PAB Raspunsuri1

Întrebările pentru examenul la profilaxia afecţiunilor stomatologice
1. Definiţia prevenţiei stomatologice. Obiectivul principal al stomatologiei preventive.

Orientarea profilactică în stomatologie este „un principiu de bază a cărui aplicare conxecventă
în practica stomatologică are menirea de a reduce considerabil prevalenţa principalelor boli buco-dentare
şi a nevoilor de tratamente stomatologice, de a depista si trata cât mai precoce leziunile şi bolile buco-
dentare şi maxilo-faciale, de a preveni accidentele si complicaţiile, frecvenle leziuni sau boli iatrogene,
de a crea conditii optime de lucru şi de a transforma radical întreaga practică stomatologică, posibilitate a
cărei realizare a fost demonstrată stiinţific şi care oferă perspective extraordinare pentru viitor.
Orientarea profitactică a stomatologiei este o conceptie largă, cuprinzătoare, realizabilă" (Timoşca,
1987).
Obiectivul principal al stomatologiei preventive este ca elementele anatomo-funcţionale ale
odontomului, ca unităţi morfo-funcţionale ale sistemului stomatognat, să fie conservate de-a lungul
întregii vieţi, pacienţii urmând ca prin educaţie şi autoapreciere să împiedice declanşarea bolii, punând- o
sub control. Cu toate acestea chiar si astăzi, când ştiinţele biologice şi medicale au adus la cunoştinţa
practicienilor foarte multe elemente privind mecanismul de producere a îmbolnăvirilor buco-dentare,
practica în sine rămâne dominată de obiective pur curative, deci profilaxie secundară sau terţiară.
Promovarea sănătăţii reprezintă procesul prin care indivizii sau
colectivităţile pot să-şi sporească controlul asupra determinanţilor sănătăţii,
îmbunătăţind starea de sănătate. Promovarea sănătăţii include considerente care
motivează schimbarea modului de viaţă ca element favorizant. Conceptul social-
ecologic de sănătate este punctul central al promovârii sănătăţii, atrăgându-se
astfel atenţia asupra raportului individ-mediu şi necesităţii unui echilibru dinamic.
În acest
sens, promovarea sănătăţii este axată nu numai pe creşterea competenţei
individuale de influenţare a factorilor determinanţi ai sânătâţii, ci şi pe influenţele
pe care mediul le exercită asupra sănătăţii generale buco-dentare. Se poate
aprecia în acest fel că promovarea sănătăţii, privită prin prisma stomatologiei
preventive, trebuie făcută cu oameni şi nu pe oameni. Promovarea sănătăţii şi
prevenirea bolii pot fi privite ca două acţiuni separate, dar complementare, care se
desfăşoară concomitent.
1
Prevenirea bolii reprezintă strategia de reducere a factorilor de risc specifici
unei maladii, sau de întărire a factorilor care reduc susceptibilitatea la boală,
precum şi activităşile destinate unor boli deja instalate.
Strategia stomatologiei preventive este complexă, diferă de la ţară la ţară şi cuprinde: profilaxia
primară, secundară şi terţiară.
2. Profilaxia primară. Definiţia. Profilaxia primară a cariei dentare şi
parodontopatiilor.
Profilaxia primară are drept scop evitarea apariţiei maladiilor şi vizează pe de o parte creşterea
rezistenţei ţesuturilor cavităţii bucale la acţiunea factorilor nocivi şi pe de altă parte – eliminarea
factorilor cu rol determinant sau favorizant în declanşarea afecţiunilor stomatologice.
În cadrul profilaxiei primare trebuie să evităm apariţia bolilor prin:
- educaţie sanitară;
- alimentaţie corectă;
- raţionalizarea consumului de zahăr;
- igienă buco-dentară corectă;
- control periodic;
- profilaxia cu fluor;
- utilizarea agenţilor chimici de inhibare a plăcii bacteriene ş.a.
Toate aceste mijloace se adresează tuturor membrilor colectivitătii.
Strategia profilaxiei primare a cariei dentare are în vedere cele patru metode propuse de OMS:
- fluorizarea generală şi locală;
- igiena alimentaţiei;
- igiena buco-dentară;
- sigilarea şanţurilor şi gropiţelor.
Profilaxia primară a parodontopatiilor se referă la:
- îndepărtarea plăcii bacteriene prin igienă buco-dentară corectă şi apelarea la tehnicile profesionale
caracteristice stomatologiei preventive.
Profilaxia primară a cancerului din sfera B.M.F.:
- eliminarea factorilor majori de risc (tutun, alcooluri distilate);
- suprimarea iritaţiilor cronice: margini ascutite ale dinţilor cariaţi, obturaţii debordante, lucrări
protetice traumatizante.
Studii recente arată că 1/3 din cancerele bucale ar putea fi prevenite prin profilaxie primară.
2
3. Profilaxia secundară. Definiţia. Profilaxia secundară a cariei dentare şi
parodontopatiilor.
Profîlaxia secundară urmăreşte: depistarea şi diagnosticul cât mai precoce al
afecţiunilor buco-maxilo-faciale, vindecarea acestora cu un consum minim de
medicamente, materiale, cu un volum de muncă redus, cu un timp minim
necesar din partea pacientului, permiţând aplicarea unor metode curative cât
mai conservatoare pentru toate structurile teritoriului B.M.F.: dinţi, parodonţiu,
rebord alveolar, maxilare şi părti moi.
Profîlaxia secundară a cariei dentare include:
- examinare, depistare, tratament corect şi precoce;
- profilaxie locală cu fluor (clătiri, geluri, lacuri etc.);
- control periodic.
Profîlaxia secundară a parodontopatiilor include:
- examinare, depistare, tratainent corect şi precoce al gingivitelor şi
parodontopatiilor marginale cronice superficiale;
- eliminarea factorilor de iritaţie cronică locală;
- control periodic.
Profîlaxia secundară a cancerului din sfera B.M.F. include:
- depistarea şi diagnosticul precoce al leziunilor precursoare ale malignităţii şi a
leziunilor de debut ale cancerului bucal. Prevenirea cancerului bucal este
considerată de OMS obiectiv prioritar al stomatologiei. Prin profilaxia secundară
a cancerului bucal, încă o treime din cancerele cu aceste localizări pot fi salvate.
Orice leziune ulcerativă care nu are tendinţă de vindecare
spontană, sau în urma unui tratament în decurs de 14-21 zile, necesită
consultaţia de urgenţâ la medicul specialist.
3
4. Profilaxia terţiară. Definiţia. Profilaxia terţiară a cariei dentare şi
parodontopatiilor.
Profilaxia terţiară se referă la concepţia preventivă în cadrul tratamentului

curativ, deci când afecţiunile stomatologice sunt deja instalate şi sunt în fază
avansată în cadrul evoluţiei lor. Aceasta include în esenţă:
- ansamblul tehnicilor profilactice, studiul şi analiza mijloacelor, a locurilor de
aplicare şi a personalului;
- educaţia sanitară, depistarea, supravegherea şi controlul aplicării mijloacelor
de profilaxie;
- analiza educaţiei sanitare;
- corelaţia între receptarea informaţiei şi aplicarea ei.
4
5. Nivelurile de implementare a măsurilor preventive.
Promovarea etapei I şi II ale Programului Naţional se va efectua la nivel naţional, de grup şi
individual.
Realizarea etapei I a programului la nivel naţional
I. Educaţia sanitară:
1. Includerea orelor de sănătate orală în programul şcolar şi în instituţiile preşcolare.
2.Asigurarea difuzării emisiunilor telivizate şi radiofonice cu mesaj educativ-sanitar.
3.Editarea şi multiplicarea îndrumarelor şi agendelor pe teme de prevenţie a afecţiunilor orale pentru
femeile gravide, părinţi, pedagogi din şcoli şi grădiniţe de copii.
4.Editarea şi multiplicarea cărţilor cu poveşti, ilustrate, îndrumarelor pentru copii cu mesaj educativ-
sanitar.
5.Realizarea concursului naţional şi a expoziţiei de desene şi organizarea concursurilor, victorinelor,
seratelor cu tematica prevenţiei afecţiunilor orale.
6.Editarea şi multiplicarea chestionarelor pentru determinarea eficienţei educaţiei sanitare a
pedagogilor, părinţilor şi copiilor în număr de 43 200 (raportul 1:100 locuitori).
7.Editarea şi multiplicarea diferitor planşe ilustrate cu mesaj educativ-sanitar pentru ameliorarea
lucrului stomatologului şi igienistului dentar în număr de 624 (pentru 176 medici stomatologi-pediatri şi
medici stomatologi din reţeua pimară).
8.Editarea şi multiplicarea îndrumarelor şi agendelor cu mesaj educativ-sanitar pentru locuitorii
localităţilor cu concentraţii sporită a fluorului în apa potabilă.
II. Igiena orală:
1.Organizarea sălilor sau a ungheraşelor de igienă orală în policlinicile raionale şi municipale, în
cabinetele medicale, stomatologice, în şcoli şi grădiniţe de copii.
2.Asigurarea controlului efectuării igienii orale de către medic sau individual de către copii cu folosirea
comprimatelor cu substanţe revelatoare pentru vizualizarea plăcii bacteriene.
3.Asigurarea producerii comprimatelor cu substanţe revelatoare pentru vizualizarea plăcii bacteriene în
Centrul Farmaceutic al Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie «Nicolae Testemiţanu».
III. Raţionalizarea alimentaţiei:
Programul Naţional Alimentaţia Copiilor pe anii 1998-2003 prevede:
1.Ameliorarea raţiei alimentare apropiate de necesităţile fiziologice ale copiilor în colectivităţile
de copii (grădiniţe de copii, şcoli etc.).
2.Asigurarea micşorării consumului produselor de patiserie, glucidelor din raţia alimentară în
colectivităţi de copii datorită majorării consumului de fructe, legume, sucuri, produse lactate.
5
IV. Optimizarea concentraţiei fluorului în apa potabilă în localităţile cu conţinut sporit de
fluor în apa potabilă (mai mare de 1,5 mg/l):
1. Asigurarea determinării concentraţiei fluorului în toate sursele de apă potabilă.
2. Selectarea şi folosirea apei potabile din surse cu concentraţii joase a fluorului pentru copiii
până la vârsta de 14 ani.
3. Amestecarea apelor cu concentraţie mărită şi joasă de fluor înainte de consumare.
4. Substituirea, după posibilităţi, a apei potabile cu conţinut sporit de fluor cu lapte, sucuri, apă
minerală îmbuteliată.
5. Excluderea sau micşorarea consumului alimentelor în care fluorul se conţine într-o cantitatea
mai înaltă (ceaiul concentrat, carnea grasă, peştele de mare ş.a.).
6. Deplasarea în timpul verii a preşcolarilor şi şcolarilor până la 14 ani în localităţi cu
concentraţii joase de fluor în apa potabilă.
V. Sigilarea fisurilor cu scopul profilaxiei cariei dentare:

Asigurarea medicilor stomatologi cu materiale (recomandate de OMS) pentru sigilarea
fisurilor cu scopul profilaxiei cariei dentare şi aplicarea lor practică.
Pentru asigurarea condiţiilor de realizare a etapei II a programului de sănătate orală este

necesară determinarea periodică a concentraţiei fluorului în toate sursele de apă potabilă în fiecare
localitate din Moldova. Această sarcină revine Centrelor de Igienă şi Epidemiologie.
Etapa II de realizare a programului

Etapa II de realizare a programului de sănătate orală include măsurile enumerate la etapa I, cu
corectarea şi perfectarea lor corespunzător situaţiei schimbate după realizarea etapei I.
În cursul realizării etapei II a programului, în afară de măsurile preventive descrise la etapa I, se
planifică efectuarea următoarelor măsuri:
La nivel naţional
Educaţia sanitară:
Editarea îndrumarelor şi agendelor cu mesaj educativ-sanitar pentru fiecare copil şi femeie gravidă.
1. Asigurarea realizării filmelor popularizate şi cu desene animate, a videoclipurilor cu mesaj educativ-
sanitar.
2. Editarea şi multiplicarea posterelor, desenelor, schemelor, diapozitivelor, placatelor, confecţionării
mulajelor, jucăriilor cu mesaj educativ-sanitar pentru diferite grupuri de populaţie şi diferite vârste.
3. Oformarea copertelor caietelor şcolare ilustrate cu desene cu mesaj educativ-sanitar.
4. Organizarea concursurilor televizate şi radiofonice, spectacolelor cu mesaj educativ-sanitar.
5. Asigurarea medicilor şi igieniştilor cu aparataj necesar pentru demonstrarea filmelor, diapozitivelor etc.
Igiena orală:
 Amenajarea sălilor de igienă orală în toate instituţiile preşcolare şi şcoli, policlinici, consultaţii pentru
femei etc.
Fluorizarea:
1. Aplicarea remediilor de prevenţie ce conţin fluor (fluide, geluri, comprimate, pelicule adezive)
produse în Centrul Farmaceutic al Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie «Nicolae Testemiţanu».
2. Administrarea endogenă a preparatelor fluorului preşcolarilor şi femeilor gravide, produse în Centrul
Farmaceutic al Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie «Nicolae Testemiţanu» (în localităţile cu
conţinut de fluor până la 0,5 mg/dm3).
6
6. Metode de educaţie sanitară în prevenirea afecţiunilor orale.
Pentru realizarea programului de prevenire şi combatere a principalelor afecţiuni
stomatologice, un rol esenţial revine acţiunilor de educaţie stomatologică, de
dispensarizare, precum şi controlului stomatologic profilactic de două ori pe an.
Educaţia sanitară privind sănătatea oro-dentară urmăreşte creşterea
nivelului de cultură sanitară a populaţiei, conştientizarea privind necesitatea ţinerii
stării de sănătate buco-dentară prin însuşirea unor deprinderi de igienă
nutriţională, de igienă buco-dentară cu tehnică eficientă de periaj. Educaţiei
sanitare trebuie să i se acorde o atenţie crescută şi să i se găsească loc alături de
alte metode fundamentale de tratament. Din acest punct de vedere, orice cabinet
stomatologic trebuie să devină un centru de popularizare şi de instruire cu privire la
metodele şi mijloacele de prevenire a afecţiunilor stomatologice.
Metode de educaţie sanitară:
1. educaţia colectivă generalizată;
2. educaţia colectivă în grup;
3. educaţia individuală.
Avantajul educaţiei colective generalizate se datorează faptului că poate fi
informată concomitent o mare parte din populaţie în termeni de timp reduşi, însă,
mesajul mass-media este impersonal, el se adresează tuturor, deci altora, într-
adevăr, din moment ce o informaţie e generală, ea nu ni se adresează direct,
putând fi ocultată cu uşurinţă. Se adaugă faptul că cu cât subiecţii sunt mai tineri,
cu atât mai puţin au conştiinţa temporalităţii lor.
7
În cabinetul stomatologic, situaţia e diferită, căci medicul nu emite o informaţie
generală care se adresează tuturor indivizilor, iar pacientul este mai apt să
recepţioneze mesajul, deoarece fiind într-un loc izolat, protejat de indiscreţii, i se poate
capta atenţia printr-o discuţie individuală.
Procesul instructiv-educativ desfăşurat continuu şi sistematic în cadrul instituţiilor de educaţie şi
învăţământ (educaţia colectivă în grup) permite formarea unor deprinderi trainice, care ulterior se vor
transforma în necesitate igienică şi vor deveni o parte constituitivă a întregului comportament al copilului.
7. Formele de educaţie sanitară în prevenirea afecţiunilor orale.

Pentru realizarea programului de prevenire şi combatere a principalelor afecţiuni
stomatologice, un rol esenţial revine acţiunilor de educaţie stomatologică, de
dispensarizare, precum şi controlului stomatologic profilactic de două ori pe an.
Educaţia sanitară privind sănătatea oro-dentară urmăreşte creşterea
nivelului de cultură sanitară a populaţiei, conştientizarea privind necesitatea ţinerii
stării de sănătate buco-dentară prin însuşirea unor deprinderi de igienă
nutriţională, de igienă buco-dentară cu tehnică eficientă de periaj. Educaţiei
sanitare trebuie să i se acorde o atenţie crescută şi să i se găsească loc alături de
alte metode fundamentale de tratament. Din acest punct de vedere, orice cabinet
stomatologic trebuie să devină un centru de popularizare şi de instruire cu privire la
metodele şi mijloacele de prevenire a afecţiunilor stomatologice.
Formele de educaţie sanitară:
a) activă: convorbiri, discursuri, cursuri etc.
b) pasivă: literatura ştiinţifică de popularizare, articole în presa periodică, standuri şi
buclete, demonstrarea filmelor, buletine sanitare, expoziţii, emisiuni tele- şi
radiofonice cu mesaj educativ-sanitar.
Lectura de sinestătător a informaţiei cu mesaj educativ-sanitar are scopul de a
trezi interesul pentru igienizarea corectă a cavităţii orale, însă, copiii memorizează
numai circa 8-10% din informaţia citită.
8
Informaţia expusă oral contribuie la motivarea copiilor în vederea respectării
igienei orale, memorizându-se numai circa 19-20% din tot materialul expus.
Vizionarea standurilor, desenelor, schemelor, tabelelor, diagramelor cu mesaj
educativ-sanitar contribuie la memorizarea circa 30-33% din informaţia expusă.
Vizionarea (vizionare + audiţie) de sinestătător a filmelor, emisiunilor
televizate, poveştilor animate realizate la calculator asigură o memorizare a 50-
53% din toată informaţia expusă.
Educaţia sanitară efectuată de medicul stomatolog în clase, microgrupuri şi
individuală cu demonstrarea shemelor, tabelelor, diapozitivelor, filmelor cu desene
animate (vizionare + audiţie + explicaţie) contribuie la memorizarea de către copii
a 78-80% din toată informaţia expusă.
Efectuarea educaţiei sanitare, bazate pe principiul problematizării (chestionare
şi teste, realizate în mod atractiv la calculator) au majorat gradul de memorizare a
informaţiei redate până la 80-83%.
Demonstraţia tehnicii de periaj dentar pe mulaje, jucării, concursurile de periaj
şi efectuarea de către copii a periajului pe mulaje, apoi în faţa oglinzii (vizionare +
audiţie + explicaţie + acţiune) a contribuit la memorizarea a 90-92% din toată
informaţia adresată copiilor.
Jocurile didactice, concursurile de periaj, concursurile de desene şi seratele cu
mesaj educativ-sanitar, organizate periodic asigură memorizarea a 94-96% din
informaţia expusă şi contribuie la perfectarea cunoştinţelor copiilor, motivarea şi
conştientizarea lor în vederea necesităţii igienizării sistematice a cavităţii orale.
8. Clasificarea depozitelor dentare după G. Pahomov (1982) şi S. Ulitovskii
(1999).
G. Pahomov (1982)a propus următoarea clasificare a depozitelor dentare:
Nemineralizate:
 Placa dentară sau bacteriană
 Pelicula dobândită
 Materia albă
 Resturi alimentare
Mineralizate:
 Tartru dentar: supra şi subgingival.
Ulicovschii (1999) propune următoarea clasificare:
Depozitele dentare se divizează după următoarele criterii:
I.după gradul de consistenţă: 1) moi
2) mixte
9
3) semidure
4) dure
II. după gradul de mineralizare: 1) placa- faza 0
2)depozite nemineralizate – faza 1
3) depozite mineralizate – faza2
4) depozite mineralizate – faza3 –faza finala de formare a tartrului dentar
III. după localizare: 1) supragingivale
2) mixte
3)hibride
4)subgingivale
IV. după gradul de manifestare: 1)placa bacteriană
2) depozite moi
3) depozite moi cu o cantitate neînsemnată de tartru dentar
4) tartru dentrar supragingival fără distrucţia şanţului dento-gingival
5)tartru gingival supragingival neînsemnat cu distrugerea şanţului dento-gingival
6) tartru gingival supragingival pronunţat cu distrugerea şanţului dento-gingival
7) tartru gingival subgingival pronunţat
V. după locul de depunerre: 1)pe dinţi
2) pe obturaţii
3)pe coroane
4) pe lucrări ortopedice fixe
5) pe lucrări mobilizabile
6) pe tratru dentar
VI. după etapele de creştere:1)creşterea depozitelor dentare din exterior
2) din interior
3)creşterea mixtă
4)creşterea stabilă
9. Pelicula dentară. Definiţia. Structura. Metodele de vizualizare şi eliminare.
Pelicula dobândită este o peliculă acelulară formată din saliva şi lichidul

gingival în rezultatul absorbţiei, polimerizării şi denaturării componenţilor glico-
proteici: mucină, glicoproteici, sialoproteine. Are o grosime de 1,5 -50 microni. Este
greu de depistat cu ochiul liber, pe suprafaţa ei se depun bacterii şi pelicula rapid se
transformă în placă bacteriană. Pelicula dobândită nu se poate elimina prin clătire
viguroasă cu apă sau prin periajul dinţilor cu dentifrice. Poate fi eliminată prin
intermediul unei profilaxii profesionale. Se formează în câteva ore. Pelicula este un loc
10
de adeziune preferenţial pentru bacteriile bucale, constituind elementul primordial al
plăcii. Pentru vizualizarea peliculei se utilizează:
- sol. fucsină bazică 0,2-0,3%; se utilizează prin clătirea gurii timp de 20-30
secunde urmată de clătire energică cu apă curentă 30 secunde;
- eritrozină 5%
- albastru briliant
- sol. albastru de metil 2%; tamponament uşor;
- sol. violet de genţiană 1%;
- sol. albastru de toluidină 1%;
- sol. hematoxilină urmată de sol, eozină;
- sol. iodo-iodurată Lugol; tamponament uşor;
- sol. Chayes Beta-Rose;
- sol. Butler în două nuanţe;
- sol. de fluorosceină DC galben nr.8 se evidenţiază lampa de lumină Plack-
Lite;
10. Placa bacteriană. Definiţia. Metodele de vizualizare şi eliminare.

