă a întregii
Convenţii este căutarea şi realizarea unui echilibru între
interesul general al societăţii şi necesitatea de a proteja
drepturile individuale fundamentale5.
Conflictul dintre obligaţiunile statului-parte la Con-
venţie de a respecta drepturile fundamentale ale omului
1
A vocatul P oporului
şi obligaţiunile lui izvorâte dintr-un tratat de extrădare
încheiat cu un terţ stat ar trebui să fie soluţionat prin acor-
darea de prioritate obligaţiunilor de a respecta drepturile
fundamentale ale omului6.
Acest mod de realizare şi conciliere a interesului general
de cooperare internaţională în domeniul combaterii crimi-
nalităţii şi a interesului de a proteja drepturile persoanei în
relaţiile interstatale în acest domeniu a fost utilizat de către
CEDO, cu valoare de principiu, în majoritatea cauzelor
judecate de ea.
Până în prezent, CEDO a avut ocazia să decidă asupra
problemelor încălcării drepturilor persoanelor extrădate
garantate de art.3, 5 şi 34 ale Convenţiei din 04.11.1950.
a) Aplicabilitatea art.3 al Convenţiei din 04.11.1950
Printre primele cauze în care CEDO s-a pronunţat
asupra aplicabilităţii art.3 al Convenţiei din 04.11.1950 în
cazurile de extrădare este cauza Soering v.Marea Britanie
şi Irlanda de Nord. În această cauză, CEDO a decis că ac-
ţiunea unui stat contractant care predă un infractor, oricât
de gravă ar fi fapta săvârşită, unui alt stat, deşi are motive
serioase să creadă că îl pune astfel în pericol de a fi supus
torturii, nu este compatibilă cu valorile care stau la baza
Convenţiei, cu patrimoniul comun de tradiţii politice,
idealuri, libertate şi respect pentru statul de drept la care se
face referire în preambul. În astfel de împrejurări extrăda-
rea unei persoane ar fi contrară spiritului şi scopului art.3,
chiar dacă textul nu prevedea aceasta în mod explicit. În
concluzie, CEDO a decis că, dacă persoana extrădată riscă
să fie supusă în statul solicitant torturii sau tratamentului
inuman sau degradant, executarea deciziei de extrădare
poate intra în contradicţie cu art.3 al Convenţiei şi, prin
urmare, poate angaja responsabilitatea statului solicitat.
Pentru a stabili responsabilitatea statului solicitat, este
necesară evaluarea condiţiilor din statul solicitant în raport
cu cerinţele art.3. În orice caz nu se pune problema res-
ponsabilităţii statului solicitant. În măsura în care se poate
discuta despre responsabilitate în raport cu prevederile
Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Li-
bertăţilor Fundamentale ea este a statului care extrădează,
pentru că executarea deciziei de extrădare are ca rezultat
direct expunerea persoanei respective la tratamente sau
pedepse interzise. Înalta Curte a concluzionat, în această
cauză, că la modul general, poate constitui o încălcare a
art.3 al Convenţiei cazul în care persoana extrădată în
statul solicitant s-ar expune unui risc real de a fi supusă
pedepsei capitale7.
La concret, Înalta Curte, în cauza Öcalan v.Turcia, a
statuat că pedeapsa cu moartea a fost impusă reclaman-
tului în urma unei proceduri inechitabile care nu poate
fi considerată conformă standardelor stricte de echitate
cerute în cazurile în care se impune pedeapsa capitală. Mai
mult, reclamantul a suportat consecinţele impunerii acestei
sentinţe timp de aproape trei ani. Drept rezultat, CEDO a
conchis că impunerea pedepsei cu moartea a reclamantului
ca urmare a unui proces inechitabil de către o curte a cărei
independenţă şi imparţialitate este pusă la îndoială a con-
stituit un tratament inuman contrar art.3 din Convenţie8.
2
Nr. 2, 2011
Într-o altă cauză, Înalta Curte a fost de acord cu afir-
maţiile reclamantului că condamnarea lui la închisoare pe
viaţă, fără posibilitatea eliberării condiţionate, în anumite
circumstanţe ar putea să apară ca incompatibilă cu dispo-
ziţiile art.3 din Convenţie9.
În cauza Olaechea Cahuas v.Spania, CEDO a constatat
că reclamantul a fost extrădat de către Spania în Peru după
ce statul peruan a garantat că acesta nu va fi condamnat
la pedeapsa capitală sau la detenţiune pe viaţă. Aceste ga-
ranţii au fost întărite de tratatele internaţionale în materia
protecţiei drepturilor fundamentale, la care Peru este parte.
Analizând aceste date, Curtea a considerat că, în această
situaţie, reclamantul nu a fost supus unor tratamente
inumane şi degradante şi nu a recunoscut violat art.3 al
Convenţiei.
Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, de
asemenea, s-a pronunţat asupra extrădării şi a decis că
extrădarea ar putea apărea contrară dispoziţiilor Conven-
ţiei atunci când pentru regimul politic existent în ţara în
care urmează a fi extrădată o persoană, drepturile omului
sunt încălcate în mod evident sau chiar sunt suprimate.
Ca principiu, urmează a se ţine cont de asigurările pe care
statul care ar urma să extrădeze o persoană le primeşte
de la statul care o solicită, mai ales dacă acesta, în epoca
faptelor, a recunoscut dreptul la recurs individual în faţa
organelor convenţiei10. De asemenea, Comisia nu a exclus
posibilitatea unei încălcări a art.3 din Convenţie în situaţii
în care o extrădare cerută pentru motive de drept comun
ar urma să fie folosită pentru urmărirea celui extrădat
pentru delicte politice sau pentru luări de atitudine politică,
fapt ce ar putea presupune condamnarea nejustificată sau
disproporţională, cu atât mai mult cu cât statul solicitant
nu a răspuns satisfăcător la cererea statului ce ar urma să
extrădeze persoana în cauză de a se acorda garanţii cores-
punzătoare privitoare la siguranţa acelei persoane, iar acest
din urmă stat nu recunoaşte, potrivit dispoziţiilor Con-
venţiei pe atunci în vigoare, dreptul la recurs individual11.
b) Aplicabilitatea art.5 al Convenţiei din 04.11.1950
Art.5 par.1 lit.f) al Convenţiei permite detenţia legală a
unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură
de extrădare. Convenţia însă nu prevede dreptul de a nu fi
extrădat. Fiind rezultat al colaborării dintre statele implica-
te şi cu condiţia că baza legală pentru ordonarea arestării
fugarului este un mandat de arest emis de către autorităţile
statului de origine al fugarului, chiar şi extrădarea atipică
nu poate fi considerată în sine contrară Convenţiei12. În
opinia CEDO, art.5 par.1 lit.f) al Convenţiei nu impune
unei persoane împotriva căreia se desfăşoară o procedură
de expulzare sau de extrădare să apară ca necesară în mod
rezonabil, spre exemplu, pentru a-l împiedica pe cel în
cauză să fugă sau să comită o infracţiune. Din acest punct
de vedere, protecţia conferită unei persoane de acest text
este inferioară celei instituite de art.5 par.1 lit.c) din Con-
venţie. Art.5 par.1 lit.f) al Convenţiei permite privarea de
libertate pentru simplul motiv că împotriva persoanei în
cauză este în curs o procedură de expulzare sau de extră-
dare. Dacă procedura nu este desfăşurată cu rapiditate,
Nr. 2, 2011
detenţia încetează a fi justificată în temeiul art.5 par.1 lit.f)
al Convenţiei13.
Această dispoziţie nu permite reţinerea unei persoane
pentru o perioadă nedeterminată în vederea extrădării şi va
exista o violare a dreptului la libertate şi siguranţă de fiecare
dată când privarea de libertate depăşeşte o perioadă nor-
mală de timp necesară demersurilor privind extrădarea14.
În cauza Bozano v.Franţa, Înalta Curte a recunoscut
încălcarea dreptului reclamantului garantat de art.5 par.1
din Convenţie, prin privarea acestuia de libertate, privare
rezultată dintr-o formă deghizată de extrădare efectuată
după respingerea cererii oficiale de extrădare15. De ase-
menea, un arest operat de către autorităţile unui stat pe
teritoriul altui stat, fără consimţământul acestuia din urmă,
efectuat în conformitate cu art.5 par.1 din Convenţie, afec-
tează dreptul persoanei vizate la siguranţă16.
Referitor la acest aspect al încălcării art.5 par.1 al Con-
venţiei în cauza Öcalan v.Turcia, CEDO a decis cu valoare
de principiu că, indiferent de faptul dacă arestarea este o
încălcare a legii statului în care fugarul şi-a găsit refugiul,
subiect ce poate fi examinat de către Curte numai în ca-
zul în care statul-gazdă este parte la Convenţie – Curtea
solicită dovezi sub forma unor concluzii corespunzătoare
că autorităţile statului căruia reclamantul i-a fost transmis
au acţionat în afara teritoriului într-un mod contrar cu
suveranitatea statului-gazdă şi, de aceea, contrar dreptului
internaţional. Numai atunci sarcina probei că suveranitatea
statului-gazdă şi dreptul internaţional au fost respectate
trece în seama guvernului pârât. Reclamantului nu i se cere
să aducă dovezi dincolo de orice dubiu la această etapă17.
La concret, în această cauză, CEDO a constatat că au-
torităţile kenyene nu au perceput arestarea reclamantului
de către autorităţile turce la bordul aeronavei în aeroportul
Nairobbi ca vreun mod de încălcare a suveranităţii Kenyei.
Ea a considerat că, la timpul respectiv, autorităţile kenyene
au decis fie să transmită reclamantul autorităţilor turce, fie
să faciliteze un astfel de transfer. Reclamantul nu a adus
dovezi care ar permite tragerea concluziilor că Turcia nu a
respectat suveranitatea Kenyei sau nu s-a conformat drep-
tului internaţional. De aceea CEDO, în această cauză, nu a
recunoscut ca violate prevederile art.5 par.1 al Convenţiei,
pretinse de reclamant ca încălcate la arestarea lui de către
autorităţile Turciei pe teritoriul Kenyei18.
c) Aplicabilitatea art.34 al Convenţiei
Regula 39 a Regulamentului CEDO împuterniceşte
Camera sau, în cazul potrivit, preşedintele acesteia să
dispună măsuri provizorii19. Motivele în baza cărora poate
fi aplicată Regula 39 nu sunt prevăzute de Regulamentul
Curţii, dar au fost determinate de Curte prin intermediul
precedentului judiciar20.
Reiterându-şi jurisprudenţa anterioară, CEDO, în
cauza Paladi v.Moldova, a statuat că, conform Convenţiei,
măsurile provizorii după cum au fost în mod consecvent
aplicate, în practică, au un rol vital în evitarea situaţiilor
ireversibile care ar împiedica Curtea să examineze cauza în
mod corespunzător şi atunci când este necesar, să-i asigure
reclamantului beneficiul practic şi efectiv al drepturilor
A vocatul P oporului
declarate prin Convenţie. În aceste condiţii, nerespectarea
măsurilor provizorii de către statul pârât va submina efici-
enţa dreptului de depunere individuală a cererii garantat
prin art.34 şi prin sarcina formală a statului din art.1 de
a proteja drepturile şi libertăţile stabilite prin Convenţie.
Instrucţiunile privind măsurile provizorii date de către
CEDO îi permit nu doar efectuarea unei examinări efec-
tive a cererii, dar şi garantarea faptului că protecţia oferită
reclamantului de către Convenţie este efectivă.
În virtutea art.34 al Convenţiei, statul contractant se
obligă să se abţină de la orice acţiune sau omisiune care ar
putea împiedica exercitarea efectivă a dreptului reclaman-
tului de a depune o cerere în mod individual. Nerespectarea
de către statul contractant a măsurilor provizorii trebuie
privită ca o piedică adusă Curţii în examinarea efectivă a
plângerii reclamantului şi ca o piedică efectivă a dreptului
lui şi, respectiv, ca o încălcare art.34 din Convenţie21.
Cel mai remarcabil caz privind dispunerea măsurilor
provizorii de către Înalta Curte este cauza Soering în care
Curtea a atenţionat guvernul britanic că nu ar fi de dorit
ca reclamantul să fie extrădat Statelor Unite în timp ce
cazul se judecă la Strasbourg. Pentru a respecta Conven-
ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale şi decizia CEDO, guvernul britanic a fost
nevoit să-şi încalce angajamentele faţă de SUA. În acest
caz, judecata a soluţionat conflictul dintre obligaţiunile
statului-parte la Convenţie şi obligaţiunile sale izvorâte
dintr-un acord de extrădare încheiat cu un stat terţ prin
acordarea priorităţii celui dintâi22.
Însă nu a urmat aceeaşi situaţie şi în cazul Mamatculov
şi Ascarov v.Turcia. În această cauză, Înalta Curte a consta-
tat că, din cauza extrădării reclamanţilor către Uzbekistan,
nivelul de protecţie pe care CEDO a fost în stare să-l ofere
drepturilor pe care aceştia şi le apărau conform art.2 şi 3
ale Convenţiei a fost redus ireversibil. Datele, după cum au
fost stabilite, au confirmat cu certitudine că prin nerespec-
tarea deciziei CEDO de a nu extrăda pe reclamanţi către
Uzbekistan, Înalta Curte a fost împiedicată în examinarea
corespunzătoare a plângerilor în conformitate cu practica
sa deja stabilită în cauze similare şi, în cele din urmă, de
a-i proteja în caz de necesitate, împotriva încălcărilor
potenţiale ale Convenţiei, după cum acestea au fost pre-
tinse. Ca urmare, reclamanţii au fost puşi în dificultatea
de a-şi exercita dreptul garantat de art.34 al Convenţiei de
a depune cererea în mod individual, pe care extrădarea
reclamanţilor l-a transformat într-un drept nevalabil. În
această situaţie, Înalta Curte a privit nerespectarea de către
Turcia a măsurilor provizorii ca o piedică adusă Curţii în
examinarea efectivă a plângerii reclamanţilor şi ca o piedică
în exercitarea efectivă a drepturilor lor şi, respectiv, ca o
încălcare a art.34 din Convenţie23.
Înalta Curte a recunoscut, de asemenea, ca fiind în-
călcat dreptul reclamanţilor la cerere individuală garantat
de art.34 din Convenţie prin nerespectarea indicaţiei date
de ea în temeiul art.39 al Regulamentului Curţii de a nu
extrăda reclamanţii până la soluţionarea în fond a cererilor
lor şi în cauza Chamaiev şi alţii v.Georgia şi Rusia24 . În
3
A vocatul P oporului Nr. 2, 2011

altă cauză Olaechea Cahuas v.Spania, CEDO a constatat că
reclamantul, după ce a fost extrădat în Peru prin nerespec-
tarea măsurii provizorii decise de către CEDO, peste 3 luni
a fost liberat în Peru condiţionat pe motivul insuficienţei
de probe. CEDO a constatat, de asemenea, că reclamantul
a avut legătură tot timpul cu avocatul său din Londra şi
nu a reţinut anumite piedici dreptului de recurs efectiv al
reclamantului. În acelaşi timp, CEDO a decis că acest fapt
nu înseamnă că guvernul şi-a respectat obligaţiunea de a
nu împiedica prin nicio măsură exerciţiul efectiv al drep-
tului garantat de art.34 al Convenţiei. Chiar dacă faptele
posterioare măsurii provizorii nu confirmă acest risc, forţa
obligatorie a măsurii provizorii trebuie luată în seamă.
Simpla nerespectare a măsurii provizorii decise de
Curte în funcţie de existenţa unui risc era prin sine însăşi
un grav obstacol la acel moment precis pentru exerciţiul
efectiv al dreptului de recurs individual. Ţinând cont de
aceste circumstanţe, Curtea a concluzionat, în unanimitate,
că, prin neconformarea la măsurile provizorii indicate
prin art.39 al Regulamentului său, Spania nu şi-a respectat
obligaţiunile prevăzute de art.34 al Convenţiei25.
Analiza jurisprudenţei CEDO dă temei de a trage con-
cluzia că autorităţile statelor, în activitatea lor de cooperare
internaţională în domeniul combaterii criminalităţii, sunt
obligate să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului garantate de Convenţia pentru Apărarea Drep-
turilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care pot fi
încălcate în procedura de extrădare.

1 A.Ciucă, Aspecte ale drepturilor omului la extrădare//Dreptul, 1999, nr.10, p.23.

2 A.Buruian, O.Balan, E.Serbenco, Dreptul internaţional public, Chişinău, CEP USM, 2005, p.248-249.
3 Ibidem; I.Lukaşciuk, Conţepţia prava mejdunaradnoi otvetstvennosti//Gosudarstvo i pravo, 2003, nr.4. p.85.
4 Hotărârea CEDO din 12.05.2005 în cauza Öcalan v.Turcia, par.86 şi 89//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor,
Chişinău, 2006, p.251-252.
5 Ibidem, par.88.
6 Hotărârea CEDO din 04.02.2005 în cauza Mamatculov şi Ascarov v.Turcia, par.107//www.echr.coe.int
7 Hotărârea CEDO din 7.07.1989 în cauza Soering v.Marea Britanie şi Irlanda de Nord, par.89// Hotărâri, op.cit., Editura Polirom, Bucureşti, 2000, p.238.
8 Hotărârea CEDO din 12.05.2005 în cauza Öcalan v.Turcia, par.174-175.
9 Cornelui Bîrsan, Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Comentariu pe articole, vol.1, Editura Beck, Bucureşti,
2005, p.247-248.
10 Corneliu Bîrsan, op.cit., p.243.
11 Idem, p.243-244.
12 Hotărârea CEDO din 12.05.2005 în cauza Öcalan v.Turcia, par.89//Jurisprudenţa..., vol.3, op.cit., p.252.
13 Hotărârea CEDO din 15.11.1996 în cauza Chahal v.Marea Britanie (1), par.112-113// Jurisprudenţa..., vol.1, Chişinău, 2000, p.173.
14 Hotărârea CEDO din 14.12.2006 în cauza Bogdanovski v.Italia// Radu Chiriţa. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, culegere de hotărâri, Editura
C.H.BECK, Bucureşti, 2007, p.126-127.
15 Hotărârea CEDO din 18.12.1986 în cauza Bozano v.Franţa, par.60// Hotărâri, op.cit., Editura Polirom, Bucureşti, 2000, p.188-189.
16 Hotărârea CEDO din 12.05.2005 în cauza Öcalan v.Turcia, par.85// Jurisprudenţa..., vol.3, op.cit., p.251.
17 Idem, par.90.
18 Idem, par.95-99.
19 C.Bîrsan, M.Eftimie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.81.
20 Hotărârea CEDO din 04.02.2005 în cauza Mamatculov şi Ascarov v.Turcia, par.103//www.echr.coe.int
21 Hotărârea CEDO din 10.03.2009 în cauza Paladi v.Moldova, par.86//www.echr.coe.int
22 Hotărârea CEDO din 04.02.2005 în cauza Mamatculov şi Ascarov v.Turcia, par.107//www.echr.coe.int
23 Idem, par.108 şi 127-129.
24 Hotărârea CEDO din 12.04.2005 în cauza Chamaiev şi alţii v.Georgia şi Rusia, par.57-74//www.echr.coe.int
25 Hotărârea CEDO din 10.08.2006 în cauza Olaechea Cahuas v.Spania, par.81//www.echr.coe.int

Ştiaţi că...
• Marea Moartă este cea mai sărată din lume, având între 288g şi 325g de sare/litru de apă! (Prin comparaţie,
apa de mare conţine în medie 35g). Marea Moartă e atât de sărată, încat niciun peşte nu poate trăi în ea…
şi am putea citi ziarul stând pe spate pe apă. Marea Moartă se află în deşertul Iudeii, între Israel şi Iordania.
Singura apă curgătoare care alimentează această mare este râul Iordan, însă debitul este din ce în ce mai
scăzut datorită consumului de apă potabilă în Israel şi Iordania, aşa că Marea Moartă este ameninţată treptat
cu… secarea.
• Desertul unde s-a înregistrat cea mai lungă perioadă secetoasă este Atacama, unde ploaia a revenit dupa
400 de ani?
• Cei mai scunzi munţi din România sunt Munţii Macin din Podişul Dobrogei, atingând o altitudine de 467
de metri.
• Cel mai rece loc permanent locuit este localitatea Oimeakov (Rusia), pe valea fluviului Indighirka, unde s-a
înregistrat, în februarie 1964, temperatura minimă absolută de -71.10?
• Cea mai înaltă cascada din lume este Cascada Angel (Cascada Îngerului), situată pe un afluent al fluviului Orinoco
din Venezuela, America de Sud. Atinge înalţimea de aproximativ 1000 de metri, mai précis, 978 de metri.