Placa dentară sau placa bacteriană este o masă densă şi coerentă de
microorganisme într-o matrice intermicrobiană, care aderă la dinţi sau la
suprafeţele restaurărilor şi care rămâne aderentă în ciuda activităţii musculare, a
clătirii viguroase cu apă sau a irigaţiilor. Placa constituie o masă organizată de
11
bacterii. Originea plăcii bacteriene este în microorganismele bucale şi în
componentele salivare (WOODALL şi colab.)
ROZENCWEIG o defineşte ca "un strat coloidal, moale, dens, gălbui, constând dintr-
o masă coerentă de microorganisme vitale, situate într-o matrice bogată în
polizaharide şi glicoproteine. Ea aderă la suprafaţa dentară, la tartru şi lucrările
protetice prin intermediul peliculei dobândite. E un produs al creşterii microbiene şi a
activităţii metabolice. Dacă se minerealizează, ea devine tartru.
Binomul patogenic — alimentaţie cariogenă/floră microbiană acidogenă - ia

naştere la nivelul plăcii bacteriene dentare. Placa bacteriană constituie un sistem
ecologic microbian viguros, bine adaptat mediului său, având o activitate metabolică
intensă, sistem care se prezintă sub forma unui strat mucoglicoproteic, puternic
aderent la suprafaţa dintelui. Acest sistem reprezintă un important potenţial
patogenic, atât pentru smalţ cât şî pentru parodonţiul marginal.
Soluţii colorante, de evidenţiere a plăcii bacteriene:- sol. fucsină
bazică 0,2-0,3%; se utilizează prin clătirea gurii timp de 20-30 secunde urmată
de clătire energică cu apă curentă 30 s;
- eritrozină 5%
- albastru briliant
- sol. violet de genţiană 1%;
- sol. iodo-iodurată Lugol; tamponament uşor;
- sol. de fluorosceină DC galben nr.8 se evidenţiază lampa de lumină Plack-
Lite;
- sol. Dis-Plaque colorează placa recentă (2-3 zile) în roşu şi placa mai veche
(9-18 zile) în albastru;
-sol. 2-Tone – eritrozina din componenţa ei colorează placa recent în roşu, iar
albastru brilliant colorează placa veche în albastru.
Poate fi eliminată prin intermediul unei profilaxii profesionale sau periaj.
12
11. Placa bacteriană: formarea şi compoziţia.
Formarea plăcii. În 1968 CARLSSON a comparat cavitatea bucală cu un sistem
fluvial în care diferiţii componenţi sunt transportaţi de către salivă. Caracteristicile
sailivei influenţează ecologia acestui sistem: pH-ul (puterea tampon a saiivei),
concentraţia în calciu (determinantă pentru formarea tartrului), proprietăţile
imunologice şi enzimatice. Cu excepţia vârfurilor cuspidiene şi a suprafeţelor de
frecare, pe toate suprafeţele dentare se găseşte în permanenţă o peliculă fină pe
smalţ. După JENKINS precipitarea mucoidelor salivare contribuie la formarea ei. Este
filmul salivar, acelular şi fără germeni, care aderă intim la suprafaţa dinţilor, a
tartrului şi a lucrărilor protetice. Grosimea variază între 0,1-0,8 µ. Este incolor şi se
reface rapid după eliminarea prin frecare.
Mecanismul formării sale a fost studiat de MANDEL (1983) şi comportă patru etape:
- suprafeţele smalţului sunt scăldate de secreţiile salivare cuprinzând numeroşi

componenţi proteici;
- se produce o adsorbţie selectivă de glicoproteine anionice;
- proteinele adsorbite se denaturează devenind insolubile;
- se produce o explozie a numeroaselor lanţuri laterale de hidraţi de carbon
provenind din salivă, dar şi de bacterii.
Această peliculă dobândită reprezintă un potenţial dublu: protejarea fizică a
smalţului şi participare ta formarea plăcii bacteriene. Filmul salivar este format
din elemente organice şi minerale din salivă: hidraţi de carbon, proteine,
mucine, aminoacizi, colesterol, glicoproteine.
Infecţia filmului proteic e secundară instalării plăcii, care e constituită din
streptococi (mutans) şi alţi germeni, polizaharide şi glucani (polimeri ai
glucozei). Acizii care se formează eliberează tonii de Ca din smalţ şi precipită
proteinele. Este începutul fenomenelor de cavitaţie, filmul salivar dispărând.
După LEACH (1967) şi GENCO şi colab. (1969) formarea plăcii dentare s-ar
produce astfel:
1. Mucina este denaturată pe suprafaţa smalţului pe seama unor produceri
locale de acid pe această suprafaţă.
2. Se produc o serie de reacţii enzimatice de origine bacteriană:
13
- unele bacterii reacţionează cu glicoproteinele salivare;
- altele cu compuşii glucidici alimentari.
Placa bacteriană ia naştere iniţial sub forma unor centre de condensare,
predominent la nivelul spaţiilor aproximate şi în apropierea rebordului gingival, care
se unesc şi se extind, cuprinzând o suprafaţă tot mai mare.
Formarea plăcii este favorizată de coborârea pH-ului bucal spre zonele acide, lipsa
igienei bucale, predominenţa hidrocarbonatelor în alimentaţie, creşterea concentraţiei
ionice, în special cu ioni bivalenţi în salivă, creşterea cantităţii de mucină secretată de
glandele salivare şi creşterea concentraţiei celulelor epiteltele în lichidul bucal, printr-
o descuamare exagerată a mucoasei.
Formarea plăcii continuă cu apariţia lanţurilor de polimeri extracelulari prin
fragmentarea zaharozei în cei doi componenţi: glucoza şi fructoză. Polimerii sunt
sintetizaţi din fiecare din aceşti componenţi. Lanţurile de glucoză sunt numite glucani
(anterior erau numite dextrani), în timp ce lanţurile fructoză sunt denumite fructani.
Aceste potizaharide, în special glucanii, sunt substanţe gelatinoase care favorizează
aderarea bacteriilor la suprafaţa dentară. Totodată
ele înfluenţează rata pătrunderii salivei în placă în scopul neutralizării acidităţii şi al
blocării procesului de demineralizare.
Metabolismul intracelular al hidraţilor de carbon duce la producerea de acid tactic.

Acesta poate diminua pH-ul plăcii de la cel normal (în jur de 6) la un pH de 4, la
câteva minute după ce a venit în contact cu un hidrat de carbon fermentabil.
Fructanii sunt mai solubili decât glucanii, constituind un rezervor pentru bacterii pe
care-l utilizează atunci când nu au la dispoziţie un alt substrat.
Compoziţia chimica
Placa bacteriană conţine în jur de 80% apă, din care 50% este dată de fracţiunea
celulară, iar restul de 30% de fracţiunea acelulară.
Greutatea uscată reprezintă 20% din greutatea plăcii bacteriene, şi conţine în
prioporţie de 1\3 o fracţiune hidrosolubilă în, care intră proteine, peptide,
aminoacizi liberi, polizaharide şi glicoproteine, şi în pfloponţie de 2/3 o fracţiune
insolubilă, alcătuită în cea mai mare parte din
14
proteine alături de care se întâlnesc lipide, hidrocarbonate şi substanţe minerale în
proporţie aproximativ egală.
S-a constatat că fracţiunea hidrosolubilă a plăcii bacteriene are o presiune osmotică
mai mare decât a plasmei sau a salivei. Gradul înalt de saturare în care întâlnim
ionii de Ca şi fosfat în fracţiunea insolubilă se explică prin intervenţia chelatorilor
chiar din placă.
12. Placa bacteriană: structura şi metabolismul.

Placa bacteriană are o structură complexă în care se pot observa câteva straturi.
Primul strat format în special de glicoproteine salivare, se prezinită sub un aspect
amorf acelular, trimiţând nişte prelungiri sub forma unei reţele dendritice la
adâncimi variabile între lamelele smalţului.
La începutul formării sale, acest strat este lipsit de bacterii; mai târziu apar şi
colonii baeteriene (în primele 24 de ore).
Între glicoproteinele din care este alcătuit stratul respectiv se găseăc, în cantitate
mare, aminoacizi de tipul prolinei, acidul glutamic şi glicinei. De asemenea, se
găsesc bogate cantităţi de hexozamine.
Peste acest strat se depune un al doilea, aşa-numita placă bacteriană matură,

alcătuită dintr-o substanţă amorfă, dar care conţine de la început
microorganisme siub formă de colonii. Compoziţia plăcii nu este stabilă. După o
zi se remarcă prezenţa filmului salivar şi câţiva coci incluşi într-o matrice
celulară. După 2-3 zile există până la 4 straturi suprapuse de bacterii înghesuite
ca într-o palisadă, fiind cuprinse într-o matrice bogată în polizaharide
extracelulare de origine bacteriană foarte adezivă, în a 4-a zi se pot număra
până la 30 de straturi microbiene suprapuse, cu apariţia şi profileferarea internă
15
a noi specii. După cercetările lui LOE şi colab. (1965) şi MANDEL (1970)
compoziţia plăcii evoluează în felul următor:
- în primele 2 zile coci şi bacili Gram pozitivi, apoi bacili Gram negativi;
- zilele 3-4: se adaugă fuzobacteriile şi bacteriile filamentoase;
- între zilele 4-9 se asociază spirili, vibrioni şi spirochete.
Compoziţia plăcii este foarte variabilă, în funcţie de modul de formare
(ZENCWEIG). Importantă este evoluţia compoziţiei către predominarea anaerobilor
şi a formelor filamentoase, mai nefaste pentru ţesuturile învecinate.
Glucaniilformează partea cea mai importantă a matricei interbacteriene, în timp ce
fracţiunea celulară este predominant glicoproteică. Se găsesc şi lipide, enzime de
origine bacteriană (hialuronidază, colageneză) şi elemente anorganice: Ca, Mg, P, F.
De remarcat faptul că placa este insolubilă în salivă iar eliminarea ei fizică este
posibilă doar prin mijloace mecanice.
Microorganismele predominante în placa betcteriană siunt: streptococii facultativ
anaerobi şi strict anaerobi (40%) şi bacili gramspozitivi facsultativ anaerobi şi strict
anaerobi (bacili difteroizi 4l%) urmaţi de bacili gramnegativi (Bocteroides 4% şi
Fusiformis 4%) cocii gramnegaitivi anaerobi (Veillonella 4%) şi anaerobi (Neisseria
3%), vibrionii anaerobi 2% şi lactobacilii sub l%.
Stratul cel mai superficial al plăcii conţine, pe lângă glicoproteinele din primele
straturi, care se depun în continuare, şi elemente celulare descuamate din
mucoasa bucală, leucocite, hidrocarbonate, săruri minerale (calciu, fosfor, fluor),
lipide libere, ca şi un mare număr de bacterii. Numeric, microorganismele existente
în acest strat se apreciază a fi de peste 10 - 300 de ori mai multe decât în lichidul
bucal. La nivelul plăcii bacteriene cele mai frecvente procese metabolice sunt cele
prin care microorganismele ce o populează produc polizaharide (glucani) din
zaharuri simple aflate în mediul bucal. Unele din aceste polizaharide sunt
depozitate extracelular şi constituie componenţi glucidici importanţi ai matricei, pe
care se dezvoltă microorganismele; altele sunt înmagazinate intracelular ca glucide
de rezervă. Polizaharidele extracelulare (Dextran, Levan, Mutan) sunt formate
numai din componentele zaharozei - glucoza sau fructoză, iar polizaharidele
intracelulare (asemănătoare glicogenului) pot fi formate dintr-o varietate de
zaharuri cu o moleculă mică, printre care glucoza,
16
maltoza, zaharoza. Atunci când mediul nu le procură zaharuri suficiente de hrană,
microorganismele recurg la glucidele de rezervă intracelulare şi extracelulare şi le
metabolizează până în stadiul final de acid.
13. Capacitatea patogenică a plăcii bacteriene dentare.

Patogenitatea plăcii bacteriene, factor cauzal al cariei dentare, constă în
următoarele aspecte:
a) Concentrarea unui număr imens de microorganisme pe o suprafaţă mică. Dintre
acestea cele mai numeroase sunt acidogene. S-a constatat că la indivizii carioactivi
exista în plăcile bacteriene semnificativ mai mulţi lactobacili acdofili şi streptococi,
comparativ cu indivizii carioimuni.
b) Capacitatea unora dintre microorgnismele acidogene, cum este Str. mutans,
de a fermenta o mare varietate de hidrocarbonate, inclusiv manitolul şi
sorbitolul, dând rapid şi masiv o producţie de acid.
17
c) Posibilitatea de sinteză a polizaharizilor bacterieni intracelulari şi extracelulari. Se
asigură astfel satisfacerea necesităţilor metabolice în momentele de lipsă a
hidrocarbonatelor din alimentaţie, ducând la o producere neîntreruptă de acizi
organici.
d) Scăderea constantă şi îndelungată a pH-ului plăcii bacteriene sub nivelul pH-ului
critic.
Fermentaţia acidă a hidrocarbonatelor începe cu cele provenite din alimentaţie,
continuând cu levanul şl polizaharidele intracelulare si într-o măsură mult mai mică
cu dextraiul.
Principalii acizi organici care se formează sunt, în primul rând, acidul lactic care
predomină, fără a depăşi însă 50%, acidul acetic şi acidul propionic. Rolul esenţial în
scăderea pH-ului îl are acidul lactic, datorită puternicei ionizări.
În placa bacteriană, procesele de demineralizare apar la un pH mai mic de 5,2.
Menţinerea cât mai îndelungată a pH-ului critic depinde de:
1. Clearanceul prelungit al hidrocaribonaitelor din alimentaţie este favorabil
producerii cariei dentare.
2. Vârsta plăcii bacteriene. O placă matură, densă, împiedică difuzarea în salivă a
acizilor rezultaţi din fermentaţia hidrocarbonatelor. În plus, plăcile tinere de numai l
- 2 zile, nu sunt capabile să scadă pH-ul până la nivelul critic de demineralizare a
smalţului, iar densitatea straturilor constituente nu împiedică saliva alcalină,
puternic tamponată, secretată reflex în urma ingestiei de hidrocarbonate, să
pătrundă în placă.
3. Concentraţia scăzută a ionilor de calciu şi fosfat din placa bacteriană cu
coborârea nivelului pH-ului critic la indivizii carioactivi.
4. Existenţa unui pH de repaus cât mai scăzut. La indivizii carioimuni, pH-ul de
repaus al plăcii bacteriene este mai ridicat decât la cei carioactivi.
5. Producţia de acid. S-a constatat că la indivizii carioimuni, pH-ul final al plăcii

bacteriene, după ingestia de hidrocarbonate, este mai crescut decât la indivizii
carioactivi.
6. Păstrarea unui grad de ionizare cât mai puternic al acizilor. Dintre acizii organici
care se formează în placa bacteriană, acidul lactic prezintă cel mai puternic grad de
18
ionizare. Degradarea sa de către unele microorganisme din placă, sau
transformarea în acizi acetic şi propionic care au un grad mai mic de ionizare cresc
pH-ul deasupra valorii sale critice.
7. Concentraţia salivară a zaharozei mai mare de 0,5%. În condiţiile scăderii

concentraţiei între 0,5%—0,05% se activează asa-numitul „factor de creştere al
pH-ului", un peptid bazic care conţine arginină.
8. Evitarea pH-ului 5, care reprezinită pH-ul optim pentru eliberarea aminelor prin
decarboxilarea aminoacizilor, în special a alaninei, ştiut fiind că aminele cresc pH-ul.
14. Rolul cariogen al hidrocarbonatelor.

19
Relaţia dintre hidrocarbonate şi carie este confirmată de numeroase, observaţii
clinice şi experimentale.
Primul studiu epidemiologie modern, efectuat în 1935 în Groenlanda a comparat
indicele de îmbolnăvire carioasă a populaţiei din centrul insulei, a cărei hrană
rămăsese neschimbată de sute de ani, cu cel al populaţiei din vestul insulei care a
abandonat regimul alimentar strămoşeşc alcătuit din grăsimi şi proteine, în
favoarea conservelor, a cerealelor şi dulciurilor importate.
Creşterea numărului de carii a fost semnificativă la cel de al doilea lot. S-a
constatat de asemenea că dacă această populaţie se înapoia în centrul insulei,
revenind la alimentaţia ancestrală, procesele carioase se opreau din evoluţie si nu
mai apăreau altele noi.
Statisticile arată că, în timpul celui de al doilea război mondial, când reducerea
hidrocarbonatelor din alimentaţie s-a făcut cu aproape 2/3, a scăzut în mod
corespunzător şi numărul de carii, pentru ca dupâ război, odată cu reluarea
alimentaţiei obişnuite, indicele de afectare prin carie să depăşească niveluî
antebelic.
Exarninându-se populaţia africană bantu, mutata în oraş, ş-a constatat după
câţiva ani o creştere a frecvenţei cariei, deşi global hidrocarbonatele din
alimentaţie nu se modificaseră. S-a tras concluzia că alimentaţia naturală, spre
deosebire de cea de la oraş, conţine un factor protector împotriva cariei care se
pierde în cursul procesului de rafinare.
Rolul gradului de rafinare devine deci la fel de important în producerea cariei ca şî
cantitatea crescută a hidrocarbonatelor in alimentaţie.
Cercetările ulterioare au scos în evidenţă că în produsele alimentare naturale
neprelucrate, există unele substanţe care scad incidenţa cariei. Astfel, faina
neagră de grâu, melasa şi siropul de trestie de zahăr nerafinat reduc
solubilitatea hidroxiapatitei, comparativ cu produsele rezultate prin rafinarea lor,
datorită prezenţei unor fosfaţi organici sau a unor substanţe tampon.
În explicaţia proporţiei mai reduse de carii, la indivizii care se alimentează
preferenţial cu produse naturale, trebuie subliniat faptul că hidrocarbonatele din
20
produsele prelucrate (zahăr, jeleuri, caramele, prăjituri etc.) se afla într-o proporţie
de 60—100%, pe când în alimentele naturale de, abia dacă ating 20%.
15. Potenţialul cariogen al zaharozei.

Pentru a exercita o acţiune cariogenă notabilă, în afara ingerării în cantităţi
apreciabile sau la intervale frecvente şi a staţionării cât mai îndelungate în
cavitatea bucală, hidrocarbonatele trebuie să fie degradate rapid de mioroflora
acidogenă până la acizi organici.
Zaharoza este hidrocarbonatul cu cel mai însemnat potenţial cariogen deoarece
pentru înmulţire şi dezvoltare:
— este utilizată de microorganisme mai mult decât oricare principiu nutritiv;
— este substratul esenţial al polizaharidelor extracelulare care intră în constituţia
plăcii bacteriene;
— este uşor fermentabilă de microorganisme, ducând la o producţie masivă şi
rapidă de acizi organici.
Trebuie subliniat că în condiţiile prezenţei unei microflore acidogene deosebit de
active nu numai zaharoza, ci şi polizaharidele şi celelalte dizaharide pot fi desfăcute
rapid în molecule de monozaharide, din care pe căi metabolice diferite, se obţin
acizii organici incriminaţi în
producerea cariei.
După potenţialul cariogen al hidrocarbonatelor se consideră că zaharoza şi fructoza
sunt cele mai nocive, urmate de glucoza, lactoză şi maltoză.
21
16. Substanţele revelatoare de placă bacteriană.
Soluţii colorante, de evidenţiere a plăcii bacteriene:
- sol. fucsină bazică 0,2-0,3%; se utilizează prin clătirea gurii timp de 20-30
secunde urmată de clătire energică cu apă curentă 30 secunde;
- eritrozină 5%
- albastru briliant
sol. violet de genţiană 1%;
sol. iodo-iodurată Lugol; tamponament uşor;
sol. de fluorosceină DC galben nr.8 se evidenţiază lampa de lumină Plack-Lite;
- sol. Dis-Plaque colorează placa recentă (2-3 zile) în roşu şi placa mai veche (9-
18 zile) în albastru;
-sol. 2-Tone – eritrozina din componenţa ei colorează placa recent în roşu, iar
albastru brilliant colorează placa veche în albastru.
Eritrozina este un colorant vegetal hidrosolubil în soluţie, încorporat în pastă de
dinţi sau sub formă de comprimate sau drageuri Placolor. Ceplac, Revelan,
Mentadent, Red-Cote sunt produse sub formă de drageuri care se dizolvă în
salivă şi in placa dentară.
22
Evidenţierea plăcii bacteriene reprezintă un mijloc convingător pentru
îmbunătăţirea igienei bucale de pacienţii cu probleme în acest sens. Pentru
aceasta este invitat să efectueze periajul dentar cu o pastă ca Placolor cu
eritrozină sau prin dizolvarea unui colorant. După clătirea abundentă cu apă
se examinează atât de către medic cât şi de pacient în oglindă suprafeţele
colorate unde periajul a fost insuficient, de regulă cele aproximale dinspre
vestibular şi oral, coletul unor dinţi şi se recomandă un periaj mai insistent al
acestora. Controlul se realizează de pacient la 2-3 zile la inceput, apoi o dată pe
săptămână până la corectarea periajului dentar.
Pentru diferenţierea plăcii bacteriene recent formate de placa veche se
utilizează soluţiile Butler, 2-Tone, Dis-Plaque.
17. Influenţa Clorhexidinei asupra plăcii bacteriene.

Datorită interesului redus sau inconstant al unor persoane pentru
îndepărtarea zilnică prin periaj a plăcii dentare, pentru prevenirea consecinţelor
acestei situaţii care duce în mod cert la inflamaţie gingivală sau parodontală au
existat preocupări şi continuă să se elaboreze o serie de medicamente cu acţiune
antiplacă. Acestea sunt înglobate în dentifrice, ape de gură, tablete, gumă de
mestecat sau se prezintă sub formă de soluţii sau geluri.
Prin acest tratament medicamentos se urmăreşte:
 îndepărtarea plăcii existente;
 prevenirea colonizării microbiene a plăcii dentare;
 prevenirea fomării tartrului prin calcifierea plăcii microbiene.
Dintre substanţele cu acţiune eficientă antiplacă se detaşează antisepticele.
Clorhexidina
Clorhexidina este un antiseptic de elecţie împotriva plăcii microbiene datorită
absorbţiei şi menţinerii prelungite în timp pe suprafeţele dentare. Efectul este
datorat puternicei încărcături cationice şi deci a abilităţii de a se uni cu grupările
anionice de pe suprafeţele bacteriene şi dentare.
23
Aceste legături pot afecta celulele microbiene în diferite moduri: alterarea
permeabilităţii peretelui celular, modificarea receptorilor de pe suprafaţa celulei
microbiene cu efect asupra tranzitului nutritiv de la acest nivel.
GABLER, BULLOCK, CKEAMER, 1987 au demonstrat capacitatea clorhexidinei de a
stimula producerea de către neutrofile a anionului superoxid O 2. În general
clorhexidina are o acţiune mai eficientă împotriva germenilor gram-pozitivi decât
asupra celor gram-negativi.
Clorhexidina în concentraţie de 0,1 µg/ml are acţiune bacteriostatică, iar la 100
µg/ml acţiune bactericidă.
LÖE, DAVIES ş.a. au studiat şi descris efectele antimicrobiene ale folosirii
soluţiilor de clorhexidină în apele de gură sau în aplicaţii locale asupra formării
plăcii şi evoluţiei
gingivitelor la om.
Clorhexidină pentru uz stomatologic din punct vedere chimic este 1-1
hexametilen bis (5-(p-clorophenil)biguanid) di D gluconat şi se prezintă sub forma
produsului. Peridex: soluţie 0,12% gluconat clorhexidină în apă, alcool 11,6%,
glicerina, deisosstearat de sorbitol, zaharină, arome.
Alte produse care conţin clorhexidină pentru uz stomatologic (soluţiile de
clorhexidină, unele sub formă de spray utilizate ca antiseptic cutanat după
intervenţii chirurgicale sunt contraindicate pentru folosirea în cavitatea bucală)
sunt: Hibident, Hibiscrub, Plack-out gel 0,2% sau soluţie 10%
cimenturi chirurgicale cu clorhexidină încorporată.
Indicaţiile folosirii clorhexidinei:
- prevenirea depunerii plăcii microbiene;
- prezenţa plăcii microbiene;
- gingivite acute;
- abcese parodontale marginale;
- gingivite cronice şi parodontite marginale cronice.
Mod de utilizare:
• Se recomandă clătirea gurii cu soluţii de clorhexidină sau aplicări de gel, de
două ori pe zi, dimineaţa şi seara, timp de circa 30 secunde, după penaj.
24
Irigaţia supragingivală, o dată pe zi, cu 400 ml de clorhexidină soluţie 0,02%
produce o inhibare totală a formării plăcii supragingivale fară efecte secundare de
colorare (LANG, 1981).
În gingivitele cronice şi în parodontitele marginale s-au obţinut rezultate
remarcabile prin irigaţii ale şanţurilor gingivale sau pungilor parodontale cu
clorhexidină soluţie 0,2%.
Introducerea în pungile parodontale a unor microtubi semipermeabili cu soluţie
20% clorhexidină exercită o acţiune terapeutică favorabilă asupra abceselor
parodontale marginale
(COVENTRY, NEWMAN, 1982).
Efecte secundare
Utilizarea prelungită a clorhexidinei poate fi urmată de unele efecte secundare:
- depunerea crescută de tartru supragingival. Se recomandă controlul
depunerii tartrului şi îndepărtarea lui la intervale de cel mult 6 luni;
- coloraţii galben-maronii ale dinţilor, obturaţiilor cu ciment-silicat sau
acrilat şi ale suprafeţei dorsale a limbii. Coloraţiile dinţilor şi ale obturaţiilor se
îndepărtează prin periaj rotativ cu paste de curăţat şi lustruit folosite după
detartraj;
- modificări tranzitorii ale senzaţiei gustative sau gust amar;
- iritaţii minime şi descuamări superficiale ale mucoasei bucale, în special
la copii;
- reacţii alergice;
- tulburări digestive, reacţii de intoxicaţie alcoolică prin ingestie voluntară
sau accidentală;
- la un număr redus de persoane s-au remarcat tumefacţii parotidiene
după folosirea îndelungată a clătirii cu clorhexidină.
- la şoarece au fost evidenţiate experimental reacţii citogene dar la doze
de 3200 ori mai mari decât cele care sunt folosite prin utilizarea zilnică a
soluţiilor pentru clătirea gurii.
Datorită efectelor secundare folosirea clorhexidinei în soluţii, paste, geluri
etc. trebuie limitată la perioade scurte timp, în alternanţă cu îngrijirile uzuale prin
penaj dentar.
25
Cu toate aceste efecte secundare; clorhexidina s-a dovedit prin studii în vitro
şi in vivo un agent antimictobian deosebit de activ şi eficient asupra plăcii
microbiene şi care nu dezvoltă în timp rezistenţă din partea microorganismelor
bucale.
Alte antiseptice cu acţiune antiplacă microbiană sunt:
- ricinoleatul de sodiu;
- parahydroxymercuribenzoatul de sodiu;
-clorarninaT;
-clorura de benzalkonium;
- alexidina şi biguanidina
-octenidina din clasa bispiridine au acţiuni asemănătoare clorhexidinei.
18. Influenţa Triclosanului asupra plăcii bacteriene.

Datorită interesului redus sau inconstant al unor persoane pentru
îndepărtarea zilnică prin periaj a plăcii dentare, pentru prevenirea consecinţelor
acestei situaţii care duce în mod cert la inflamaţie gingivală sau parodontală au
26
existat preocupări şi continuă să se elaboreze o serie de medicamente cu acţiune
antiplacă. Acestea sunt înglobate în dentifrice, ape de gură, tablete, gumă de
mestecat sau se prezintă sub formă de soluţii sau geluri.
Prin acest tratament medicamentos se urmăreşte:
 îndepărtarea plăcii existente;
 prevenirea colonizării microbiene a plăcii dentare;
 prevenirea fomării tartrului prin calcifierea plăcii microbiene.
Dintre substanţele cu acţiune eficientă antiplacă se detaşează antisepticele.
Este un eter hidroxifenil cu o eficienţă de circa 65% comparativ cu

clorhexidina. Este comercializat de Procter&Gamble sub numele de Mentadent
P. Mecanismul de acţiune este determinat de acţiunea lui asupra membranelor
citoplasmatice ale bacteriilor. În dependenţă de concentraţie triclozanul poate avea
caţiune bacteriostatică sau bactericidă. Acţiunea bacteriosatică este determinată
de deminuarea absorbţiei aminoacizilor esenţiale de către bacterii.Acţiunea
bactericidă se manifestă prin dereglarea membranei celulare citoplasmatice.
Triclozanul este eficient împotriva bacteriilor grampozitive şi gramnegative. Esre
compatibil cu alte substanţe medicamentoase,
27
19. Influenţa preparatelor Iodului asupra plăcii bacteriene.
20. Influenţa preparatelor Fluorului asupra plăcii bacteriene.

28
Experimentele desfăşurate in vitro au arătat că fluorurile au un efect
antimicrobian (antiplacă) printr-o serie de mecanisme ca:
- reducerea glicolizei;
- inactivarea unor enzime microbiene;
- modificarea permeabilităţii de membrană;
- inhibarea formării substratului polizaharidic al plăcii sintetizat de celule
microbiene;
- reducerea abilitătii hidroxiapatitei pentru fixarea proteinelor
- diminuează energia de suprafaţă a smalţului acţionând ca agenţi
tensioactivi care împiedică depunerea plăcii microbiene.
Se utilizează:
- fluorura de sodiu;
- fluorura de staniu sub formă de aplicaţii topice sau prin irigaţii subgingivale cu
soluţie l,65% care acţionează împotriva spirochetelor şi reduce indicele de
sângerare, situaţie care se menţine circa 6 săptămâni.
29
21. Indicele de igienă orală OHI - S (Green J.С., Vermilion J.K., 1964). Codificarea,
interpretarea și aprecierea nivelului de igienă orală.
Indicele de depozite moi (Green şi Vermillion)

Se face examenul feţelor vestibulare la: 16, 11, 26, 31 şi a fetelor linguale la:
36, 46.
Depozitele moi se pun în evidenţă cu sonda plimbată pe suprafaţa examinată,
apoi se determină tartrul dentar.
0 = absenta depozitelor moi sau a coloraţiilor;
1 = depozitele moi acoperă cel puţin 1/3 din suprafaţa dentară;
2 = depozitele moi acoperă între 1/3 şi 2/3 din suprafaţa dintelui;
3 = depozitele moi acoperă mai mult de 2/3 din suprafaţa dintelui.
Pentru aprecierea tartrului dentar se folosesc notele:
0 = absenta tartrului dentar;
1 = tartrul dentar supragingival acoperă 1/3 din suprafaţa dentară;
2 = tartrul dentar acoperă 2/3 din suprafaţa dintelui;
3 = tartrul dentar acoperă mai mult de 2/3 din suprafaţa dintelui.
OHI-S=IDD+ITD
IDD=punctajul depunerilor denature la 6 dinţi/6
ITD= punctajul tartrului dentar la 6 dinti/6
Interpretare:
Valoarea indicelui Aprecierea OHI-S Aprecierea

OHI-S nivelului igienii
0 - 0,6 jos bună
0,7 - 1,6 mediu satisfăcătoare
1,7 - 2,5 înalt nesatisfăcătoare
mai mult de 2,6 foarte înalt rea
30
22. Indicele de placă bacteriană Silness – Loe. Codificarea, interpretarea și aprecierea
nivelului de igienă orală.
Se pune în evidentă placa prin vizualizare directă (fără colorare). Este indicat mai
mult pentru evaluari epidemiologice.
0= absenţa plăcii;
1 = film de placă aderent pe marginea gingiei şi pe zona adiacentă dentară,
placă vizibilă numai la trecerea sondei;
2 = acumulare moderată de depozite în şantul gingival sau de-al lungul gingiei
marginale şi pe dinte, vizibilă cu ochiul liber;
3 = acumulare importantă de placă care se întinde între gingia marginală şi
suprafaţa dintelui. Aceste depozite umplu regiunea interdentară.
Codificare:
0 - absenţa plăcii;
1- depozit subţire cervical, greu vizibil cu ochiul; se poate ridica cu sonda;
2 - depozite moi cervicale şi pe feţele aproximale;
3 - depozit gros pe aproape toată suprafaţa dentară.
Interpretare:
0,0 - igienă orală excelentă
0,1 - 0,9 igienă orală relativ corectă
1,0 - 1,9 igienă orală satisfăcătoare
2,0 - 3,0 igienă orală nesatisfăcătoare
31
23. Indicele de placă Quingley şi Hein. Codificarea, interpretarea și aprecierea nivelului
de igienă orală.
Se pune în evidenţă prin colorarea plăcii cu revelatori şi se dau următoarele
valori:
0 = absenţa plăcii;
1 = insule saparate de placă la nivelul cervical al dintelui;
2 = bandă fină continuă de placă, de aproximativ 1 mm la nivel cervical;
3 = bandă de placă ce acoperă de la 1 mm până la 1/3 din suprafaţa dintelui;
4 = placa acoperă între 1/3 şi 1/2 din suprataţa dintelui;
5 = placa acoperă peste 2/3 din suprafaţa dintelui.
Codificare:
1 - o insulă de placă;
2 - placă lineară de-a lungul marginil ginglvale;
3 - placă pe 1/3 de suprafaţă (cervical);
4 - placă pe 2/3 de suprafaţă;
5 - placă pe toată suprafaţă.
Interpretare:
0 igienă orală optimă.
0,7 – 1,6 igienă orală satisfăcătoare
> 1,7 igienă orală nesatisfăcătoare
32
24. Indicele de retenţie a plăcii bacteriene (Loe). Codificarea.
0 = absenţa cariilor, a tartrului sau a reconstituirilor cu limitele cervicale
defectuoase în contact cu gingia;
1 = tartru supragingival, leziune carioasă sau reconstituire cu limite cervicale
defectuoase;
2 = tartru subgingival, leziune carioasă şi reconstituire cu limite cervicale
defectuoase;
3 = leziuni dentare voluminoase, tartru abundent sau obturaţii debordante.
33
25. Indicele de placă aproximală -API (Lange-1981). Codificarea, interpretarea și
aprecierea nivelului de igienă orală.
Indicele de placă aproximală -API (Lange-1981) se evaluează în regiunea
spaţiilor interdentare dinspre oral la hemiarcada dreaptă superioară şi la cea
stângă inferioară şi dinspre vestibular la hemiarcada stângă superioară şi
la cea dreaptă inferioară.
Placa se apreciază astfel:

0= absenţa plăcii
1= prezenţa plăcii.
Calcularea:
Nr. de puncte acordate x 100
Nr. De spaţii interdentare evaluate
Interpretare:
API = 100-70% igienă orală nesatisfăcătoare;

API = 70-35% igienă orală medie;
API = 35-25% igienă orală relativ corectă;
API < 25% igienă orală optimă.
34
26. Indicele de eficienţă a igienei orale (Podshadley A.G., Haley P.,1968). Codificarea,
interpretarea și aprecierea nivelului de igienă orală.
. Indicele de eficienţă a igienei orale (Podshadely şi Haley) se
evaluează în regiunea suprafeţelor jugale ale 16, 26, labiale ale 11, 31 şi linguale
ale 36,46.
Suprafaţa studiată este împărţită în 5 segmente
A- mezială
B- distală
C- ocluzală
D- centrală
E- precoletară
Codificare:
1 - o singură zonă a dintelui prezintă depozit de placă;
2 – 5 – după nr. zonelor dentare cu placă.
Interpretare:
0 igienă orală optimă.
0,7 – 1,6 igienă orală satisfăcătoare
> 1,7 igienă orală nesatisfăcătoare
35
27. Indicele de placă Ramfjord. Codificarea, interpretarea și aprecierea nivelului
de igienă orală.
Indicele de placă Ramfjord se evaluează în regiunea suprafeţelor vestibulare,
orale şi aproximale ale 16, 21, 24, 36, 41, 44.
Codificare:
0 - placa lipseşte
1 - placa este prezentă pe una sau câteva din suprafeţele dintelui
2 - placa acoperă < ½ din toate suprafeţele dintelui
3 - placa acoperă > ½ din toate suprafeţele dintelui
Interpretare:
0,0 - igienă orală excelentă
1,0 - 1,9 igienă orală satisfăcătoare
2,0 - 3,0 igienă orală nesatisfăcătoare
36
28. Clasificarea mijloacelor de igienă orală.
Mijloacele de igienă orală pot fi împărţite în trei categorii:
I mijloace cu acţiune generală (o alimentaţie raţională şi menţinerea unui echilibru neuro-psihic);
II mijloace cu acţiune locală de combatere a factorilor cariogeni (periajul

gingivodentar, mijloacesecundare de igienă bucală, îndepărtarea factorilor predispozanţi locali);
III mijloace speciale de mărire a rezistenţei anticarioase (fluorizarea generală şi locală).
37
29. Clasificarea periilor de dinţi după S. Ulitovskii (1997)
29)CLASIFICAREA PERIUTELOR DUPA ULITOVSKI:
A)in functie de tipul periilor:

-fire naturale
-fire sintetice
B)dupa supletea firelor:
-extrasuple
-suple
-mediu
-aspre
-extradure
C)dupa nr.de rinduri:
-1
-2
-3
-4
D)dupa dimensiunile partii
active a periilor
E)dupa punerea in actiune:
-manuale
-automate
F)dupa destinatie:
-standarte:igienice,preventive
38
-speciale:specifice
G)forma ariei de perie
-sup.dreapta
-sup.convexa
-forma zigzag
-forma ondulata
-in 2niveluri
-cu multiple niveluri
-cu prag de forta
30. Caracteristica comparativă a periuţelor dentare cu fire naturale şi

artificiale.
39
Periile cu fire naturale , în centrul firului un canal central, suprafaţa
firelor poroasă, capătul firelor la prelucrare degradează.
Periile cu fire sintetice: lipseşte canalul central, suprafaţa nedetă, lipsită
de pori, capătul firelor e rotund.
Avantajele periilor cu peri naturali:
- supleţe, adaptare intimă de suprafeţele dentare şi gingivale;
- nu produc traumatisme gingivale;
- se încarcă şi reţin bine pasta de dinţi;
Dezavantajele periilor cu peri naturali:
- degradare mecanică într-un timp relativ scurt prin reţinerea si imbibarea cu apă şi
detritusuri organice;
- o gamă limitată privind consistenţa şi flexibilitatea.
Periile cu peri din material sintetic se caracterizează prin:
- omogenitatea materialului;
- uniformitatea dimensiunilor în lungime şi diametru;
- rezistenţă mecanică;
- flexibilitate;
- nu reţin apa şi detritusurile organice;
- uşor de sterilizat şi curăţat;
- au tendinţa de a reţine substanţele cu care sunt încărcate.
40
31. Gradurile de suplețe ale periuțelor dentare. Indicațiile.
B)dupa supletea firelor:

-extrasuple
-suple
-mediu
-aspre
-extradure
a)de la 0.15-0.18mm diam pt periile extrasuple

b)de la 0.18-0.21mm pt suple
c)de la 0.21-0.29mm-medii
d)de la 0.29-0.3mm-aspre
e)de la 0.3-0.35mm-foarte aspre
41
32. Principiile de alegere a periei de dinţi.
Alegerea periuţei de dinţi (Rozencweig) se face în funcţie de:
• tipul de gingie: fină, fragilă, fibroasă, rezistentă;
• anatomia joncţiunii smalţ-cement;
• recesiune gingivală, sensibilitate dentară;
• spaţiile dentare: închise sau deschise;
• forma arcadelor dentare;
• malopoziţii dentare, tipul de aparat ortodontic;
• preferinţe personale.
Există un număr mare de perii de dinţi care diferă prin caracteristicile perilor din
care sunt confecţionate:
- natura, provenienţa;
- număr;
- lungime;
aranjament;
- consistenţă: tari, moi;
flexibilitate: rigide, suple;
42
33. Criteriile de bază care caracterizează periile de dinți profilactice.
a)periuta cu supr de lucru in diferite niveluri

b)prezenta proeminentei de forta
c)depresiunea formata de rinduri centrale cu rinduri mai scurte permite
igienizarea supraf netede iar rindurile laterale curata sulcusul gingival.
d)datorita rotungirii,poleirii firelor se reduce abraziunea tes dentare dure iar
gratie elasticitatii inalte se amplifica capacitatea de poleire a supr dentare virf
rotungite maseaza gingia amelioreaza microcirculatia regionala.
e)minerul de periute -corespunde anatomiei miinii comode permit o manipulare
usoara.
f)periutele preventive imbina proprietatile periutelor igienice cu periutele
unismoc,oligosmoc si au capacitatea sporita de curatire a spat interdentare
g)periutele preventive-mai eficiente in inlaturarea placii bacteriene previn atit
demineralizarea tes dentare dure cit si afectiunea parodontiului
43
34. Periuţele de dinți preventive de generația II și III
34)PERIUTE DE GENERATIA 11 SI 111

periute simple de gen 11 sunt cu suprafete in 2 niveluri,
firele interne mai scurte pt curatarea suprafetelor netede si fine
cu periferii mai lungi pt curatarea sulcusului gingival
44
periute in 3 niveluri de gen 111 avind locurile interne aspre
prevazute pt curatirea supr netede,mai sunt smocuri interne
lungi aspe pt curatarea spatiilor interdentare iar smocurile
externe lungi pt curatarea sulcusului gingival si masarea gingiei
45
35. Periuţele de dinți preventive de generația IV și V.
35)PERIUTRE DE GEN 4 SI 5
gen4-periute in multiple niveluri de le 3 niveluri in sus si au
un prag de forta,directiile smocurilor inlitera V sunt smocuri de
diferit grad de suplete cit si combinatia in acelas smoc
gen5-periute in multiple nivelurifirele avind o microtixtura
,virful firelor de diferita forma de tipul ultramicrocapetelor,la fel
incluziuni de guma,cauciuc maseaza gingia
46
36. Periile de dinți cu destinație specială.
36)PERIUTE CU DESTINATIE SPECIALA
a)periute ortodontice -aria in forma de Vrindul central ,mai scurt

b)periute cu 3 rinduri de smocuri
c)periute cu un nr redus de smocuri-plasarea lor circular,central e
mai lung
Tipul conturului:
-liniar
-forma de con
-con rezat oblic
Periute cu un smoc:
*tipul conturului:
-liniar
-con
-con retezat oblic
47
*igiena spatiilor interdentare
Periute interdentare:
-cilindrice
-conice
Periute ortopedice
Periute artistice
48
37. Periuţele de dinţi pentru copii.
Periuţa pentru copii are filamente cu diametrul de 0.1 mm. şi lungimea de 8,7
mm.
Periile moi sunt mai flexibile şi mai puţin traumatizante, pentru gingie de aceea
sunt indicate pentru periajul şanţului gingival şi al zonelor aproximale interdentare
accesibile.
Periile moi cu 2-3 rânduri de tufe (smocuri) de filamente nu pot îndepărta
depozitele grele de placă dentară depusă în strat gros, de mult timp.
Periile moi formate din mai mult de 3 rânduri de tufe aranjate des dezvoltă un
efect de curăţire superior unor perii tari, aspre, prin apariţia fenomenului de
"împâslire" al capătului
terminal al numeroaselor filamente aşezate în poziţie apropiată.
Periile aspre favorizează:
- retracţia gingivală;
- suprainfectarea gingivală;
- apariţia de abcese gingivale şi parodontale;
- uzura cementului radicular cu formarea unor margini ascuţite ale smalţului
supraiacent.
Capătul rotunjit al filamentelor este mai bine suportat de gingie şi produce cu
30-50 % mai puţine leziuni traumatice decât periile cu filamente secţionate terminal
sub formă de muchie ascuţită (ALEXANDER) deşi se consideră că prin folosire, după un
timp aceste muchii se rotunjesc prin uzură (HENSCHKE).
Asociaţia Dentară Americană a recomandat o perie de dinţi cu filamentele
aşezate pe o suprafaţă în lungime de 25,4 până la 31,8 mm. si 7,9 până la 9,5 mm.
lăţime, cu 5 - 12 tufe
(smocuri) de filamente pe un rând şi 2 până la 4 rânduri.
Pentru dentaţia temporară, cea mai potrivită perie este cea cu cap mic de 2-2,5
cm si cu fire sintetice scurte si uniforme; suprafaţa firelor trebuie să fie paralelă cu
mânerul (Escobar).
49
În dentiţia mixtă, recomandăm folosirea de perii cu fire mai lungi, cu suprafaţa
activă plană şi care acoperă aproximativ trei dinţi.
38. Clasificarea pastelor de dinţi după S. Ulitovskii (1997).