4
Nr. 2, 2011
ÎMPĂCAREA PENALĂ PRIN PRISMA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Elena BUGUŢA,
avocat, lector universitar IRIM, magistru în drept, doctorand
Recenzent:
Viorel V. BERLIBA,
doctor în drept, conferenţiar universitar, şef Catedră Drept penal şi criminologie, Academia Ştefan cel Mare a MAI
Reconciliation has get the form through the concludence of an agreement of reconciliation. The biggest part of the
civil agreement are the same by their contents, but maybe definition of civil agreement ai proper for civil low. More
than that, civil agreement is the same reconciliatioo and legislative definition is made to divide branches of the low.
Pornind de la stipulările art.109 CP al RM, observăm
că împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale
care poate interveni în anumite situaţii.
Dacă e să facem trimitere la prevederile Dicţionarului
explicativ, „împăcarea înseamnă a fi de acord cu cineva;
a consimţi”1. În acelaşi moment, expresia de „act” con-
cordată împăcării, reprezintă situaţia acordului bilateral
dintre partea vătămată şi infractor, adică a două persoane.
Art.195 din Codul civil al RM fixează noţiunea de act
juridic - „Actul juridic civil este manifestarea de către
persoanele fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naş-
terea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor
civile”. În situaţia împăcării în cauzele penale, suntem
în prezenţa manifestării de voinţă de către persoanele
fizice (partea vătămată şi persoana ce s-a făcut vinovată
de comiterea infracţiunii) fiind orientată spre stingerea
raporturilor juridice penale, care, în mare parte, sunt legate
şi de latura civilă, deoarece efectele împăcării trebuie să fie
totale, adică să se răsfrângă atât asupra acţiunii penale, cât
şi asupra celei civile.
Legea civilă impune o serie de condiţii care caracteri-
zează actul juridic, şi anume:
1. Unul dintre elementele definitorii ale actului
juridic civil este manifestarea de voinţă. Având drept
scop crearea, modificarea ori stingerea unor raporturi cu
alte persoane, voinţa autorului actului juridic civil trebuie
să fie exteriorizată. Eficacitatea acestei voinţe depinde
de posibilitatea altor persoane de a lua cunoştinţă de ea.
Prin manifestare, voinţa încetează de a mai fi un fenomen
subiectiv, devenind un fapt social, o realitate obiectivă,
iar terţii pot lua cunoştinţă de conţinutul ei şi pot adopta
o anumită conduită.2 Această condiţie a manifestării de
voinţă îi este proprie şi împăcării penale, care, la fel, ur-
mează a fi exteriorizată şi, mai mult ca atât, manifestarea
de voinţă reprezintă punctul de pornire al împăcării ca
cauză de înlăturare a răspunderii penale.
2. Manifestarea de voinţă trebuie să provină de la un
subiect de drept civil - persoană fizică sau persoană juri-
dică. Întrucât actul juridic este un act volitiv, conştient, el
poate fi săvârşit numai de un subiect care are capacitatea de
A vocatul P oporului
exerciţiu necesară.3 Aceleaşi prevederi le găsim şi în art.109
alin.(3) CP - „pentru persoanele lipsite de capacitatea de
exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii lor legali.
Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege”.
3. Manifestarea de voinţă trebuie să fie îndreptată spre
producerea efectelor juridice: naşterea, modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor. Intenţia de a produce
efecte juridice este un element necesar al actului juridic
civil, astfel încât aceste efecte nu se pot produce, conform
legii, decât dacă o asemenea intenţie a existat. Această
trăsătură definitorie deosebeşte actul juridic civil de faptul
juridic civil, care este săvârşit fără intenţia de a produce
efecte juridice, care însă se produc în virtutea legii.4 Îm-
păcarea penală, însă, nu poate fi tratată ca un fapt juridic,
deoarece soarta procesului penal depinde de voinţa părţilor
realizată într-un act care duce la încetarea procesului.
4. Finalitatea actelor juridice este crearea, modificarea sau
stingerea unor drepturi şi obligaţii civile concrete. Prin această
trăsătură, actul juridic civil se deosebeşte de actele juridice din
alte ramuri de drept (de exemplu, actul juridic administrativ).5
Această trăsătură, însă, nu este străină împăcării, deoarece în
urma împăcării are loc stingerea unor drepturi şi obligaţii, şi
anume: se stinge dreptul părţii vătămate de a cere repararea
prejudiciului, a daunei, pe de o parte, iar pe de altă parte se
stinge obligaţia persoanei vătămate de a suporta consecinţele
negative ale faptei sale. Am putea spune că împăcarea îşi pro-
duce efecte şi asupra drepturilor statului, care apare ca parte
terţă în situaţia dată, deoarece statul este decăzut din dreptul
de a mai atrage la răspundere penală persoana vinovată de
comiterea infracţiunii.
Întrucât împăcarea poate apărea între persoana vătă-
mată, pe de o parte, şi persoana vinovată de comiterea
infracţiunii, pe de altă parte, putem conchide că instituţia
împăcării este un act juridic bilateral.
Conform art.196 alin.(3) din Codul civil al RM „actul
juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordată
între două părţi”.
Este bilateral actul juridic civil care reprezintă rezultatul
voinţei concordate a două părţi. Actele juridice bilaterale,
5
A vocatul P oporului
numite contracte, sunt cele mai frecvent utilizate acte
juridice în dreptul civil. Pe cale de consecinţă, am putea
spune că împăcarea penală este şi ea un contract, deoarece
reprezintă prin sine un acord juridic bilateral.
Mai mult ca atât, CC al RM, în art.1331, conţine stipu-
lări cu privire la tranzacţie. În acest context, „tranzacţia
este contractul prin care părţile previn un proces ce
poate să înceapă, termină un proces deja început sau
rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei
hotărâri judecătoreşti”.
Atât contractul de tranzacţie, în cadrul dreptului civil,
cât şi împăcarea în cadrul dreptului penal, sunt instituţii
relative noi pentru sistemul nostru legislativ, astfel, încât
merită o atenţie sporită din partea legiuitorului. În acest
sens, putem face remarca că, totuşi, legiuitorul a atras
atenţie mult mai multă tranzacţiei comparativ cu împă-
carea. Toate aceste prevederi ne acordă posibilitatea de a
interpreta că şi împăcarea este o tranzacţie, însă cu reflecţie
pe cauzele penale.
Deşi tranzacţia apare drept un contract nou după
adoptarea noului Cod civil, totuşi nu putem spune că le-
gislaţia nu prevedea un asemenea tip de contract anterior.
Astfel, părţile într-un proces, după prevederile vechiului
Cod procesual civil, erau în posibilitatea de a se împăca
asupra litigiului, această împăcare servind drept temei
pentru încetarea procesului. Astăzi, însă, reglementarea
contractului de tranzacţie obţine o expresie mai clară, de-
oarece legislatorul stabileşte nu doar efectele tranzacţiei, ci
şi condiţiile de validitate ale acesteia, efectele nerespectării
condiţiilor contractului de tranzacţie etc. Cu alte cuvinte,
prin reglementarea tranzacţiei încă o dată are loc întărirea
condiţiilor de validitate ale actului juridic civil.
Astfel, pornind de la definiţia enunţată în art.1331 din
Codul civil al RM, în baza contractului de tranzacţie:
a) Părţile pot preveni un proces ce poate începe. La apari-
ţia litigiului în legătură cu faptul că una din eventualele părţi
la proces îşi consideră încălcat dreptul său, părţile în litigiu
pot iniţia o procedură de negociere a situaţiei create, care are
drept rezultat încheierea contractului de tranzacţie.6
Instituţia împăcării, însă, indică situaţia încetării unui
proces deja început. În acelaşi moment, legea procesual
penală prevede cazuri când procesul penal poate fi de-
clanşat doar în baza plângerii prealabile a părţii vătămate
(art.276 CPP al RM). În asemenea situaţii, dacă persoana
care a avut de suferit de pe urma săvârşirii infracţiunii nu se
adresează către organele de urmărire penală cu o asemenea
plângere nu va fi declanşat procesul penal. Considerăm că
nedepunerea plângerii de către partea vătămată poate fi
interpretată în sine tot ca o împăcare, împăcare preexistentă
fazei de pornire a urmăririi penale. Respectiv, şi instituţia
împăcării poate preveni un proces ce poate începe, cu
diferenţa că situaţia de nedepunere a plângerii de către
partea vătămată pe o cauză penală reliefează o împăcare
ce nu a devenit cunoscută organelor de drept.
Împăcarea părţilor într-o cauză penală poate duce la
încetarea procesului deja început, dar asupra căruia nu s-a
pronunţat o hotărâre încă definitivă. Această condiţie îi este
6
Nr. 2, 2011
caracteristică şi contractului de tranzacţie, fapt rezultat din
interpretarea noţiunii legale a contractului de tranzacţie.
b). Părţile pot duce la încetarea procesului început
deja, dar asupra căruia nu s-a pronunţat încă o hotărâ-
re. Această prevedere este proprie şi împăcării penale. În
acelaşi moment, pare a fi incorectă situaţia de neindicare
de către legiuitor în contractul de tranzacţie a categoriei de
hotărâre ce urmează a fi pronunţată, rezervându-ne posi-
bilitatea interpretării de a încheia un asemenea contract
fie în primă instanţă, în instanţa de apel sau de recurs,
adică până la momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti. Exact aceeaşi concluzie o putem deduce
din interpretarea art.109 alin.(2) CP al RM – „Împăcarea
produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi
penale şi până la retragerea completului de judecată pentru
deliberare”. Nici în această normă nu se indică instanţa
care urmează să delibereze, aceasta putând fi prima, sau
deliberare realizată în rezultatul căilor de atac.
Prin contractul de tranzacţie părţile, care au fost deja
atrase într-un proces civil sau chiar cele atrase într-un
proces penal, dar în ce priveşte cauza civilă pot conveni
asupra încetării procesului civil şi, respectiv a cauzei civile.7
În jurul celor expuse , putem axa ideea că contractul de
tranzacţie poate fi propriu unui proces penal indiferent de
faptul dacă părţile s-au împăcat sau nu pe cauza penală, el
fiind propriu doar în ceea ce priveşte acţiunea civilă într-o
cauză penală. Astfel, pot exista situaţii când între partea
vătămată şi vinovat să existe împăcare ca act de înlăturare
a răspunderii penale, iar în ceea ce priveşte acţiunea civilă
părţile pot încheia contractul de tranzacţie, care ar confirma
imposibilitatea valorificării pe viitor a intereselor de către cel
ce a avut de suferit de pe urma comiterii faptei ilegale. Aceasta
nu este prevăzut de lege, dar având în vedere interpretarea
contractului de tranzacţie, nici nu este interzis.
Pornind de la faptul că tranzacţia face parte din ca-
tegoria de contracte, acesteia îi sunt caracteristice toate
clauzele contractului.
În Capitolul II al Titlului II din Codul civil al RM sunt
enunţate condiţiile de validitate ale actului juridic, care
considerăm că în întregime caracterizează împăcarea în
cauzele penale.
Astfel, în primul rând:
- urmează să existe consimţământul.
Conform art.199 CC al RM, consimţământul este
manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a
încheia un act juridic. Consimţământul este valabil dacă
provine de la o persoană cu discernământ, este expri-
mat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu este
viciat. Împăcarea presupune că persoana care doreşte
de a se împăca trebuie să aibă facultatea de a pătrunde,
de a judeca şi de a aprecia lucrurile la justa lor valoare.
Persoanele implicate în actul de împăcare trebuie să
conştientizeze acţiunile sale, să-şi da seama de urmările
lor şi să le dorească în cunoştinţă de cauză, ceea ce este
propriu şi subiecţilor de drept civil.
- manifestarea de voinţă trebuie să fie recepţionată
de cealaltă parte.
Nr. 2, 2011
Recepţia voinţei, de regulă, are loc prin începerea îndepli-
nirii sau neîndeplinirii anumitor acţiuni. Această manifestare
de voinţă în sensul încetării urmăririi penale, urmează a fi
adusă la cunoştinţa organelor de drept pentru a atrage după
sine consecinţele juridice corespunzătoare. În majoritatea
cazurilor, însă, organele de urmărire penală sau instanţa de
judecată află mai târziu despre rezultatele negocierii în această
direcţie, deoarece acceptarea împăcării în toate cazurile este
precedată de procese psihice de analiză ce condiţionează
luarea unei hotărâri. Prin urmare, în situaţia acestei cauze
de înlăturare a răspunderii penale, urmează să existe o dublă
recepţionare a voinţei: pe de o parte recepţionare de către
persoana ce a avut de suferit de pe urma faptei prejudicia-
bile, iar pe de altă parte - recepţionare din partea organelor
împuternicite de a investiga şi examina cauza. Avându-se în
vedere categoriile de infracţiuni în cazul cărora poate exista
împăcare, acestea sunt cele pentru care, în majoritatea cazu-
rilor, nu se aplică arestul ca măsură preventivă, ceea ce nu
exclude probabilitatea ca condiţiile negocierii împăcării să se
petreacă în afara instituţiilor de drept . Astfel, poate să apară o
asemenea întrebare: care vor fi consecinţele în situaţia în care
persoana ce şi-a exprimat voinţa la împăcare faţă de persoana
vinovată a decedat? Credem că ar fi corect să ne conducem de
prevederile art.200 alin.(3) CC al conform căruia „valabilitatea
manifestării de voinţă nu este afectată de decesul persoanei
care şi-a exprimat voinţa, sau de lipsirea ei de capacitatea de
exerciţiu, dacă aceste evenimente au avut loc după exprimarea
voinţei. Mai mult ca atât, în scopul evitării eventualelor litigii,
urmează a fi respectată forma actului împăcării , la care legea
nu face nicio referire, însă mai conturată, în cazul dat ar fi
respectarea formei scrise cu autentificare
- forma actului juridic al împăcării.
Conform art. 208 CC al RM, actul juridic poate fi încheiat
verbal, în scris sau în formă autentică. Art.209 alin (1) CC stipu-
lează că „actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu
stabileşte forma scrisă sau autentică poate fi încheiat verbal”. În
situaţia actului de împăcare nu se impune o anumită formă. Prin
urmare, fie că el este încheiat în mod verbal prin protocolarea
acestui fapt de către organele de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată, fie poate fi încheiat în formă scrisă având
la bază acordul părţilor în acest sens. Dacă actul de împăcare se
încheie în formă scrisă, atunci acesta în mod obligatoriu va urma
să fie anexat la dosar. În unele situaţii nu este exclusă probabili-
tatea că persoana care a restituit prejudiciul material cauzat prin
infracţiune persoanei vătămate şi cu care ulterior s-a încheiat actul
împăcării să dorească siguranţa nedepunerii de către acesta a unei
alte acţiuni în ordine civilă prin care, de exemplu, se urmăreşte
repararea prejudiciului moral. În asemenea situaţii legea nu ar
interzice forma autentică a actului juridic, dacă ar exista acordul
ambelor părţi în acest sens.
Înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi făptu-
itor, în urma căreia părţile se pun de acord să stingă litigiul
şi care în condiţiile prevăzute de lege înlătură răspunderea
penală a făptuitorului este reglementată de instituţia juri-
dică a împăcării părţilor.
Deoarece acţiunea civilă este subsidiară în procesul
penal, legiuitorul a prevăzut că prin împăcarea părţilor,
A vocatul P oporului
fapt care duce la înlăturarea răspunderii penale, partea
vătămată să renunţe şi la eventualele despăgubiri cerute
făptuitorului. Împăcarea părţilor se realizează fie în mod
explicit, odată cu declararea în mod expres a celor două
părţi că s-au împăcat, fie în mod implicit, atunci când îm-
păcarea rezultă dintr-o situaţie de fapt. În ceea ce priveşte
împăcarea implicită, în practica judiciară s-a stabilit că în
situaţia infracţiunii de viol, art.171 alin.(1) CP, în urma
căsătoriei dintre făptuitor şi persoana vătămată, chiar dacă
nu a fost făcută o declaraţie în mod expres, împăcarea
părţilor se deduce din acordul pe care l-au încheiat soţii
în vederea căsătoriei, fapt discutabil, deoarece pentru
efectuarea investigaţiilor în cauzele penale este necesar
un suport material probatoriu. În situaţia în care instanţa
de judecată nu primeşte cererea de împăcare, chiar dacă,
după săvârşirea unei infracţiuni de vătămare, părţile au
convieţuit o perioadă fără a se ajunge la căsătorie, desfă-
şurarea procesului nu poate fi oprită. Din această cauză,
chiar dacă una dintre părţi doreşte împăcarea, efectele
acesteia nu se produc decât în situaţia în care şi cealaltă
parte îşi dă acordul.
Împăcarea părţilor este o cauză de înlăturare a răspun-
derii penale instituită de legiuitor din consideraţiuni de
politică penală. Prin excepţie de la principiul oficialităţii
procesului penal, legiuitorul a prevăzut că pentru anumite
infracţiuni, de regulă cu un grad redus de pericol social,
tragerea la răspunderea penală a infractorului să fie de-
pendentă de înţelegerea părţilor. Astfel, s-a creat un cadru
juridic în care se poate realiza o conciliere între persoanele
angajate într-un conflict care, în situaţie contrară, implică
incidenţa legii penale.
Împăcarea părţilor este caracterizată prin faptul că con-
flictul se stinge nu ca urmare a unui act de voinţă unilateral,
din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral,
prin voinţa comună a persoanei vătămate şi a infractorului.
Fenomenul împăcării părţilor poate avea loc relativ
frecvent în situaţia infracţiunilor săvârşite între persoanele
înrudite sau cunoscute între ele, în cadrul unor comunităţi
determinate.8 De regulă, atunci când acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, legea
prevede, de asemenea, posibilitatea împăcării părţilor. Există
însă şi infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu (nu la plângerea prealabilă a victimei), dar
legea acordă părţilor posibilitatea de a se împăca.
În literatura juridică împăcarea părţilor este deter-
minată ca un act bilateral, o înţelegere intervenită între
partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea pro-
cesului penal şi înlăturarea răspunderii penale.
În lege, împăcarea este reglementată de art.109 CP,
potrivit căruia „împăcarea este actul de înlăturare a răs-
punderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă, iar în cazul minorilor şi pentru o infracţiune gravă,
infracţiuni prevăzute la capitolele II-VI din partea specială,
precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală”, iar pe
planul dreptului procesual penal se încadrează la categoria
circumstanţelor care exclud urmărirea penală stipulate la
art. 276 alin.(5) CPP al RM).
7
A vocatul P oporului
Pe cale de consecinţă, am putea considera că noţiunea
împăcării ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau
a consecinţelor condamnării ar fi următoarea: ”Împăca-
rea reprezintă actul bilateral al manifestării personale
sau prin reprezentanţi a voinţei părţii vătămate şi a
infractorului prin care părţile pot preveni un proces
ce poate începe sau pot înceta un proces deja început,
act care poate interveni până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti fiind îndreptat spre înlăturarea
răspunderii penale”.
Exceptând faptul că legea penală a RM nu conţine o
noţiune a împăcării, enunţând-o doar ca pe un act de în-
lăturare a răspunderii penale prin enumerarea situaţiilor
de eventuală intervenire a acesteia, totuşi există o serie de
condiţii care se impun a fi respectate în vederea realizării ei.
Aceste condiţii se referă la împrejurările şi la persoanele
între care poate interveni împăcarea părţilor, la caracterul
şi întinderea împăcării, precum şi la limitele în timp în care
ea trebuie să intervină.9
a) Împăcarea părţilor intervine doar pentru infrac-
ţiunile prevăzute de lege
Pentru a nu exista interpretări greşite, legiuitorul a sta-
bilit cu exactitate infracţiunile pentru care împăcarea păr-
ţilor înlătură răspunderea penală, menţionându-le expres
în dispoziţiile alin.(1) al art.109 din CP al RM: infracţiuni
uşoare şi mai puţin grave, infracţiuni prevăzute la Capitolul
II-VI din partea specială a Codului penal, precum şi în
cazurile prevăzute de procedura penală. Pentru a stabili în
fapt care sunt aceste categorii de infracţiuni, este necesar să
fie luate în consideraţie prevederile art.16 alin.(2), (3) CP
al RM, raportate la articolele din partea specială a Codului
penal. Astfel, pentru infracţiunile uşoare maximul special
al pedepsei nu trebuie să depăşească 2 ani de închisoare, iar
pentru infracţiunile mai puţin grave – 5 ani de închisoare.10
Motivul pentru care împăcarea părţilor înlătură răs-
punderea penală pentru infracţiunile menţionate este fie
că acestea prezintă un pericol social redus, fie că persoana
vătămată nu doreşte ca starea ei să fie făcută public.
b) Împăcarea intervine doar asupra persoanelor
care au încheiat acordul, adică trebuie să se realizeze
între infractor, pe de o parte, şi persoana vătămată pe
de altă parte.
Împăcarea fiind un act bilateral de voinţă care priveşte
două persoane, cea vătămată şi făptuitorul, va produce
efecte numai asupra persoanelor care au încheiat acordul.
Astfel, împăcarea trebuie să fie rezultatul acordului de
voinţă al părţilor sau al reprezentanţilor lor legali.
Pentru persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu,
împăcarea se face de reprezentanţii legali ai acestora. Per-
soanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca
personal, însă numai cu încuviinţarea persoanelor prevă-
zute de lege (alin. (3) al art.109 din CP al RM).
În situaţia în care infracţiunea a fost comisă de mai
mulţi făptuitori, pentru ca împăcarea să-şi producă efectele,
trebuie să existe un acord între persoana vătămată şi fiecare
dintre făptuitori. Astfel, în situaţia împăcării, dacă persoana
vătămată îşi dă acordul pentru a se împăca numai cu o
8
Nr. 2, 2011
parte dintre făptuitori, răspunderea penală este îndepărtată
pentru aceştia, în schimb acţiunea penală continuă să se
desfăşoare pentru ceilalţi făptuitori, ţinându-se seama de
toate condiţiile în care s-a produs infracţiunea, împăcarea
cu o parte dintre persoanele vinovate de săvârşirea infrac-
ţiunii neputând înlătura circumstanţele agravante.
c) Împăcarea pentru unele situaţii este condiţionată de lege;
Din p. b). enunţat mai sus rezultă condiţionarea de lege
a unor situaţii. Şi anume: pentru incapabili sau persoanele
cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, împăcarea intervine
numai dacă s-a obţinut încuviinţarea persoanelor prevă-
zute de lege (reprezentanţii legali ai acestora).
d) Împăcarea trebuie să fie explicită, adică să fie
exprimată în mod clar, dar nu să fie presupusă pe baza
anumitor situaţii sau împrejurări.
Acordul de împăcare trebuie să includă angajamentele
asumate de părţi, modalităţile şi termenele de realizare a
acestora. Într-o opinie diferită, se susţine că împăcarea
părţilor poate fi şi implicită, atunci când rezultă dintr-o
situaţie de fapt (de exemplu, din convieţuirea şi realizarea
unor scopuri legate de familie în cazul vătămării intenţi-
onate uşoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii soţiei
de către soţ). Argumentul ni se pare discutabil, întrucât
existenţa unui fapt oricum presupune şi dovada exprimă-
rii voinţei de împăcare. Cu toate că aici am putea invoca
prevederile art.208 alin.(3) CC RM conform căruia actul
juridic care poate fi încheiat verbal se consideră încheiat
şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit
voinţa de a-l încheia.11 Tăcerea se consideră exprimare a
voinţei de a încheia actul juridic în situaţiile prevăzute de
lege sau de acordul părţilor. La împăcare, însă, acordul
părţilor la tăcere urmează a fi adus la cunoştinţa organelor
de urmărire penală sau instanţei de judecată, care, de fapt,
ar exprima însăşi împăcarea părţilor.
e) Împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părţi (in-
fractorul şi persoana vătămată sau reprezentantul ei consimt
în mod liber acest fapt, exprimându-şi în mod benevol voinţa.
Această condiţie nu exclude probabilitatea ca părţile să se retragă
în orice moment din procesul de împăcare, însă până la retragerea
completului de judecată pentru deliberare.
f) Împăcarea este personală, adică se referă doar la
persoanele care s-au înţeles să pună capăt conflictului
dintre ele, iar nu la infracţiunea săvârşită. Datorită carac-
terului personal al împăcării, în caz de participaţie aceasta
înlătură doar răspunderea penală a participantului cu care
s-a înţeles persoana vătămată. Ceilalţi participanţi nu vor
profita de efectele împăcării, iar procesul penal în privinţa
lor va fi soluţionat până la capăt.
În contextual circumstanţelor expuse poate apărea
întrebarea: „va fi sau nu caracterizată ca drept persona-
lă împăcarea efectuată prin eliberarea de către partea
vătămată în acest sens unei alte persoane, numită repre-
zentant a unei procuri de reprezentare?”
Art.242 alin (1) CC RM enunţă că „un act juridic poate
fi încheiat personal sau prin reprezentant. Împuternicirile
reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din
împrejurările în care acţionează”.
Nr. 2, 2011
Reprezentarea a fost definită în literatura de specialitate
ca fiind acel procedeu prin care o persoană, numită repre-
zentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei
persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele actului se
produc direct şi nemijlocit în persoana şi patrimoniul aces-
teia din urmă. Prin reprezentare, manifestarea de voinţă a
reprezentatului, care devine parte a raportului juridic, este
înlocuită de manifestarea de voinţă a reprezentantului.12
Reprezentantul care participă la încheierea actului este
un simplu intermediar în operaţiunea juridică respectivă
- el nu devine parte în raportul juridic, iar efectele actului
încheiat se produc în persoana reprezentatului.13
Considerăm că în cazul dat ar putea apărea multiple
păreri vis-à-vis de această întrebare. Totuşi, credem că
chiar dacă încheierea actului de împăcare se va realiza prin
intermediul reprezentantului vom fi în prezenţa caracte-
rului personal al împăcării cu condiţia că în procura de
reprezentare să fie consemnată această împuternicire. În
cazul dat va fi vorba despre reprezentarea convenţională,
care este şi voluntară.14 Pentru ca să nu apară dubii în
privinţa caracterului personal al actelor juridice în general,
şi al împăcării - în special, ar fi fost mult mai raţional dacă
legiuitorul făcea cu precizie distincţia dintre actele juridice
personale şi cele strict personale.
Art.109 alin.(3) CP al RM stipulează „că pentru per-
soanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face
de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege”. În situaţia dată suntem în prezenţa
reprezentării legale, deoarece legea împuterniceşte o per-
soană să săvârşească actul juridic în numele şi pe seama
altei persoane. În această ipoteză, cazurile şi întinderea
împuternicirilor reprezentantului sunt determinate prin
lege, situaţie dictată de stipulările instituţiei reprezentării
obligatorii sau necesare.15
g) Împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă, ne-
condiţionată şi totală
Pentru ca împăcarea părţilor să producă efectele stipu-
late la art. 109 CP al RM., aceasta trebuie să fie definitivă,
necondiţionată şi totală.
Împăcarea este totală, dacă desfăşurarea procesului se
opreşte atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura
civilă, împăcarea este necondiţionată atunci când
litigiul dintre cele două părţi se stinge fără a se impune o
anumită condiţie pentru aceasta; împăcarea este definitivă
1 Dicţionar explicativ , Chişinău EPIGRAF, 2004, pag. 10
2 Codul Civil al RM, Comentariu, Vol. I, 2006, p. 407
3 Idem.
4 Ibidem., pag. 408
5 Idem.
6 Comentariul Codului civil al RM, V-II, Editura ARC, Chişinău 2006, Pag. 936
7 Idem.
8 Якупов А «Уголовный процесс» Москва 2004 с. 353
9 Alexei Barbăneagră, Viorel Berliba, Constantin Gurschi ş.a., Codul penal comentat şi adnotat, Chişinău, 2006, p.170.
10 Art.16 CP al RM.
11 Codul Civil al Republicii Moldova, Comentariu, Vol I, Chişinău 2006.
12 Nistorescu Cristina Popa, Reprezentarea şi mandatul în dreptul civil”., Bucureşti, 2004, pag. 211.
13 Idem.
14 Toader C.,”Manual de contracte civile speciale”, Bucureşti 2000, pag. 232.
15 Ibidem, pag. 233.
A vocatul P oporului
dacă acordul este încheiat în acest sens pentru totdeauna şi
nu pentru o anumită perioadă de timp. Chiar dacă în tim-
pul procesului părţile declară că s-au împăcat, dar partea
vătămată cere despăgubiri, procesul nu poate fi oprit, iar
înlăturarea răspunderii penale nu este posibilă. În cazul
respectiv trebuie cu claritate să se facă deosebire dintre
împăcare, care include în sine atât aspectul laturii penale,
cât şi celei civile, de iertare a acţiunilor prejudiciabile, dar
nu şi a urmărilor prejudiciabile. Iertarea în sens extensiv al
termenului este o împăcare, numai că împăcarea ca cauză
de înlăturare a răspunderii penale trebuie să cuprindă atât
iertarea acţiunilor prejudiciabile, cât şi iertarea urmărilor
prejudiciabile. De multe ori, însă, partea vătămată poate
ierta fapta prejudiciabilă cerând să fie despăgubită, ceea ce
nu cade sub incidenţa prevederilor art. 109 CP al RM.
h) Împăcarea părţilor trebuie să intervină până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Art. 109 alin.(2) CP al RM prevede că „împăcarea îşi
produce efectele juridice din momentul pornirii urmăririi
penale şi până la retragerea completului de judecată în
deliberare”. Dacă e să facem interpretarea acestei prevederi
a legii ar rezulta că p.g) să sune în felul următor:” Împă-
carea trebuie să survină cel târziu până la retragerea
completului în camera de deliberare”. În rezultatul acestei
interpretări s-ar putea înţelege că împăcarea îşi poate găsi
locul doar în primă instanţă, dar nu şi în instanţele unde
hotărârea a fost atacată, unde completul de judecată, la fel
se retrage în deliberare. În acest context credem că mult
mai corect ar fi dacă art.109 alin.(2) CP al RM ar suna în
felul următor: ”Împăcarea este personală şi produce efecte
juridice din momentul pornirii urmăririi penale şi până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.”
Pe cale de consecinţă, putem conchide că împăcarea
este un act ce apare între partea vătămată şi vinovatul co-
miterii faptei penal condamnabile, adică este bilateral, dar
conform legii civile actele juridice bilaterale sunt numite
contracte. Putem afirma că împăcarea ar trebui să se ma-
terializeze prin încheierea aşa-numitului contract al îm-
păcării. În mare parte conţinutul contractului de împăcare
ar corespunde conţinutului contractului de tranzacţie, însă
probabil definirea tranzacţiei îi este proprie dreptului civil.
Mai mult ca atât, tranzacţia este aceeaşi împăcare. Probabil,
prin enunţarea împăcării şi tranzacţiei legiuitorul a vrut ca
în aşa mod să disperseze domeniile dreptului
9
A vocatul P oporului Nr. 2, 2011

PROBLEMATICA MOBBING-ULUI ŞI A BULLYING-ULUI PENTRU

DOMENIUL RAPORTURILOR JURIDICE DE MUNCĂ
Nicolae ROMANDAŞ,
doctor în drept, conferenţiar universitar, USM
Eduard BOIŞTEANU,
doctor în drept, conferenţiar universitar, USB „Alecu Russo”

This article introduces the concept of workplace mobbing as a destructive organizational behaviour of psychological
assaults perpetrated against the target causing them harm and loss of employment. The authors have studied the
legislation of the Republic of Moldova for the disclosure of specific features of the concept of mobbing. Also, have
been discussed the Law no. 168 of 09.07.2010, in which the legislature has provided for the notions of „dignity at
work” and „sexual harassment”.
Keywords: mobbing, bullying, harassment, employment, discrimination, employment law, sexual harassment,
dignity at work.

Problematica abuzului la locul de muncă a fost cerce-
tată pe larg în Europa Occidentală. Studiul asupra acestei
probleme a fost iniţiat în Scandinavia în 1980 şi s-a extins
în anii ’90 şi în alte ţări europene.
Şi în Republica Moldova sunt atestate deja fenomene ca
mobbing sau bullying. De exemplu, putem invoca situaţii
de următorul gen: un angajator vrea să se debaraseze de un
salariat pe motiv că acesta este de orientare sexuală netradi-
ţională sau pentru că acesta este infectat cu HIV/SIDA. În
cazurile invocate, un asemenea angajator nu va putea să-l
concedieze nemijlocit pe salariatul dat întrucît legislaţia
muncii nu instituie un temei special (legat de orientarea
sexuală a salariatului sau de infectarea acestuia cu HIV/
SIDA) pentru concediere. În schimb, el poate să recurgă
la un tratament ce va presupune un comportament agresiv
sau nerezonabil, orientat împotriva „salariatului-ţintă”, cu
scopul de a-l determina să abandoneze benevol locul de
muncă respectiv. Cercetătorii români au identificat unele
dintre modalităţi (forme) de manifestare a mobbing-ului,
şi anume: mutarea intenţionată a salariatului într-un birou
impropriu, limitarea (excluderea) accesului la Internet,
ascunderea unor documente faţă de „salariat-ţintă”, ne-
comunicarea cu el, toate punându-l pe salariatul în cauză
în imposibilitatea de a-şi exercita obligaţiunile de muncă1.
Doctrina autohtonă nu s-a preocupat, din păcate, de
formularea unei definiţii a fenomenului de mobbing.
Ca rezultat, luând în considerare definiţiile formulate de
cercetătorii occidentali (S. Einersen, Leymann, Rayner
ş.a.), recurgem la următoarea definiţie: prin noţiunea de
mobbing se subînţelege o aplicare sistematică şi de durată
de tratamente inadecvate, dăunătoare ale unui salariat
(subordonat sau superior), care, dacă este continuată,
poate cauza acestuia grave probleme sociale şi psihologice.
Într-un studiu românesc, elaborat de către specialiştii
de la revista română „Capital” au fost identificate cinci
forme de mobbing, care caracterizează comportamentul
angajatorilor români2. Astfel, cea mai uşoară formă de
mobbing este aceea prin care se urmăreşte izolarea psi-
hică a salariatului (conducătorul nemijlocit al acestuia şi
colegii de lucru nu vor vorbi cu el). Cea de-a doua formă
de mobbing are drept scop de a izola fizic salariatul supus
presiunii (de exemplu, el poate fi permutat în cel mai în-
depărtat birou, astfel încât să nu poată comunica cu alte
persoane). Cea de-a treia formă de mobbing este aceea
prin care salariatul nu primeşte nici o sarcină nouă, în
aşa fel încât el se simte inutil şi, în consecinţă, va decide
să părăsească unitatea dată. În al patrulea rând, conducă-
torul nemijlocit sau colegul salariatului poate să depună
multe eforturi pentru a-l ridiculiza pe acesta, chiar şi în
ceea ce priveşte aspectul şi înfăţişarea acestuia3. Cel mai
periculos tip de violenţă la locul de muncă este considerat
atacul fizic direct.
Termenul de bullying, consacrat de Olweus în 1993,
desemnează un tip specific de agresiune în care comporta-
mentul este destinat spre a face rău, spre a provoca o daună,
se repetă în timp, iar între agresor şi victimă există un dez-
echilibru de putere fizică sau psihologică4. Poate fi o formă
simplă de neglijare sau se poate extinde la forme complexe
de abuz fizic, emoţional şi sexual5. Unii specialişti6 consi-
deră că fenomenul bullying-ului rezidă în comportamentul
sau atitudinea de „intimidare” promovată în mod repetat
şi intenţionat, cu scopul de a obţine supremaţia asupra
altei persoane.
Deşi mobbing-ul şi bullying-ul sunt fenomene cu un
conţinut aproape asemănător, totuşi ele nu pot fi considera-
te noţiuni identice. Astfel, conform lui Bultena şi Whatcott,
în timp ce mobbing-ul are ca ţinte persoane calificate peste
medie, în cadrul unui proces de bullying, este testat mai