I. Igienice (I generaţie):
- curăţire;
- dezodorare.
II. Curativ-profilactice:
1. Simple (II generaţie):
- anticarioase;
- antiinflamatorii;
- pentru reducerea hipersensibilităţii dentare;
- abrazive, antitartru.
2. Combinate (III şi IV generaţie):
- anticarioase;
- antiinflamatorii;
- antifungice;
- pentru reducerea formării plăcii dentare (antiplacă);
- pentru reducerea hipersensibilităţii dentare (antisensitive);
- pentru albire;
- abrazive, pentru fumători;
- antimicrobiene.
3. Complexe (V generaţie):
- anticarioase şi antiinflamatorii;
- anticarioase şi antisensitive;
- anticarioase şi pentru albire;
- anticarioase şi antiplacă;
- anticarioase şi antitartru;
- antiinflamatorii şi antiplacă;
- antiinflamatorii şi antisensitive;
- anticarioase, antiinflamatorii, antimicrobiene şi antiplacă.
50
Multe din pastele dentare moderne conţin câteva componente active şi posedă acţiune combinată.
În acelaşi timp unul şi acelaşi component activ poate acţiona asupra diferitor procese în cavitatea orală.
De aceea С.Б.Улитовский (1999) împarte pastele curativ-profilactice în două grupe: simple şi
multicomponente. Ultimele generaţii de paste dentare pot fi:
- Combinate, în componenţa cărora sunt incluse unul sau mai multe componente cu acţiune curativ-
profilactică, axate spre tratamentul şi, sau profilaxia aceluiaşi proces patologic. De exemplu,
combinarea fluorurii de sodiu şi monofluorfosfatului de sodiu sunt axate spre sporirea efectului
anticarios al pastei dentare.
- Complexe, ce conţin două sau mai multe componente cu acţiune curativ-profilactică, care
acţionează asupra diferitor procese patologice. De exemplu, combinarea monofluorfosfatului de
sodiu şi triclozanului oferă pastei dentare acţiune anticarioasă, antiinflamatore, antimicrobiană şi
antiplacă.
39. Componenţa pastelor de dinţi.

Dentifricele sunt substanţe sub formă de pastă sau pudră aplicate pe dinţi cu ajutorul periuţei dentare
în scopul curăţirii suprafeţelor gingivodentare şi a lustruirii suprafeţelor dentare accesibile.
Componenţa:- substanţe uşor abrazive cum sunt: carbonat de calciu şi magneziu
bicarbonat de sodiu, clorură de sodiu, oxizi de siliciu şi aluminiu, silicat de zirconiu;
- detergenţi, ca: sulfat lauryl de sodiu, sarcozinat lauryl de sodiu;
- acţiunea mecanică a periuţei de dinţi.
Pastele de dinţi conţin substanţe active ca:
- azotat de potasiu cu acţiune antihiperestezică eficientă (conform FDA - Food and
Drug Administration din S.U.A.);
- formaldehidă şi fluoruri de asemenea cu acţiune împotriva hiperesteziei
dentinare, acţiune remineralizantă şi de protecţie faţă de caria dentară (pastele de
dinţi din seria Emoform);
- săruri anorganice ca: monoflour fosfat de sodiu, sulfat de sodiu şi de potasiu
cu acţiune de stimulare a secreţiei salivare, îmbunătăţirea autocurăţirii, reducerea
sângerăm.
Unele paste de dinţi (Depurdent) au acţiune de curăţire, lustruire şi albire a
suprafeţelor dentare colorate de pete de nicotină, cafea, ceai, impregnante în
depozitele grele de placă dentară sau peliculele incipiente de tartru. Aceste paste sunt
51
aplicate pe dinţi cu perii dentare sau conuri de cauciuc rotative o dată sau de două ori
pe săptămână.
Pastele de dinţi mai conţin:
- substanţe care dau consistenţă (carboximetilceluloză);
- substanţe vehicul (glicerina, apă);
- sorbitol pentru menţinerea apei în dentifricii
- substanţe aromatizante;
- coloranţi ca atare sau pentru evidenţierea plăcii microbiene.
În compoziţia dentifricelor, în special în pastele de dinţi s-au mai introdus
substanţe cu acţiune antiinflamatorie, de inhibare a formării plăcii bacteriene şi
tartrului, de combatere a hiperesteziei dentinare: clorhexidină, sanguinarină, amilază,
fosfat dibazic de amoniu, antibiotice, vitamine, clorofilă, dar cu un efect terapeutic
redus sau absent.
Substanţele abrazive reprezintă 30-50% din conţinutul pastelor şi 95% în cazul
pulberilor dentrifice. Datorită substanţelor abrazive se pot produce leziuni ale
smalţului dar mai ales ale cementului descoperit care se abrazează de 35 de ori mai
repede decât smalţul şi a dentinei descoperite care se abrazează de 25 ori mai
repede decât smalţul (STOOKEY, MUHLER). Aceasta duce la eroziuni de colet şi la
hiperestezie dentară. De asemenea, un important dezavantaj al folosiri dentifricelor
bogate în pulberi abrazive este stagnarea lor în şanţul gingival şi alte zone
interdentare mai puţin accesibile, ceea ce favorizează iritaţiile şi infecţiile gingivale.
Pastele dentare igienice au scopul de curăţare şi împrospătare a cavitaţii bucale, nu conţin
suplimente curative sau profilactice. Pastele dentare igienice sunt indicate persoanelor cu dinţi şi
parodonţiu intacţi. Componentele de bază a oricărei paste igienice sunt oxidul de siliciu în proporţie de
23-43 %, glicerina 10-33%, carboximetilceluloza1-1,8%, laurilsulfatul de sodiu, apa şi conservanţi
Pastele igienice posedă proprietăţi gustative bune din contul aromatozanţilor.
În componenţa pastelor curative-profilactice în afară de componentele susnumite mai
intrăsuplimente active cu efecte curative şi profilactice pronunţate. În dependenţă de componentele
active ce intră în componenţa pastelor curative-profilactice aceste se clasifică:
1. Paste ce conţin substanţe biologic active
2. Paste cu conţinut de săruri minerale
3. Paste ce conţin fermenţi
52
4. Paste cu suplimente biologice- Borogliţerinovaia, Propolisovaia
5. Paste cu effect anticarios:
6. a) paste ce conţin calciu şi fosfat
b) paste cu conţinut de fluor
40. Proprietăţile pastelor de dinţi.
Dentifricele sunt substanţe sub formă de pastă sau pudră aplicate pe dinţi cu ajutorul periuţei dentare
în scopul curăţirii suprafeţelor gingivodentare şi a lustruirii suprafeţelor dentare accesibile.
Componenţa:- substanţe uşor abrazive cum sunt: carbonat de calciu şi magneziu
bicarbonat de sodiu, clorură de sodiu, oxizi de siliciu şi aluminiu, silicat de zirconiu;
53
sângerăm.
pe săptămână.
- sorbitol pentru menţinerea apei în dentifricii
- coloranţi ca atare sau pentru evidenţierea plăcii microbiene.
redus sau absent.
Pastele dentare igienice au scopul de curăţare şi împrospătare a cavitaţii bucale, nu conţin
suplimente curative sau profilactice. Pastele dentare igienice sunt indicate persoanelor cu dinţi şi
54
parodonţiu intacţi. Componentele de bază a oricărei paste igienice sunt oxidul de siliciu în proporţie de
23-43 %, glicerina 10-33%, carboximetilceluloza1-1,8%, laurilsulfatul de sodiu, apa şi conservanţi
În componenţa pastelor curative-profilactice în afară de componentele susnumite mai
intrăsuplimente active cu efecte curative şi profilactice pronunţate. În dependenţă de componentele
active ce intră în componenţa pastelor curative-profilactice aceste se clasifică:
7. Paste ce conţin substanţe biologic active
8. Paste cu conţinut de săruri minerale
9. Paste ce conţin fermenţi
10. Paste cu suplimente biologice- Borogliţerinovaia, Propolisovaia
11. Paste cu effect anticarios:
12. a) paste ce conţin calciu şi fosfat
b) paste cu conţinut de fluor
41. Pastele de dinţi igienice.
Pastele dentare igienice au scopul de curăţare şi împrospătare a cavitaţii bucale, nu conţin suplimente
curative sau profilactice. Pastele dentare igienice sunt indicate persoanelor cu dinţi şi parodonţiu intacţi.
Componentele de bază a oricărei paste igienice sunt oxidul de siliciu în proporţie de 23-43 %, glicerina 10-33%,
carboximetilceluloza1-1,8%, laurilsulfatul de sodiu, apa şi conservanţi

pe săptămână.
55
- edulcoranţi: sorbitol;
- eventual coloranţi ca atare sau pentru evidenţierea plăcii microbiene.
redus sau absent.
Mai eficientă s-a dovedit înglobarea în pastele de dinţi a sărurilor de fluor cu
acţiune carioprotectoare şi de tratament al hiperesteziei dentare. Unele paste de dinţi
sunt indicate în mod
expres în tratamentul hiperesteziei datorită conţinutului ridicat în săruri de fluor
(pasta Sensodyne).
Unul dintre factorii responsabili de reducerea aparitiei cariilor - poate chiar cel mai important dupa unii
specialisti - este fluorura, un compus care este in mod special eficace atunci cand este aplicat local la nivelul
dintilor. Pastele de dinti sunt un mediu excelent pentru realizarea acestui lucru. Printre diferitele surse de
fluoruri adaugate pastelor de dinti, mentionam: NaMFP (monofluorofosfat de sodiu), NaF (fluorura de
sodiu), combinatiile de NaF si NaMFP, precum si AmF (amino fluorura). Toate aceste surse contribuie la
prevenirea cariilor si la repararea micilor defecte aparute timpuriu, care pot conduce la carii vizibile.
Cu toate ca NaF a fost primul agent anticarie cu fluor testat in pastele de dinti, eficienta lui clinica a
fost dovedita mai tarziu, dupa AmF si NaMFP. Esecurile initiale ale testelor clinice ale pastelor de dinti cu
NaF pot fi acum atribuite incompatibilitatii dintre constituentii pastei de dinti (agenti abrazivi in special) si
acest compus. Abrazivii din prima generatie reactionau cu Na determinand reducerea eficacitatii clinice a
actiunii anticarie a acesteia. Pentru incorporarea cu succes a NaF, in pastele de dinti este nevoie de
intretinerea unui nivel adecvatal fluorului ionic pentru reactivitatea cu smaltul dintilor. Astazi, substantele
abrazive compatibile cu NaF folosite la fabricarea pastelor de dinti, sunt hidratii primari de siliciu alaturi de
pirofosfatul de calciu, bicarbonatul de Na si particule acrilice, conducand la formule de succes a caror
eficacitate a fost dovedita clinic. Numeroase investigatii au evaluat eficacitatea anticarie a NaF in comparatie
56
cu placebo, iar acest lucru inseamna ca s-au luat in considerare toate studiile clinice NaF vs, placebo. O
trecere in revista aacestor studii a fost publicata de catre Stookey si colaboratorii in 1993. Aminofluorura a
fost incorporata cu succes intr-o pasta de dinti spre sfarsitul anilor 1950 si rezultatele primelor teste clinice au
fost publicate in 1965. Folosirea sa este totusi limitata. Exista 6 studii clinice publicate in care AmF din pasta
de dinti a fost comparata doar cu efectul placebo al unei paste de dinti fluorurate. Monofluorofosfatul de
sodiu a fost frecvent folosit in formulele pastelor de dinti ince de la inceputul anilor 1960. Este relativ usor de
folosit intr-o pasta de dinti si este comparabil cu o gama larga de agenti abrazivi. Toate studiile de eficacitate
referitoare la NaMFP vs. placebo au fost trecute in revista de Beiswanger si Stookey in 1989.
42. Pastele de dinţi curativ-profilactice.

-supliment active cu efecte curative profilactice pronuntate.
Clasificarea:
1.paste cu continut de substante cu continut biologic activ
2.paste cu continut de saruri minerale
3.paste ce contin fermenti
4.paste cu suplimente biologice
5.paste cu efect anticarios
1.Paste cu continut de substanta biologic activa-efect benefic asupra tes
parodontal poseda proprietati deodorante si improspatare a cav buc.Activeaza
procesele de regenerare a tes cav buc,micsorarea gingivoragiilor
PASTA AIRA-efect antiinflamator pronuntat actiune locala analgetica,diminueaza
cresterea si dezv bacteriilor, au actiune antisistolica asupra stafilococului alb auriu si a
streptococul
2.pastele cu continut de saruri minerale-ele amelioreaza circuitul
sangvin,stimuleaza procesul metabolic a parodontiului si mucoasei cav
buc,preintimpina formarea depunerilor,inlatura microorg de pe suprafata dentara
3.paste cu continut de fermenti-se atribuie la mijloace de igiena cu decuratarea
pronuntata .Ele dizolva depunerile dentare,resturi ,depunerin de
nicotina,ceai,cafea,asigurind o igiena perfecta a cav buc
4.paste ce contin suplimente biologice:(vitb5)-pasta ce contine 10% borglicerina
are actune antiseptica bacteriostatica fungiostatica fungiocida
57
43. Dentifricele fluorate.
43)Dentifricele sunt substanţe sub formă de pastă sau pudră aplicate pe dinţi cu
ajutorul periei în scopul curăţirii suprafeţelor gingivodentare şi a lustruirii suprafeţelor
dentare accesibile.
Pasta de dinţi îndeplineşte trei condiţii:
• ajută la efectuarea periajului dentar prin eliberarea suprafeţelor accesibile
a dinţilor de resturi alimentare, coloraţii, placă bacteriană;
• acţionează ca agent de profilaxie a cariei dentare si parodontopatiilor;
• asigură o stare de prospeţime bucală prin efectul său deodorant.
Efectul de curăţire al dentifricelor sub formă de pastă sau pudră este
dat de:
- substanţe uşor abrazive cum sunt: carbonat de calciu şi magneziu bicarbonat de
sodiu, clorură de sodiu, oxizi de siliciu şi aluminiu, silicat de zirconiu;
sângerăm.
58
pe săptămână.
- edulcoranţi: sorbitol;
- eventual coloranţi ca atare sau pentru evidenţierea plăcii microbiene.
redus sau absent.
Mai eficientă s-a dovedit înglobarea în pastele de dinţi a sărurilor de fluor cu
acţiune carioprotectoare şi de tratament al hiperesteziei dentare. Unele paste de dinţi
sunt indicate în mod
expres în tratamentul hiperesteziei datorită conţinutului ridicat în săruri de fluor
(pasta Sensodyne).
Unul dintre factorii responsabili de reducerea aparitiei cariilor - poate chiar cel mai important dupa unii
specialisti - este fluorura, un compus care este in mod special eficace atunci cand este aplicat local la nivelul
dintilor. Pastele de dinti sunt un mediu excelent pentru realizarea acestui lucru. Printre diferitele surse de
fluoruri adaugate pastelor de dinti, mentionam: NaMFP (monofluorofosfat de sodiu), NaF (fluorura de
sodiu), combinatiile de NaF si NaMFP, precum si AmF (amino fluorura). Toate aceste surse contribuie la
prevenirea cariilor si la repararea micilor defecte aparute timpuriu, care pot conduce la carii vizibile.
Cu toate ca NaF a fost primul agent anticarie cu fluor testat in pastele de dinti,
eficienta lui clinica a fost dovedita mai tarziu, dupa AmF si NaMFP. Esecurile initiale ale
testelor clinice ale pastelor de dinti cu NaF pot fi acum atribuite incompatibilitatii
59
dintre constituentii pastei de dinti (agenti abrazivi in special) si acest compus. Abrazivii
din prima generatie reactionau cu Na determinand reducerea eficacitatii clinice a
actiunii anticarie a acesteia. Pentru incorporarea cu succes a NaF, in pastele de dinti
este nevoie de intretinerea unui nivel adecvatal fluorului ionic pentru reactivitatea cu
smaltul dintilor. Astazi, substantele abrazive compatibile cu NaF folosite la fabricarea
pastelor de dinti, sunt hidratii primari de siliciu alaturi de pirofosfatul de calciu,
bicarbonatul de Na si particule acrilice, conducand la formule de succes a caror
eficacitate a fost dovedita clinic. Numeroase investigatii au evaluat eficacitatea
anticarie a NaF in comparatie cu placebo, iar acest lucru inseamna ca s-au luat in
considerare toate studiile clinice NaF vs, placebo. O trecere in revista aacestor studii a
fost publicata de catre Stookey si colaboratorii in 1993. Aminofluorura a fost
incorporata cu succes intr-o pasta de dinti spre sfarsitul anilor 1950 si rezultatele
primelor teste clinice au fost publicate in 1965. Folosirea sa este totusi limitata. Exista
6 studii clinice publicate in care AmF din pasta de dinti a fost comparata doar cu
efectul placebo al unei paste de dinti fluorurate. Monofluorofosfatul de sodiu a fost
frecvent folosit in formulele pastelor de dinti ince de la inceputul anilor 1960. Este
relativ usor de folosit intr-o pasta de dinti si este comparabil cu o gama larga de agenti
abrazivi. Toate studiile de eficacitate referitoare la NaMFP vs. placebo au fost trecute in
revista de Beiswanger si Stookey in 1989.
44. Pastele de dinţi pentru copii.
In ultimii ani, insa, se aloca o atentie deosebita riscului de fluoroza dentara la copii, iar
organizatiile de stomatologie pediatrica semnaleaza consecintele negative ale folosirii
produselor cu continut ridicat de fluor la varste fragede. Astfel, a devenit unanim acceptat ca
solutiile pentru clatiri bucale, apele de gura, gelurile cu fluor sunt strict interzise copiilor cu
varsta sub 6 ani, ca de altfel si pastele de dinti pentru adulti.
6 luni-2 ani 500 ppm 2 x/zi cat un bob de mazare
2-6 ani 1000 ppm 2 x/zi cat un bob de mazare
> 6 ani 1450 2 x/zi 1-2 cm de pasta
Utilizarea zilnica a pastelor de dinti fluorizate, in combinatie cu instructajul de igiena
orala, reprezinta componenta fundamentala a programului de profilaxie a cariei dentare,
alaturi de alte metode preventive, precum consilierea in privinta dietei, utilizarea locala a
fluorului si sigilarea santurilor si fosetelor.
45. Metodele de igienă a cavităţii bucale și mijloacele de igienă utilizate.
BUCFrecvenţa periajului
Periajul gingivodentar efectuat după fiecare masă, deci de 3 - 4 ori pe zi, de
obicei cu perii aspre, apăsare puternică în timp prelungit este un penaj intempestiv
care favorizează retracţia şi traumatismul gingiei.
În timpul zilei clătirea energică a gurii urmată de îndepărtarea resturilor
alimentare interdentare cu fir de mătase sau scobitori din lemn moale, profilate
60
pentru spaţiile
supragingivale şi acţionate blând, netraumatic, sunt măsuri suficiente de
igienizare tinând cont şi de acţiunea de autocurăţire fiziologică a părţilor moi
învecinate.
Consumul de fructe (măr), legume (morcov) după masă dizlocă resturile
organice depuse gingivodentar.
Periajul obligatoriu este cel de seară, după masă, înainte de culcare. Acest
periaj gingivodentar este esenţial deoarece menţinerea în cavitatea bucală a plăcii
microbiene, a resturilor de alimente, în condiţii constante de temperatură şi
umiditate, oxigenarea redusă, repaosul părtilor moi favorizează dezvoltarea florei
microbiene şi potenţarea acţiunii patogene a unor tulpini microbiene asupra
parodontiului marginal şi a dintelui.
Periajul gingivodentar de dimineaţă, înainte de masă, acţionează ca un masaj
asupra gingiei, stimulează tonusul, keratinizarea normală, circulaţia şi vascularizaţia
gingivală.
Completarea periajului de dimineaţă şi seară prin clătirea gurii cu soluţii
antiseptice de tipul: clorhexidină şi sanguinarină (tipizate pentru uz stomatologic)
favorizează o bună igienizare.
Timpul de periaj diferă de la o persoană la alta. Un periaj corespunzător se face
în 3-5 minute, când tehnica de periaj este însuşită corect şi efectuată complet. Periajul
gingivodentar trebuie făcut zilnic. Peria se spală abundent după folosire şi se
degajează de apa dintre filamente prin scuturare energică sau jet de aer. Este bine ca
fiecare persoană să posede două perii de dinţi, folosite alternativ; astfel menţin uscate
şi se observă mai bine înmuierea şi rărirea perilor, învechirea şi deci înlocuirea lor.
Instruirea pacientului pentru efectuarea unui penaj gingivodentar eficient, se face
de către asistenta medicală de profilaxie sau de medic, pe un model pe care sunt
reproduse direcţiile de deplasare ale periei de dinţi. Pacientul va continua, în faţa
oglinzii, perajul cu o perie umezită, fiind corectat în forturile sale de însuşire a unei
tehnici eficiente de penaj. Evidenţierea în prealabil a plăcii microbiene prin colorare
uşurează şi orientează aceste încercări ale pacientului de a efectua un penaj corect.
61
Metodele de periaj dentar
Orice tehnică de periaj trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
• să cureţe mecanic toate suprafeţele denfare;
• să nu lezeze ţesuturile dento-parodontale;
• să fie cât mai simplă, pentru a fi însuşită cu uşurinţă
• să fie executată sistematic, pe grupe de dinţi, atît vestibular cât şi oral
şi ocluzal.
46. Obiectivele periajului dentar. Cerinţele către tehnica de periaj.