10
Nr. 2, 2011
întâi terenul, în special, în cazul angajaţilor noi, pentru a-l
identifica pe cel mai slab din grup7. Putem face, de aseme-
nea, distincţia dintre cele două noţiuni şi prin faptul că
fenomenul de mobbing presupune, de regulă, o agresiune
subtilă (latentă, indirectă), pe cînd agresiunea directă (une-
ori de natură fizică) este caracteristică pentru fenomenul
de bullying. În consecinţă, savantul Leymann foloseşte
conceptul de mobbing pentru mediul organizaţional, iar
pe cel de bullying pentru a defini un proces asemănător,
dar între copii8. La această accepţiune ne raliem şi noi.
Alt criteriu de diferenţiere a celor două fenomene puse
în discuţie este durata de manifestare a acestora. Dacă
pentru mobbing este specifică durata de cel puţin 6 luni,
potrivit lui Leymann, atunci, starea de bullying are durate
variabile.
În opinia cercetătorilor Davenport, Zapf şi Leymann9,
mobbing-ul este identificat drept un proces cu cinci etape
de derulare: de izolare, excludere şi expulzarea, ce conduce
la un conflict nerezolvat (prima fază), urmat de atacuri
psihologice (faza a doua), după care managerii unităţii
escaladează conflictul (a treia fază). În decursul celei de-a
patra faze, situaţia conflictuală tinde să devină o problemă,
iar cea de-a cincea fază, este posibilă expulzarea salaria-
ţilor vizaţi, în sensul forţării lor să părăsească locurile lor
de muncă.
Elucidând natura juridică a mobbing-ului, se cere,
totodată, menţionat faptul că acesta este un fenomen
aflat la frontiera cu discriminarea şi poate fi doar parţial
considerat un tip de discriminare. Specialiştii din sfera
jurisprudenţei urmează să determine motivele (cauzele)
apariţiei stării de mobbing, lucru care poate contribui
efectiv la determinarea naturii juridice a stării de mobbing.
Astfel, dacă fenomenul de mobbing îşi găseşte suport în
profesionalismul deranjant al celui care devine victimă,
legătura dintre mobbing şi discriminare nu este aşa de
evidentă (natura latentă a mobbing-ului şi caracterul
psihologic al unui asemenea fenomen îl fac mai greu de-
tectabil în practică). Iar, dacă angajatorul vrea să înlăture
din funcţie pe un angajat pe motive de orientare sexuală
netradiţională, atunci fenomenul de mobbing capătă în ast-
fel de situaţii caracteristicile unei discriminări de tip clasic.
În această ordine de idei, observăm că, în ultimul timp, în
Republica Moldova se înregistrează o evoluţie constantă a
legislaţiei ce vizează problematica politicilor de prevenire
şi combatere a diverselor forme de discriminare. Astfel, în
2006, a fost adoptată Legea RM „Cu privire la asigurarea
egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi”10. În Capitolul III
al Legii menţionate mai înainte a fost statuat mecanismul
legislativ de asigurare a egalităţii de şanse între femei şi
bărbaţi în domeniul social-economic. În această ordine
de idei, menţionăm că angajatorul trebuie să coopereze cu
angajaţii şi cu reprezentanţii sindicatelor pentru instituirea
unei ordini interioare, care să prevină şi să excludă cazurile
de discriminare după criteriul de sex în procesul de mun-
că. Procedurile necesare asigurării egalităţii între femei şi
bărbaţi la locul de muncă urmează a fi inserate în calitate
de obligaţii ale angajatorului şi angajatului în contractele
A vocatul P oporului
individuale de muncă, în contractele colective de muncă
şi în convenţiile colective.
În conformitate cu art. 10 alin. (3) din Legea RM „Cu
privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi băr-
baţi”, pentru asigurarea egalităţii între femei şi bărbaţi,
angajatorul este obligat:
a) să asigure egalitatea de şanse şi de tratament tuturor
persoanelor la angajare potrivit profesiei, la perfec-
ţionare profesională, la promovare în serviciu, fără
discriminare după criteriul de sex;
b) să aplice aceleaşi criterii de evaluare a calităţii muncii,
de sancţionare şi de concediere;
c) să asigure remunerare egală pentru munci de valoare
egală;
d) să întreprindă măsuri de prevenire a hărţuirii sexuale
a femeilor şi bărbaţilor la locul de muncă, precum şi
a persecutării pentru depunere în organul competent
a plângerilor împotriva discriminării;
e) să asigure condiţii egale pentru femei şi bărbaţi de
îmbinare a obligaţiilor de serviciu cu cele familiale;
f) să introducă în regulamentul de organizare şi func-
ţionare a unităţii dispoziţii pentru interzicerea dis-
criminărilor după criteriul de sex.
Se consideră discriminatorii următoarele acţiuni ale
angajatorului: a) plasarea anunţurilor de angajare cu cerinţe
şi criterii ce presupun priorităţi pentru unul dintre sexe,
cu excepţia anunţurilor speciale de angajare a persoanelor
de un anumit sex la locurile de muncă în care, datorită
naturii sau condiţiilor particulare de prestare a muncii
prevăzute de lege, particularităţile de sex sunt determi-
nante; b) refuzul neîntemeiat de angajare a persoanelor
de un anumit sex; c) stabilirea pentru angajaţi, în funcţie
de sex, a unui program de lucru mai favorabil, cu excepţia
cazurilor stipulate de legislaţie; d) refuzul neîntemeiat de
a admite, în cadrul programului de perfecţionare profesio-
nală, o persoană pe motiv de sex, modificarea ori rezilierea
contractului de muncă sau angajarea pe acelaşi motiv; e)
aplicarea după criteriul de sex a unor condiţii diferite de
remunerare pentru munci de valoare egală; f) distribuirea
diferenţiată, după criteriul de sex, a sarcinilor de muncă
având ca urmare atribuirea unui statut mai puţin favorabil;
g) crearea de impedimente ori de condiţii adverse persoa-
nei care a depus în organul competent plângere împotriva
discriminării după criteriul de sex; h) solicitarea neînte-
meiată a informaţiei despre starea civilă a candidaţilor.
Legea RM „Cu privire la asigurarea egalităţii de şanse
între femei şi bărbaţi” instituie o procedură specială pentru
contestarea acţiunilor discriminatorii ale angajatorului.
Conform art. 11 alin. (4) al Legii în cauză, persoana, care se
consideră discriminată prin faptul că angajatorul a angajat,
a promovat sau a acordat unei alte persoane facilităţi după
criteriul de sex ori a comis alte acţiuni discriminatorii, este
în drept să solicite prezentarea în scris a motivaţiei deciziei.
Angajatorul este obligat să dea răspuns persoanei, care se
consideră discriminată, în decursul a 30 de zile de la data
depunerii cererii. În caz contrar, persoana este în drept
să iniţieze o acţiune conform legislaţiei. Atenţionăm că
11
A vocatul P oporului
obligaţia de a demonstra lipsa intenţiei de discriminare
directă sau indirectă faţă de persoana care se consideră
discriminată (chiar şi în cadrul examinării judiciare a
contestaţiei) revine angajatorului.
Trebuie menţionat şi faptul că, în cadrul legislaţiei
naţionale privind prevenirea şi combaterea discrimină-
rilor în sfera raporturilor de muncă, nu există prevederi
exprese cu privire la fenomenul de mobbing, dar regăsim
unele din elemente care ar putea contribui la abordarea
problematicii de prevenire a mobbing-ului. Invocăm, în
acest sens, prevederile art. 90 alin. (4) din Codul muncii al
RM, potrivit cărora, în locul restabilirii la locul de muncă,
părţile pot încheia o tranzacţie de împăcare, iar în caz de
litigiu – instanţa de judecată poate încasa de la angajator, cu
acordul salariatului, în beneficiul acestuia, o compensaţie
suplimentară la sumele ce-i revin salariatului concediat cu
titlu de despăgubiri în mărime de cel puţin 3 salarii medii
lunare ale salariatului. Aşadar, dacă salariatul concediat
nelegitim intuieşte că, la o eventuală restabilire în locul
de muncă anterior, se va confrunta cu abuzuri (atacuri
psihologice) din partea angajatorului şi a colegilor, el are
posibilitatea de a „converti” dreptul la restabilire în funcţia
anterioară într-o compensaţie bănească suplimentară în
cuantum de cel puţin 3 salarii medii lunare ale salariatului.
Codul muncii al Republicii Moldova11, adoptat de către
Parlamentul RM în anul 2003, nu cuprindea iniţial careva spe-
cificaţii care ar putea contribui la gestionarea fenomenelor de
tip mobbing. Ulterior, prin Legea RM nr. 168 din 09.07.201012,
au fost operate unele modificări şi completări la Codul muncii
prin care a fost pusă în discuţie problematica hărţuirii sexuale
şi a lezării demnităţii în muncă. În primul rând, legiuitorul a
formulat definiţii legale ale celor două noţiuni. În conformi-
tate cu art. 1 din Codul muncii al RM, prin hărţuire sexuală
se subînţelege orice formă de comportament fizic, verbal sau
neverbal, de natură sexuală, care lezează demnitatea persoanei
ori creează o atmosferă neplăcută, ostilă, degradantă, umili-
toare sau insultătoare. În opinia legiuitorului nostru, prin
noţiunea de demnitate în muncă trebuie înţeles climatul psi-
hoemoţional confortabil în raporturile de muncă, ce exclude
orice formă de comportament verbal sau neverbal din partea
angajatorului sau a altor salariaţi, care poate aduce atingere
integrităţii morale şi psihice a salariatului.
În Codul muncii al RM au fost conturate o serie de
obligaţii statutare ale angajatorilor în domeniul interzice-
rii discriminărilor şi al respectării demnităţii în muncă a
salariaţilor. Conform art. 10 alin. (2) din Codul muncii al
RM, angajatorul este obligat:
- să asigure egalitatea de şanse şi de tratament tuturor
persoanelor la angajare potrivit profesiei, la orientare
şi formare profesională, la promovare în serviciu, fără
nici un fel de discriminare;
- să aplice aceleaşi criterii de evaluare a calităţii muncii,
de sancţionare şi de concediere;
- să întreprindă măsuri de prevenire a hărţuirii sexuale
la locul de muncă, precum şi măsuri de prevenire a
persecutării pentru depunere în organul competent
a plângerilor privind discriminarea;
12
Nr. 2, 2011
- să asigure condiţii egale, pentru femei şi bărbaţi, de
îmbinare a obligaţiilor de serviciu cu cele familiale;
- să introducă în regulamentul intern al unităţii dispo-
ziţii privind interzicerea discriminărilor după oricare
criteriu şi a hărţuirii sexuale;
- să asigure respectarea demnităţii în muncă a salari-
aţilor;
- să asigure o plată egală pentru o muncă de valoare
egală.
Pornind de la dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Codul
muncii al RM, salariaţilor unităţii le revin, de asemenea,
anumite obligaţii statutare din domeniul prevenirii dis-
criminărilor. Salariatului îi revine obligaţia de a manifesta
un comportament nediscriminatoriu în raport cu ceilalţi
salariaţi şi cu angajatorul, precum şi de a respecta dreptul
la demnitate în muncă al celorlalţi salariaţi.
În opinia noastră, fenomenul de mobbing poate fi
prevenit şi combătut, în mare parte, prin intervenţii nele-
gislative de tipul codurilor de bună practică, promovarea
conceptului de mobbing prin campanii mass-media, dialog
social cu diverşi parteneri, schimb de experienţă cu experţi
din ţările cu experienţă în domeniu ş.a. Cu titlu de exemplu,
Vă putem comunica că în România a fost lansat cu succes
Proiectul „Femeia contează” în cadrul Programului Opera-
ţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013,
care are drept obiectiv analiza şi diagnosticarea fenomenu-
lui de mobbing în România şi a altor forme de discriminare
pe piaţa muncii, pe baza culegerii de date primare de pe
teren prin metode cantitative şi calitative. Aşadar, Proiectul
POSDRU „Femeia contează” îşi propune să aducă în aten-
ţia publică fenomenele de mobbing şi bullying şi să ducă
la conturarea unor soluţii pentru recunoaşterea socială a
fenomenului şi diminuarea lui13.
1 Alexandra Gheondea, Simona Ilie, Mihaela Lambru ş.a., Fenomene
specifice de discriminare la locul de muncă: mobbing-ul // Revista
„Calitatea vieţii”, XXI, nr. 1-2, 2010, p. 114.
2 Camelia Bogdan, Consideraţii privind oportunitatea adoptării unei
strategii europene pentru prevenirea şi combaterea mobbingului //
Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 6/2007, p. 38-39.
3 Ibidem, p. 39.
4 Lia Bologa, Principalele dificultăţi în diminuarea violenţei în or-
ganizaţiile şcolare din România // http://mpra.ub.uni-muenchen.
de/21073/1/MPRA_paper_21073.pdf (accesat la data de 03.01.2011).
5 Marcela Claudia Călineci, Otilia Ştefania Păcurari, Daniela Stoicescu,
Valori comportamentale şi reducerea violenţei în şcoală, Bucureşti,
Editura „Educaţia 2000+”, 2009, p. 49.
6 Valerie E. Besag, Bullies and Victims in Schools, 1989.
7 Alexandra Gheondea, Simona Ilie, Mihaela Lambru ş.a., Fenomene
specifice de discriminare la locul de muncă: mobbing-ul // Revista
„Calitatea vieţii”, XXI, nr. 1-2, 2010, p. 121.
8 Peter Kovacs, Hărţuirea la locul de muncă // http://www.mobbing.
ro/wp-content/uploads/2010/04/hartuirea-la-locul-de-munca.pdf
(accesat la data de 03.01.2011).
9 Linda Shallcross, Sheryl Ramsay, Michelle Barker, A Proactive Res-
ponse to the Mobbing Problem: A Guide for HR Managers // http://
www.nzjhrm.co.nz/Site/Articles/2010_Folder/2010.aspx (accesat la
data de 03.01.2011).
10 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-50 din 24.03.2006.
11 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 159-162 din 29.07.2003.
12 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 160-162 din 07.09.2010.
13 Alexandra Gheondea, Simona Ilie, Mihaela Lambru ş.a., Fenomene
specifice de discriminare la locul de muncă: mobbing-ul // Revista
„Calitatea vieţii”, XXI, nr. 1-2, 2010, p. 135.
Nr. 2, 2011
Impedimente la exercitarea dreptului
de urmărire a bunului gajat
Eduard PLĂMĂDEALĂ, avocat
Acordând asistenţă juridică unei companii de micro-
finanţare, am observat în procesul de urmărire a bunului
gajat unele impedimente indirecte la vinderea bunului
gajat şi anume, imperfecţiunea legii la anularea şi ridicarea
sechestrelor aplicate bunului gajat de către alţi creditori.
A fost înaintat un demers către Ministerul Justiţiei pentru
a studia problema şi dacă e cazul să înainteze un proiect
de modificare a legislaţiei, care ar uşura procedura de
vindere a bunului gajat. Pe această cale supun dezbaterii
această temă, iar pe avocaţii interesaţi îi rog respectuos să
transmită propunerile şi observaţiile Ministerului Justiţiei
sau pe adresa office@plamadeala.md
Întreprinderea cu capital străin „XXX” SRL activează pe
piaţa serviciilor financiare din Republica Moldova din anul
2008, acordând împrumuturi de consum. Pentru garantarea
executării corespunzătoare şi la timp a obligaţiunii de rambur-
sare a împrumutului, părţile încheie contract de gaj, conform
căruia, obligaţia pecuniară este garantată prin bunul gajat.
Atunci când debitorul nu-şi onorează obligaţiunile
asumate, ÎCS „XXX” SRL, în calitatea sa de creditor ga-
jist, recurge la urmărirea bunului gajat cu scopul de a-şi
recupera creanţa din valoarea bunului vândut. Aparent, la
nivelul normativ mecanismul urmăririi bunului gajat este
reglementat, dar la modul practic am constatat unele im-
perfecţiuni/scăpări, care duc la interpretarea neuniformă a
procedurii de urmărire, iar ca consecinţă – la îngreunarea
procedurii sau chiar la imposibilitatea realizării dreptului
de gaj.
În opinia noastră, o legislaţie bine amenajată în dome-
niul creditării şi gajării de bunuri trebuie să stabilească o
certitudine în raporturile subiecţilor de creditare şi terţelor
persoane. Pe de o parte acest lucru este necesar credito-
rului, care trebuie să aibă certitudinea că dacă creditul nu
va fi rambursat de către debitor, atunci rambursarea va fi
posibilă prin realizarea dreptului de urmărire a bunului
gajat. Pe de altă parte, este şi în interesul debitorului, care
fiind într-o situaţie de incapacitate de plată să-şi poată
onora obligaţiunile pecuniare prin bunul gajat.
Orice obligaţiune pecuniară conţine în sine raţiunea
finală de a fi executată, iar pentru asigurarea executării ei se
constituie garanţii. Creditorul este interesat să fie asigurat
împotriva riscului insolvabilităţii debitorului. Totodată,
garanţia îi acordă creditorului gajist dreptul de întâietate
faţă de alţi creditori.
Când debitorul a intrat în incapacitate de plată, după
respectarea procedurilor şi formalităţilor impuse de lege,
creditorul gajist purcede la realizarea bunului gajat din
numele debitorului gajist.
A vocatul P oporului
În unele cazuri, odată cu vinderea bunului gajat, se
constată că bunul este grevat de drepturi reale, sechestre şi
interdicţii. Totodată, legislaţia în vigoare îi acordă garanţii
cumpărătorului bunului gajat, că ia în proprietate bunul
liber de orice garanţie reală existentă sau de sarcini asupra
acestui bun.
Această garanţie este acordată prin prevederile alin.
(3) al art.491 C.C., art.77 al Legii nr.449/2001 „Cu privire
la gaj” şi art.127 alin.(1) lit. h) al Codului de Executare.
Codul de Executare prevedere ridicarea sechestrelor
aplicate de către executorul judecătoresc, iar Codul Civil şi
Legea nr.449/2001 – sechestrele şi drepturile reale înscrise
de către celelalte autorităţi.
Cu toate că în aparenţă normele prevăzute în Codul
Civil şi Legea nr.449/2001 sunt asemănătoare, totuşi ele
reglementează diferite situaţii, iar pe alocuri sunt con-
trare. Astfel, alin.(3) al art.491 C.C. şi alin.(1) al art.77 al
Legii nr.449/2001 fac referire la garanţiile instituite până
la înregistrarea preavizului. În afară de aceasta, alin.(2) al
art.77 al Legii face referire şi la drepturile reale constituite
după înscrierea preavizului.
Straniu, dar legislatorul a prevăzut un mecanism diferit
de încetare şi anulare a gajurilor, sechestrelor şi drepturilor
reale. Potrivit alin.(4) al art.491 C.C., cumpărătorul poate
solicita de la instanţa judiciară anularea interdicţiilor apli-
cate până la înregistrarea preavizului, iar potrivit art.78
al Legii nr.449/2001 – cele constituite după înscrierea
preavizului.
Considerăm, că prin aceste norme nu s-a urmărit o
diferenţiere de procedură, dar s-a strecurat o eroare, care
creează dificultăţi la vinderea bunului gajat. Suntem de
părerea, că aceste acte urmează de a fi unificate pentru a
exclude interpretările eronate. Propunem, ca mecanismul
de anulare a interdicţiilor să prevadă, dreptul de a solicita
anularea garanţiilor aplicate atât până la înregistrarea
preavizului, cât şi după. Dacă pornim de la premiza că
cumpărătorului bunului gajat ia în proprietate bunul liber
de orice garanţie reală existentă, atunci acest drept are
întindere asupra situaţiei de până la înregistrarea preavi-
zului, cât şi după.
Ce ţine de persoanele care pot solicita încetarea şi
anularea garanţiilor, atunci alin.(4) al art.491 C.C. şi art.78
al Legii nr.449/2001, prevăd expres dreptul exclusiv al
cumpărătorului, pe când art.127 al Codului de Executare
nu prevede expres calitatea solicitantului, prezumându-se
persoana interesată.
Atribuirea dreptului de a solicita încetarea şi anularea
garanţiilor exclusiv cumpărătorului, în opinia noastră,
13
A vocatul P oporului
creează impedimente la vinderea bunului gajat, iar pe de
altă parte, îl restrânge pe creditorul gajist în drepturile sale
de urmărire a bunului gajat. Odată ce a cumpărat un bun
gajat, cumpărătorul este supus unor cheltuieli suplimenta-
re, neprevizibile, pentru angajarea unui avocat, care se va
ocupa cu încetarea şi anularea garanţiilor. Această situaţie
ar putea fi un factor negativ în luarea deciziei de a cumpăra
sau nu a bunului gajat. Pe când, dacă legea ar acorda acest
drept şi creditorului gajist, ca persoană interesată, atunci,
în dependenţă de caz, această sarcină ar lua-o asupra sa şi
creditorul gajist.
De aceia, propunem de a modifica legea în sensul
expus mai sus şi de a introduce pe lângă cumpărător şi
creditorul gajist investit cu dreptul de a solicita încetarea
şi anularea garanţiilor.
Altă problemă care a apărut în exercitarea practică
a dreptului de gaj este atragerea sau nu a creditorilor în
interesul cărora s-a dispus aplicarea garanţiilor (seches-
tre, interdicţii, gajuri inferioare, etc.). Diferiţi judecători
tratează diferit această problemă, iar tratarea diferită este
şi de înţeles, deoarece legea nu prevede expres dacă este
obligatorie atragerea în proces a creditorilor, iar judecătorii
se conduc de normele generale procesual-civile şi respectiv
diferit le interpretează.
O poziţie este, că ceilalţi creditori urmează să fie atraşi
în proces deoarece li se încalcă drepturile prin anularea
garanţiilor aplicate în interesul lor.
Altă poziţie, adeptul căreia suntem şi noi, este că cre-
ditorii nu pot înainta pretenţii în fond, iar participarea lor
ar avea un caracter formal, ne putându-se opune urmăririi
bunului gajat, din care considerente atragerea lor în proces
este inutilă.
Altă opinie este că creditorii nu trebuie atraşi în proces,
dar urmează să fie atras în proces Centrul de înmatriculare
a mijloacelor de transport, ca autoritate care urmează să
execute hotărârea de încetare şi anulare a garanţiilor (în
cazul gajării mijloacelor de transport).
Nu este o practică unică şi nici în forma cererii de
încetare şi anulare a garanţiilor. Unii depun cererea în pro-
cedură specială, alţii în procedură contencioasă, atrăgând
în calitate de pîrîţi creditorii sau Centrul de înmatriculare
a mijloacelor de transport, alţii (inclusiv şi subsemnatul)
printr-o cerere în care se indică cumpărătorul în calitate
de solicitant şi persoanele interesate creditorul gajist şi
debitorul gajist.
Astfel, propunem de a face o claritate în acest sens şi de
a modifica atât Codul Civil, cât şi Legea nr.449/2001, prin
stipularea clară că procesul civil va derula fără participarea
celorlalţi creditori, iar procesul civil se va intenta în baza
unei cereri necontencioase (adică fără pîrît şi intervenient),
cum este prevăzut în art.7 alin.(3) CPC.
Propunem aceste modificări reieşind din următoarele
considerente. Prin pronunţarea unei hotărîri de încetare
şi anulare a garanţiilor, nu se încalcă drepturile celorlalţi
creditori, deoarece actele prin care s-au aplicat garanţiile
(de exemplu încheiere de asigurare a acţiunii) rămân in-
tacte, se anulează măsura numai în privinţa bunului gajat,
14
Nr. 2, 2011
creditorii având dreptul de grevare şi urmărire asupra altor
bunuri ale debitorului în baza aceluiaşi act.
Pe de altă parte, în formula actuală a legii şi cu atra-
gerea celorlalţi creditori în proces, cumpărătorul nu are
posibilitate reală să iniţieze procesul civil, deoarece în
cererea sa el trebuie să indice în calitate de pîrît creditorii,
cu indicarea domiciliului/sediului lor. Pentru a afla aceste
date, urmează ca cumpărătorul să ridice dosarele civile în
baza cărora s-au aplicat interdicţii, însă nefiind parte în
proces, el nu are dreptul de a ridica dosarul.
Dacă admitem ipotetic că cumpărătorul a aflat domi-
ciliul creditorilor şi a fost posibilă atragerea lor în proces,
atunci ei nu se pot opune încetării şi anulării garanţiilor,
deoarece contravine dreptului cumpărătorului de a cum-
păra bunul gajat liber de orice garanţie. Cu toate acestea,
ei fiind parte în proces, au dreptul de a contesta hotărârea,
dar având în vedere, că legea prevede emiterea unei hotărîri
şi nu încheieri, atunci creditorii au dreptul la apel şi recurs
(secţiunea 2). Cu perspectiva de a se judeca mai mult de
un an de zile, niciun cumpărător nu se va aventura să
cumpere bunul gajat.
Ar fi un interes al cumpărătorului să treacă toată această
procedură numai într-un caz, dacă bunul cumpărat este
mai ieftin de cât alte bunuri cu aceleaşi caracteristici, dar
atunci creditorul gajist nu poate accepta vinderea bunului
sub valoarea lui în virtutea art.491 alin.(1) C.C. Iar dacă şi
s-a întâmplat aşa ceva, atunci debitorul gajist are dreptul
de contestare a vinderii bunului gajat.
Având în vedere cele menţionate, considerăm că o cla-
ritate în situaţia descrisă, cât şi uşurarea realizării dreptului
de urmărire a bunului gajat de către creditorul gajist, ar fi
posibilă prin modificarea art.491 C.C. şi art.77 şi 78 ale
Legii nr.449/2001.
Pornind de la atribuţia Ministerului Justiţiei de elabo-
rare a proiectelor de modificare a legislaţiei şi în temeiul
Legii nr.239/2008, prin prezenta propunem următoarele
modificări:
Alin.(3) al art.491 C.C. şi alin.(1) al art.77 al Legii
nr.449/2001 să fie expus în următoarea redacţie:
„(3) Cumpărătorul dobândeşte bunul grevat de dreptu-
rile reale existente, fără dreptul de gaj al creditorului gajist
care a vândut bunul şi fără creanţele prioritare dreptului
acestuia”.
Alin.(2) al art.77 al Legii nr.449/2001 de exclus.
Iar alin.(4) al art.491 C.C. şi art.78 al Legii nr.449/2001
le propunem în următoarea redacţie:
„(4) În cazul în care cumpărătorul bunului sau credi-
torul gajist, înaintează o cerere necontencioasă instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie se află, în totalitate
sau în cea mai mare parte, bunurile gajate, dovada că vân-
zarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale şi
că preţul a fost plătit integral, instanţa emite o hotărâre de
încetare şi anulare a gajurilor, sechestrelor şi drepturilor
reale indicate în alin.(3) (respectiv art.77).
Nr. 2, 2011
АФФЕКТ - ЭКСПЕРТНОЕ ПОНЯТИЕ (продолжение)
Дмитрий ПЕРЕЛИГИН,
адвокат
Валентин ЮРКОВ,
магистр права
Сильвия ПАНЧЕНКО,
психолог-консультант, Национальный институт экспертизы Министерства Юстиции РМ
Виды аффекта
В общепсихологическом и судебно-психо­л о­
гическом аспектах изучения проблематики аффек-
та принято деление аффекта по своей природе на
физиологический и патологический. Общепринятые
исторически определения „физиологический” аффект
и введенное Р.Крафт-Эбингом понятие „патологиче-
ский” аффект „наполненный психологическим” было
введено для разграничения критериев вменения и
невменения, чтобы подчеркнуть отличие аффекта
физиологического от патологического.
Сам термин „физиология” представляет собой со-
вокупность жизненных процессов, происходящих в
организме и его отдельных органах в норме.
Физиологический аффект не является временным
расстройством психики, не выходит за рамки, нормы
эмоционального состояния и протекает по определен-
ным „психологическим законам”, его физиологиче-
ской основой является „свойственный для здорового
человека нейродинамический субстрат с определен-
ными изменениями в высшей нервной деятельности”.
М.М.Коченов прямо указывает на то, что причины,
наблюдающиеся при аффекте физиологических явле-
ний имеют „психофизиологическую природу”. Он счи-
тает, что рассматриваемое эмоциональное состояние
правильнее было бы называть психологическим аф-
фектом. А.Н.Красиков, в свою очередь, говорит также
не о физиологическом, а о психофизиологическом аф-
фекте, определяя его как „объективно-субъективное
состояние психики человека”.
Существующая двучленная классификация прово-
дит разделение аффектов по внешним их признакам в
зависимости от степени и интенсивности эмоциональ-
ных переживаний, протекания внутриорганических
изменений, а также зависит от условий и причин
их возникновения. Менее интенсивным аффектом
считается физиологический, более интенсивным –
патологический аффект.
Психофизиологический аффект (физиологиче-
ский) полагаю – это не только сильное, быстро воз-
никающее и бурно протекающее кратковременное
эмоциональное состояние, существенно ограничиваю-
щее течение интеллектуальных и волевых процессов,
нарушающих целостное восприятие окружающего и
A vocatul P oporului
правильное понимание субъектом объективного зна-
чения вещей, но и существенно влияет на конечные
результаты волеизъявления личности.
Для психофизиологического аффекта характерно
резкое и существенное сужение сознания (происходит
дезорганизация сознательного контроля), связанного
с внезапностью, быстротой и кратковременностью
протекания, что влияет на способность контролиро-
вать и регулировать свое поведение, поскольку при
аффекте наблюдается ограничение интеллектуальных
и волевых процессов.
Показателями дезорганизации сознательного
контроля являются беспорядочные движения, жесты,
отрывистая и несвязная речь, ошибки в распределе-
нии и переключении внимания, нарушение процессов
познавательных реакций. Резкое и существенное
сужение сознания ведет к снижению уровня созна-
тельной волевой регуляции поведения. Человек в
состоянии аффекта осознает только ближайшую цель
своих действий, так как сознание суживается именно
на источнике травмирующих переживаний, снижа-
ется осознанность совершаемых действий в целом,
связанных с настоящим переживанием. В результате
затормаживания сознательной деятельности измене-
ния, происходящие в сознании в состоянии аффекта,
прямо воздействуют на деятельность субъекта, что в
той или иной мере нарушает сознательный контроль
в выборе действия.
Как правильно подчеркивает С.Л.Рубинштейн,
„действие в состоянии аффекта, т.е. аффективные
действия, как бы вырываются у человека, а не регули-
руются им; проходят через него, а не исходят из него”.
Психофизиологический аффект или физиологи-
ческий аффект – как астенический аффект гнева или
ярости развивается в ответ на единичное психотрав-
мирующее воздействие в форме аффективного взрыва
и сужения сознания и имеет собственную специфи-
ческую только ему динамику развития.
Динамика развития аффекта обуславливается
личностной реакцией обвиняемого на психотравми-
рующие на него воздействия из вне.
Динамика развития психофизиологического аф-
фекта характеризуется следующими стадиями или
фазами:
15
A vocatul P oporului
Первая стадия или фаза возникает в ответ на
внезапный сильный аффектогенный раздражитель,
в результате чего у обвиняемого „наступает субъек-
тивное ощущение безвыходности” из сложившейся
конфликтной ситуации в ответ на виктимность со
стороны потерпевшего.
Вторая стадия или фаза аффективного взрыва
характеризуется резким и существенным сужением
сознания и снижением сознательного контроля за
совершаемыми действиями (действием или бездей-
ствием).
Третья стадия или фаза характеризуется спадом
эмоционального состояния (напряжения), наступле-
нием эмоционального опустошения, чувством уста-
лости, наступает осознание содеянного, проявлением
чувства раскаяния, возможно и проявление амнезии,
но обычно отсутствует, „растерянность, жалость к
потерпевшему”.
Более интенсивный аффект принято называть па-
тологическим аффектом. Сущностью патологического
аффекта является „утрата произвольности и наруше-
ние связи с предметным содержанием”.
Под патологическим аффектом следует понимать
кратковременное, сверхинтенсивное переживание,
достигающее степени психотического состояния, при
котором наступают полное помрачнение сознания и
парализация воли.
Патологический аффект представляет собой
разновидность временного острого психического
расстройства личности, порождающей состояние
невменяемости. Расстройство иннервации сосудов и
нарушение кровообращения в мозгу считается при-
чиной нарушения сознания.
Патологический аффект возникает в результате
сильных волнений, в особенности гнева, неожиданно-
го унижения, оскорбления и т.п., которые объединя-
ются в одну общую группу так называемого скоропро-
ходящего неистовства, преходящего или временного
помешательства.
По содержанию и динамике развития патологиче-
ский аффект как острое кратковременное психическое
расстройство отличается от развития психофизиоло-
гического аффекта рядом особенностей, как:
1. Сумеречное состояние сознания, искаженное
восприятие окружающего.
2. Бурным психомоторным возбуждением, дове-
денного до автоматизма.
3. Проявление бессмысленной агрессии.
4. Полное запамятывание момента содеянного, т.е.
амнезия совершенных действий.
Сумеречное состояние и амнезия совершенных
действий являются специфическими признаками или
„интимным механизмом” патологического аффекта
с характерным для него развитием (во времени) и
по стадиям. Патологический аффект делится на три
стадии: подготовительную стадию, стадию взрыва и
стадию истощения.
16
Nr. 2, 2011
Очень хорошо охарактеризовал каждую из этих
стадий Португалов.
Подготовительная стадия характеризуется тем,
что сознание сохраняется во всех случаях. Патоло-
гический аффект в начале развития, когда появляется
напряжение эмоций и концентрация представлений на
определенном фокусе внимания, не может протекать
на фоне бессознательного состояния. Восприятие в
этой фазе вплоть до наступления взрыва нарушается
не резко, но способность наблюдать и осознавать
происходящие психические процессы и переживания
расстроена. Бедный, сильно суженный круг представ-
лений резко аффективно окрашен. Душевная деятель-
ность становится односторонней из-за единственного
стремления осуществить свое намерение. Вся осталь-
ная личность, поскольку она противоречит этому, как
бы перестает существовать.
Вторая фаза патологического аффекта – фаза
взрыва – с биологической точки зрения является про-
цессом отреагирования. Здесь патологический аффект
выступает как комплекс сильнейшего чувственного
кома, требующего немедленного отреагирования. Во-
левые расстройства проявляются в нарушении обыч-
ного равновесия между усилившимся побуждением и
ослабленным тормозящим аппаратом, т.е. в том, что
получило название утраты самообладания. В области
представлений происходит беспорядочная их смена.
Сознание в этой фазе нарушается, утрачивается яс-
ность поля сознания, снижается его порог.
Агрессивные действия, наблюдаемые в этой фазе,
будучи обусловлены местью, ревностью, завистью и
т.п., обычно выражаются в пантадемии, разрушении,
борьбе, гневе, ярости, негодовании. В некоторых
случаях вместо агрессивного действия поведение
приобретает пассивный характер и выражается в рас-
терянности, бесцельной хлопотливости, неосмыслен-
ности ситуации.
Третья фаза. В основном она характеризуется ис-
тощением физических и психических сил. Аффект
– как состояние наивысшего внутреннего напряже-
ния представляет собой физиологически громадную
работу, сопровождающуюся тратой большого запаса
сил. Трата большого запаса ведет к быстрому истоще-
нию нервной системы, что выражается в некотором
психическом опустении, равнодушии и безучаст-
ности ко всему окружающему, иногда склонности ко
сну. Спустя некоторое время после восстановления
сил обнаруживается нарушение воспоминаний о со-
бытиях, относящихся к периоду развития и взрыва
патологического аффекта. Из происшедшего помнятся
лишь эпизоды событий, относящиеся к самому началу.
Заключительная фаза характеризуется наступлением
глубокого обморочного состояния как состояния
сильного истощения психических и физических сил.
Анализируя вышесказанное ясно, что нет сомне-
ний в различии признаков патологического и психо-
физиологического аффектов. Эти различия хорошо
Nr. 2, 2011
представлены с наиболее существенными сведениями
таблицей психиатра Коченова М.М.
Обобщая изученный материал по проблеме аффек-
та, польский ученый-психиатр В.Луневский показал
различие между патологическим и психофизиоло-
гическим аффектом, которые сводятся к следующим
моментам:
1. Если физиологический аффект, как правило,
находится в определенном соизмеримом и понятном
отношении к вызвавшим его причинам, то иначе об-
стоит дело при патологическом аффекте;
2. Развитие и ход самого процесса при патологиче-
ском аффекте осуществляется иначе, чем при физио-
логическом, а именно:
а) он, как правило, протекает быстрее;
б) эмоциональные реакции интенсивнее, а помут-
нение сознания более глубокое;
в) предпринимаемые действия более бессмыс-
ленны, бесцельны, внезапны, зачастую поражают
жестокостью.
3. После окончания аффективного порыва на-
блюдается более сильное истощение физических и
психических сил, кроме того, как правило, возникают
пробелы в памяти, которых нет при физиологическом
аффекте.
Таким образом, мы видим, что по содержанию и
динамике развития имеется характерное качественное
отличие (патологического и психофизиологического
аффектов), что позволяет говорить лишь о имеющихся
двух вариантах аффектов – аффект патологический и
аффект психофизиологический, характеризующихся
качественными отличиями.
На современном этапе изучения проблемы аффекта
представители в науке вновь приходят к выводу, что
необходимо говорить о существовании различных
видов аффектов. Различие аффектов определено
их содержанием в соответствии с тем, что лежит в
основе аффекта, определяет его разновидность, по-
ложительное и отрицательное чувство. Если к одним
A vocatul P oporului
видам аффектов относят аффекты восторга, радости,
надежды, то ко вторым относят испуг, гнев, ярость,
страх, горе, разочарование.
Разновидностями аффектов по содержанию пере-
живания бывают следующие:
1) возбуждающие – радость, удовольствие;
2) притупляющие – горе, тоска;
3) смешанные – гнев, месть, злоба. Зависть, рев-
ность, страх, ужас.
Такие состояния причислял к аффектам Б.Спиноза,
когда понимал под ними ненависть, гнев, зависть.
Так наряду с классическим физиологическим аф-
фектом выделяют:
1) «кумулятивный» аффект. Для кумулятивного
аффекта характерно то, что его первая фаза растянута
во времени, в отличие от физиологического аффекта, и
в этот период происходит накопление эмоционального
напряжения, обуславливающего его кумуляцию на фоне
развития длительной психотравмирующей ситуации.
2) аномальный аффект – это аффективная реакция,
которая «характеризуется патологически изменен-
ными, закономерностями развития и аномальными
механизмами течения».
«Аномальный аффект» был предложен Кудрявце-
вым И.А. в качестве аффекта отдельного вида. Однако,
«аномальный аффект» - это не новая форма аффекта, а
отдельный вид физиологического аффекта. Он должен
быть включен в теорию уголовного права, поскольку
практика показывает о существовании в природе лиц
с психическими отклонениями, не исключающими
вменяемость. Следовательно, наличие психической
аномалии в состоянии аффекта является смягчающим
ответственность обстоятельством.
К основным признакам «аномального аффекта»
следует отнести краткосрочность накопления аффек-
та; более глубокое, чем у здоровых лиц, психогенное
сужение сознания; нарушение динамики мышления,
вплоть до остановки; стереотипное поведение, вклю-
чающее двигательный механизм.

Таблица наиболее существенных признаков отличия

физиологического аффекта от патологического аффекта
Особенности на-
Особенности динамики Влияние на созна-
Вид аффекта Причины возникновения чальной стадии
состояния ние и деятельность
аффекта
Кратковременное интен-
Конфликтный характер Полное выклю-
сивное по эмоциональной
ситуации, травмирующей чение сознания,
Патологический Возникает всегда насыщенности состояние
личность, в сочетании с последующая амне-
аффект внезапно с автоматизированными
нервно-психической недо- зия совершенных
движениями и иногда по-
статочностью действий
следующим сном
Кратковременное интен-
1.Внезапное возник- Отсутствие по-
сивное эмоциональное
Конфликтный характер новение. мрачения сознания.
состояние с резкими из-
Физиологический ситуации, субъективная 2.Результат аккуму- Снижение способ-
менениями в разных сферах
аффект невозможность найти выход ляции повторных ности контролиро-
психической деятельности,
из нее в данный момент травмирующих вать свои действия
потеря гибкости поведения
действий и руководить ими
с явлениями автоматизма

17
A vocatul P oporului Nr. 2, 2011
1. Кудрявцев И.А. Судебно-психолого-психиатрическая экспертиза. М., 1999. с. 209.
2. В.В.Лопатин, Л.Е.Лопатина. Русский толковый словарь. М., 1997. с. 759.
3. Ситковская О.Д. Аффект криминально-психологическое исследование М., 2001. с. 33.
4. Шавгулидзе Т.Г. Аффект и уголовная ответственность. Тбилиси, 1973. с. 53.
5. Коченов М.М. Судебно-психологическая экспертиза. М., 1977. с. 126.
6. Красиков А.Н. Ответственность за убийство по российскому уголовному праву. Саратов, 1999. с. 108.
7. Цит. По Костецкий М.В. Судебно-психологическая экспертиза. Львов, 1987. с. 89, 177.
8. Рубенштейн С.Л. Основы общей психологии. М.1989, Т.2. с.173.
9. Сафуанов Ф.С. Психологический журнал. 2001, том 22, N 3, c.21.
10. Нагаев В.В. Основы судебно-психологической экспертизы//Закон и право. 2000, с. 130.
11. Васильев В.Л. Юридическая психология. Спб., 1997, с. 541.
12. Тхостов А.Ш., Колымба И.Г. Эмоции и аффекты: общепсихологический и патопсихологический аспекты. Часть II. Патология
эмоций в клинике аффективных и тревожных расстройств//Психологический журнал. 1998. Т.19, N5, с. 81.
13. Шавгулидзе Т.Г. Аффект и уголовная ответственность. Тбилиси, 1973. с. 49.
14. Калашник Я.Н. Патологический аффект.//www. zipsites.ru/psy/.
15. Красиков А.Н. Ответственность за убийство по российскому уголовному праву. Саратов, 1999. с. 109.
16. Психология эмоции. Сборник – М., 1984. С.220-221.
17. Коченов М.М. Судебно-психологическая экспертиза. М., 1977. с. 134-135.
18. Петражицкий Л.И. Основы эмоциональной психологии. СПб., 1906, с. 131.
19. Таганцев Н.С. Курс русского уголовного права. Часть общая книга 1-я. Учение о преступлении. СПб., 1874, с. 140.
20. См. Спиноза Б. Этика. СПб., Труды Московского психологического общества. Выпуск 5. Москва, 1911, Ч.4 с.240-340
21. Кудрявцев И.А.Судебно-психолого-психиатрическая экспертиза. М.1999.
22. Зайцев А.В. К вопросу об аномальном аффекте в уголовном праве. http:www.psychiatry.org.ua. 2005. c. 3.

EUTANASIA ÎN ASPECT MEDICO-SOCIAL ŞI JURIDIC

Gheorghe BACIU,
profesor universitar, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Noţiunea de eutanasie a fost folosită pentru prima dată
în secolul XVIII de către filozoful englez Francis Bacon.
Eutanasie însemnă moarte fără durere. Un interes sporit
faţă de eutanasie a apărut în ultimele decenii în legătură
cu legiferarea anumitor activităţi medicale şi datorită
cerinţelor înaintate faţă de calitatea serviciilor medicale
prestate populaţiei şi, nu în ultimul rând, condiţionată de
adaptarea declaraţiei drepturilor omului care a avut drept
urmare elaborarea normelor etico-morale şi de drept.
Problema eutanasiei devine şi mai actuală pe fundalul
îmbătrânirii populaţiei. În aspectul celor menţionate apar
probleme de ordin economic, social, etico-moral şi de
drept, condiţionate în mare măsură de întreţinerea bătrâ-
nilor şi a bolnavilor incurabili, de îngrijirea şi lecuirea lor.
În diferite ţări această problemă se soluţionează în mod
particular, în funcţie de condiţiile economice, tradiţiile
naţionale şi de religie, de nivelul posibilităţilor de ajutorare
a bolnavilor disperaţi, în special din păturile vulnerabile
ale societăţii.
Eutanasia îşi are istoricul său şi se practică încă din orân-
duirea primitivă sub forma obiceiului de a suprima viaţa
bătrânilor şi a celor neajutoraţi. A. Boroi (1995) menţionează
că Platon accepta eutanasia atunci când îngrijirea celor fără
corp şi suflet (debili) este imposibilă şi statul trebuie să-i lase
să moară. La vechii germani exista obiceiul de a ucide pe toţi
bătrânii şi pe cei atinşi de boli cronice. În Birmania bolnavii
incurabili trebuiau să se spânzure. La spartani, copiii cu
malformaţii sau debilitate erau ucişi imediat după naştere.
Suprimarea vieţii copiilor nedezvoltaţi şi a celor neviabili
era unanim admisă şi în antichitatea greacă şi romană. În
conformitate cu principiul lui Ulpian „violenti et consenti
non injuria” era exclusă posibilitatea pedepsei celui care a
luat viaţa victimei, la cererea acesteia. Totodată, fapta de a
lua viaţa unui camarad în vederea eliberării lui de chinuri, nu
numai că nu era punibilă, ci, dimpotrivă, era privită ca un act
demn, umanitar, camaraderesc. Numai în ultima perioadă
a Imperiului Roman acest principiu tradiţional nu a putut
opri intervenţia legii, care, în anumite cazuri concrete de
omor, prevedea pedepsirea făptuitorului fără să ţină seama
de motivele sale umanitare sau de consimţământul victimei
(I. Dobrinescu, 1987).
Principalul opozant al eutanasiei era religia şi Biserica
creştină. În Testamentul ordinar şi extraordinar al Papei
Pius al XII-lea, din 1957, se scrie: „Ai dreptul şi obligaţia
ca în caz de boală gravă să faci paşii necesari pentru a
conserva viaţa şi sănătatea. Această datorie provine din
mila Creatorului, din justiţia socială şi chiar din lege. Dar
doctorul este obligat în permanenţă să asigure doar măsuri
de tratament obişnuit, adică măsuri care să nu reprezinte o
povară nici pentru medic, nici pentru pacient”. Declaraţia