- îndepărtarea plăcii microbiene, a depozitelor moi de pe suprafeţele dentare
accesibile şi zonele gingivale adiacente;
- stimularea circulaţiei, vascularizării şi keratinizării normale a gingiei, creşterea
tonusului funcţional.
Penajul gingivodentar se realizează cu perii de dinţi obişnuite acţionate manual sau
cu perii de dinţi electrice.
Eficienţa periajului depinde în bună măsură şi de caracteristicile periuţei. Nu
toate periuţele aflate în comerţ îndeplinesc condiţiile necesare. Periuţa de dinţi
trebuie să fie uşor de mânuit şi să corespundă unor cerinţe anatomice şi situaţii
clinice.
Există dovezi ale folosirii periuţei de dinţi "încă din antichitate” odată cu
trecerea timpului, au apărut noi tipuri de periuţe la care s-au adus îmbunătăţiri
permanente (capul periuţei cu peri şi mâner).
Orice tehnică de periaj trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
• să cureţe mecanic toate suprafeţele denfare;
• să nu lezeze ţesuturile dento-parodontale;
• să fie cât mai simplă, pentru a fi însuşită cu uşurinţă
• să fie executată sistematic, pe grupe de dinţi, atît vestibular cât şi oral
şi ocluzal.
62
47. Metoda Bass de periaj dentar.
Tehnica BASS este numită şi curătirea cerviculară datorită scopului principal al
acestei metode de a realiza curăţirea perfectă a şanţurilor cerviculare, cu
reactivarea circulaţiei gingivale.
Peria se plasează cu smocurile oblic, în unghi de 45°, în aşa fel încât vârful perilor
să se sprijine pe marginea gingiei şi pe feţele denfare. Se fac aproximativ 20 de
mişcări orizontale de dute-vino pe
feţele ocluzale, mişcările de presiune vibratorii la nivelul feţelor vestibulare şi
orale, pe fiecare segment de arcadă, pentru ca perii să pătrundă în şanţurile
gingivale şi în spaţiile interdentare, Pe faţa orală a frontalilor, peria va fi aplicată
cu mânerul vertical. Pe feţele ocluzale, perii vor fi plasaţi perpendicular pentru a
pâtrunde în fosetele şi nişele masticatorii.
Tehnica BASS modificată
La mişcările vibratorii se asociază mişcări de măturare asupra dintelui dinspre
gingival spre ocluzal.
48. Metoda Stillman de periaj dentar.

Recomandă aşezarea periuţei orizontal, cu capetele periuţei pe mucoasa gingivală
şi pe zona cervicală a dinţilor. Se folosesc periuţele cu perii dispuşi în smocuri cu
oarecare presiune pe mucoasa gingivală, până Ia o înălbire vizibilă a acesteia. Se
asociază Ia această presiune o mişcare vibratorie, fără a deplasa perii de la locul
iniţial.
Se decomprimă apoi zona pentru a permite reumplerea văselor de şânge, mişcarea
ce se repetă de câteva ori. Fetele ocluzale se curătă prin mişcări obişnuite antero-
63
posterioare, căutând ca perii ţinuţi perpendicular pe suprafaţa dinţilor să pătrundă
cât mai bine în toate detaliile reliefului ocluzal.
Poate determina apariţia de leziuni gingivale în caz'ul aplicării unei presiuni mari şi
utilizarea unei periute cu perj duri.
49. Metoda Charters de periaj dentar.

Se practică cu o perie de duritate medie, cu perii dispuşi în smocuri, pe 2-3 rânduri,
şi având vârfurile rotunjite. Peria se aplică în unghi de 45° faţă de axul dintelui, cu
vârful perilor spre ocluzal, frecându-se feţele vestibulare şi orale prin mişcări
verticale. FeţeIe ocluzale sunt periate cu firele aşezate perpendicular, prin mişcări
scurte dinainte-înapoi.
Această tehnică de periaj este indicată în caz de recesiune gingivală importantă,
pentru stimularea papilelor interdentare şi pen-tru eficacitatea sa în zonele
proximale.
50. Metoda Fones de periaj dentar.

Pare a fi metoda cea mai indicată pentru copii. Constă în mişcări circulare largi
dinspre posterior spre anterior, pe dinţi şi mu-coasa gingivală, atrăgând chiar
fundurile de sac vestibular. Trebuie însuşită de copii cât mai de timpuriu,
făcându-se analogie între traiectoria periuţei şi spirala ce o desenează ei (copiii)
pentru a reprezenta fumul ieşind din coşul caselar. Copiii de varstă preşcolară
nu au încă capacitatea de a efectua un periaj eficient şi de aceea se recomandă
ca părinţii să-şi asume rolul principal şi responsapilitatea efectuării periajului
dentar. La această vârstă, dinţii temporari, prin crestele şi tuberculii specifici, pe
feţele vestibulare sau orale ale dinţilor şi morfologia arcadelor, permit realizarea
unei curăţiri satisfăcătoare prin mişcări orizontale. Când mişcările sunt dominant
orizontale, periajul devine traumatogen şi puţin eficace, ducând Ia favorizarea
apariţiei recesiunilor gingivale.
51. Metoda Standardă de periaj dentar.

Poziţia firelor perpendicular către suprafaţa dintelui, firele sunt orientate spre
gingie. Mişcările periuţei – verticale. Suprafaţa periată - vestibulară şi orală.
Poziţia firelor perpendicular către suprafaţa dintelui. Mişcările periuţei - circulare.
Suprafaţa periată - vestibulară, orală şi masticatorie.
64
Poziţia firelor perpendicular către suprafaţa dintelui. Mişcările periuţei - înainte -
înapoi. Suprafaţa periată - vestibulară, orală şi masticatorie.
52. Metoda Leonard de periaj dentar.

Poziţia firelor perpendicular către suprafaţa dintelui. Mişcările periuţei -
verticale. Suprafaţa periată - vestibulară, orală. Mişcările periuţei - înainte -
înapoi. Suprafaţa periată -masticatorie.
53. Metoda Reite de periaj dentar.

Poziţia firelor paralel suprafeţei dintelui Alunecarea de la gingie spre coroana
dentară Suprafaţa periată - vestibulară, orală.
54. Metodele de control al periajului dentar.
55. Obiectele secundare de igienă orală.
Mijloacele secundare de igienă orală sunt mai puţin folosite, cu o eficacitate igienică mai
redusă şi numai în completarea periajului dentar..
Scobitorile se utilizează pentru îndepărtarea resturilor alimentare din spaţiile

interdentare. Folosirea lor timp îndelungat, produce lezarea gingiei, urmată de complicaţii
inflamatorii.
Ata dentara se foloseste prin miscari circulare, atat de lateralitate cat si verticale. Firul se
introduce cu atentie in zona interdentara, alunecand alternativ pe cele doua suprafete care
trebuie igienizate, evitand lezarea gingiei. Se curata toate spatiile interdentare, inclusiv cele
dintre molari (masele).
folosirea cu grija scobitorilor este recomandata, in schimb, ata dentara este foarte utila,
caci permite curatarea resturilor din spatiile interdentare, unde periuta nu ajunge; se mai
foloseste si atomizorul bucal si stimulatoarele gingivale folosit pentru a stimula gingiile si a
curati dintii in spatiile greu accesebile.
65
Alte metode de igiena interdentara :
a) Periile interdentare : seamana cu niste pamatufuri care au un maner si care se

folosesc ca si periile de sticla … inainte si inapoi intre dinti; se indica mai ales in cazul
retractiei gingiilor, in mod normal nefiind suficient spatiu pentru a le folosi.
b) Scobitorile se indica pentru a indeparta resturile alimentare, dar fara a apasa direct
pe gingie; se vor folosi doar daca exista destul spatiu intre dinti, fara a forta. Sunt mai bune
cele din lemn decat cele din plastic deoarece pot fi inmuiate inainte de folosire pentru a nu fi
foarte dure. Daca determina sangerare, atunci nu vor mai fi folosite.
c) Stimulatoarele gingivale : sunt varfuri triunghiulare de plastic atasate unui maner

care se indica in boala parodontala pentru a stimula vascularizatia gingiilor.
d) Superflossul este o ata dentara speciala pentru lucrari protetice : are o portiune de
mijloc mai groasa care patrunde pe sub o punte dentara si o curata.
e) Irigatoarele sau dusurile bucale produc un jet de apa sub presiune care
indeparteaza resturile dintre dinti si de sub lucrari protetice; pot fi folosite si cu apa de gura.
56. Flosele: clasificarea şi modalităţile de utilizare a lor.
56)FLOSELE
CLASIFICARE:
1)dupa forma sectiunii
transversale:
-rotunde
-late
-combinate
2)dupa prelucrarea suprafetii
lor:
-cerate
-necerate
3)dupa prezenta impregnarii:
-simple fara impregnare
66
-impregnate cu preparate
curativpreventive
4)dupa compozitia firelor
-multifilamentoase
-monocomponente
Cele mai actuale 144fire
neilon
*multifilamentoase si bicomponente la suprafata fiecarui fir e aplicat
un polimer
57. Îndepărtarea plăcii bacteriene din spaţiile interdentare.
58. Sisteme pentru irigarea cavităţii orale: clasificarea şi modul de utilizare.
SISTEME PT IRIGAREA
CAV ORALE
Irigatoare ,hidropulsoare,emit sub presiune un get continuu sau pulsatia apei sau
a lichidului cu antiseptice sau infuzii medicinale, ce e destinat irigarea spatiului
interdentar cav orale apar sisteme ortodontice fix econstruirea proteticii fixate pe
implante la persoane ce nu pot efectua igienizarea
Aparatele actuale emit un get cu o presiune 0.7-0.8bori.Getul poate fi centrat
sau pulverizat continuu pulsatil.Unele aparate emit un get continuat de lichid cu aer
mareste capacitatea de curatire a hidropulsorului
59. Remediile secundare de igienă orală.
67
REMEDIILE SECUNDARE DE IGIENA ORALA:
Factorul principal in profilaxia cariei dentare contine si este igiena bucala corecta
si la timp.Mijloacele secundare de igiena orala sunt:
-atele dentare-cu toate ca se socot ca mijloc secundar al igienii orale are efecte
considerabil bune.Rezultatele cercetarilor demonstreaza ameliorarea starii igienii orale
,reducerea inflamatiei in tes parodontale.Inlaturarea depunerilor moi de pe suprafetele
proximale reduce caria dentara a dintilor permanenti 30-80% iar a dintilor
temporari50%.Cercetarile efectuate nu au depistat creva preoritati a utilizarii a uni
anumit tip de flose dar utilizarea floserol imbibate de NaCl micsoreaza PH cav buc
contribuind astfel la reducerea riscurilor pt cariile dentare proximale.Se cunosc flose
dentare :
-cerate
-necerate
copii utilzeaza flosele dentare sub supravegherea parintilor de sine statator de le
10-12ani
Scobitorile sau recomandat din punct de vedere pozitiv si se cunosc:-delemn
-masa plastica
60. Sursele de fluor. Metabolismul şi toxicitatea fluorului.

Fluorul (Fluorum, F) este un element cu proprietăţi unicale, făcând parte din grupa
biomicroelementelor. În sistemul periodic a lui D.Mendeleev se află în grupa a VII - a
galogenilor. Din toate elementele cunoscute F posedă cea mai mare
electronegativitate. Din punct de vedere chimic fluorul este cel mai activ din
nemetale, formând compuşi cu toate elementele, inclusiv cu azotul şi gazele grele
nobile. Majoritatea reacţiilor chimice decurg cu emanarea energiei - mulţi compuşi
organici contactând cu fluorul în stare gazoasă se distrug sau se inflamează.
Aceasta a determinat provinienţa denumirii elementului de la cuvântul grecesc
"phthoros", ceea ce însemnă "distrugător". În natură nu există un oxidant mai
puternic decât fluorul elementar, de aceea el nu poate fi obţinut pe cale chimică.
Pentru obţinerea fluorului de obicei folosesc electroliza compuşilor lui.
În natură fluorul se întâlneşte numai sub formă de compuşi. Cantitatea totală în
scoarţa terestră este 6,5x10-2 % (după masă). Fluorul ocupă locul 12 din toate
elementele chimice, iar compuşii lui se depistează în diferite roci şi minerale.
68
Majoritatea compuşilor fluorului în natură au o solubilitate joasă în apă. Aceasta are
o însemnătate biologică deosebită, deoarece organismele vii pot asimila numai
compuşi solubili în apă a fluorului. În condiţii naturale ei se depistează în apă, soluri
şi aer (în cantităţi foarete mici). Cantităţi mai mari se întâlnesc numai în unele
regiuni ale globului pământesc (Авцын А.П., Жаворонков А.А., 1981). Surse a
fluorului pentru biosferă sunt gazele vulcanice (până la 2,5% de fluor) şi apele
subterane profunde.
Compuşii fluorului se asimilează în diferite sectoare ale tractului digestiv. Însă
cantitatea maximală este asimilată în intestinul subţire.
Căile de bază de pătrundere a compuşilor fluorului în organismul uman sunt: din
apa potabilă în tractul digestiv şi aerogenă, în cazul intoxicaţiilor industriale.
Ingestia fluorului este urmată de următoarele faze metabolice: adsorbţie, distribuţia
şi difuziunea în organism, excreţia. Cea mai mare parte a fluorului după ce a fost
ingerată este absorbită la nivelul tractului digestiv, de unde va trece în circulaţia
sanguină şi va fi distribuită în diverse ţesuturi. Cantitatea de fluor absorbită variază
în funcţie de:
doza de fluor ingerată;
momentul ingestiei;
durata consumului de fluor;
solubilitatea elementelor fluorate;
capacitatea lor de a fi hidrolizate prin acţiune enzimatică; asocierea fluorului cu alte
elemente.
Bilanţul fluorului la copii este pozitiv - organismul reţine circa 45% din fluorul
ingerat şi excretă circa 55%.
La vârsta adultă există un bilanţ echilibrat, ceea ce face ca fluorul absorbit în urma
circuitului metabolic să fie excretat în totalitate. În condiţii patologice bilanţul poate
fi negativ, ceea ce înseamnă că rezervele de fluor din organism vor fi mobilizate.
Natura produsului ingerat - Compuşii foarte solubili (NaF, H 2SiF, Na2PO3F) sunt
absorbiţi rapid şi aproape total. Compuşii foarte greu solubili (CaF 2) sau puţin
solubili (MgF2, AlF3) sunt mai puţin absorbiţi.
Doza cariopreventivă - reprezintă cantitatea de F care administrată pc cale
generală, are efect cariopreventiv maxim, iar riscul de apariţie a fluorozei este minim.
Valoarea acesteia este de 2 mg/zi fluor.
Doza cariostatică - este dată de cantitatea de F ce poate opri evoluţia proceselor
carioase.
Efectul cariostatic - se referă la acţiunea fluorului de a întrerupe evoluşia proceselor
carioase.
Efectul cariopreventiv - semnifică fenomenul de prevenire a producerii leziunilor
carioase.
Se obţine prin asigurarea zilnică a 1-1,3 mg şi depinde de:
- aportul zilnic;
vârsta la care se începe administrarea;
69
- forma de aplicare, generală sau locală;
- intervalul de timp cât se asigiirâ administrarea.
În cursul amelogenezei fluorul se acumulează în smalţ, legîndu-se de fracţiunea

minerală, sau se incorporează în reţeaua cristalină pentru a face parte
integrantă din cristal.
Aplicarea locală ai compuşilor fluorului urmăreşte creşterea rezistenţei smalţului
în faţa agresiunii carioase prin modificarea compoziţiei şi structurii lui, sau prin
formarea unor straturi protectoare pe suprafaţa dintelui.
61. Factorii predispozanţi în apariţia cariei dentare.
Pentru apariţia cariei dentare este necesară prezenţa unor anumite

condiţii:
1. Prezenţa microorganismelor în placa dentară.
2. Insuficienţa mecanismelor specifice (imune) şi nespecifice de
apărare a cavităţii orale.
3. Dereglarea alimentaţiei.
4. Factorul de timp.
Afectarea prin carie a dinţilor temporari şi permanenţi la copii şi
adolescenţi sunt în funcţie de factori medico-geografici, de nivelul de
viaţă, de vârstă, de sex, de ereditate, de caracterul alimentaţiei, de
gradul de igienă orală, de starea organismului etc. La unii copii caria
dentară apare deja în timpul erupţiei dinţilor temporari sau celor
permanenţi.
Factorii predispozanţi
A. Perioada antenatală.
Influenţa negativă asupra gravidei şi a fătului a factorilor nocivi:
- patologia organelor şi sistemelor organismului gravidei:
endocrine, gastro-intestinale, cardio-vasculare, nefropatii etc.;
- patologia gravidităţii: toxicozele gravidelor etc.;
70
- alimentaţia insuficientă şi iraţională;
- conţinutul F în apa potabilă;
- condiţiile de trai şi de muncă;
- intoxicaţiile;
- numărul sarcinii etc.
B. Perioada postnatală.
În primul an de viaţă:
- tipul şi caracterul alimentaţiei (naturală, artificială, mixtă);
- maladiile generale (ale tractului gastro-intestinal;
hipovitaminosele; rahitismul ş.a.);
- eruperea dinţilor (precoce, tardivă);
- hipolaziile smalţului;
- igiena bucală insuficientă etc.
La copii şi adolescenţi:
- igiena bucală nesatisfăcătoare;
- cantitatea F în apa potabilă;
- anomaliile de poziţie a dinţilor, a ocluziei, aparate
ortodontice etc.;
- hipoplaziile dentare;
- eruperea dinţilor (precoce sau tardivă);
- hiposalivaţia, mediul acid al lichidului bucal; conţinutul
ionilor de Ca, P, F ş.a., a fermenţilor, a imunoglobulinelor etc.;
- maladii generale ale diferitor sisteme: tractului gastro-intestinal, endocrine, cardio-vasculare etc.;
- alimentaţia iraţională: surplus de glucide, insuficienţa proteinelor, vitaminelor A, gr. B, D, C ş.a., a compuşilor Ca, P, F
ş.a.
71
62. Clasificarea metodelor de pronostic al cariei dentare.
Eficienţa metodelor preventive aplicate se apreciază prin estimarea:
 relaţiei indicilor COA şi COAS

 relaţiei carie penetrantă / carie simplă
 indicelui de reducere a cariei dentare (Rc) după formula:
rm –rb
Rc = ---------- x 100%,
rm
în care: rm – rata cariei în lotul martor şi rb – rata cariei în lotul de studiu.
63. Metoda de apreciere a rezistenţei funcţionale a smalţului la acţiunea acizilor

(V.P.Ocuşco,1980).
1. Metoda de apreciere a rezistenţei funcţionale a smalţului la acţiunea acizilor

(V.P.Ocuşco, 1980)
Metoda se efectuează în modul următor: se înlătură placa bacteriană şi se
isolează de acţiunea salivei dinţii frontali superiori, apoi pe suprafaţa vestibulară
uscată a unui incisiv superior central, la distanţa de 2 mm de la marginea incizală, în
zona centrală, se aplică cu ajutorul unei pipete o picătură de soluţie HCl- 1 mol/l cu
diametrul 1,0 - 2,0 mm timp. După 5 sec suprafaţa dintelui se spală şi se usucă. Pe
suprafaţa gravată se aplică o picătură de soluţie 1,0 % albastru de metil, intensitatea
culorii se compară cu cheia de 10 culori (fiecare nuanţă se notează cu 10 puncte).
Aprecierea rezultatelor se efectuează prin evaluarea intensităţii coloraţiei:

10-30 puncte - cariorezistenţa înaltă:
40-50 - cariorezistenţă moderată;
60-70 - cariorezistenţă joasă;
 80 - cariorezistenţă foarte joasă
64. Determinarea rezistenţei smalţului la acţiunea acizilor după L.А. Аvdusenko, 1990.
Metoda se bazează pe colorarea smalţului demineralizat şi determinarea

intensităţii colorării. Se înlătură placa bacteriană şi se isolează de acţiunea salivei
dinţii frontali superiori, apoi pe suprafaţa vestibulară uscată a unui incisiv superior
central se aplică cu ajutorul unei pipete o picătură cu diametrul 1,5 - 2,0 mm a soluţiei
72
de indigocarmin (30 g/l) în soluţia 0,2 M de acid sulfuric timp de 5 sec, îmbinănd astfel
etpa de gravaj acid şi coloraţie a smalţului. După aceasta colorantul se înlătură cu un
tampon de vată. Porţiunea de smalţ tratată cu acid se colorează în roşu, intensitatea
culorii se compară cu cheia de 10 culori (fiecare nuanţă se notează cu 10 puncte).
Aprecierea rezultatelor se efectuează prin evaluarea intensităţii coloraţiei:

10-30 puncte - cariorezistenţa înaltă:
40-50 - cariorezistenţă moderată;
60-70 - cariorezistenţă joasă;
 80 - cariorezistenţă foarte joasă.
65. Determinarea vitezei de remineralizare a smalţului după Redinova T.L., Leontiev V.C. şi
Ovruţkii G.D., 1982.
permite aprecierea rezistenţei dinţilor la carie şi capacitatea de remineralizare a

salivei.
Această metodă se efectuează în modul următor: de pe suprafaţa dintelui
cercetat este înlăturată minuţios placa bacteriană cu soluţia H 2O2 şi este uscată cu un
get de aer. Apoi pe suprafaţa smalţului se aplică cu ajutorul unei micropipete o
picătură de acid clorhidric cu PH-ul 0,3-0,6. După aceasta pe suprafaţa demineralizată
se aplică timp de un minut un bulet de vată îmbibat cu soluţia 2,0 % metilen blan. Apoi
colorantul se înlătură utilizînd numai bulete uscate de vată.
Gradul de demineralizare a smalţului se apreciază după intensitatea colorării
porţiunii cercetate de smalţ, care este comparată cu cheia standartă de 10 culori,
fiecare nuanţă este marcată cu 10%.
În zilele următoare se efectuează colorarea porţiunii demineralizate a
smalţului: pînă la momentul cînd smalţul nu se mai colorează. Lipsa coloraţiei
demonstrează remineralizarea completă a smalţului. Deci, maleabilitatea smalţului la
acţiunea acizilor se exprimă în procente, iar capacitatea de remineralizare a smalţului
– în zile.
La persoanele cariorezistente se determină o maleabilitate a smalţului la
acţiunea acizilor mai joasă de 40% şi capacitatea de remineralizare a salivei înaltă
(1-3 zile), iar la persoanele carioreceptive maleabilitatea smalţului la acţiunea
73
acizilor depăşeşte valoarea de 40%, iar capacitatea de remineralizare a salivei este
joasă (mai mare de 3 zile).
66. Măsurile de prevenţie a cariei dentare la copii. Clasificarea, indicarea în funcție de

vîrstă.
Metodele fluorizării locale sunt reprezentate de :
a) fluorizare locală prin periaj cu paste de dinţi fluorate;

b) fluorizare locală prin clătiri orale;
c) fluorizare locală prin aplicaţii topice.
Aplicarea topică a fluorurilor în prevenirea cariilor a fost introdusă în practică în ultimii 50 de ani.
Aplicarea se realizează prin pensulare după periajul profesional al dinţilor şi izolare cît mai eficientă.
Îndepărtarea plăcii bacteriene şi a peliculei dobîndite de la suprafaţa smalţului, precum şi izolarea,
uscarea corectă a dintelui garantează eficienţa fluorizării topice.
S-a constatat oprirea din evoluţie a leziunilor carioase incipiente după aplicarea topică a
compuşilor fluorului. Remarcabilă este şi creşterea rezistenţei faţă de atacurile acide ulterioare. Această
rezistenţă este superioară comparativ cu cea a smalţului vecin.
În prezent se folosesc următoarele tipuri de preparate:
Fluorura de sodiu neutrală a fost experimentată de Knutson (1942) prin badijonarea dinţilor
cu NaF 2% timp de 3-8 min, de 3 ori pe an. Reducerea DMFS după aplicarea topică a Na F variază de la
9-58%, iar reducerea medie a incidenţei cariei constituie  29%. În prezent NaF este mai puţin utilizată,
comparativ cu alţi compuşi, care sunt mai simpli în utilizare, dar exercită un efect cariopreventiv mai
important. Combinaţia dintre fluorura de sodiu 75% şi glicerină 25% este cunoscută sub denumirea de
Nafestezină.
Fluorura de staniu în concentraţie de 1% , aplicată de 2 ori pe an, reduce caria cu 37 %,
efectul menţinîndu-se 5 ani de la încetarea aplicărilor. Dezavantajul acestor aplicaţii este că apar
pigmentaţii brune pe smalţul tratat.
Agenţii fluorfosfaţi acidulaţi au fost recomandaţi de faptul că mediul acid favorizează
pătrunderea ionilor de fluor. Aceştea conţin 1,23 % F în mediu de acid fosforic cu PH=2,8. Durata de
aplicare este de 4 minute, de 2 ori pe an. Efectul cariostatic este de 40-50%.
Pentru a mări eficienţa acestor geluri în prezent ele pot fi aplicate în “gutiere” speciale.
Astfel, prin evitarea contactului cu saliva concentraţia lor se menţine constantă un timp îndelungat.
Aminofluorurile sunt compuşii obţinuţi prin legarea fluorului anorganic (HF) cu porţiunea
amină a compusului organic.
Aminofluorurile diferă de alţi compuşi organici de tipul [ hydrocarbons fluoridated] a cărei
fluorură este direct ataşată de ionul de carbon.
În 1957 Muhlemann şi colaboratorii săi primii au studiat efectul aminofluorurilor asupra
solubilităţii smalţului in vitro. Autorii explică avantajele fluorurilor organice prin protecţia chimică a
fluorurii şi fizicochimică a porţiunii organice a moleculei. În plus, în afară de reducerea solubilităţii
acide a smalţului, aminofluorurile posedă şi alte proprietăţi, care măresc potenţialul lor cariopreventiv.
După aplicarea topică a aminofluorurilor a fost constatată reducerea formării plăcii bacteriene şi
activitatea glicolitică, dar nu toate cercetările au elucidat un efect pozitiv.
74
Experienţele de laborator au confirmat eficienţa aminofluorurilor: reducerea solubilităţii
smalţului, majorarea cantităţii ionilor de fluor depozitaţi în smalţ, reducerea vitezei de acumulare a
plăcii bacteriene şi, în ultimă instanţă, prevenirea cariei experimentale.
Eficienţa cariopreventivă a aminofluorurilor a fost testată în cursul cercetărilor clinice-
utilizarea pastelor de dinţi la periajul dentar, a apelor de gură şi a gelurilor prin aplicări topice.
Rezultatele numeroaselor studii de aplicare topică a soluţiilor, gelurilor, pastelor sau lacurilor
fluorate au demonstrat că vehicolele fluorurilor influenţează eficienţa clinică a remediilor
cariopreventive .
Apele de gură fluorate se utilizează pentru clătirea gurii.
Concentaţiile sunt următoarele
0,05% NaF pentru clătirea zilnică
0,2% NaF pentru clătirea săptămânală
0,1% SnF2 pentru clătirea zilnică
0,4% AmF pentru clătirea zilnică
0,2% AmF pentru clătirea săptămânală.
Fluidele au fost primele şi în decurs de mulţi ani au fost utilizate în calitate de vehicol de bază al
fluorurilor în remediile cariopreventive. Se aplică soluţiile de 2%fluorură de sodiu, 1-2% fluorură de
staniu, 1% aminofluorură -ELMEX sau 1,23% fosfofluorură acidulată. Soluţiile fluorate sunt efective în
reducerea ratei cariei dentare. Însă aplicarea topică a soluţiilor este o măsură preventivă migăloasă, care
necesită mult timp şi, în ultimă instanţă, aplicările soluţiilor fluorate sunt costisitoare în comparaţie cu
beneficiul obţinut. Din această cauză au fost elaborate alte vehicole ale fluorurilor, care pot fi aplicate
mai simplu, economisind timpul specialiştilor.
Gelurile fluorate sunt preparate prin adăugarea substanţelor care măresc viscozitatea
compoziţiei la preparatele fluorate. Avantajul utilizării gelurilor este posibilitatea aplicării lor în gutiere,
care permit o economie considerabilă de timp. Se utilizează gelurile de 1,23-2%fluorură de sodiu, 1-2%
fluorură de staniu, 0,4-1% aminofluorură –ELMEX (ph 5,9) sau 1,23% fosfofluorură acidulată.
Lacurile fluorate. Pentru a preveni cedarea imediată, fluorurile au fost incorporate în lacuri, care
au proprietatea de a adera la smalţ timp îndelungat şi asigură eliminarea lentă a fluorului. Acest fapt
majorează durata interacţiunii fluorului cu smalţul fără a mări numărul aplicărilor topice.
Lacul ”Duraphat” conţine NaF (2,2 % F), iar lacul “Fluor-Protector” (0,7% F) conţine fluoruri
organice. Studiile in vitro, efectuate de Edenholm ş.a. au elucidat că după aplicările topice a lacurilor
fluorate concentraţia fluorului la profunzimea 2-5 m de la suprafaţa smalţului s-a majorat de la 1,000
ppm F pînă la 5,000 ppm F (“Duraphat”) şi 7,000 ppm F (“Fluor Protector”). După menţinerea în saliva
sintetică în decurs de 1 săptămînă concentraţia fluorului în smalţul dinţilor prelucrat cu Durophat a
constituit 3500 ppm F, iar în smalţul dinţilor prelucrat cu “Fluor Protector”- 5,500 ppm F.
Arends şi Scheethof au constatat că aplicarea lacului fluorat inhibă decalcificarea smalţului şi
formarea cariei incipiente în condiţii in vitro. În studiile clinice, efectuate de Koch şi Petersson au
constatat o reducere cu 75% a cariei după aplicarea topică de 2 ori pe an a lacului fluorat. Însă un şir de
autori au concis că aplicarea topică a lacurilor fluorate nu sunt mai eficiente în prevenirea cariei dentare,
comparativ cu aplicările gelurilor fluorate.
75
Lacurile fluorate au fost utilizate de A.I.Râbakov şi coautorii, 1973; Maiwald, Geiger, 1973;
Maiwald, 1974 şi Stamm, 1975. Autorii au constatat eficienţa cariopreventivă înaltă a lacurilor şi au
recomandat aplicările lacurilor F în calitate de remedii preventive pentru aplicarea largă.
Metodele de aplicare topică a fluorurilor

Metodele de pretratare a smalţului
Numeroase cercetări experimentale şi clinice au fost consacrate studierii influenţei metоdelor de utilizare
locală a preparatelor F asupra efectivităţii lor în prevenirea cariei dentare la copii. Metodele de pretratare a smalţului
până la aplicarea topică a fluorurilor sunt bazate pe: utilizarea pietrei de ponce, tratarea smalţului cu soluţii diluate de
acizi şi tratarea smalţului cu ionii polivalenţi ai metalelor (de exemplu aluminiul). Cercetările efectuate au constatat
că pretratarea smalţului timp de 1 minut cu soluţia de 0,01-0,1N acid fosforic a avut ca rezultat majorarea de 5 ori a
cantităţii de F incorporat în smalţ, comparativ cu cantitatea de F captată de smalţul netratat cu acizi. Aceste rezultate
pot fi explicate prin faptul că acidul majorează căile de difuzie, ceea ce provoacă creşterea numărului de ioni de F,
care pătrund şi apoi reacţionează cu structurile demineralizate ale smalţului pentru ca, ulterior, să se producă
reprecipitarea acestora. A fost sugerată ideea că acest precipitat este dicalciu fosfat dehidratat (CaHPO 4  2H2O),
care este transformat după aplicarea topică a fluorurii în fluorura de calciu sau fluorapatită.
Ionii polivalenţi ai metalelor majorează cantitatea de F incorporată în smalţ, datorită formării compuşilor cu
fluoraţi şi reacţionării ulterioare a acestora cu structurile smalţului. În general, orice metal polivalent capabil de a
forma compuşi stabili cu fluorurile, care ulterior se cuplează cu cristalele de apatită, contribuie la majorarea cantităţii
de F depusă în smalţ. Pretratarea smalţului cu soluţia de clorură sau nitrat de aluminiu, urmată de aplicarea FFA sau a
fluorurii de staniu, provoacă o majorare considerabilă a cantităţii de F incorporat în smalţ, fapt dovedit prin
cercetările in vitro. Pretratarea dinţilor şobolanilor in vivo cu soluţia sării de aluminiu, de asemenea, a majorat
cantitatea de F, depozitată în smalţ. Pretratarea smalţului cu triclorură de titan sau clorură de zirconiu, urmată de
aplicarea topică a FFA a provocat depozitarea unei cantităţi mai mari de ioni F şi a redus viteza de formare a
cavităţilor carioase, formate artificial. Însă, efectul benefic al pretratării smalţului cu ionii metalelor, stabilit de
cercetările efectuate in vitro, nu a fost confirmat în cadrul studiilor in vivo.
Efectul aplicării topice simultane a diferitor compuşi fluoraţi

Utilizarea topică simultană a diverşilor compuşi fluoraţi pentru prima dată a fost studiată de Muhler şi
colaboratorii săi. Autorii au testat eficienţa utilizării zilnice a SnF2 din dentifrice şi aplicării topice de 2 ori pe an
a soluţiei SnF2. Studiile au fost efectuate atât la locuitorii comunităţilor cu concentraţie optimă a F în apa
potabilă, precum şi la copiii din localităţile cu insuficienţa F în apa potabilă. În general, conform datelor,
aplicările diferitor fluoruri asigură o reducere mai importantă a incidenţei cariei, comparativ cu aplicarea
separată a aceloraşi compuşi. Deoarece majoritatea copiilor utilizează la periajul dentar pastele fluorate, este
important de a stabili, dacă aplicarea topică a fluorurilor va majora efectul cariopreventiv.
Conform datelor obţinute de J.R. Mellberg şi coautorii (1997) utilizarea simultană a pastelor
fluorate la periajul zilnic şi aplicările topice a gelurilor fluorate este mai eficientă în prevenirea cariei,
decât folosirea separată a acestor preparate. Cercetările efectuate de Л.В. Moрoзoвa (1970) au elucidat
că periajul dentar cu paste fluorate majorează rezistenţa acidă a smalţului cu 16%, aplicările topice a
76
gelului fluorat – cu 28%, iar utilizarea lor concomitentă – cu 39%. Relatările de ultimă oră confirmă că
utilizarea simultană a fluorurilor din pasta de dinţi şi aplicările topice amplifică efectul cariopreventiv.
Pentru a evita supradozarea cu F unii autori recomandă aplicarea topică simultană a diverşilor
compuşi fluoraţi. Combinarea diferitor fluoruri asigură o reducere mai importantă a incidenţei cariei,
comparativ cu aplicarea separată a aceloraşi compuşi. Studiile clinice efectuate de T. Marthaler (1990), şi
L.W.Rippa (1991) au confirmat datele obţinute de J.R.Mellberg (1977), în timp ce D.M. Lyaruu (1986),
Horowitz (1992) şi P. Peterson cu colab. (1998) nu au depistat creşterea efectului cariopreventiv după
utilizarea simultană a diferitor fluoruri.
Tehnica de aplicare topică a fluorurilor

1. Fluidele se aplică prin pensulare sau prin aplcarea buletelor de vată
umezite în preparatele enumerate mai sus.
2. Gelurile se aplică prin pensulare sau în gutiere.
3. Lacurile fluorate se aplică prin pensulare.
Aplicarea topică a gelurilor fluorate în gutiere

Gutierele comercializate sau prefabricate asigură o închidere
marginală astfel, ca gelul să nu reflueze în cavitatea gurii în timpul
aplicării.
În prezent se utilizează următoarea tehnică de aplicare a gelurilor
fluorate:
- curăţirea tuturor feţelor dentare cu ajutorul unei paste neabrazive,
suprafeţele proximale fiind curăţate cu ajutorul firului necerat sau
a periuţelor interdentare;
- interiorul gutierelor se căptuşeşte cu hârtie absorbantă;
- în gutieră se aplică circa 2-2,5 ml gel;
- se aplică gutiera, saliva menţinându-se sub aspiraţie timp de 5 sau
15 minute, apoi gutiera se îndepărtează, iar pacientul este invitat
să scuipe;
- se menţine aspiraţia salivară timp de 10 minute;
- subiectul se va abţine timp de jumătate de oră de a clăti gura, de
a se alimenta sau de a-şi peria dinţii.
77
67. Metodele şi remediile profilaxiei endogene a cariei dentare la copii în perioada de
formare a ţesuturilor dentare.
Metoda de profilaxie endogenă presupune pătrunderea fluorurilor în organism cu apa potabilă,
sarea, laptele, în pastile sau picături.
Indicaţiile pentru aplicarea metodei susnumite sunt:
1. Indicele înalt al cariei dentare la populaţia din localitatea dată, criteriul de apreciere fiind – la copiii de
12 ani indicele COA>3.
2. Concentraţia joasă de fluor în apa potabilă în localitatea dată - mai putin de jumătate din doza optimală
pentru zona climatrică dată.
3. Lipsa altor surse de adminisrare endogenă a fluorului.
Este interzisă aplicarea a două metode sistemice de administrare endogenă a fluorurilor.
Pastile şi soluţii cu conţinut de fluor

Pentru înlăturarea deficitului de fluor din organism se administrează pastilele de fluorură de natriu.
Ele sunt eficiente în perioada de formare şi mineralizare a ţesuturilor dure dentare, deaceea se indică
până la vârsta de 14-15 ani.
Dozele se stabilesc în modul următor:
Pînă la vârsta de 2 ani – 0,25 mg;
De la 2 la 4 ani – 0,5 mg;
De la 5 ani 1mg.
Contraindicaţiile administrării pastilelor:
Conţinutul fluorului în apa potabilă în localitatea dată ete mai mare de 50%.
-Administrarea altor metode de administrare endogenă a fluorului.
Avantajele metodei sunt:
-Dozarea exactă a fluorurilor, ţinînd cont de vîrsta şi particularităţile organismului
-Este o metodă uşor de aplicat, ce permite administrarea fluorului anume în perioadele de dezvolare a
ţesuturilor dure dentare.
Dezavantajele: este cea mai scumpă metodă şi este greu de realizat administrarea regulată a pastilelor.
Se recomandă administrarea pastilelor zilnic, după dejun pe parcursul a 200-250 zile în an, se va evita
administrarea concomitentă a preparatelor de calciu.
Este raţional de administrat fluorura de natriu împreună cu Vitaftor. Reprezintă un complex de
vitamine A, C şi D cu fluorură de natriu. Se administrează zilnic o dată în zi în timpul sau imediat
după masă în decurs de o lună, cu intervale de 2-4 săptămîni la fiecare 3 luni. Doza se stabileşte în
modul următor: copiilor de la 1 an la 6 ani – jumătate de linguriţă 1 dată în zi, de la 7 la 14 ani – o
linguriţă.
78
68. Mecanismele de acţiune a fluorurilor asupra ţesuturilor dure dentare.
Datele contemporane demonstrează că efectul benefic al fluorului este asigurat de căteva mecanisme:
1. Fluorul, odată pătruns în organism cu apa potabilă sau alimentele, se uneşte cu
hidroxiapatita smalţului şi înlocuind grupa hidroxil, formează fluorapatita, mult mai
rezistentă şi mai durabilă la acţiunea acizilor, micşorănd astfel permiabilitatea smalţului.
[Ca3(PO4)2]3 Ca(OH)2 + 2NaF  [Ca3)PO4)2]3 CaF2 + 2NaOH
2. Mecanismul de acţiune anticarioasă a fluorurilor este determinat de acţiunea inhibantă a
lor asupra creşterii şi metabolismului microflorei cavităţii bucale prin inhibarea unui
ferment important al metabolismului glucidic – fosfoenolpiruvatchinazei. În rezultat se
micşorează intensitatea fermentării glucidelor în cavitatea bucală, şi prin urmare formarea
de acid lactic.
3. Compuşii fluorului în salivă inhibă transportarea glucozei în celulele bacteriilor patogene şi
formarea polizaharidelor acelulare, care formează matricea plăcii bacteriene.
4. Fluorurile dereglează absorbţia microorganismelor pe suprafaţa celulelor dentare, absorb
albuminele salivei, glicoproteinele, în rezultat se dereglează formarea plăcii bacteriene.
5. La administrare enterală fluorurile normalizează metabolismul proteic şi mineral.
69. Fluorarea apei potabile, indicaţiile, dozarea, eficacitatea.

Pentru prima dată metoda a fost aplicată în trei oraşe mari din SUA în 1945. În 1959 este adoptată
rezoluţia OMS despre necesitatea fluorării apei potabile. Este o metodă necostisitoare, efectivă şi
inofensivă.
Pentru fluorarea artificială a apei potabile la staţiile de pompare a apei se adaugă fluoruri solubile
în apa aşa ca fluorura de natriu, fluorura de calciu, fluorura de magneziu şi siliciu, pînă la obţinerea
concentraţiei optimale de fluor în apă. Doza optimală de fluor în apa potabilă este stabilită în dependenţă
de zona climaterică. Pentru zonele cu climă caldă doza optimală de fluor este 0,7-0,8 mg/l, pentru zonele
medii -1 mg/l şi pentru zonele cu climă rece – 1,2 mg/l. Eficacitatea cea mai înaltă a fluorării apei
potabile se manifestă pe suprafeţele plate ale dinţilor, iar cea mai joasă pe suprafeţele proximale şi în
fisuri, dinţii frontali sunt supuşi mai puţin acţiunii de fluorare în comparaţie cu molarii.
Pentru o eficienţă maximală se recomandă utilizarea metodei din momentul naşterii. Dacă metoda
se aplică după eriperea dinţilor, reducerea ratei cariei se observă la dinţii care au erupt după 2-3 ani din
momentul aplicării metodei. Conform datelor specialiştilor eficacitatea clinică a metodei se manifestă
prin
micşorarea indicelui de intensitate a cariei dentare şi variază de la 25 la 80%. Avantajele fluorizării apei
potabile sunt:
1. posibilitatea administrării timp îndelungat
2. uşor de aplicat în centre cu sursă unică de apă
3. metodă ieftină,efectivă şi inofensivă
4. dozare uşoară şi precisă
Dezavantajele fluorizării apei potabile constau în:

1. necesitatea unei surse de apă centralizate
2. pierderea inutilă de fluor în instalaţiile din industrie
3. deteriorarea conductelor în instalaţiile industriale
79
4. variaţiile de consum individuale
70. Fluorarea alimentelor pentru profilaxia cariei dentare.