18
Nr. 2, 2011
dată reprezintă principiul învăţăturii religioase romano-
catolice, dar şi al învăţăturii religioase ortodoxe, fiind
lege acceptată în cele peste 5 decenii care au trecut de la
publicarea testamentului.
R.Ozun şi E.Poenaru (1976) subliniază că participarea
medicilor la acte inumane, în temeiul principiilor eutana-
siei şi, sub pretextul unor „experienţe”, a constituit o faptă
mai mult decât ruşinoasă în istoria profesiei. Vivisecţiile
pe criminali sau prizonieri de război, practicate de medicii
regelui Ptolomeu din Alexandria sau experienţele medi-
cilor turci vizând transmiterea unor boli pe grupuri de
prizonieri de război şi altele asemănătoare ne înfoiară şi
astăzi. În secolele următoare s-au pus sub semnul întrebării
fundamentele religioase ale interzicerii absolute a sinuci-
derii, a eutanasiei şi a infanticidului. Sfârşitul secolului al
XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea şi marea confla-
graţie mondială din anii 1914–1918 au readus în discuţie
problematica legată de omorul la cerere sau din milă.
Vorbind despre corelaţii etico-juridice şi aportul „mor-
ţii” la terapia vieţii, la reanimare, Gh. Scripcaru şi coautorii
(1979) arată că: „Drepturile persoanei asupra corpului
uman sunt readuse azi în discuţie de încercările terapeutice
pe om, de transplantul de organe, de inseminaţia artificia-
lă, eutanasie, chirurgie estetică etc. Problema devine mai
acută atunci când se discută utilizarea corpului uman ca
instrument de probă”.
Deci, problema eutanasiei nu aparţine numai epocii
noastre. Ea s-a pus în discuţie mai mult sau mai puţin acut
în toate vremurile, în încercarea de a o rezolva, fiind luate
în considerare tezele medicinii, eticei, dreptului, filozofiei
şi ale religiilor. Actualmente eutanasia a devenit un subiect
etic de mare valoare, întrucât refuzarea dreptului la viaţă,
indiferent de starea de sănătate fizică sau psihică, de vârstă,
sex sau rasă, înseamnă o crimă.
În literatura contemporană [3,8], eutanasia a fost
clasificată în baza a două criterii principale, primul fiind
reprezentat de modul de realizare (mijloacele folosite), iar
cel de-al doilea se referă la acordul bolnavului.
În funcţie de primul criteriu, eutanasia poate fi activă
(realizată prin acţiune) şi pasivă (prin omisiune sau in-
acţiune).
Eutanasia activă se realizează prin acţiunile unor persa-
ne, de obicei, ale medicului singur sau ajutat de alţi colabo-
ratori, menite a provoca decesul pacientului incurabil. Mai
frecvent, se administrează o doză letală a medicamentului.
Eutanasia pasivă, care se referă la acordul bolnavului,
se clasifică în: voluntară, nonvoluntară şi involuntară.
Eutanasia voluntară se realizează la cererea repetată a
bolnavului conştient şi informat asupra diagnosticului şi
prognosticului bolii sale, atât prin mijloace active (acţiuni),
cât şi prin mijloace pasive (omisiuni, inacţiuni).
Eutanasia nonvoluntară se realizează fără acordul bol-
navului, atunci când se pune capăt vieţii unei persoane
care nu poate alege ea însăşi între a trai şi a muri, cum ar fi
cazul unui copil nou-născut plurimalformat. Această formă
de eutanasie a nou-născutului ridică cele mai numeroase
controverse. Aici se include şi bolnavul irecuperabil în stare
A vocatul P oporului
de comă profundă sau comă depăşită, incapabil datorită
acestei stări să ia o decizie.
Eutanasia involuntară se realizează fără acordul sau
împotriva voinţei bolnavului, care doreşte să trăiască in-
diferent în ce condiţii, fără a-l interesa calitatea vieţii. Deşi
toate formele de eutanasie pot conduce la interpretări pro
sau contra, aspectele eutanasiei involuntare sunt cele mai
dificile de acceptat.
O problemă legată de eutanasie, care se pune în practica
medicală este suicidul asistat medical sau suicidul raţional
care este o formă mixtă, cuprinzând atât eutanasia activă,
cât şi pe cea pasivă. Un alt aspect la limită între eutanasie
şi procedurile medicale obişnuite, îl reprezintă retragerea
tratamentului extraordinar şi diferenţierea acestuia de
tratamentul ordinar. Delimitarea dintre cele două tipuri
de tratament se face diferit de la o ţară la alta.
Practica medicală se confruntă şi cu alte probleme, cum
ar fi menţinerea terapiei intensive. O parte dintre medici
continuă tratamentul, iar altă parte considerând că totul
este pierdut, suspendă terapia. La început, această decizie
era luată exclusiv de medici, dar, în ultima perioadă, la
luarea acestei decizii contribuie şi membrii familiei.
Principala problema etică a eutanasiei constă în apre-
cierea morală a posibilităţilor de a o folosi în practica
medicală. În occident se propun mai multe variante de
apreciere etico-morală ale eutanasiei. Cea mai mare parte
a autorilor susţin eutanasia pasivă, respingând categoric
posibilele variante al eutanasiei active. De o opinie contrară
este filosoful american D. Raygles, care critică respinge-
rea eutanasiei active. Autorul susţine, o injecţie mortală
(eutanasia activă), e mai umană, întrucât imediat pune
capăt suferinţelor bolnavului. În cazul injectării, moartea
bolnavului survine în urma unei intoxicaţii acute a or-
ganismului (pe fundalul unui cancer, de exemplu), iar în
urma întreruperii tratamentului (eutanasia pasivă) cauza
nemijlocita a morţii fiind cancerul cu consecinţele sale. Se
ştie că durerile insuportabile constituie cauza solicitărilor
bolnavului de a i se curma viaţa şi deseori aceste dorinţe
sunt condiţionate de suferinţe momentane, fiind uneori
nesincere sau definitivate conştient. Însă arsenalul de azi de
medicamente şi substanţe narcotice le permite medicilor să
lupte cu succes contra fenomenului algic, ceea ce le insuflă
bolnavilor speranţa de însănătoşire întrucât „speranţa de
însănătoşire, este deja însănătoşirea pe jumătate”, spunea
Wolter.
Punctul de vedere al Asociaţiei francezilor pentru drep-
tul de a muri cu demnitate (cit. de V. Beliş) oferă, poate,
cele mai concrete puncte de vedere în această privinţă.
Hotărârea întreruperii tratamentului nu o poate lua nici
medicul, nici familia, care pot fi oricând suspectaţi de un
oarecare interes, ci numai bolnavul perfect informat asupra
diagnosticului şi pronosticului bolii sale. De asemenea se
recomandă avizul, pentru fiecare caz în parte, al unui con-
siliu medical, format din medici, reprezentanţi ai justiţiei
şi un medic legist.
Criminalistul francez Helie susţinea [6] că omorul cu
permisiunea victimei, în privinţa pedepsei, este asimilat
19
A vocatul P oporului
participării la sinucidere, din cauză că este acelaşi lucru
dacă omul se sinucide cu mâna proprie sau cu mâna stră-
ină. În secolul al XIX-lea în rândul juriştilor a luat naştere
un curent denumit „Dreptul asupra morţii”, care reclama
dreptul omului de a cere să fie mântuit de chinul durerilor
insuportabile. Acest curent cerea nepedepsirea acelui care
aduce o rană unei persoane care consimte. Concepţia dată
nu a fost consacrată în nicio legislaţie şi organele legislative
au manifestat o explicabilă prudenţă în permiterea supri-
mării vieţii la cererea unei persoane, oricât de motivată ar
fi fost o atare soluţie.
Preţul vieţii omeneşti înseamnă a lupta pentru ea, de-
oarece ştiinţa şi practica medicală este bogată în cazuri de
însănătoşire a celor mai disperaţi bolnavi fără tratament.
Multe maladii, considerate nu demult incurabile, acum se
tratează cu succes, iar părerile despre importanţa evitării
unor situaţii disperate ale bolnavului se schimbă pe măsura
progresului în domeniul medicinii. Legalizarea eutanasiei
poate servi drept frână psihologică în căutarea unor noi
mijloace mai eficiente de diagnostic şi tratament al unor
bolnavi incurabili, care necesită imense cheltuieli mate-
riale şi eforturi fizice şi sufleteşti din partea personalului
medical. Cele expuse indică contra acceptării eutanasiei.
Lecuirea activă, alinarea durerilor, încurajarea menţi-
nerii speranţei de însănătoşire servesc drept principii de
bază ale medicului, ce nu permit niciun fel de metode şi
măsuri de eutanasie.
Cu toate aceste opinii contradictorii, în majoritatea
statelor eutanasia pasivă devine treptat legalizată în opinia
morală a societăţii, iar în unele ţări chiar şi de legislaţie.
Astfel, A.Boroi (1996) arată: Codul penal bulgar din 2
februarie 1896, cel norvegian din 22 mai 1902 şi Codul
penal rusesc din 22 martie 1903 reglementau omorul la
cerere şi omorul din milă. În Suedia şi Finlanda eutanasia
pasivă nu este considerată contraalegere, iar în Olanda, de
asemenea, este permisă eutanasia pasivă, însă cu multiple
stipulări ce ar exclude orice eutanasie în practica medicală.
În 1977, în statul Kalifornia (SUA), a fost adoptată
prima lege din lume „despre dreptul omului la moarte”,
conform căreia bolnavii incurabili pot semna un certificat
special în care este exprimată dorinţa de a fi deconectat de
la aparatele de reanimare.
În România eutanasia, la fel, nu este reglementată ofici-
al, fapt considerat de jurişti drept element pozitiv. Această
poziţie coincide cu părerea multor autori care condamnă
nepedepsirea omorului comis la rugămintea victimei,
deoarece legalizarea eutanasiei ar putea conduce la grave
abuzuri, inclusiv la pericolul ca „sub masca carităţii supre-
me, să se ajungă la a se debarasa de copiii care te încurcă
şi de gurile inutile”. [12]
Deşi autorii [5] care susţin eutanasia invocă lipsa de
„umanism” a legii penale, se poate susţine că nu există
garanţii că, într-o zi un medic sau altă persoană, nu va
practica eutanasia din alte considerente decât cele de com-
pasiune. Până când nu se va reuşi stabilirea unui control
eficient asupra practicării eutanasiei, este mai prudent ca
ea să fie ţinută în afara legii.
20
Nr. 2, 2011
În acest context, prof. Gh.Scripcaru (1998) scrie: „Stă-
rile de limită dintre viaţă şi moarte obligă la un diagnostic
real de moarte, mai ales în epoca transplantării de organe
unice, în scopul de a nu se da imaginea puterii absolute de
decizie a medicului asupra vieţii şi morţii. Dar, respectul
vieţii nu trebuie dus până la absurd prin prelungirea agoniei
şi vieţii vegetative (vieţii fără speranţa), acest respect trebu-
ind să se substituie respectului calităţii vieţii, iar demnitatea
omului să se substituie libertăţii de a dispune „nelimitat”
de viaţa. Noica nu recomandă a prelungi viaţa peste măsura
spiritului, în acest sens, impunându-se legiferării care dau
medicului dreptul de a întrerupe o reanimare, cât timp
moartea cerebrală este certă. Sub acest aspect, legiferările
eutanasiei impuse de un prognostic nefast, fără alternativă
terapeutică sau viaţă, cu deplinătatea conştiinţei bolnavului
în luarea unei decizii libere, devin comentabile medical
cât timp în 80% cazuri, o atare conştiinţă este afectată
depresiv”.
Mai mult savanţi [1] consideră că, mai curând sau mai
târziu, eutanasia va fi tolerată chiar dacă implică imense
riscuri, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Probabil,
pe viitor vor avea libertatea de a practica sau nu eutanasia
în acord cu propriile lor concepţii etice, religioase, filozo-
fice, în conformitate cu legislaţiile existente în toate ţările
respective.
Susţinătorii eutanasiei aduc în calitate de argumente
degradarea fiinţei umane în boli incurabile însoţite de
dureri insuportabile. În 1976, Comisia pentru probleme
sociale şi sanitare a Consiliului Europei Occidentale pro-
movează dreptul bolnavului de a refuza asistenţa medicală
în astfel de situaţii.
Există şi păreri că eutanasia la cerere trebuie identificată
ca un omor, fie şi absurd, din care motiv acest fenomen
necesită să fie studiat şi din perspectiva ştiinţelor juridice.
Bibliografie
1. Astărăstoae V., Stoica Ortansa, Groll Mihaela. Bioetica şi bio-
tehnologii. // Rev. Med. Chir. Soc. Med. Naţ., Iaşi, 1991,97, nr.4.
2. Baciu Gh. Aspecte medico-sociale şi filosofice ale eutanasiei
// În: Filozofie, medicină, ecologie. Chişinău, 1999.
3. Beliş V. Tratat de medicină legală, vol. I. Bucureşti, Ed. Medicală,
1995.
4. Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. Bucureşti, Ed. Naţional, 1996.
5. Boroi A. Eutanasia – concept, controverse, reglementare.
Bucureşti // Revista de drept penal, anul II, nr.2,1995.
6. Cauşanski D.M. Omorul după voie, din compătimire, legisla-
tivă. Bucureşti, 1927, nr. 7-8.
7. Dobrinescu I. Infracţiuni contra vieţii persoanei. Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R., 1987.
8. Perju-Dumbrava D., Avram A., Fulga Iu., Mucichescu D. Euta-
nasia: perspective clinice, etice şi medico-legale. Chişinău,
2005.
9. Ozun R., Poenaru E. Medicină şi adevăr. Bucureşti, Editura
Medicală, 1976.
10. Scripcaru Gh. Bioetica o perspectivă europeană. Iaşi, 1995.
11. Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N. Medicină şi drept. Iaşi,
Junimea, 1979.
12. Stanciu V.V. La vie judiciare, nr.866/1962.
Nr. 2, 2011
DE CE BUSSINES-UL ARE NEVOIE DE MEDIERE?
Doina VÎRTOSU,
avocat
Există o caricatură care ilustrează o mulţime de nereguli
din sistemul judiciar, caricatură valabilă şi pentru sistemul
legal din Republica Moldova. Caricatura reprezintă doi
bărbaţi la costum care stau pe o bancă în parc. Costumele
le sunt murdare şi rupte, iar ei arată ca nişte vagabonzi.
Unul se întoarce spre celălalt şi-i spune trist: ”Trebuia să
optăm pentru mediere”. Trebuie să înţelegem de aici că cei
doi s-au ciocnit într-un proces judiciar la sfârşitul căruia au
fost ruinaţi ambii. Ei puteau fi parteneri de afaceri, un an-
gajator şi un angajat, vecini sau chiar foşti prieteni. Cum ar
fi, ei sunt două persoane care au fost prinse în mijlocul unei
dispute – iar mai apoi – în mijlocul unui proces judiciar.
Numai cei care au trecut printr-un proces judiciar pot
înţelege umorul şi, în acelaşi timp, drama acestei caricaturi.
Nervi pierduţi în şedinţele care adesea se amână neînteme-
iat, onorarii mari plătite avocaţilor, luni iar câte-odată şi ani
lungi de aşteptări în speranţa unui verdict favorabil, relaţii
stricate şi autoritate afectată sunt doar câteva caracteristici
care ţin de un proces judiciar.
Necunoscând alte alternative sau poate neavând încre-
dere în ele, oamenii de afaceri din Moldova apelează în
mare parte la instanţele de judecată (mai puţin la arbitraj),
ca principale instituţii de drept care le pot face dreptate
punându-şi astfel toată încrederea în persoana judecăto-
rului, conştientizând (sau poate nu) că se va face dreptate
doar unei părţi, că relaţiile de afaceri vor fi, poate, stricate
definitiv cu partenerul cu care se judecă, că reputaţia firmei
va fi ştirbită, că hotărârea va trebui apoi executată – proces
care mai durează o bucată de timp ca, într-un sfârşit, să
vadă că persoana nu mai are resurse ca să-şi onoreze obli-
gaţiile. Şi lista de dezamăgiri ar putea continua cu corupţia
din justiţie, cu faptul că instanţele sunt supraîncărcate cu
dosare şi judecătorul de multe ori pur şi simplu nu are
îndeajuns timp pentru examinarea amănunţită a acestora,
cu teoria că cel care deţine mai multe resurse, are mai mari
şanse de câştig ş.a. Astfel, procesul se termină întotdeauna
cu o parte care a câştigat şi cu alta care a pierdut. Cel care
pierde, pierde nu numai bani şi timp, dar şi încrederea în
justiţie. Trist, dar adevărat.
Conform informaţiei privind activitatea instanţelor
judecătoreşti în anul 2009 a Curţii Supreme de Justiţie a
RM, pe parcursul anul 2009, în instanţele judecătoreşti
economice au parvenit 11180 de pricini civile, ceea ce
A vocatul P oporului
constituie cu 3247 de cauze mai mult decât în 2008, când au
fost înregistrate 7933 de cauze. În urma judecării litigiilor,
a fost încasată taxa de stat în mărime de 34.433.355,62 lei,
6184,77 euro şi 479129,58 dolari.
Numărul pricinilor civile judecate în instanţele judecă-
toreşti economice în anul 2009 a crescut considerabil – de
la 6068 de cauze la 9548 de cauze, adică cu 3480 de cauze
sau cu 36,4%.
Judecătoria Economică de Circumscripţie, în 2009,
în comparaţie cu 2008, a examinat cu 3290 de cauze mai
mult (9005 faţă de 5715) sau cu 36,5%. În Curtea de Apel
Economică numărul pricinilor judecate în primă instanţă
la fel s-a mărit, dar nu cu mult – de la 553 la 587 de cauze.
Restanţa pricinilor neexaminate la data de 1 ianuarie
2010, comparativ cu situaţia de la 1 ianuarie 2009, în
Curtea de Apel Economică s-a majorat cu 33 de cauze,
iar în Judecătoria Economică de Circumscripţie a crescut
considerabil – de la 3171 de pricini la 1 ianuarie 2009 la
4711 de pricini la 1 ianuarie 2010, adică cu 1540 de cauze.1
Sarcina medie lunară a unui judecător de la Judecătoria
Economică de Circumscripţie a constituit 88 de cauze.
Pentru comparaţie, încărcătura lunară a unui judecător al
JEC în 2008 era de 52 de cauze2.
În perioada de referinţă, s-a majorat numărul acţiunilor
referitoare la următoarele litigii:
• privind executarea obligaţiunilor - de la 4491 la 5796
de pricini;
• privind contractele de antrepriză şi acordare a servi-
ciilor - de la 977 la 1147 de pricini;
• privind dreptul de proprietate - de la 1634 până la
1688.
Dacă e să privim încă o dată sumele care au fost înca-
sate ca taxă de stat, putem să ne imaginăm ce sume au fost
obiect al litigiilor, dacă, conform Legii taxei de stat a RM3,
pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile
1 Informație privind activitatea instanţelor judecătoreşti
în anul 2009,pag.7, publicată pe http://csj.md/content.
php?menu=1778&lang=5 [Accesat la 17.02.2011]
2 Informație privind activitatea instanţelor judecătoreşti
în anul 2009,pag.1, publicată pe http://csj.md/content.
php?menu=1778&lang=5 [Accesat la 17.02.2011]
3 Legea Nr. 1216 din  03.12.1992, Publicată la 02.04.2004 în
Monitorul Oficial Nr. 53-55
21
A vocatul P oporului
cu caracter patrimonial, valoarea taxei de stat constituie
3% din valoarea acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai
puţin de 150 de lei.
Cu toate că cheltuielile aferente unui proces judiciar
sunt mari (deoarece mai implică uneori şi sume exorbitante
plătite avocaţilor), statistica arată ca numărul de cereri
înaintate în judecată este în creştere.
Şi ce e de făcut, totuşi, deoarece scopul businessului
rezidă în aducerea de profit, dar nu în pierderi de bani,
nimeni nu ştie acest lucru mai bine decât înşişi oamenii
de afaceri.
Companiile occidentale au găsit răspuns la această
întrebare: Medierea.
Medierea este o metodă alternativă de soluţionare a
litigiului, un proces în care părţile în litigiu caută rezolva-
rea acestuia fiind asistaţi de un mediator care acţionează
ca o parte terţă şi imparţială. Medierea este voluntară şi
tinde să ofere părţilor litigante oportunitatea de a se face
auziţi, de a asculta perspectivele lor şi de a decide fiecare
cum să-şi rezolve mai departe litigiul. Ei sunt stăpâni pe
situaţie şi unicii care au putere de decizie în soluţionarea
litigiului nemaiputând apoi să dea o parte de vină pentru
pierdere pe avocaţii care îi reprezintă sau pe judecătorul
care a emis hotărârea, cum se întâmplă în cazul pierderii
unui proces judiciar. Mediatorul nu are dreptul să impună
părţilor o soluţie, el poate doar să-i ajute să comunice, să
destindă atmosfera dacă este una tensionată, sa-i ţină la
masa de negocieri până aceştia ajung la o înţelegere. Cu
acordul părţilor, mediatorul poate atrage diferiţi specialişti
în procesul de mediere. Părţile, în orice moment, se pot
retrage din procesul de mediere şi să continue examinarea
litigiului în instanţa de judecată, deoarece, aşa cum am mai
spus, medierea este un proces voluntar, în care părţile se
implică de bunăvoie, cu bună-credinţă şi libere de teama
faptului că ce spun la mediere va putea fi folosit în altă
parte. Părţile trebuie să exploreze toate posibilităţile, de-
oarece doar dintr-o explorare riguroasă a opţiunilor apar
de regulă soluţii.
Ca alternativă juridică, medierea reprezintă un mod
economic de soluţionare a conflictelor comerciale.
Considerând dinamica comercială şi complexitatea
problemelor juridice apărute în contextul legislativ al
ţărilor în curs de dezvoltare, ideea de eficienţă în soluţio-
narea litigiilor este deteriorată. Litigii care durează ani de
zile, costuri care nu sunt prevăzute şi un sistem fiscal care
nu vine să salveze şi să protejeze – astfel de situaţii nu fac
decât să accentueze faptul că pe calea litigiului în instanţă
problema nu este rezolvată sau ameliorată, ci, din contra,
adâncită din punct de vedere financiar.
În acest context, majoritatea societăţilor sunt orientate
spre a eficientiza procesele interne ca urmare a unei mai
bune utilizări a resurselor.
De asemenea, directorii societăţilor ca agenţi ai acţio-
narilor au responsabilitatea de a proteja interesul major al
investitorilor, acela de a crea valoare din activitatea între-
prinsă de societatea pe care o conduc. Aceşti membri ai
executivului au fost orientaţi, datorită crizei financiare, la
22
Nr. 2, 2011
aprecierea unor idei de a transforma şi cuantifica valoarea
în activităţile lor. Astfel, au fost căutate soluţii la problemele
sau procesele existente – costuri prea mari. Au fost găsite
soluţii mai econome şi prin orientarea sistemului spre
eficienţă, rezultatul a fost efectiv mai bun. În acest scena-
riu medierea, ca alternativă în soluţionarea conflictelor
comerciale, poate fi apreciată. Valoarea ei este definită prin
timpul şi costul efectiv mai redus în comparaţie cu cel al
litigiilor rezolvate în instanţă.
Criza financiară a sporit numărul conflictelor comer-
ciale apărute între societăţile ce desfăşurau o activitate
productivă şi între cele care încercau să evite colapsul
financiar. Finalizarea acestor conflicte, în cele mai multe
dintre cazuri, era în dezavantajul celui care încerca să îşi
protejeze interesul. Acest lucru este datorat:
• Duratei destul de mari de soluţionare a conflictului.
• Costurilor ridicate, acestea fiind, în cele mai multe
dintre cazuri, neacoperite.
• Imagini reflectate asupra societăţii.
Timpul este cea mai de preţ resursă, iar secunda în
care banii sunt utilizaţi este momentul în care este creată
valoarea.
Lipsa de resurse financiare, cum ar fi lipsa de bani
lichizi, reprezintă cel mai groaznic coşmar al executivului
dintr-o societate. Oportunităţile există, soluţiile există,
dar banii pot fi blocaţi într-un litigiu juridic care, nepre-
văzut, durează de câţiva ani. De aceea timpul este valoros,
lichidităţile trebuie să existe în prezent, nu doar în hârtiile
financiare.
Companiile mari din Occident demult optează pentru
mediere fiind chiar nişte promotori ai acesteia. Ele au
înţeles demult avantajele acestei proceduri. Michael Lea-
thes, şeful Departamentului de Proprietate Intelectuală al
Companiei British American Tobacco afirma că: ”Medierea
vine pentru că trebuie. Companiile nu-şi pot asuma riscuri
prosteşti cu bunurile acţionarilor dacă sunt alte căi de
asigurare a acţiunilor cu costuri mai mici. Tot mai multe
afaceri trag o linie sub bugetele extinse ale litigiilor şi cer
rezultate mai rapide. Practicienii realizează că, pentru a
reţine clienţii pe care-i au şi pentru a câştiga noi clienţi,
ei trebuie să demonstreze abilităţi în soluţionarea rapidă
a conflictelor care apar în capacitatea de a oferi soluţii şi
în afara proceselor de judecată.” Michael Leathes, avocat
cu o vastă experienţă corporativă, a transformat medierea
într-un element integral principal al politicilor de soluţi-
onare a conflictelor pentru Departamentul de Proprietate
Intelectuală al companiei globale la care lucra. El înţelege
un lucru fundamental despre mediere – ea dă părţilor
şansa ca acestea să-şi rezolve litigiul în felul lor, deţinând
în acelaşi timp controlul asupra rezultatelor.4
Astfel, aflându-se în faţa unui litigiu, în funcţie de ne-
voi, de dorinţe şi estimând pe cât se poate rezultatul dorit,
managementul trebuie să aleagă între soluţionarea pe calea
4 Why businesses need mediation. Better Solutions for Busine-
ss: Commercial Mediation in the EU, © 2004 by CPR Institute
for DisputeResolution, Inc.,pag.2
Nr. 2, 2011
medierii şi arbitraj sau proces judiciar, luând în calcul faptul
că medierea implică costuri reduse. În Anglia, este cunos-
cut cazul Egan v Motor Services (Bath) Ltd [2007] EWCA
Civ 1002 când părţile au cheltuit £100,000 pe o acţiune în
judecată obiectul căreia valora aproximativ £6,000.5
Un alt avocat, deja al companiei GE Oil & Gas în
Florence afirma: ”Dezamăgirea în rezultatele arbitrajului
a convins departamentul nostru să încurajeze legal şi cei
mai sceptici oponenţi să folosească medierea. Noi încura-
jăm identificarea din timp a litigiilor şi încercăm să ţinem
obiectivul companiei – şi, pe cât este posibil, obiectivul
adversarilor – mai degrabă pe interesele comerciale şi nu
pe rezultatul de câştig/pierdere al litigiului”.Cu toate că vor
fi situaţii în care compania lui nu va putea evita un proces
judiciar sau de arbitraj, el recunoaşte că, cu timpul, majo-
ritatea disputelor vor fi soluţionate fără judecare deplină.6
La începutul anilor ’80, câteva companii din SUA din
lista Fortune 5007 au înfiinţat Institutul Internaţional pen-
tru Prevenirea şi Soluţionarea Conflictelor (CPR Institute)
care avea scopul de a studia posibilităţile alternative de
soluţionare a disputelor private. Astfel, a fost creat ”Anga-
jamentul CPR” în care companiile-membre promiteau să
apeleze mai întâi la metodele alternative de soluţionare a
litigiilor (ADR) înainte de a înainta o acţiune în judecată.
În 1983, acest angajament a fost semnat de 50 de companii.
În 1999, numărul semnăturilor crescuse la 4000.
Un angajament similar a fost făcut în 1990 pentru fir-
mele juridice. 1500 de firme au semnat acest angajament.
Printre acestea se regăsesc 400 din 500 dintre cele mai mari
firme ale SUA.8
În concluziile studiului de fezabilitate privind medierea
comercială în Rusia, efectuat de Institutul CPR9, în 2001,
autorii acestuia menţionează că mai mulţi ruşi influenţi
intervievaţi cu referire la posibilitatea semnării unui ase-
menea angajament de către oamenii de afaceri de vârf au
spus că iniţiativa ar fi acceptată. Oamenii de afaceri din
Occident însă au rezerve faţă de această iniţiativă, deoarece
cu toate că ”Angajamentul Corporativ” ar fi foarte atractiv
pentru business-ul rusesc, nu ar avea efecte, iar efortul va
5 Ewan Malcolm,The Future of Commercial Dispute Resolution
Conference,The role of mediation in commercial disputes in
Scotland,Scottish Mediation Network,11th June 2008,pag.8
6 Why businesses need mediation. Better Solutions for Busine-
ss: Commercial Mediation in the EU, © 2004 by CPR Institute
for DisputeResolution, Inc.,pag.3.
7 Fortune 500 este un clasament al celor mai mari companii
publice americane după cifra de afaceri, întocmit de presti-
gioasa revistă Fortune.
8 Law Firm Pledge, http://cpradr.org/About/ADRPledge/
LawFirmPledgeSigners.aspx [Accesat la 0.02.2010]
9 Commercial Mediation in the Russian Federation - This report
summarizes the efforts undertaken by the CPR Institute for
Dispute Resolution to assess the feasibility of encouraging
the use of mediation in disputes between commercial inte-
rests in Russia and the CIS, http://www.cpradr.org/Portals/0/
Across%20Borders/Commercial%20Mediation%20in%20
the%20Russian%20Federation.pdf [Accesat la 14.02.2011]
A vocatul P oporului
fi doar unul cosmetic.
În 1997, mijloacele de informare în masă au efectuat un
sondaj asupra metodelor de soluţionare a litigiilor printre
companiile Fortune 1000. Fortune 1000 este un clasament
al celor mai mari 1000 de companii americane după cifra
de afaceri, întocmit de prestigioasa revistă Fortune. Lista
cuprinde atât companii publice, cât şi companii private.
Mai mult de 600 de companii au răspuns în sondajul despre
folosirea arbitrajului, medierii şi altor tehnici de soluţionare
a litigiilor (ADR). Cu toate că mai multe companii au re-
cunoscut că folosesc medierea şi arbitrajul, medierea totuşi
rămâne tehnica cea mai des folosită. 87% din respondenţi
- aproape 9 din 10 companii – au participat la mediere cu
12 luni înainte de efectuarea sondajului.
În 2002, Institutul Internaţional pentru Prevenirea
şi Soluţionarea Conflictelor a efectuat un sondaj despre
practicile de management al conflictelor printre companii.
Cu toate că nu sunt reprezentative pentru toate companiile
din Fortune 1000, răspunsurile a 43 de companii au arătat
că business-ul apelează tot mai mult la mediere. Cu 3 ani
înainte de efectuarea sondajului, aceste companii au ra-
portat o creştere a folosirii medierii de la 10% la 50%. Mai
mult ca atât, majoritatea respondenţilor au menţionat un
nivel ridicat de satisfacţie în raport cu procedura medierii,
pentru comparaţie: companiile îşi manifestau rar satisfacţia
mai mult decât moderată faţă de arbitraj sau de un proces
judiciar.10
Centrul pentru Soluţionarea Efectivă a Litigiilor
(Centre for Effective Dispute Resolution) a efectuat nişte
calcule în Marea Britanie care indică faptul că, începând
cu 1990, evitând timpul pierdut de management, relaţiile
stricate cu partenerii de afaceri, productivitatea pierdută şi
onorariile plătite avocaţilor, medierea comercială a salvat
business-ului englez, suma de 6.3 miliarde lire sterline.
Obţinând rezolvări rapide ale disputelor care ar fi mers
spre examinare în instanţele judecătoreşti, Centrul pen-
tru Soluţionarea Efectivă a Litigiilor prezice că medierea
comercială va economisi business-ului 1 miliard de lire
sterline pe an11.
În Moldova, Legea nr.134 din 14.06.2007 cu privire
la mediere a intrat în vigoare la 01.07.2008. Cercetări şi
sondaje de felul celor de mai sus la noi nu au fost efectuate,
deoarece medierea este un institut nou în Republica Mol-
dova care nu este folosit, deocamdată, pe larg. Considerăm
că promotori ai acestei instituţii trebuie să fie firmele mari,
nu numai statul care trebuie să mediatizeze această insti-
tuţie pentru a o face populară.
În concluzie, putem spune că, deşi medierea nu este un
panaceu, dar ea poate fi adecvată în multe cazuri în care
acest proces nici nu este luat în considerare.
10 Idem
11 The Future of Commercial Dispute Resolution Conference,
The role of mediation in commercial disputes in Scotland,
Scottish Mediation Network, Ewan Malcolm,11th June
2008,pag.2
23
A vocatul P oporului Nr. 2, 2011

Bibliografie:
- Better Solutions for Business: Commercial Mediation in the EU, © 2004 by CPR Institute for DisputeResolution, Inc., (Extras)
- The Future of Commercial Dispute Resolution Conference,The role of mediation in commercial disputes in Scotland,Scottish Mediation
Network, Ewan Malcolm,11th June 2008
- Chris A. Carr and Michael R. Jencks, The Privatization of Business and Commercial Dispute Resolution:A Misguided Policy Decision,
Kentucky Law Journal, Volume 88, Number 2, Pages 183-243 (1999-2000)]
- Becoming a mediator: your guide to carer opportunities, Peter Lovenheim, Emily Doskow, 1st ed, 2004, USA
- International mediation – the art of business diplomacy, Eileen Carroll, Karl Mackie, Kluwer Law International, The Hague-London-
Boston
- Informaţie privind activitatea instanţelor judecătoreşti în anul 2009, publicată pe http://csj.md/content.php?menu=1778&lang=5
- Studiul de fezabilitate privind medierea comercială în Rusia efectuat de Institutul CPR în 2001, disponibil pe http://www.cpradr.org/
Portals/0/Across%20Borders/Commercial%20Mediation%20in%20the%20Russian%20Federation.pdf
- Legea taxei de stat Nr. 1216 din 03.12.1992, Publicată la 02.04.2004 în Monitorul Oficial Nr. 53-55
- http://cpradr.org

HOTĂRÂREA
Comisiei pentru Etică şi Disciplină
din 20 decembrie 2010
(Plângerea, nr. 112/10 din 28.09.2010, împotriva avocatului Colţov Vadim, deţinător
al licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nr.0953 din 12/12/2002)
Comisia pentru Etică şi Disciplină a Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova, în componenţa:
av. Dumitru Braşoveanu, preşedinte,
av. Angela Istrate, secretar,
av. Victor Dodon,
av. Veaceslav Ţurcan,
av.Valentina Guţu,
av. Vitalie Tăbîrţă,
av. Eugen Tetelea,
deliberând în şedinţa din 20 decembrie 2010, a adoptat prezenta HOTĂRÂRE:

PROCEDURA
Prezenta HOTĂRÂRE rezultă din plângerea, nr.112/10
din 28.09.2010 depusă la Comisia pentru Etică şi Disciplină
a Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova (în continuare
– Comisie) de petiţionarul „LIMA” S.R.L. în persoana direc-
torului acesteia Colîbaş Corneliu (în continuare - CC) care
s-a plâns împotriva acţiunilor avocatului Colţov Vadim, (în
continuare - CV) pe care le consideră ilegale şi fiind în con-
tradicţie cu normele etice şi deontologice ce guvernează
exercitarea profesiei de avocat.
La 01 noiembrie, 2010, Comisia, conform art.3 al Regu-
lamentului Comisiei pentru Etică şi Disciplină, a examinat
preliminar plângerea menţionată şi a decis invitarea avoca-
tului CV la şedinţă, pentru a prezenta explicaţiile de rigoare
pe marginea acestei petiţii.
Deoarece avocatul CV nu s-a prezentat la şedinţa Co-
misiei din 13.12.2010 la care a fost invitat de către mem-
brul Comisiei Tăbîrţă Vitalie prin intermediul telefonului
mobil, examinarea a fost amânată repetat pentru şedinţa
din 20.12.2010. Pe data de 14.12.2010 i-a fost transmisă o
telegramă (înmânată personal tot pe 14.12.2010) prin care
Comisia l-a invitat la şedinţa sa, la care CV nu s-a prezentat.
Avocatul-raportor a informat Comisia că avocatul CV, prin
intermediul soţiei sale, a transmis explicaţiile asupra plân-
gerii în formă scrisă.
Comisia a calificat refuzul avocatului CV de a se pre-
zenta la şedinţa Comisiei drept renunţare la dreptul său
dă a da explicaţii verbale pe marginea plângerii formulate.
Constatând că au fost folosite toate mijloacele disponibile
pentru a-i oferi avocatului CV posibilitatea de a-şi prezenta
explicaţiile în faţa Comisiei, luând act de refuzul avocatului
de a se prezenta la şedinţă, Comisia a decis examinarea
plângerii în lipsa lui CV.

24
Nr. 2, 2011
Circumstanţele cazului
Petiţionarul CC s-a plâns ,la 28.09.2010, că, în calitate de
client, a încheiat contract de acordare a asistenţei juridice
în cadrul cauzei civile cu avocatul CV. Potrivit unui acord
adiţional la contract pentru serviciile ce urmau a fi execu-
tate de către CV, clientul trebuia să-i achite suma de 6500
euro, care au şi fost achitate integral în avans. Concomitent,
conform prevederilor contractului, în cazul în care avocatul
nu obţine rezultatul prevăzut în contract, acesta îi restituie
integral clientului suma primită în avans.
Petiţionarul susţine că avocatul nu a întreprins măsurile
necesare în vederea obţinerii unui rezultat favorabil clien-
tului, acţiunile sale fiind în mare majoritate formale. De
asemenea, petiţionarul pretinde că avocatul a tergiversat
intenţionat examinarea cazului, şedinţele de judecată fiind
adesea amânate din cauza acestuia, pentru ca în final CV
să renunţe total la caz.
Petiţionarul susţine că, bazându-se pe prevederile
contractului încheiat, a solicitat de multiple ori restituirea
onorariului, dar avocatul CV până în prezent nu a rambursat
suma încasată.
Petiţionarul solicită aplicarea sancţionarea avocatului
CV cu retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de
avocat.
Legislaţia pertinentă
La adoptarea prezentei hotărâri, Comisia s-a bazat pe
următoarele prevederi legale:
- Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură;
- Codul deontologic al avocaţilor.
Calificarea faptelor şi concluziile comisiei
Verificând datele conţinute în petiţia nr.112/10 din
28.09.2010 şi explicaţiile avocatului, Comisia a stabilit
că între petiţionar şi avocat a fost încheiat contractul de
asistenţă juridică nr.22 din 25 martie 2008 şi un acord
adiţional anexat la acest contract din care rezultă că CC,
având calitatea de client, i-a achitat avocatului onorariul de
6500 euro în ziua semnării contractului, iar avocatul, prin
acordul suplimentar de la punctul 4 al contractului nr.22 din
25.03.2008, se obligă, în cazul în care cauza va fi pierdută
să-i restituie clientului suma de 6500 euro. Avocatul nu a
executat lucrările asumate potrivit contractului.
Refuzul avocatului de a rambursa suma de bani, precum
şi refuzul de a prezenta explicaţiile referitoare la plângerea
dată în faţa Comisiei au ghidat Comisia spre concluzia
privind veridicitatea pretenţiilor formulate împotriva avo-
catului CV.
Comisia reconfirmă că relaţiile avocat-client trebuie
să fie oficiale şi să se bazeze pe respect reciproc. În cazul
concret Comisia constată faptul ca avocatul CV a încălcat
grav prevederile Codului deontologic al avocaţilor, pct.1.2.1,
2.3, 2.8, la întocmirea contractului de acordare a asistenţei
juridice şi a acordurilor adiţionale prin care avocatul s-a
obligat să obţină anularea hotărârii judecătoreşti atacate şi
pronunţarea unei noi hotărâri privind respingerea acţiunii,
inducând în acest sens în eroare clientul.
A vocatul P oporului
Din materialele disponibile, rezultă că abaterea a avut
loc în perioada 2008 – până în prezent. Plângerea a fost în-
registrată la data de 28.09.2010. Comisia reţine că plângerea
se referă la încasarea nejustificată a sumelor de bani, sume
care nu au fost rambursate până în prezent, prin urmare,
încălcarea are o natură continuă, care se produce până în
prezent. Prin urmare, încălcarea comisă de avocatul CV are
loc şi în prezent şi nu ridică probleme privind termenul de
derulare a procedurii disciplinare.
Comisia reiterează poziţia expusă anterior că avocatul
este obligat să-şi gestioneze relaţiile sale cu clienţii într-o
asemenea manieră încât să nu prejudicieze interesele aces-
tuia, dar şi imaginea avocaturii. Comisia reaminteşte că,
potrivit normelor de deontologie, relaţiile dintre avocat şi
client trebuie să fie bazate pe onestitate, probitate, echitate,
corectitudine şi sinceritate. În conformitate cu legea şi nor-
mele deontologice, avocatul are obligaţia să apere cât mai
eficient interesele clientului său. Din materialele disponibile
rezultă că aceste exigenţe nu au fost respectate. Din aceste
considerente, Comisia constată că acţiunile avocatului CV
nu se încadrează în normele deontologice care guvernează
exercitarea profesiei de avocat.
În concluzie, Comisia constată încălcarea de către avo-
catul CV a normelor deontologice prevăzute de pct.1.2.1,
2.3, 2.8 ale Codului Deontologic al Avocaţilor. Din aceste
considerente se impune sancţionarea avocatului CV.
Hotărârea comisiei
În urma constatării circumstanţelor de fapt, Comisia
constată unanim că avocatul Colţov Vadim a comis o serie
de acţiuni incompatibile cu principiile etice, morale şi legale
care trebuie să guverneze exercitarea profesiei de avocat.
Acţiunile avocatului Colţov Vadim contravin prevederilor
art.9 şi 54 lit.k) din Legea cu privire la avocatură şi punctelor
1.2.1, 2.3, 2.8 ale Codului Deontologic al Avocaţilor.
Din considerentele menţionate, Comisia a decis
unanim:
1. Sancţionarea avocatului Colţov Vadim, în conformi-
tate cu prevederile art.56 al Legii cu privire la avocatură.
2. A-i aplica avocatului Colţov Vadim sancţiunea prevă-
zută de art.57 lit. e) şi art. 25 alin.1 lit.f ) ale Legii cu privire
la avocatură – retragerea licenţei pentru exercitarea pro-
fesiei de avocat.
3. Hotărârea urmează a fi comunicată avocatului Colţov
Vadim în termen de 10 (zece) zile din momentul redactării.
Hotărârea este redactată în limba română la 20 ianuarie
2011 şi poate fi atacată în instanţa de judecată în condiţiile
legii.
Dumitru Brașoveanu, Preşedinte
Angela Istrate, Secretar
25
A vocatul P oporului
La 08 februarie 2010 CEDO a adoptat hotărârea Ignatenco
c. Moldovei (cererea nr.36988/07).
***
În faţa Curţii reclamantul, Oleg Ignatenco, s-a plâns de viola-
rea art. 5 § 1 DIN CONVENŢIE (arestul şi detenţia ilegală); art.
5 § 3 din Convenţie (motivarea insuficientă a detenţiei); violarea
art. 5 § 4 (imposibilitatea de a avea acces la dosarul penal).
Reclamantul, împreună cu Nicolae Ninescu şi Anatolie Tripă-
duş, care de asemenea s-au plâns la CEDO , erau antrenaţi într-o
serie de tranzacţii comerciale legate de construcţia a 18 blocuri
de locuit din Chişinău de către o companie de construcţii, în
continuare companie.
La 29 martie 2004 S.F. şi L.B. au fondat compania respectivă,
cu un capital statutar de 5,400 Lei. Fiecare din ei avea câte 50 %
din capitalul statutar. La 17 decembrie 2004 L.B. a vândut 10 % din
capitalul statutar lui S.F. şi la 11 februarie 2005 cealaltă parte de 40 %
au fost vândute unui cetăţean german, F.M.; modificările respective
au fost comunicate Camerei Înregistrării de Stat, în continuare CÎS.
La 14 februarie 2006 Nicolae Ninescu, în numele lui F.M., a
înaintat o acţiune împotriva S.F., solicitând excluderea ultimului din
companie, invocând că S.F. nu a plătit cota parte în capitalul statutar.
La 15 martie 2006, judecătoria Bălţi a admis acţiunea lui F.M.
şi a dispus excluderea lui S.F. din fondatori. F.M. a devenit unicul
asociat al companiei. La 31 martie 2006, hotărârea a rămas definitivă
şi irevocabilă. În aceeaşi zi modificările au fost comunicate CÎS.
La 2 aprilie 2006 F.M. a înstrăinat reclamantului 10 % din
partea socială, iar 70 % lui V.S, care a vândut-o altor trei persoane,
care au fost reprezentate de reclamant în toate aceste tranzacţii.
La 3 aprilie 2006, Oficiul Teritorial Bălţi al CÎS ajustat infor-
maţia referitor la capitalul statutar al companiei, majorarea cu
3,024,000 EUR.
La o dată nespecificată în 2006, S.F. a atacat hotărârea din 15
martie 2006. El a cerut Curţii de Apel Bălţi scoaterea de pe rol a
acţiunii din motiv că Nicolae Ninescu nu avea împuterniciri să
depună o acţiune în numele lui F.M. La 30 mai 2006 Curtea de
Apel Bălţi a respins apelul.
La 11 iulie 2006 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul depus
de S.F., a casat hotărârea judecătoriei Bălţi din 15 martie 2006 şi decizia
Curţii de Apel Bălţi din 30 mai 2006, trimiţând cauza la rejudecare.
La 2 august 2006 Curtea de Apel Chişinău a conexat acţiunea
depusă de F.M. şi cea depusă de S.F. împotriva F.M. şi Camera
Înregistrării de Stat, prin care se solicita anularea tuturor actelor
legate de excluderea sa din membrii fondatori ai companiei.
26
Nr. 2, 2011
Printr-o decizie finală din 19 octombrie 2006, Curtea Su-
premă de Justiţie a respins acţiunea lui F.M. şi a admis integral
acţiunea depusă de S.F.
Între timp, la 16 mai 2006, Procuratura Generală a intentat do-
sar penal pe presupusa falsificare a procurii prin care reclamantul
a reprezentat acele trei persoane la încheierea tranzacţiilor; etc.
La 26 mai 2006, S.F. a depus o plângere la Procuratura Ge-
nerală privind excluderea lui din fondatorii companiei şi despre
faptul că a fost deposedat ilegal de capitalul statutar.
La aceeaşi zi, CPS Buiucani a pornit un dosar penal împotriva
lui Nicolae Ninescu privind presupusa însuşire ilegală a capita-
lului statutar al lui S.F.
La 9 iunie 2006 un ofiţer al CCCEC a dispus pornirea urmăriri
penale pe marginea plângerilor lui S.F.
La 26 iunie 2006, ambele dosare penale pornite împotriva
lui Nicolae Ninescu au fost conexate, devenind un singur dosar.
La 18 decembrie 2006 printr-un raport de expertiză a fost
concluzionat că este imposibil de stabilit cu certitudine dacă
în procura, prin care reclamantul i-a reprezentat pe acei trei
co-fondatori, era semnătura directorului companiei sau dacă
semnătura a fost falsificată.
La 3 mai 2007 judecătorul de instrucţie al Judecătoriei Bu-
iucani a admis cererea CCCEC prin care s-a dispus autorizarea
percheziţiei domiciliului reclamantului.
La 19 iunie 2007 reclamantul a fost arestat şi plasat în izola-
torul de detenţie al CCCEC.
La 22 iunie 2007 procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani
eliberarea unui mandat de arest pe numele reclamantului. În ace-
eaşi zi, avocatul reclamantului a solicitat eliberarea lui bazându-se
pe faptul că termenul de arest a expirat. Judecătorul de instrucţie
totuşi a dispus arestarea reclamantului pe perioada de 10 zile.
Decizia a fost atacată, însă instanţele superioare au menţinut
soluţia judecătorului de instrucţie, menţinând printre altele că
reclamantul s-ar putea ascunde în Transnistria.
La 28 iunie 2007, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani
extinderea arestului pe perioada de 30 zile. Motivele invocate au
fost aceleaşi ca şi anterior. Judecătorul a admis solicitarea pro-
curorului, iar instanţa superioară a menţinut-o.
La 12 iulie 2007 avocatul reclamantului a înaintat o nouă
cerere habeas corpus, menţionând că nu mai există motive pentru
detenţia reclamantului.
La 16 iulie 2007 procurorul a înaintat un nou demers de pre-
lungire a mandatului de arest pentru încă 30 zile, iar la 18 iulie
2007 judecătorul de instrucţie a admis-o şi a prelungit mandatul
Nr. 2, 2011
de arest pentru 20 zile. Decizia a fost menţinută de Curtea de
Apel Chişinău.
La 7 august 2007 judecătorul de instrucţie al Judecătoriei
Buiucani a admis un nou demers a procurorului de prelungire a
mandatului de arest cu 20 zile. Decizia a fost menţinută de Cur-
tea de Apel Chişinău, totuşi, nici procurorul, nici instanţele nu
au adus motive noi pentru continuarea detenţiei reclamantului.
La 17 august 2007 cauza a fost trimisă spre examinare Ju-
decătoriei Buiucani. La 22 august 2007 procurorul a solicitat
extinderea detenţiei reclamantului pentru încă 90 zile bazându-
se pe faptul că reclamantul ar putea să se ascundă. La 28 august
2007 Judecătoria Buiucani a admis cererea procurorului fără a
motiva decizia sa. Reclamantul a atacat decizia, însă Curtea de
Apel a respins apelul.
La 17 septembrie 2007 avocatul reclamantului a depus o
nouă cerere habeas corpus, reţinând că nu mai există alte motive
pentru detenţia clientului său. În aceiaşi zi, Judecătoria Buiucani
a respins cererea fără nici o motivaţie.
La 23 noiembrie 2007 Judecătoria Buiucani a admis un nou
demers de prelungire a mandatului de arest pentru 30 zile. De
asemenea a fost respinsă o nouă cerere habeas corpus înaintată
de reclamant. La 4 decembrie 2007 Curtea de Apel Chişinău a
respins apelul. Nici procurorul, nici instanţele nu au adus motive
pentru detenţia sa.
La 20 decembrie 2007 judecătoria Buiucani dispus prelungirea
detenţiei reclamantului pentru 60 de zile.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 29 decembrie 2007
a fost anulată încheierea judecătoriei Buiucani din 20 decembrie
2007, invocând că reclamantul are un domiciliu permanent în
Chişinău, nu există riscul că el s-ar ascunde sau că ar submina
petrecerea urmăririi penale prin influenţarea martorilor, însă
s-a dispus aplicarea interdicţiei de părăsire a localităţii pentru
un termen de 60 de zile.
Curtea a constatat în unanimitate violarea art. 5 § 3, deoarece
în speţă procedurile habeas corpus au fost în permanenţă deficiente;
lăsând fără examinare plângerea în baza art. 5 § 4 din Convenţie.
Curtea a notat, în primul rând, că instanţele naţionale în motivarea
detenţiei reclamantului s-au limitat la parafrazarea motivelor de
detenţie din Codul de procedură penală. În speţă Curtea a considerat
că nu este necesar de a distinge cauza dată de Sarban şi Becciev c.
Moldovei, unde s-a constatat violarea art. 5 § 3 din Convenţie din
cauza insuficienţei şi irelevanţei motivelor de detenţie. În continu-
are Curtea a observat că instanţele naţionale au eşuat să considere
argumentele reclamantului în susţinere poziţiei sale, în particular
că soţia acestuia era gravidă, astfel era improbabil că acesta s-a as-
cunde, tratându-l ca irelevant chestiunii legalităţii detenţiei. În speţă
instanţele naţionale au eşuat să analizeze legăturile reclamantului
din Moldova. De asemenea, s-a eşuat să se considere că reclaman-
tul este dispus să predea paşaportul său ca garanţie că nu va părăsi
ţara. În final, Curtea a remarcat, cu o gravă îngrijorare, că invocarea
jurisprudenţei a fost catalogată ca o încercare de a submina conduita
normală a procedurilor naţionale.
În ceea ce priveşte detenţia reclamantului între 12:15 şi 16:00
la 22 iunie 2007, Curtea constatat că nu există o violare a art.5
§ 1 din Convenţie, or demersul de prelungire a detenţiei a fost
înaintat în termen, şedinţa era iminentă şi a existat o întârziere
scurtă a detenţiei reclamantului, care de fapt este admisibilă.
A vocatul P oporului
Reclamantul a solicitat 30 000 Euro cu titlu de daune morale
şi 4 000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Curtea a acordat reclamanţilor 2 000 Euro cu titlu de dane
morale şi 2 000 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
În faţa Curţii, reclamantul au fost reprezentat de către V.
Nicoară şi I. Tofan, avocaţi din Chişinău.
***
La 15 februarie 2011 CEDO a pronunţat hotărârea în cauza
Rotaru c. Moldovei, (cererea nr. 51216/06).
În faţa Curţii reclamantul, Veaceslav Rotaru, s-a plâns, în
particular, că a fost maltratat de către poliţie după arest  şi că a
fost deţinut în condiţii inumane; şi că drepturile sale procedurale
au fost încălcate pe durata procesului penal.
La 14 februarie 2003 reclamantul a fost reţinut în locuinţa
sa de către poliţişti mascaţi şi înarmaţi, care, după cum pretinde
reclamantul l-au torturat pentru a obţine confesiune pe marginea
câtorva infracţiuni de furt şi tâlhărie.
Reclamantul a înaintat o plângere prin care a pretins maltra-
tarea de către poliţie, cerând rocuraturii efectuarea investigaţiilor.
La 28 februarie 2004 Comisarul de Poliţie Chişinău a respins
plângerea ca neîntemeiată. Contestaţiile reclamantului adresate
procurorului şi judecătorului de instrucţie nu s-au soldat cu
succes, ultimul luând decizia de a retrimite plângerea instanţei
de judecată, care examina cauza penală împotriva reclamantului.
Ulterior reclamantul a fost găsit vinovat de către judecătoria
Rîşcani; sentinţa de condamnare fiind, în principiu, menţinută
de către instanţele ierarhic superioare.
La 19 martie 2003 reclamantul a fost transferat în Penitencia-
rul nr. 13 din Chişinău. În perioada 16 aprilie – 2 noiembrie 2006
reclamantul a primit tratament în cadrul Penitenciarului-Spital
Pruncul. Ulterior a fost transferat în Penitenciarul nr. 6, unde
şi-a ispăşit restul termenului de detenţie.
Reclamantul a adresat diferite plângeri autorităţilor prin care
denunţa condiţiile de detenţie ca fiind inumane, primind nume-
roase răspunsuri de la Ministerul Justiţiei, Procuratura Generală
şi Parlament, în care se menţiona starea satisfăcătoare a sănătăţii,
lipsa necesităţii îngrijirii medicale; din cauza insuficienţei fi-
nanţării a sistemului penitenciar, deţinuţii nu pot fi asiguraţi cu
aşternuturi pentru pat, şi că produse alimentare erau disponibile
sub limita minimă prescrisă.
Guvernul a recunoscut implicit că  condiţiile de detenţie a re-
clamantului până în noiembrie 2004 erau sub normă, însă urmare
a plângerilor el a fost transferat în altă celulă, unde condiţiile de
detenţie erau acceptabile.
Curtea a constatat în unanimitate violarea art. 3, deoarece
condiţiile de detenţie erau inumane, în special având în vedere
durata expunerii la aceste condiţii, în jur de şapte ani de zile.
Curtea a notat că reclamantul a continuat să se plângă de con-
diţiile de detenţie şi după transfer în altă celulă, dar şi în privinţa
calităţii produselor alimentare în 2007 şi 2008. De asemenea în
scrisoarea Ministerului Justiţiei din 1 martie 2007 se menţiona
că din cauza lipsei resurselor financiare lipsesc anumite produse,
însă vor fi incluse în curând. Astfel alegaţiile reclamantului în
privinţa calităţii produselor alimentare nu erau false, dezvăluind
o problemă cunoscută pentru autorităţi. Mai mult decât atât,
situaţia specifică a reclamantului, fiind o persoană ce se trata de
27
A vocatul P oporului
tuberculoză, impunea o dietă specială, care nu era completă din
cauza lipsei unor produse de bază, cum ar fi carnea şi peştele.
Curtea a reiterat, că simplul fapt că reclamantul a contractat
tuberculoza pe perioada detenţiei nu duce automat la constata-
rea violării art. 3. Însă faptul că a contractat tuberculoză adaugă
în greutate plângerii reclamantului, precum că a fost deţinut în
condiţii periculoase pentru sănătate, în particular celulă umedă
şi hrană insuficientă. Reclamantul a indicat corect că dieta săracă
duce la creşterea vulnerabilităţii la atare boli cum este tuberculoza.
De asemenea  Curtea a constat în unanimitate violarea art.
13, reiterând că s-a examinat în repetate rânduri chestiunea
remediilor naţionale pentru deplângerea condiţiilor proaste de
detenţie în Moldova (Sarban, §§ 57-62; Holomiov c. Moldovei,
nr. 30649/05, §§ 101-107, 7 noiembrie 2006; Istratii şi alţii c..
Moldove, nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 38, 27 martie 2007;
Modarca c. Moldovei, nr. 14437/05, § 47, 10 mai 2007; şi Stepuleac
c. Moldovei, nr. 8207/06, § 46, 6 noiembrie 2007) şi de fiece dată
SISTEMUL EUROPEAN COMUN DE AZIL – ASPECTE GENERALE
Alexei BARBANEAGRA, prof.univ., dr.hab., ULIM
Nina SPATARU, masterand, ULIM
Abstract: This article seeks to contribute a few observations to the growing body of literature on the Common Euro-
pean Asylum System. Although the topic is very broad, our intention is to underline the basic features of the CEAS
only, elaborating on the building blocks of the CEAS and other related EU structures.
În anul 2008, Comisarul pentru justiţie, Jacques Barrot,
afirma, referindu-se la politicile de azil din cadrul Uniunii
Europene că „Obiectivul (…) este stabilirea unei proceduri
umane şi corecte pentru solicitantii de azil. Trebuie să
asigurăm standarde mai ridicate de protecţie, condiţii mai
echitabile şi o eficienţă mai mare a sistemului”1. Pentru
realizarea acestui deziderat s-a decis crearea unui Sistem
European Comun de Azil (în continuare SECA) cu finalitatea
realizării unui spaţiu unic de protecţie a refugiaţilor în cadrul
Uniunii Europene.
În principiu, şefii de state şi guverne ale UE au fost acei
care au chemat la crearea unui Sistem European Comun de
Azil la Summitul de la Tampere2 din octombrie 1999. De
atunci s-a observat un progres continuu care a avansat odată
1 Jacques Barrot, Vice-President of the European Commis-
sion. The future of EU asylum policy: working towards
a genuine area of protection. Ministerial conference
“Building a Europe of Asylum” extended to civil society.
Paris, 8 september 2008. Disponibil pe site-ul www.europa.eu.
2 Fact sheet # 3, Kick-start to the EU’s policy for justice and
home affairs. Publicat de către Information and Commu-
nication unit of the Directorate-General Justice and Home
Affairs of the European Commission, B-1049 Brussels - Au-
gust 2002. Disponibil pe site-ul http://europa.eu.int/comm/
justice_home/index_en.htm.
28
Nr. 2, 2011
s-a concluzionat că remediile sugerate de Guvern nu sunt efective
în privinţa persoanelor aflate în detenţie. Guvernul nu a prezentat
nici un argument valabil pentru ca Curtea să adopte o abordare
diferită decât cea menţionată mai sus.
În ceea ce priveşte alegaţiile reclamantului de violare a art. 3
în rezultatul maltratării de către poliţie şi lipsa unei anchete efec-
tive în această privinţă; şi violarea art. 6 pentru diverse încălcări
a drepturilor procedurale, Curtea le-a respins ca inadmisibile,
deoarece au fost înaintate cu depăşirea termenului limită de 6 luni.
Având în vedere că reprezentantul reclamantului nu a pre-
zentat pretenţiile de satisfacţie echitabilă, costurile şi cheltuielile,
Curtea nu a acordat despăgubiri reclamantului, notând că re-
prezentantul a primit anterior suma de 850 Euro de la Consiliul
Europei, în baza schemei de asistenţă juridică.
În faţa Curţii, reclamantul au fost reprezentat de către V.
Ţurcan, avocat din Chişinău.
cu adoptarea programului de la Haga3 (2004) care a fost
ulterior suplinit cu iniţiative privind cooperarea practică, pre-
cum şi dimensiunea externă a SECA. Mai recent, Programul
Stockholm4 (2009) a oferit statelor membre posibilitatea să
îşi declare aderenţa la SECA până în 2012.
SECA a fost facilitat de un set de instrumente legislative
care aveau ca scop armonizarea standardelor minime aplicate
din momentul în care un cetăţean al unei ţări terţe solicită
azil în Uniunea Europeană şi până în momentul în care este
identificată o soluţie de lungă durată pentru acei ce au nevoie
de protecţie internaţională. De asemenena, necesitatea insti-
tuirii unui sistem comun în materie de azil a fost condiţionată
de faptul că era inacceptabil că şansele de a obţine azil variau
esenţial de la un stat membru la altul, în cadrul unei Uniuni
bazate pe valori şi principii comune. In acest sens, în Rezoluția
Parlamentului European din 10 martie 2009 referitoare la
viitorul sistemului european comun de azil se menţionează
3 Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament - The Hague Programme: Ten priorities
for the next five years The Partnership for European renewal in
the field of Freedom, Security and Justice. Brussels, 10.5.2005,
COM (2005) 184 final.
4 Council of the European Union. 2009. The Stockholm Pro-