O metodă alternativă şi eficientă de profilaxie a cariei dentare este fluorarea laptelui.
Laptele este componentul de bază a raţiei alimentare a copilului, mai ales în primii ani de viaţă, este
o sursă de calciu şi fosfor, necesară pentru dezvoltarea scheletului şi dinţilor şi lactoză ce participă la
fermentarea glucidelor. Componenţa unicală a laptelui contribuie la participarea laptelui în procesul
de remineralizare a dinţilor.
Laptele fluorizat se comercializează sub diferite forme: lichidă (laptele pasteurizat, sterlizat) şi sub
formă de praf. Pentru fluorarea laptelui mai frecvent se foloseşte fluorura de natriu, mai rar
monofluorfosfatul de natriu.
Recomandaţiile către realizarea proiectului de fluorizare a laptelui:
-este raţional de utilizat această metodă la copiii cu vârste de la 3 la 12 ani;
-zilnic copilul trebuie să bea un pahar de lapte cu 0,5mg de fluor;
-durata utilizării laptelui fluorozat este de 250 zile în an.
Metoda se foloseşte în Bulgaria, Cehia, Ungaria, unele regiuni ale Rusiei ş.a.
Eficacitatea clinică se manifestă prin micşorarea intensităţii cariei dentare atît a dinţilor temporari, cît
şi permanenţi.
Fluorarea sării de bucătărie
Este o metodă ieftină, simplă şi efectivă de administrare endogenă a fluorurilor. Se utilizează în
Ungaria, Elveţia, Columbia. Conţinutul de fluoruri la 1 kg de sare este de 250 mg.
Dezavantajele metodei sunt imposibilitatea dozării individuale a fluorurilor şi variaţiile mari în
obiceiurile de utilizare a sării ale individului.
Eficacitatea clinică este mai joasă în comparaţie cu alte metode de administrare endogenă şi
reducerea ratei cariei constituie în mediu 40-50%.
71. Compuşii minerali ai fluorului aplicaţi local pentru profilaxia cariei dentare:
mecanismele de acţiune şi eficienţa lor.
72. Compuşii organici ai fluorului aplicaţi local pentru profilaxia cariei dentare:
mecanismele de acţiune şi eficienţa lor.
Multitudinea de compuşi fluoraţi aplicaţi local pot fi repartizaţi în două
grupuri: fluorurile minerale (fluorura de sodiu, monofluorfosfatul de
sodiu (MFP), fluorura de staniu etc.) şi fluorurile organice
(aminofluorurile).
Aceste grupuri se disting prin: capacitatea de a elibera F din molecula
sa şi proprietatea moleculei de a lega F. Capacitatea de a elibera F din
moleculă: cu excepţia MFP ionii de F sunt legaţi de restul moleculei
printr-o legătură ionică, care realizează uşor eliberarea F . În cazul MFP
80
F este legat covalent cu restul moleculei şi este necesară o hidroliză
pentru a elibera F şi a-l face activ. Această hidroliză, realizată de
enzimele salivare sau bacteriene, încetineşte eliberarea fluorurii legate
în aşa mod.
Moleculele aminofluorurilor au o structură caracteristică
tensio-activă:
un pol hidrifob constituit dintr-un lanţ lung de hidrocarboni şi
un pol hidrofil constituit din porţiunea amină.
Această particularitate, care nu se întâlneşte la alte molecule
fluorate, permite
1. fixarea F preferenţial la suprafaţa smalţului în cantităţi
importante, inclusiv şi înspaţiile interdentare inaccesibile brosajului
dentar.
2. structura moleculară a aminofluorurilor, conferă un Ph uşor
acidulat, favorabil pentru formarea la suprafaţa smalţului a CaF 2.
Acest depozit de CaF2 este mai important şi mai rezistent la
acţiunea salivei, comparativ cu depozitarea CaF 2 formată după
aplicarea compuşilor neutri de tipul NaF sau MFP.
3. porţiunea nefluorată (amină) posedă proprietăţi antimicrobiene
proprii faţă de germenii cariogeni. Prin urmare, ea potenţiază efectul
specific al F asupra bacteriilor cariogene.
Nici un alt compus fluorat nu demonstrează asemenea predispoziţii.
Dacă F exercită o acţiune anticarie (ameliorarea cristalizării prin
fluorarea apatitei şi reducerea solubilităţii acide a smalţului), atunci
molecula asociată poate majora semnificativ acest efect.
Aminofluorurile provoacă cea mai puternică îmbogăţire a smalţului în
F, chiar şi în concentraţie slabă. Acţiunea lor cariopreventivă este
datorată pe de o parte F şi de altă parte efectului antienzimatic al
81
fracţiunii organice la nivelul plăcii bacteriene, precum şi al
împiedicării formării plăcii ca urmare a proprietăţilor lor tensioactive.
Eficienţa cariopreventivă a aminofluorurilor a fost final marcată de o
reducere a cariei dentare cu 50-80%.
73. Metodele de aplicare topică a fluorurilor.
d) fluorizare locală prin periaj cu paste de dinţi fluorate;

e) fluorizare locală prin clătiri orale;
f) fluorizare locală prin aplicaţii topice.
Aplicarea topică a fluorurilor în prevenirea cariilor a fost introdusă în practică în ultimii 50 de ani.
Aplicarea se realizează prin pensulare după periajul profesional al dinţilor şi izolare cît mai eficientă.
Îndepărtarea plăcii bacteriene şi a peliculei dobîndite de la suprafaţa smalţului, precum şi izolarea, uscarea
corectă a dintelui garantează eficienţa fluorizării topice.
S-a constatat oprirea din evoluţie a leziunilor carioase incipiente după aplicarea topică a
compuşilor fluorului. Remarcabilă este şi creşterea rezistenţei faţă de atacurile acide ulterioare. Această
rezistenţă este superioară comparativ cu cea a smalţului vecin.
În prezent se folosesc următoarele tipuri de preparate:
Fluorura de sodiu neutrală a fost experimentată de Knutson (1942) prin badijonarea dinţilor
cu NaF 2% timp de 3-8 min, de 3 ori pe an. Reducerea DMFS după aplicarea topică a Na F variază de la
9-58%, iar reducerea medie a incidenţei cariei constituie  29%. În prezent NaF este mai puţin utilizată,
comparativ cu alţi compuşi, care sunt mai simpli în utilizare, dar exercită un efect cariopreventiv mai
important. Combinaţia dintre fluorura de sodiu 75% şi glicerină 25% este cunoscută sub denumirea de
Nafestezină.
Fluorura de staniu în concentraţie de 1% , aplicată de 2 ori pe an, reduce caria cu 37 %,
efectul menţinîndu-se 5 ani de la încetarea aplicărilor. Dezavantajul acestor aplicaţii este că apar
pigmentaţii brune pe smalţul tratat.
Agenţii fluorfosfaţi acidulaţi au fost recomandaţi de faptul că mediul acid favorizează
pătrunderea ionilor de fluor. Aceştea conţin 1,23 % F în mediu de acid fosforic cu PH=2,8. Durata de
aplicare este de 4 minute, de 2 ori pe an. Efectul cariostatic este de 40-50%.
Pentru a mări eficienţa acestor geluri în prezent ele pot fi aplicate în “gutiere” speciale.
Astfel, prin evitarea contactului cu saliva concentraţia lor se menţine constantă un timp îndelungat.
Aminofluorurile sunt compuşii obţinuţi prin legarea fluorului anorganic (HF) cu porţiunea
amină a compusului organic.
Aminofluorurile diferă de alţi compuşi organici de tipul [ hydrocarbons fluoridated] a cărei
fluorură este direct ataşată de ionul de carbon.
În 1957 Muhlemann şi colaboratorii săi primii au studiat efectul aminofluorurilor asupra
solubilităţii smalţului in vitro. Autorii explică avantajele fluorurilor organice prin protecţia chimică a
fluorurii şi fizicochimică a porţiunii organice a moleculei. În plus, în afară de reducerea solubilităţii
acide a smalţului, aminofluorurile posedă şi alte proprietăţi, care măresc potenţialul lor cariopreventiv.
După aplicarea topică a aminofluorurilor a fost constatată reducerea formării plăcii bacteriene şi
activitatea glicolitică, dar nu toate cercetările au elucidat un efect pozitiv.
82
Experienţele de laborator au confirmat eficienţa aminofluorurilor: reducerea solubilităţii
smalţului, majorarea cantităţii ionilor de fluor depozitaţi în smalţ, reducerea vitezei de acumulare a
plăcii bacteriene şi, în ultimă instanţă, prevenirea cariei experimentale.
Eficienţa cariopreventivă a aminofluorurilor a fost testată în cursul cercetărilor clinice-
utilizarea pastelor de dinţi la periajul dentar, a apelor de gură şi a gelurilor prin aplicări topice.
Rezultatele numeroaselor studii de aplicare topică a soluţiilor, gelurilor,
pastelor sau lacurilor fluorate au demonstrat că vehicolele fluorurilor influenţează
eficienţa clinică a remediilor cariopreventive
74. Factorii care influenţiază incorporarea fluorului în smalţ.

I. Starea ţesuturilor dentare dure
1. “vârsta” dintelui, Suprafaţa smalţului unui dinte care a erupt recent prezintă o serie de
neregularităţi, care constituie în mod potenţial căile de pătrundere şi acumulare a elementelor exogene.
În plus smalţul tânăr este poros, ceea ce favorizează pătrunderea şi difuzarea elementelor exogene.
Incorporarea F în smalţul dinţilor tineri este favorizată de procentajul mare de carbonat (CO 3), care este
uşor substituit de ionii de F.
2. defectele de dezvoltare
3. cariile
4. Concentraţia fluorului în smalţ.
Concentraţiile fluorului în ţesuturile mineralizate sunt foarte variabile , fiind în funcţie de
numeroşi factori:
- fluoremia în cursul formării lor;
- perioada de timp în care subiectul ingerează fluor;
- etapa de dezvoltare în momentul ingerării fluorului;
- rata de creştere;
- vascularizare;
- suprafaţa ţesuturilor mineralizate în formare;
- suprafaţa cristalelor, porozitatea ţesuturilor pe cale de formare, gradul de mineralizare.
II. Proprietăţile preparatelor fluorului aplicate topic

1. Natura chimica a F-r
Multitudinea de compuşi fluoraţi aplicaţi local pot fi repartizaţi în două grupuri: fluorurile minerale
(fluorura de sodiu, monofluorfosfatul de sodiu (MFP), fluorura de staniu etc.) şi
fluorurile organice (aminofluorurile).
Aceste grupuri se disting prin: capacitatea de a elibera F din molecula sa şi proprietatea moleculei de a
lega F. Capacitatea de a elibera F din moleculă: cu excepţia MFP ionii de F sunt legaţi de restul moleculei
printr-o legătură ionică, care realizează uşor eliberarea F . În cazul MFP F este legat covalent cu restul
moleculei şi este necesară o hidroliză pentru a elibera F şi a-l face activ. Această hidroliză, realizată de enzimele
salivare sau bacteriene, încetineşte eliberarea fluorurii legate în aşa mod.
Moleculele aminofluorurilor au o structură caracteristică tensio-activă:
un pol hidrifob constituit dintr-un lanţ lung de hidrocarboni şi
83
un pol hidrofil constituit din porţiunea amină.
Această particularitate, care nu se întâlneşte la alte molecule fluorate, permite
1. fixarea F preferenţial la suprafaţa smalţului în cantităţi importante, inclusiv şi în spaţiile
interdentare inaccesibile brosajului dentar.
2. structura moleculară a aminofluorurilor, conferă un Ph uşor acidulat, favorabil pentru formarea
la suprafaţa smalţului a CaF2. Acest depozit de CaF2 este mai important şi mai rezistent la acţiunea
salivei, comparativ cu depozitarea CaF2 formată după aplicarea compuşilor neutri de tipul NaF sau MFP.
3. porţiunea nefluorată (amină) posedă proprietăţi antimicrobiene proprii faţă de germenii
cariogeni. Prin urmare, ea potenţiază efectul specific al F asupra bacteriilor cariogene.
Nici un alt compus fluorat nu demonstrează asemenea predispoziţii. Dacă F exercită o acţiune
anticarie (ameliorarea cristalizării prin fluorarea apatitei şi reducerea solubilităţii acide a smalţului),
atunci molecula asociată poate majora semnificativ acest efect.
Aminofluorurile provoacă cea mai puternică îmbogăţire a smalţului în F, chiar şi în concentraţie
slabă. Acţiunea lor cariopreventivă este datorată pe de o parte F şi de altă parte efectului antienzimatic al
fracţiunii organice la nivelul plăcii bacteriene, precum şi al împiedicării formării plăcii ca urmare a
proprietăţilor lor tensioactive. Eficienţa cariopreventivă a aminofluorurilor a fost final marcată de o
reducere a cariei dentare cu 50-80%.
2. PH-ul
Aplicarea soluţiilor fluorate cu PH-ul redus provoacă disoluţia parţială a cristalelor la suprafaţa
smalţului, iar ionii de calciu eliberaţi reacţionează cu ionii de F, formând CaF 2 şi în consecinţă are loc
majorarea cantităţii de F incorporat în smalţ.
S-a constatat că concomitent cu scăderea PH-ului remediului utilizat s-a majorat cantitatea ionilor
de F, incorporaţi în smalţ. Dar la reducerea PH-ului mai jos de 5,5, deşi continuă incorporarea F în smalţ,
cantitatea de fluorapatită formată rămâne neschimbată. La tratarea pulberii de smalţ cu FFA s-a depistat
că odată cu creşterea disoluţiei smalţului se majorează cantitatea de fluorapatită formată.
3. Concentraţia F în preparatele aplicate topic.
Tratarea cariilor experimentale cu soluţii fluorate în prezenţa Ca şi PO 4 demonstrează că modul
de remineralizare este valabil în funcţie de doza de F şi de durata tratamentului:
 dacă F este în concentraţie mare şi tratamentul este de scurtă durată, se obţine o remineralizare a
zonei superficiale în timp ce leziunea sub-suprafeţei este puţin influenţată (se pare că F precipită la suprafaţă
sub formă de CaF2 (17, 81, 87);
 dacă F este în concentraţie joasă şi tratamentul este îndelungat, se observă remineralizarea
progresivă a ansamblului leziunilor (41, 58, 76).
4. Componenţa chimică a substantei de baza a preparatelor preventive
1. Substanţele utilizate pentru a mări viscozitatea preparatelor F de tipul hydroxieltilcelulozei
au proprietatea de a reduce viteza difuziei F şi pot reduce gradul de incorporare a ionului de F în
smalţ.
2. umectanţii - agenţii, care includ glicerină, sorbitol şi propilen glicon, au proprietăţi de a reţine
apa şi sunt utilizaţi pentru a preveni uscarea gelurilor şi pastelor. prezenţa glicerolului reduce cu 15%
incorporarea F în smalţ din fluorura de sodiu şi monofluorfosfatul de sodiu, micşorează efectul
cariopreventiv al aplicării fluorurii de staniu susţin că soluţia apoasă 30% glicerol nu reduce
84
incorporarea F în smalţ, iar dacă remediul de fluorare conţine 2% hydroxietilceluloză sau 40-47%
sorbitol, F nu se incorporează în smalţ.
3. temperatura fluorurii, încălzirea FFA până la 35oC a majorat de 2 ori cantitatea F incorporat în
smalţ în comparaţie cu aplicarea aceleeaşi fluoruri de temperatura camerei.. încălzirea soluţiei fluorate
numai cu 1oC a majorat gradul de incorporare a ionului de F în smalţ cu 1%.
4. Durata de contactare cu suprafaţa smalţului

Aceste caracteristici sunt determinate de proprietăţile fizico-chimice ale substanţei de bază, care
asigură aderarea, menţinerea remediului la suprafaţa smalţului şi influenţează viteza de cedare a ionilor
de F (238).
Ca agenţi de îngroşare se utilizează substanţe naturale vegetale (guma arabică, tragacantă,
alginaţi, pectine sau minerale (argile coloidale, aerosil),
substanţe semisintetice (metilceluloza, etilceluloza, celuloza microcristalină)
substanţe sintetice (alcoolul polivinilic, polivinilpirolidonul, carbopolii, polimeri acrilici.
5. vehicolele fluorurilor soluţiile, gelurile, pastele sau lacurile fluorate
III. Influenţa metodei de aplicare topică a fluorurilor asupra eficienţei lor cariopreventive
1. Metodele de pretratare a smalţului

a. utilizarea pietrei de ponce,
b. tratarea smalţului cu soluţii diluate de acizi
pretratarea smalţului timp de 1 minut cu soluţia de 0,01-0,1N acid fosforic a avut ca rezultat majorarea de 5 ori
a cantităţii de F incorporat în smalţ, comparativ cu cantitatea de F captată de smalţul netratat cu acizi. Acidul
majorează căile de difuzie, ceea ce provoacă creşterea numărului de ioni de F, care pătrund şi apoi reacţionează cu
structurile demineralizate ale smalţului pentru ca, ulterior, să se producă reprecipitarea acestora. Acest precipitat este
dicalciu fosfat dehidratat (CaHPO4  2H2O), care este transformat după aplicarea topică a fluorurii în fluorura de
calciu sau fluorapatită.
c. tratarea smalţului cu ionii polivalenţi ai metalelor (clorură sau nitrat de aluminiu, clorură de zirconiu).
În general, orice metal polivalent capabil de a forma compuşi stabili cu fluorurile, care ulterior se cuplează
cu cristalele de apatită, contribuie la majorarea cantităţii de F depusă în smalţ,
2. Efectul aplicării topice simultane a diferitor compuşi fluoraţi

a. utilizarea simultană a fluorurilor din pasta de dinţi şi aplicările topice amplifică efectul
cariopreventiv.
b. combinarea diferitor fluoruri asigură o reducere mai importantă a incidenţei cariei, comparativ cu
aplicarea separată a aceloraşi compuşi
85
75. Fluidele fluorate: indicaţiile dozarea, metodica aplicării, eficacitatea.
se utilizează pentru clătirea gurii.

Concentaţiile sunt următoarele
0,05% NaF pentru clătirea zilnică
0,2% NaF pentru clătirea săptămânală
0,1% SnF2 pentru clătirea zilnică
0,4% AmF pentru clătirea zilnică
0,2% AmF pentru clătirea săptămânală.
Fluidele au fost primele şi în decurs de mulţi ani au fost utilizate în calitate de vehicol de bază al
fluorurilor în remediile cariopreventive. Se aplică soluţiile de 2%fluorură de sodiu, 1-2% fluorură de
staniu, 1% aminofluorură -ELMEX sau 1,23% fosfofluorură acidulată. Soluţiile fluorate sunt efective în
reducerea ratei cariei dentare. Însă aplicarea topică a soluţiilor este o măsură preventivă migăloasă, care
necesită mult timp şi, în ultimă instanţă, aplicările soluţiilor fluorate sunt costisitoare în comparaţie cu
beneficiul obţinut. Din această cauză au fost elaborate alte vehicole ale fluorurilor, care pot fi aplicate
mai simplu, economisind timpul specialiştilor.
76. Gelurile fluorate: indicaţiile, dozarea, metodica aplicării, eficacitatea.
Acţiunea curativă şi profilactică este bazată pe difuzia ionilor de fluor din gel în salivă şi din salivă
în smalţul dentar. Ele reduc solubilitatea smalţului şi uţurează prin proprietăţile lor tensioactive, o fixare
de fluor la suprafaţa dentară.
Gelurile cu conţinut de fluor: Fluodent, Fluocal, Elmex, Stan-Gard. Conţimutul de fluor în geluri
este de 1-2%.
Gelurile cu aminofluoruri se aplica cu ajutorul unor gutiere din acrilat moale, care se pot adapta
individual şi se poarta noaptea mediind un contact mai îndelungat al aminofluorurilor cu smalţul dentar.
77. Lacurile fluorate: indicaţiile, dozarea, metodica aplicării, eficacitatea
Este una din cele mai răspîndite metode de aplicare topică a fluorurilor, care asigură o acţiune
îndelungată a fluorului asupra ţesuturilor dentare. Lacurile fluorate la aplicare pe suprafeţele dentare,
formează o peliculă, ce se păstrează pe suprafeţele dentare plate pînă la cîteva ore, iar în fisuri şi gropiţe
pînă la căteva zile sau chiar săptămîni.
86
Tehnica de utilizare:
1. Curăţarea suprafeţelor dentare de depunerile dentare cu periuţe şi paste sau prafuri abrazive;
2. Spălarea, uscarea şi izolarea perfectă cu rulouri de vată;
3. Aplicarea lacului cu ajotorul unei spatule sau a unui aplicator;
4. Uscarea cu un get slab de aer.
Lacul se uscă timp de 3-5 minute. La terminarea aplicării se vor suspenda masticaţia şi igienizarea
bucală timp de 3 ore, în ziua aplicării – abţinerea de la consumarea alimentelor şi lichidelor fierbinţi si
dure.
Frecvenţa aplicării lacurilor fluorate depinde de gradul de activitate a cariei dentare. În caz de
activitate de gradul I a cariei dentare lacurile fluorate se aplică de 2 ori în an, la cativitate de gradul II de
4 ori şi la activitate de gradul III – de 6-12 ori în an.
Se utilizează: Duraphat (conţinutul de fluor este 2,26%), Fluor Protector (0.1%), Composeal,
Belac, Fluorlac, Vivadent, Multifluorid, Bifluorid.
78. Rolul şanţurilor şi fosetelor în producerea cariei ocluzale
78) Rolul şanţurilor şi fosetelor în producerea cariei ocluzale

Relieful denivelat al suprafeţelor ocluzale ale dinţilor laterali ca posibil
element favorizant al apariţiei cariei ocluzale a atras atenţia practicienilor încă de la
începutul secolului trecut.
În 1803, FOX a descris "neregularităţile suprafeţelor de măcinare" ale
molarilor ca generatoare de carii. El considera că şanţurile prezintă un defect al
smalţului apărut ca o reacţie "nesănătoasă" a pulpei în perioada de formare a
dintelui.
În 1835 ROBERTSON observa apariţia cariilor şi pe suprafeţele netede, dar cu
o frecvenţă mai mică decât a celor din zonele care reţin resturile alimentare, cum
sunt feţele ocluzale.
Aceste observaţii clinice au condus la ideea că apariţia cariilor este legată
direct de forma şi adâncimea şanţurilor ocluzale.
87
Pe parcurs s-a studiat morfologia şanţurilor ocluzale, descriindu-se două
tipuri:
- şanţuri largi, în formă de V, puţin adânci şi
- şanţuri în formă de l, adânci şi înguste.
Şanţul în formă de l este strangulat şi se poate asemui unui gât de sticlă, fiind
mai larg la baza, care se poate extinde dincolo de joncţiunea smalţ-dentină.
Se consideră că şanţurile adânci şi înguste oferă cel mai bun mediu pentru
dezvoltarea proceselor carioase, ca urmare a descompunerii resturilor alimentare şi
a înmulţirii germenilor. De aceea, cu cât creşte înclinarea cuspidiană, cu atât creşte
şi frecvenţa cariilor.
Cum din studiile privind modul de producere a cariilor ocluzale rezultă că din
punct de vedere genetic feţele ocluzale nu sunt mai predispuse la carie ca celelalte,
prevalenţa şi incidenţa crescută a acesteia se datorează interacţiunii mai multor
factori:
- capacitatea de reţinere a resturilor alimentare şi a microorganismelor în
fosetele şi şanţurile adânci ca într-o nişă retentivă;
- imposibilitatea realizării unei curăţiri foarte bune indiferent de mijlocul
utilizat, ceea ce face ca procesul carios să apară în şanţurile şi fosetele susceptibile
curând după erupţia dintelui;
- grosimea smalţului, mai redusă între suprafaţa dintelui şi joncţiunea smalţ-
dentină în cazul şanţurilor comparativ cu cea din celelalte feţe (0,8 mm faţă de 2
mm pentru vârful cuspidului sau 1,5 mm pentru feţele netede);
- concentraţia mai mică a fluorului în smalţul ocluzal comparativ cu cel
proximal.
79. Mecanismul de producere a cariilor ocluzale din şanţuri şi fosete.
Iniţial s-a crezut că debutul leziunilor din şanţurile ocluzale are loc
în profunzimea lor, de unde procesul carios se extinde, afectând pereţii
şanţului şi pantele cuspidiene.
88
În prezent se ştie că debutul se produce la nivelul marginilor
şanţului prin două leziuni bilaterale independente, afectând smalţul
pantelor cuspidiene opuse. Procesul carios urmăreşte structura
prismatică, extinzându-se, ca în final cele două leziuni să se unească la
baza şanţului. Se crede că marginile şi pereţii şanţului se
demineralizează înaintea bazei, deoarece prezenţa detritusurilor
organice duce la tamponarea metaboliţilor acizi ai plăcii bacteriene,
acţionând ca o barieră care are ca rezultat reducerea atacului acid la
baza şanţului, în plus, evoluţia leziunii este influenţată de prezenţa unei
cantităţi crescute de proteine ale smocurilor de smalţ la baza şanţului,
care favorizează remineralizarea şi limitează accesul acizilor produşi de
placa bacteriană.
80. Tipul fisurelor dentare. Indicațiile pentru sigilarea fisurilor dentare.
 Indicaţii de vîrstă:
- 6-7 ani – pentru molarii de şase ani;
- 10-11 ani – pentru premolari;
- 12-13 ani – pentru molarii secunzi.
 Particularităţi anatomice ale suprafeţei ocluzale ale dintelui: prezenţa gropiţelor şi
fisurilor adînci şi cu un relief pronunţat, ce nu pot fi curăţate cu metode şi mijloace
obişnuite de igienă orală;
 Poziţia dintelui aflat în ocluzie incompletă;
 Fisuri intacte, lipsa cariei fisurale.
Contraindicaţiile sigilării fisurilor

 Prezenţa cavităţilor carioase pe suprafaţa ocluzală sau proximală, prepararea careia
necesită scoaterea ei pe suprafaţa ocluzală;
 Nivelul jos al igienei orale;
 Lipsa fisurilor sau gropiţelor pronunţate pe suprafaţa ocluzală;
 Suprafaţa ocluzală incomplet eruptă.
89
Se cunosc două metode de sigilare a fisurilor:
-simplă sau neinvazivă;
-obturarea profilactică sau sigilarea invazivă.
81. Bazele ştiinţifice ale gravării acide.
După 1950 s-au făcut numeroase studii pentru a se stabili care este
concentraţia optimă de acid în vederea efectuării gravării.
S-a ajuns la concluzia că acidul fosforic 30-40% este optim pentru asigurarea
acesteia prin aplicarea timp de 60 secunde la dinţii permanenţi şi 120 secunde la
dinţii temporari. Durata dublă în cazul dinţilor temporari se datorează faptului că
conţinutul min-
eral al smalţului este scăzut iar cel organic este crescut. Majoritatea sigilanţilor
comercializaţi folosesc ca agent de gravare acidul fosforic 35 sau 37%.
Suprafaţa smalţului
Zona atacată acid (10 µm)
Zona calitativă poroasă (20 µm)
Zona cantitativă poroasă (20 µm)
Gravarea acidă a suprafeţei smalţului provoacă un anumit grad de porozitate
(SILVERSTONE, 1975). De fapt, smalţul gravat prezintă 3 zone, aşa cum s-a
demonstrat prin imbibiţie în microscopia cu lumină polarizată:
- Prima zonă este cea superficială în care placa bacteriană şi pelicula
smalţului au fost îndepărtate. În această zonă şi unele cristale minerale sunt
îndepărtate, rezultând o suprafaţă, mai reactivă, mărită, cu reducerea tensiunii
superficiale, ceea ce
uşurează pătrunderea răşinii. Această zonă are 10 µm grosime şi a fost numită zona
gravată.
- A doua zonă este stratul calitativ poros de 20 µm grosime. Ea a devenit
poroasă ca urmare a acţiunii agentului de gravare.
90
- A treia zonă histologică nu poate fi deosebită calitativ de smalţul învecinat,
putând fi detectată doar prin tehnica luminii polarizate cantitative. Ea are tot 20 µm
grosime şi este numită "zona poroasă cantitativă".
Când un material pentru sigilare e aplicat pe o suprafaţă gravată, răşina
pătrunde în porozităţile create în grosimea
82. Tehnica neinvazivă de sigilare a fisurelor dentare.
82)Sigilarea neinvazivă:
Etapele de realizare:
1. Curăţarea perfectă a suprafeţei ocluzale de placa bacteriană şi resturi alimentare cu periuţe şi
paste ce nu conţin fluor;
2. Spălarea, izolarea cu rulouri de vată;

3. Uscarea perfectă a suprafeţei ocluzale;
4. Gravajul acid cu acid fosforic 35-37% în decurs de 15-20 secunde pentru majorarea
permiabilităţii smalţului;
5. Spălarea acidului de pe suprafaţa dentară cu un get de aer cu apă; timpul de spălare nu trebuie să
fie mai mic ca timpul de gravaj;
6. Izolarea repetată şi uscarea suprafeţei ocluzale;
Aplicarea silantului în fisuri sau gropiţe, cu ajutorul unei canule speciale, aşteptăm 15 secunde
pentru ca silantul să pătrundă în toţi porii;
7. Aplicarea silantului în fisuri sau gropiţe, cu ajutorul unei canule speciale, aşteptăm 15 secunde
pentru ca silantul să pătrundă în toţi porii;
8. Înlăturarea supercontactelor la necesitate, şlefuirea şi poleirea.
9. Etapa finală – aplicarea lacului sau gelului fluorat pe toţi dinţii, inclusiv şi pe cei supuşi sigilării.
83. Tehnica invazivă de sigilare a fisurelor dentare.
91
INVAZIVADeseori în practică după înlăturarea plăcii bacteriene se pot depista manifestări
incipiente ale procesului carios. În acest caz vom recurge la metoda invazivă.
Etapele:
1. Curăţarea suprafeţei ocluzale şi a fisurilor cu periuţe şi paste sau prafuri ce nu conţin fluor.
2. Deschiderea fisurii cu freze cilindrice diamantate pentru o vizualizare mai bună. Dacă procesul
carios este în limitele smalţului, se va aplica acidul ortofosforic pe toţi pereţii şi fundul fisurii
pentru 15 secunde.
3. Spălarea cu un get de apă şi aer 15-30 secunde şi uscarea. În caz de rezultate nesatisfăcătoare
gravajul se va repeta.
4. La fundul cavitaţii se va aplica un compozit corespunzător, fotoăpolimerizarea 60 secunde.
5. Obturaţia din compozit şi toată fisura se acoperă cu un silant.
6. Înlăturarea supracontactelor, şlefuirea, poleirea.
7. Aplicarea lacurilor sau gelurilor fluorate.
În cazul în care sunt prezente afecţiuni carioase cavitare, ce au un diametru mic ( nu mai mare de
1/3 din distanţa dintre tuberculi) se utilizează sigilarea fisurilor cu obturaţii izolatorii din glassionomere.
Etapele:
1. Prepararea fisurii cu freze diamantate cilindrice;
2. Aplicarea la fundul fisurii a unui ciment ionomeric, se acordă timp de priză;
3. Gravarea fisurii 15 secunde, spălarea cu un get de aer şi apă 30 secunde, uscarea, izolarea;
4. Aplicarea silantului în toată fisura, fotopolimerizarea;
Ănlîturarea supracontactelor, şlefuirea, poleirea.
84. Indicele de frecvenţă a cariei dentare. Nivelurile de frecvenţă a cariei dentare după
OMS.
Pentru aprecierea gradului de afectare a dinţilor prin carie Organizaţia

mondială a sănătăţii (OMS) recomandă următorii indici: indicele de frecvenţă;
indicele de intensitate şi indicele de sporire a intensităţii (rata cariei). Aceşti indici
necesită apreciere pentru fiecare grupă de vârstă separat, iar în unele cazuri în
funcţie de sex, naţionalitate, condiţiile medico-geografice şi de viaţă, starea
generală a sănătăţii, caracterul alientaţiei etc. OMS recomandă aprecierea în
funcţie de vârstă a acestor indici să fie realizată la copiii de 6, 12 şi 15 ani. Mai
informative sunt datele examinăţilor epidemiologice a copiilor la vârsta de 12 şi 15
92
ani. Afectarea dinţilor prin carie la copiii de 12 ani şi starea ţesuturilor parodonţiului
marginal la vârsta 15 ani permite de a aprecia eficacitatea realizăţii programelor de
profilaxie.
Indicele de frecvenţă (I.F.) reprezintă procentul persoanelor afectate prin
carie din cadrul unei grupe de populaţie.
numărul de copii afectaţi de carie din colectivitate

IF = x 100%
_______________________________________________________________
numărul de copii din colectivitate
OMS recomandă următoarele niveluri ale frecvenţei cariei dentare la copiii de

12 ani:
1. joasă (0-30%).
2. medie (31-80%).
3. înaltă (81-100%).
85. Indicele de intensitate a cariei dentare. Nivelurile de intensitate a cariei dentare la copiii
de 12 ani după OMS (1980).
Pentru aprecierea activităţii procesului carios se foloseşte indicele de intensitate a cariei

COA, care reprezintă suma numărului dinţilor afectaţi de carie şi de complicaţiile ei (C), numărul de
dinţi obturaţi (O) şi absenţi sau extraşi (A) la o persoană - (COA=C+O+A).
Există diferite adnotări ale acestui indice: CER (C - carie, E - extracţie, R - reconstituire prin
obturaţii); DMF (D - decay (carie); M - missing (extracţie); F - filling (obturaţie)).
În notarea indicelui de intensitate pentru dentaţia permanentă (definitivă) se folosesc litere
mari: COA, COE, DMF, iar pentru dinţii temporari litere mici - co, cr, dmf (dinţiii temporari extraşi
din cauza resorbţiei radiculare înaintea substituţiei lor cu cei permanenţi nu se notează), iar pentru
dentiţia mixtă - indicele COA+co.
În cazul când procesul carios afectează câteva suprafeţe ale acelueaşi dinte se foloseşte indicele
COAs, cos ,DMFS, dmfs deci se sumează numărul de suprafeţe cariate, obturate şi numarul
suprafeţelor extrase.
Indicele de sporire a intensităţii (rata cariei, morbiditatea) reprezintă creşterea indicelui

COE într-o anumită perioadă de timp (6 luni, 12 luni, 18 luni etc.).
OMS (1980) a propus următoarele niveluri de intensitate a cariei dentare la copiii
de 12 ani:
1. foarte joasă (0 - 1,1);
2. joasă (1,2 - 2,6);
3. moderată (2,7 - 4,4);
4. înaltă (4,5 - 6,5);
5. foarte înaltă (6,6 şi mai mult).
93
Caria dentară are un nivel de intensitate foarte jos în Etiopia, China, Nigerul de Nord, Tuva, în
unele localităţi ale Georgiei şi Armeniei.
Un nivel jos s-a depistat în Mozambic, Uganda, Şri-Lanca, Birma, Indonezia, Elveţia,
Danemarca, Belgia, Şri-Lanca, Uzbechistan, Tadjichistan, Rusia: regiunea Altai şi Amur, Bureatia,
Colomna, Tambov, Cita.
Intensitate moderată a cariei dentare s-a stabilit în Republica Moldova, România, Marea
Britanie, Suedia, Austria, Cehia, Finlanda, Iordania, Argentina, Azerbaijan.
Un nivel înalt s-a determinat în Germania, Franţa, Norvegia, Iran, Mexic, Cuba, Cili, în Rusia:
regiunea Camceatca, Murmansc, Mahacicala, Crasnoiarsc, Novosibirsc, Ecaterienburg, Smolensc,
Tveri, Crasnodar, Voronej, Moscova.
Intensitate foarte înaltă s-a stabilit în Japonia, Canada, SUA, Italia, Lituania, Letonia, Estonia, în
Rusia: Arhanghelsc, Omsc, Soci, Nicolaevsc-pe-Amur.
86. Indicele CPITN.
86)INDICILE CPITN Pentru aprecierea stării ţesuturilor parodontale şi necesităţii

tratamentului se foloseşte indicele CPITN (indicele stării parodonţiului şi necesităţii
tratamentului). Examinarea ţesuturilor parodonţiului se efectuează cu ajutorul sondei butonate
gradate. Forţa aplicată pe sonda parodontală în timpul examenului nu trebuie să depăşească
25 g. Sondarea poate fi divizată în componentul operator (pentru determinarea profunzimii
pungii) şi componentul senzitiv (pentru depistarea tartrului subgingival). Se examinează
sextantele în regiunea următoarelor grupe de dinţi: 16/17; 11; 26/27; 36/37; 31; 46/47.
Examinând dinţii se înregistrează codurile care corespund stării gravisime. Dacă unul din dinţii
menţionaţi lipseşte, se examinează dintele învecinat în sextantul corespunzător.
Profunzimea pungilor parodontale se apreciază conform gradaţiilor pe partea activă a
sondei de 3,5 - 5,5 mm. Tartrul dentar subgingival se determină nu numai atunci când este
mult, ci şi când se simte rugozitatea în timpul mişcării sondei de-a lungul rădăcinii dintelui
respectând configuraţia anatomică. Dacă după examinarea şi sondarea dinţilor nu s-au
depistat schimbări, aceiaşi dinţi se examinează cu ajutorul oglinzii pentru depistarea
hemoragiei gingivale, care poate apărea după 30-40 secunde.
Indicele CPITN
Aprecierea indicelui CPITN se face după următoarele coduri:
94
0 - lipsa semnelor patologice;
1 - gingivoragie după sondare;
2 - prezenţa tartrului supra- şi subgingival;
3 - pungă parodontală până la 4-5 mm adâncime;
4 - pungă parodontală cu profunzimea 6 mm şi mai mult.
Interpretarea:
I. Frecvenţa afecţiunilor parodontale - procentul pacienţilor (din cei examinaţi) la care s-a
depistat:
1) parodonţiu intact;
2) gingivoragie;
3) tartru dentar;
4) pungă parodontală cu profunzimea până la 4-5 mm;
5) pungă parodontală cu profunzimea 6 mm şi mai mult.
II. Intensitatea afecţiunilor parodontale, media sextantelor la o persoană examinată cu:
a) parodonţiu sănătos;
b) gingivoragie, tartru, pungi parodontale (1+2+3+4);
c) tartru dentar şi pungi parodontale (2+3+4);
d) pungi parodontale cu profunzimea până la 4-5 mm (3) sau pungi parodontale de
profunzimea 6 mm şi mai mult (4).
III. Necesitatea tratamentului:
0 - tratamentul nu este necesar;
1 - este necesară instruirea igienică;
2 - detartraj, instruire igienică;
3 - detartraj, tratament complex (chirurgical ş.a.);
4 - detartraj, tratament complex (operaţii cu lambou, tratament ortodontic etc.).
87. Indicele PMA.
95
Se foloseşte pentru determinarea localizării şi intensităţii procesului inflamator al
gingiei.
Metoda: Se badijonează papilele gingivale, gingia marginală şi alveolară cu
soluţie care conţine iod (Lugol). Inflamaţia papilei (P) în regiunea unui dinte se
apreciază cu 1 bal, inflamaţia gingiei marginale (M) - cu 2 baluri şi a gingiei alveolare
(A) - 3
BALURI
Interpretarea:
În cazul gingivitei generalizate valoarea indicelui:
- până la 30% - corespunde gingivitei uşoare;
- de la 30% până la 60% - gingivită de grad mediu;
- mai mult de 60% - gingivită gravă.
88. Factorii predispozanţi în apariţia afecţiunilor parodonţiului.
89. Profilaxia afecţiunilor parodonţiului.
96
90. Etapele igienizării profesionale a cavităţii orale.
Igienizarea profesională a cavităţii orale

este un sistem de măsuri preventive, realizate de medicul stomatolog în scopul
asanării organelor şi ţesuturilor cavităţii orale; a prevenirii instalării şi progresării
afecţiunilor stomatologice.
Etapele realizarii igienizării profesionale a cavităţii orale

1. Determinarea statutului stomatologic şi igienic şi a factorilor de risc;
2. Educaţia sanitară;
3. Selectarea individualizată a remediilor şi obiectelor de igienă şi instruirea igienică;
4. Realizarea periajului dentar supravegheat;
5. Detartrajul cu lustruirea şi fluorizarea ulterioară a suprafeţelor dentare
6. Controlul eficieţei tehnicii de periaj.
Frecvenţa şedinţelor de igienizare profesională a cavităţii orale:

5 şedinţe în mediu
4 şedinţe fiecere 2-3 zile, apoi - 15, 30, 60, ...1/4, 1/2 an, în funcţie de stare
91. Instrumentele utilizate pentru realizarea igienizării profesionale a cavităţii orale.
Instrumentarul pentru realizarea periajului dentar:

- perii de dinţi, flose, benzi, scobitori, irigatoarele, stimulatoare interdentare, pămătufele
Instrumentarul pentru detartraj:
- Instrumente de examinare: sonde de parodontometrie şi sonde exploratorii;
- Instrumente de detartraj şi chiuretaj radicular: seceri, săpăligi, pile sau răzuşe, chiurete.
- Instrumente de netezire fină şi lustruire a suprafeţelor dentare după detartraj: pâlnii de cauciuc rozetate sau
nu, periuţe rotative, benzi abrazive şi de lustruit.
97
92. Metoda mecanică de detartraj.
93. Profilaxia cariei dentare la copii cu anomalii dento-alveolare şi purtători de aparate

ortodontice.
94. Profilaxia afecţiunilor parodonţiului la copii cu anomalii dento-alveolare şi purtători de

aparate ortodontice.
95. Prevenirea fluorozei dentare la copii.
96. Funcţiile personalului care realizează programul de profilaxie a principalelor afecţiuni

stomatologice.
98
97. Obiectivele programelor de profilaxie a afecţiunilor stomatologice până în 2010 lansate
de OMS.
98. Căile şi metodele de realizare a strategiei OMS în stomatologie.
99. Aprecierea eficacităţii programelor de profilaxie a cariei şi a afecţiunilor parodonţiului.
100. Experienţa aplicării practice a programelor de profilaxie a afecţiunilor

stomatologice în diferite ţări.
99

Limbă

PAB Raspunsuri1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PAB Raspunsuri1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Întrebările pentru examenul la profilaxia afecţiunilor stomatologice

1. Definiţia prevenţiei stomatologice. Obiectivul principal al stomatologiei preventive.

Profilaxia terţiară se referă la concepţia preventivă în cadrul tratamentului

V. Sigilarea fisurilor cu scopul profilaxiei cariei dentare:

Pentru asigurarea condiţiilor de realizare a etapei II a programului de sănătate orală este

Etapa II de realizare a programului

7. Formele de educaţie sanitară în prevenirea afecţiunilor orale.

9. Pelicula dentară. Definiţia. Structura. Metodele de vizualizare şi eliminare.

Pelicula dobândită este o peliculă acelulară formată din saliva şi lichidul

10. Placa bacteriană. Definiţia. Metodele de vizualizare şi eliminare.

Binomul patogenic — alimentaţie cariogenă/floră microbiană acidogenă - ia

- suprafeţele smalţului sunt scăldate de secreţiile salivare cuprinzând numeroşi

Metabolismul intracelular al hidraţilor de carbon duce la producerea de acid tactic.

12. Placa bacteriană: structura şi metabolismul.

Peste acest strat se depune un al doilea, aşa-numita placă bacteriană matură,

13. Capacitatea patogenică a plăcii bacteriene dentare.

5. Producţia de acid. S-a constatat că la indivizii carioimuni, pH-ul final al plăcii

7. Concentraţia salivară a zaharozei mai mare de 0,5%. În condiţiile scăderii

14. Rolul cariogen al hidrocarbonatelor.

15. Potenţialul cariogen al zaharozei.

17. Influenţa Clorhexidinei asupra plăcii bacteriene.

18. Influenţa Triclosanului asupra plăcii bacteriene.

Este un eter hidroxifenil cu o eficienţă de circa 65% comparativ cu

20. Influenţa preparatelor Fluorului asupra plăcii bacteriene.

Indicele de depozite moi (Green şi Vermillion)

Valoarea indicelui Aprecierea OHI-S Aprecierea

Placa se apreciază astfel:

Nr. De spaţii interdentare evaluate

API = 100-70% igienă orală nesatisfăcătoare;

Mijloacele de igienă orală pot fi împărţite în trei categorii:

I mijloace cu acţiune generală (o alimentaţie raţională şi menţinerea unui echilibru neuro-psihic);

II mijloace cu acţiune locală de combatere a factorilor cariogeni (periajul

III mijloace speciale de mărire a rezistenţei anticarioase (fluorizarea generală şi locală).

29)CLASIFICAREA PERIUTELOR DUPA ULITOVSKI:

A)in functie de tipul periilor:

30. Caracteristica comparativă a periuţelor dentare cu fire naturale şi

B)dupa supletea firelor:

a)de la 0.15-0.18mm diam pt periile extrasuple

a)periuta cu supr de lucru in diferite niveluri

34)PERIUTE DE GENERATIA 11 SI 111

36)PERIUTE CU DESTINATIE SPECIALA

a)periute ortodontice -aria in forma de Vrindul central ,mai scurt

38. Clasificarea pastelor de dinţi după S. Ulitovskii (1997).

39. Componenţa pastelor de dinţi.

40. Proprietăţile pastelor de dinţi.

41. Pastele de dinţi igienice.

Unele paste de dinţi (Depurdent) au acţiune de curăţire, lustruire şi albire a

42. Pastele de dinţi curativ-profilactice.

44. Pastele de dinţi pentru copii.

46. Obiectivele periajului dentar. Cerinţele către tehnica de periaj.

48. Metoda Stillman de periaj dentar.

49. Metoda Charters de periaj dentar.

50. Metoda Fones de periaj dentar.

51. Metoda Standardă de periaj dentar.

52. Metoda Leonard de periaj dentar.

53. Metoda Reite de periaj dentar.

54. Metodele de control al periajului dentar.

55. Obiectele secundare de igienă orală.

Scobitorile se utilizează pentru îndepărtarea resturilor alimentare din spaţiile

a) Periile interdentare : seamana cu niste pamatufuri care au un maner si care se

c) Stimulatoarele gingivale : sunt varfuri triunghiulare de plastic atasate unui maner

56. Flosele: clasificarea şi modalităţile de utilizare a lor.

57. Îndepărtarea plăcii bacteriene din spaţiile interdentare.