gramme – An open and secure Europe serving and protecting
the citizens. Doc. 17024/09. Brussels.
Nr. 2, 2011
că PE „consideră că unul dintre obiectivele SECA ar trebui să
îl constituie crearea unor mecanisme eficiente de solidaritate
pentru a ameliora situația țărilor care primesc cele mai mari
fluxuri de solicitanți de azil și care întâmpină dificultăți în
ceea ce privește garantarea unor condiții de primire adecvate,
procesarea solicitărilor la termenele și în formele prevăzute
sau în ceea ce privește integrarea solicitanților care au obținut
statutul de refugiat5”.
SECA este constituit din patru instrumente de bază: Re-
gulamentul Dublin, Directiva privind standardele minime
cu privire la procedurile din statele membre de acordare și
retragere a statutului de refugiat („Directiva privind azilul”),
Directiva de stabilire a standardelor minime pentru primirea
solicitanților de azil în statele membre („Directiva de pri-
mire”) şi Directiva privind standardele minime referitoare
la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții
țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul
de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de
protecție internațională, și referitoare la conținutul protecției
acordate („Directiva privind standardele de calificare”).
Aceste instrumente au ca finalitate uniformizarea dome-
niului azilului şi stabilirea fundamentului pentru viitoarea
dezvoltare SECA, ceea ce ar permite garantarea securităţii
Uniunii Europene în calitatea sa de teritoriu unic.
Regulamentul Dublin6 conţine reglementări privind statul
membru responsabil de evaluarea unei cereri de acordare a
azilului şi prevenirea cererilor multiple de acordare a azilului.
Un aspect importatnt îl constituie faptul că Regulamentul
instituie un set de criterii care trebuie urmate atunci când
este necesară determinarea statului membru responsabil de
examinarea cererii. Menţionăm, în ordine ierarhică, criteriul
respectării principiului unităţii familiei, criteriul privind ţara
care a eliberat permisul de şedere sau viza de intrare, criteriul
privind primul stat membru în care solicitantul a trecut ile-
gal frontiera şi criteriul privind primul stat membru în care
solicitantul a trecut legal frontiera.
Directiva privind azilul7 va asigura că în cadrul Uniunii Europe-
ne toate procedurile de primă instanţă ce vizeză procedura de azil
respectă acelaşi set de standarde minime. Uniformizarea regulilor şi
procedurilor de acordare şi retragere a statutului de refugiat urmeză
să conducă la descreşterea migraţiei secundare a solicitanţilor de azil
între statele membre, în situaţia în care asemenea migraţie este des
cauzată de diferenţele dintre proceduri din statele membre.
Directiva de primire 8 garantează standarde minime pen-
tru primirea solicitanţilor de azil, inclusiv cazarea, educarea şi
5 Rezoluția Parlamentului European din 10 martie 2009
referitoare la viitorul sistemului european comun de azil
(2008/2305(INI)), (2010/C 87 E/03).
6 Council Regulation (EC) No 343/2003 of 18 February 2003
establishing the criteria and mechanisms for determining the
Member State responsible for examining an asylum applica-
tion lodged in one of the Member States by a third-country
national.
7 Council Directive 2005/85/EC of 1 December 2005 on mini-
mum standards on procedures in Member States for granting
and withdrawing refugee status.
8 Council Directive 2003/9/EC of 27 January 2003 laying down
minimum standards for the reception of asylum seekers.
A vocatul P oporului
asistenţa medicală. În conformitate cu acestă Directivă, state-
le membre trebuie să garanteze anumite condiţii materiale de
recepţie, în special cele de cazare, alimentaţie şi vestimentaţie,
fie retribuţia financiară echivalentă. Retribuţiile trebuie să fie
suficiente pentru supraveţuire. De asemenea, statele membre
sunt ţinute să asigure respectarea principiului unităţii familiei,
acordarea de asistenţă medicală şi psihologică precum şi să
asigure accesul la sistemul educaţional şi cursuri de studiere
a limbii pentru copiii minori.
Directiva privind standardele de calificare9 încorporează
criterii pentru calificarea unui solicitant, fie ca refugiat sau sau
în calitate de beneficiar de protecţie subsidiară, şi defineşte
drepturile corespondente ale acestor categorii. De asemenea,
Directiva introduce un regim unificat pentru protecţia subsi-
diară ce se acordă persoanelor care nu îndeplinesc criteriile
pentru acordarea statutului de refugiat, însă, oricum, au
nevoie de protecţie internaţională.
Mai există o serie de reglementări comunitare care, deşi
nu se consideră parte constituitivă a SECA, au tangenţe cu
materia azilului. În special pot fi menţionate următoarele:
Directiva privind rezidenţa de lungă durată10 – se aplică
tuturor cetăţenilor ţărilor terţe care rezidează legal pe teri-
toriul unui stat membru şi doresc să obţină drept de şedere
în un al doilea stat membru. Iniţial beneficiarii de protecţie
internaţională nu cădeau sub incidenţa acestor norme, dar
există o propunere de amendare a Directivei 2003/109/EC
care oferă stabilitate juridică şederii acestor persoane într-un
stat membru şi drepturi comparabile cu cele ale unui cetăţean
al UE după cinci ani de şedere. Astfel, beneficiarii de pritecţie
internaţională ar urma să obţină dreptul de şedere de lungă
durată în statul care le-a oferit protecţie în aceleaşi condiţii
ca şi cetăţenii statelor terţe.
EURODAC – reprezintă un sistem de tehnologii infor-
maţionale ce operează pe întregul teritoriu al Uniunii Eu-
ropene (cu excepţia Danemarcii) specializat în compararea
amprentelor digitale ale solicitanţilor de azil. EURODAC11 a
fost creat în anul 2000 în contextul Convenţiei de la Dublin
şi permite statelor membre să determine dacă un solicitant
de azil sau un cetăţean străin ce se află ilegal pe teritoriul UE
a solicitat anterior azil într-un stat membru.
Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Ope-
rative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii
Europene (FRONTEX) – este organul specializat în analiza
riscurilor, coordonarea cooperarii operaţionale dintre statele
membre în domeniul managementului frontierelor externe
precum şi asistenţă în organizarea operaţiunilor comune de
returnare.
9 Council Directive 2004/83/EC of 29 April 2004 on minimum
standards for the qualification and status of third country
nationals or stateless persons as refugees or as persons who
otherwise need international protection and the content of
the protection granted.
10 Directive 2003/109/EC on the Status of third-country natio-
nals who are long-term residents.
11 Council Regulation No  2725/2000  of 11 December 2000
concerning the establishment of ‘Eurodac’ for the compari-
son of fingerprints for the effective application of the Dublin
Convention.
29
A vocatul P oporului
Oficiul de susţinere a azilului în Europa urmează să fie
un element important în dezvoltarea şi implementarea SECA
şi tinde să contribuie la consolidarea tuturor formelor de
cooperare practică dintre statele UE. De asemenea, Oficiul va
dezvolta o platformă educaţională comună pentru ofiţerii de
azil din statele membre, bazată, în particular, pe Curriculum
European de Azil. Oficiul urmează să fie constituit sub formă
de agenţie, o instituţie europeană cu caracter independent.
Comisia şi statele membre vor fi reprezentate în cadrul
consiliului de conducere, care va fi organul de conducere
al Oficiului. Menţionăm că prima şedinţă a consiliului de
conducere al Oficiului de susţinere a azilului în Europa a
Acces la materialele dosarului
în cazul aplicării arestării preventive
I. Introducere
Spre deosebire de procurori care dispun de instrumente
necesare în vederea efectuării urmăririi penale, acces la diferiţi
experţi şi dreptul de a decide asupra întocmirii rechizitoriului,
avocaţii depind de materialele dosarului acesta reprezentînd
pentru ei cel mai important instrument în vederea îndeplinirii
atribuţiilor lor.
Neavînd acces la materialele dosarului, avocatul nu poate
să apere interesele clientului şi să argumenteze poziţie pe picior
de egalitate cu procurorul. În majoritatea cazurilor, o asemenea
situaţie va constitui o încălcare a principului egalităţii armelor
şi a dreptului la un proces în contradictoriu. Aceste principii
reprezintă un element esenţial al dreptului la un proces echitabil
stabilit în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (CEDO) şi prin jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (CtEDO).
În prezentul articol, se va examina corespunderea preve-
derilor legislaţiei şi practicii moldoveneşti cerinţelor CEDO în
domeniul accesului judecătorilor de instrucţie şi al avocaţilor
la materialele dosarului în procesul examinării demersului
privind aplicarea arestării preventive.
II. Acces la materialele dosarului
în cazul aplicării arestării preventive
Articolul 5 alin. 4 al CEDO prevede următoarele:
“Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare
sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui
tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt
asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă
deţinerea este ilegală”.
Cerinţele de bază ale acestei prevederi sînt următoarele:
deţinerea nu trebuie să fie arbitrară şi legalitatea acesteia
urmează a fi examinată de o instanţă de judecată. CEDO ga-
30
Nr. 2, 2011
avut loc în noiembrie 201012.
Atitudinea generală şi angajamentele politice de dezvol-
tare a SECA sunt pozitive. Dintre cele mai noi reglementări
în domeniu, menţionăm novelele aduse de Tratatul de la
Lisabona (TL). TL prevede pentru Uniunea Europeană po-
sibilitatea instituirii unei politici complete în acest domeniu
prin stabilirea unei politici europene comune în domeniul
azilului, care presupune mai mult decât simpla cooperare
dintre state. Mai mult, TL prevede instituirea protecţiei sub-
sidiare şi temporare în caz de necesitate.
12 The European Asylum Support Office starts its activities, Press
Release, MEMO/10/618, Brussels, 26 November 2010.
rantează nu doar dreptul la un control judiciar al demersului
privind aplicarea arestării preventive, ci un control judiciar
complet, echitabil şi efectiv.
Prima întrebare este dacă judecătorul de instrucţie poate
să efectueze un astfel de control judiciar complet, echitabil şi
efectiv în baza legislaţiei şi practicii moldoveneşti în domeniu.
Art. 307 al CPP a RM – Examinarea demersurilor privind
aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu
(1) Constatînd necesitatea de a alege în privinţa bănuitului mă-
sura arestării preventive sau a arestării la domiciliu, procurorul, din
oficiu sau la propunerea ofiţerului de urmărire penală, înaintează în
instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii preven-
tive. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a
apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive
sau a arestării la domiciliu. La demers se anexează materialele care
confirmă temeinicia acestuia. (subliniat de NORLAM)
Art. 308 al CPP a RM – Examinarea demersurilor privind
aplicarea faţă de învinuit a arestării preventive, arestării la
domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului
(1) Constatînd necesitatea de a alege în privinţa învinui-
tului măsura arestării preventive sau arestării la domiciliu sau
de a prelungi durata ţinerii sub arest, procurorul înaintează în
instanţa judecătorească un demers privind alegerea măsurii
preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului. În
demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora
a apărut necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării
preventive, a arestării la domiciliu sau prelungirea duratei
arestării. La demers se anexează materialele care confirmă
temeinicia acestuia. (subliniat de NORLAM)
Textul acestor prevederi sugerează, că instanţei de judecată
i se prezintă doar acele materiale care confirmă temeinicia
demersului privind aplicarea arestării preventive.
În acest context, apar următoarele întrebări:
· De ce instanţei nu i se prezintă toate materialele dosarului,
Nr. 2, 2011
adică atît materialele care confirmă necesitatea aplicării
arestării preventive cît şi cele care o infirmă?
· Cum poate instanţa lua o decizie echitabilă privind necesi-
tatea aplicării arestării preventive fără a studia toate circum-
stanţele cauzei, neavînd acces la dosarul în întregime?
· De ce procurorul, fiind o parte în proces, este în drept să
decidă care anume materiale să fie prezentate instanţei?
· Există careva mecanisme de control în vederea evitării situaţiilor
în care instanţei de judecată nu i se prezintă materialele dosa-
rului care sînt esenţiale pentru aprecierea legalităţii detenţiei?
În viziunea noastră, prevederile Art. 307 alin. (1) şi Art.
308 alin. (1) ale CPP a RM creează o situaţie imposibilă pentru
instanţa de judecată, deoarece aceasta trebuie să se bazeze
doar pe materialele prezentate de către procuror, materialele
care confirmă temeinicia demersului acestuia. În cazul în
care instanţa nu poate cere prezentarea întregului dosar, iar
alegerea materialelor care confirmă temeinicia demersului
rămîne doar la discreţia procurorului, există o contradicţie cu
prevederile CEDO deoarece: a) judecătorul nu are o privire
completă asupra cauzei şi b) selectarea materialelor din dosar
ţine de competenţa unei părţi în proces şi nu de competenţa
judecătorului de instrucţie care este o persoană obiectivă. În
opinia noastră, această practică nu permite un control judiciar
complet şi echitabil.
Mai mult decît atît, avocatul, de asemenea, are acces doar
la materialele prezentate de procuror, ceea ce înseamnă că
apărarea depinde de decizia procurorului în ceea ce priveşte
accesul la materialele dosarului. Prevederile Art. 307 alin. (1)
practic se repetă în Capitolul II al CPP a RM (Partea apărării).
Art. 66 al CPP a RM – Drepturile şi obligaţiile învinuitului,
inculpatului
(2) 21) să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată
pentru confirmarea arestării sale (subliniat de NORLAM)
Art. 68 al CPP a RM – Drepturile şi obligaţiile apărătorului
(2) 3) să ia cunoştinţă de materialele prezentate în judecată
de către organul de urmărire penală pentru confirmarea reţi-
nerii şi necesităţii arestării. (subliniat de NORLAM)
Conform Art. 5 alin. 4 al CEDO, un control judiciar com-
plet, echitabil şi efectiv necesită participarea unui apărător
informat. Acest principiu este cunoscut în jurisprudenţa
CtEDO ca principiul egalităţii armelor şi principiul dreptului
la un proces în contradictoriu. Instanţa de judecată trebuie să
asigure contradictorialitatea procesului şi respectarea egalităţii
armelor dintre părţi.
· Cum poate instanţa de judecată asigura un proces în
contradictoriu cu respectarea egalităţii armelor dacă nici
instanţa, nici apărătorul nu au acces la întregul dosar?
· Cum poate avocatul să protejeze interesele clientului fără
a avea acces deplin la documentele care sînt esenţiale
pentru aprecierea necesităţii aplicării arestării preventive?
În opinia noastră, în cazul în care avocatului i se refuză
accesul la materialele dosarului care sînt esenţiale pentru a
contesta, în mod efectiv, legalitatea detenţiei clientului său,
se încalcă principiul egalităţii armelor. Dreptul la un proces
în contradictoriu este stipulat în Art. 6 al CEDO şi presupu-
ne că atît partea acuzării cît şi cea a apărării trebuie să aibă
posibilitatea de a se familiariza cu, şi de a aduce contraargu-
A vocatul P oporului
mente împotriva, declaraţiilor şi probelor prezentate de partea
adversă. Conform jurisprudenţei CtEDO legate de Art. 6 al
Convenţiei, acest principiu este actual şi în cazul aplicării
arestării preventive. Motivul aplicării acestui principiu în
asemenea situaţii se datorează faptului că privarea de liber-
tate este o măsură dramatică pentru persoana în cauză, astfel
încît procedurile descrise în Art. 5 alin. 4 al CEDO trebuie
să corespundă cerinţelor minime ale unui proces echitabil,
cum ar fi dreptul la un proces în contradictoriu (Imbrioscia
c. Elveţiei). Scopul principal este de a asigura ca apărarea să
aibă o posibilitate reală de a contesta demersul procurorului
privind aplicarea arestării preventive.
Hotărîrea de bază a CtEDO în acest domeniu a fost adopta-
tă în cauza Garcia Alva c. Germaniei (a se vedea, de asemenea,
cauza Lietzow c. Germaniei şi Schöps c. Germaniei). În cauza
Garcia Alva, Curtea europeană a constatat precum că în statul
german, interesele părţii acuzării legate de asigurarea proce-
sului de urmărire penală prevalau asupra drepturilor foarte
importante garantate de Art. 5 alin. 4 al Convenţiei europene.
Curtea expres a stabilit precum că prioritate trebuie acordată
drepturilor conferite prin Art. 5 alin. 4:
“Curtea recunoaşte necesitatea desfăşurării urmăririi
penale în mod eficient, ceea ce poate presupune că o parte
din informaţiile colectate în timpul acesteia trebuie păstrată
secretă pentru a preveni falsificarea de către bănuiţi a probelor
şi influenţării cursului înfăptuirii justiţiei. Totuşi, acest scop
legitim nu poate fi urmărit prin aplicarea restricţiilor substan-
ţiale asupra dreptului la apărare. Prin urmare, informaţia care
este esenţială pentru aprecierea legalităţii unei detenţii trebuie
pusă la dispoziţia avocatului bănuitului în mod corespunză-
tor”. (traducerea neoficială, NORLAM)
Regula generală este că pentru a respecta principiul ega-
lităţii armelor, avocatului trebuie să i se asigure acces la toate
materialele dosarului care sînt esenţiale pentru a contesta,
în mod efectiv, legalitatea detenţiei clientului său, ceea ce, în
practică, înseamnă toate materialele dosarului. Există excepţii
din această regulă generală, în situaţii în care unele informaţii
trebuie să rămînă secrete pentru a proteja urmărirea penală,
însă în cauza Garcia Alva, Curtea europeană în mod clar a
stipulat că acest lucru nu poate fi făcut în detrimentul drep-
turilor garantate prin Art. 5 alin. 4 al Convenţiei europene.
În viziunea noastră, textul Art. 307 alin. (1) şi Art. 308
alin. (1) ale CPP a RM nu asigură nici instanţei de judecată
nici părţii apărării accesul necesar la materialele dosarului,
precum este prevăzut în Art. 5 alin. 4 al CEDO şi în jurispru-
denţa Curţii europene, deoarece, conform textului prevede-
rilor menţionate, la demers se anexează doar materialele care
confirmă temeinicia acestuia.
Deşi, Curtea constituţională a Republicii Moldova în
hotărîrea sa nr. 10 din 16 aprilie 2010 a stipulat precum că
Convenţia europeană şi jurisprudenţa CtEDO reprezintă
parte componentă a dreptului intern al Republicii Moldova,
şi Art. 4 alin. (2) al Constituţiei Republicii Moldova prevede
că reglementările internaţionale au prioritate faţă de legile
interne, am observat că în cazul în care există neconcordanţe,
mulţi practicieni totuşi deseori aplică prevederile legislaţiei
naţionale. Redacţia actuală a Art. 307 alin. (1) şi Art. 308. alin.
31
A vocatul P oporului
(1) ar putea submina, într-o oarecare măsură, rolul instanţei
de judecată şi al apărării, iar principiul egalităţii armelor ar
putea fi considerat ca nefiind suficient de asigurat în baza
legislaţiei naţionale.
Concluzii
· Legislaţia naţională trebuie să asigure, ca regula generală, dreptul
instanţei de judecată şi al apărătorului de a avea acces la toate
materialele dosarului care sînt esenţiale pentru a contesta, în
mod efectiv, legalitatea detenţiei persoanei;
· Orice excepţii de la această regulă generală trebuie hotărîte de
către instanţa de judecată, pentru a asigura respectarea princi-
piului egalităţii armelor.
Comentarii finale
Se creează impresia că prevederile legislaţiei naţionale
menţionate privite în ansamblu cu modul de aplicare a acestora
Modele de acte depuse
de avocaţi în instanţe
La 3 martie 2011, în sala Magnifica de la Universitatea
Liberă Internaţională, a avut loc o masă rotundă în cadrul
căreia avocaţii, studenţii şi profesorii de la facultăţile de
drept din instituţiile de învăţământ superior din Chişinău
au avut o impresionantă întâlnire cu dl Mihai Poalelungi,
judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Întâlnirea a început cu lansarea unui CD intitulat
„Modele de acte depuse de avocaţi în instanţe”, elabo-
rat de Centrul de Drept al Avocaţilor în colaborare cu
Uniunea Avocaţilor din Moldova. Elaborarea Cd-ului
este rezultatul finit al unui proiect de durată al CDA cu
Ambasada Regală a Norvegiei din România şi Consiliul
European pentru Refugiaţi şi Exil (ECRE) (fonduri UE). La
elaborare au participat 16 avocaţi: Barbăneagră Alexei,
Braşoveanu Dumitru, Clima Igor, Constantinov Ana,
Dolghieru Vasile, Mancevshi Oleg, Mărgineanu Iurie,
Munteanu Petru, Nagacevshi Vitalie, Nicoară Vasile, Palii
Oleg, Păduraru Ion, Spălatu Veaceslav, Roman Anatol,
Ulianovshi Gheorghe. Ursu Nicolae.
La eveniment au participat: dnii Dag Brathole, şeful
Misiunii Norvegiene pentru Supremaţia Legii în Repu-
blica Moldova, Gheorghe Amihalachioaie, preşedintele
Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova, Petru Mun-
teanu, vicepreşedintele Consiliului Uniunii Avocaţilor
din Republica Moldova.
32
Nr. 2, 2011
în practică reprezintă o eroare sistemică care odată ajunsă la
Strasbourg ar putea rezulta într-un număr mare de condamnări.
Republica Moldova a fost deja condamnată de Curtea
Europeană pentru neasigurarea egalităţii armelor prin refuzul
de a acorda avocatului acces la materialele dosarului care, pe
parcursul urmăririi penale, au fost esenţiale pentru o contes-
tare eficientă a legalităţii detenţiei clientului (cauza Ţurcan şi
Ţurcan c. Moldovei).
Totuşi, îngrijorarea noastră este de o natură mai largă,
deoarece condamnările Republicii Moldova la CtEDO ar
putea persista dacă aceste neconcordanţe nu vor fi înlăturate.
Helle Gulseth,
Expert NORLAM, avocat
Chişinău, decembrie 2010
În partea a doua a evenimentului, dl Mihail Poa-
lelungi, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului de la Strasbourg, a susţinut o comunicare cu
genericul «Sistemul judecătoresc din Moldova în cadrul
integrării europene».
Cea mai interesantă parte a întâlnirii a constituit-o
răspunsurile dlui judecător la întrebările avocaţilor
prezenţi la eveniment. Acestea s-au axat pe rolul şi
responsabilitatea avocaţilor în procesul de perfectare a
cererilor expediate Înaltei Curţi, respectarea cerinţelor
CEDO faţă de nivelul de perfectare a cererilor, calcularea
termenelor rezonabile, lacunele din legislaţia naţională
şi rigorile Curţii, mărimea onorariului avocatului şi a
prejudiciului moral sau material solicitat etc.
Celor peste 100 de avocaţi prezenţi în sală le-a fost
distribuit CD-ul.
CD-ul «Modele de acte depuse de avocaţi în instanţe»
va fi distribuit gratuit de către Centrul de Drept al Avo-
caţilor, prin intermediul Uniunii Avocaţilor din Moldova,
în bibliotecile instituţiilor de învăţământ superior în care
există facultăţi de drept, în barourile şi birorile de avocaţi.
De asmenea, conţinutul CD-ului va fi disponibil pe site-ul
CDA şi al Uniunii Avocaţilor.
CDA