INDRUMAR de EFICIENTA ENERGETICA pentru CLADIRI - I

CUM FUNCŢIONEAZĂ O CLĂDIRE

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noul concept al dezvoltării durabile determină o abordare diferită de cea clasică,

cu care suntem obişnuiţi, atunci când este vorba de o clădire. În prezent, clădirea este
considerată ca un organism într-o evoluţie continuă, care în timp trebuie tratat,
reabilitat şi modernizat pentru a corespunde exigenţelor stabilite de utilizator într-o
anumită etapă. De mare actualitate sunt analizele şi intervenţiile legate de economia de
energie în condiţiile asigurării unor condiţii de confort corespunzătoare. Acest aspect a
fost denumiteficientizarea energetică a clădirii. În paralel cu reducerea necesarului de
energie, se realizează două obiective importante ale dezvoltării durabile, şi anume,
economia de resurse primare şi reducerea emisiilor poluante în mediul înconjurător.
Sporirea eficienţei energetice se poate realiza pe mai multe căi, de la educarea
utilizatorilor clădirii în spiritul economiei de energie, la intervenţii ce sunt la îndemâna
multora şi până la efectuarea unei expertize şi a unui audit energetic în urma cărora
experţii recomandă o serie de soluţii tehnice de modernizare. Aceste soluţii depind de
tipul, vechimea şi destinaţia clădirilor şi se constituie în ceea ce se numeşte reabilitarea
sau modernizarea clădirii.
Reabilitarea/modernizarea termică a unei clădiri reprezintă îmbunătăţirea ei în
scopul menţinerii căldurii la interior. Aceasta presupune adăugarea de izolaţie termică,
etanşarea, îmbunătăţirea sau chiar înlocuirea ferestrelor şi a uşilor, precum şi
îmbunătăţirea echipamentelor şi instalaţiilor cu care este dotată clădirea. Reabilitarea
termică înseamnă şi implementarea de măsuri de eficienţă energetică în toate
activităţile de renovare şi reparaţii ale clădirii.
Eficientizarea energetică a clădirilor reprezintă o prioritate de prim rang, având
în vedere slaba calitatea a majorităţii construcţiilor existente, fie vechi, fie ieftine. Pe de
altă parte, costurile legate de reabilitarea termică a unei clădiri sunt mai mici decât
costurile legate de instalarea unei capacităţi suplimentare de energie termică pentru
încălzire. În România, consumurile energetice pentru sectorul populaţiei sunt la nivelul
a 40% din consumul total de energie al ţării, iar ponderea aceasta s-a constatat mai mult
sau mai puţin peste tot în lume.
 Clădirile civile, în care utilizatorul principal este omul, pot fi împărţite în două
mari categorii:
clădiri de locuit, cămine, hoteluri
individuale – case unifamiliale, cuplate, înşiruite –
clădiri cu mai multe apartamente, multietajate de tip bloc cu apartamente
clădiri publice sau terţiare (clădiri cu altă destinaţie decât locuinţe)
spitale, creşe, policlinici
clădiri pentru învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi) şi sport
clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee)
instituţii publice (magazine, spaţii comerciale, sedii de firme, birouri, bănci) şi alte
clădiri industriale;
Clădirile cu altă destinaţie decât cea de locuire se împart după modul de ocupare
în clădiri cu ocupare continuă şi cu ocupare discontinuă, iar după clasa de inerţie
termică în clădiri de clasă de inerţie mare, medie sau mică.
Funcţiunea clădirilor civile este aceea de a crea în interior un climat confortabil,
indiferent de sezon. În acest sens, elementele de construcţie care alcătuiesc anvelopa
unei astfel de clădiri trebuie astfel concepute încât să asigure în interiorul încăperilor
condiţii corespunzătoare de confort higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-
respirator. Noţiunea de confort trebuie să sugereze crearea unui mediu corespunzător
desfăşurării vieţii normale.
Confortul higrotermic se traduce în nivele de temperatură şi umiditate uşor de
suportat. El se realizează cu consum de energie, fie pentru încălzirea spaţiului utilizat
(iarna), fie pentru răcirea lui (vara). Din acest motiv, confortul higrotermic reprezintă
componenta de confort direct legată de noţiunea de eficienţă energetică a clădirii în
sensul că se urmăreşte atingerea lui cu consumuri energetice minime.
Starea de confort termic dintr-o încăpere se realizează în condiţiile în care cel puţin
90% din utilizatori nu pot indica dacă ar prefera o ambianţă mai caldă sau mai rece.
Identificarea exigenţelor de performanţă asociate realizării cerinţelor de confort termic
ale utilizatorilor se face analizând atât aspectul obiectiv legat de necesitatea menţinerii
temperaturii interne a corpului omenesc în jurul valorii de 37oC, cât şi aspectul subiectiv
care se referă la metabolismul, sistemul termoregulator şi sensibilităţile proprii fiecărui
organism.
De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în final este un răspuns
corespunzător la toate cerinţele/exigenţele utilizatorilor formulate de cei implicaţi în
utilizarea ei. Formularea cerinţelor utilizatorilor nu se poate face decât în termeni
calitativi cu referire la clădire în ansamblul ei. În acest sens, se prezintă un mic dicţionar
de termeni consacraţi:
exigenţa utilizatorului = Enunţarea unei necesităţi faţă de clădirea (construcţia) ce
trebuie utilizată.
cerinţa de calitate = Exprimarea calitativă a caracteristicilor clădirii (în ansamblu,
sau a părţilor componente) pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru a
satisface exigenţele utilizatorilor, ţinând seama de diverşii agenţi care acţionează
asupra clădirii.
 condiţie tehnică = Exprimarea şi detalierea în termeni tehnici de performanţă a
cerinţei de calitate.
criteriu de performanţă = Caracteristică ce trebuie luată în considerare la detalierea
şi cuantificarea condiţiilor tehnice în cantităţi denumite “niveluri de performanţă”
nivel de performanţă = valoare impusă pentru un anumit criteriu de performanţă
în funcţie de condiţiile tehnice, influenţa agenţilor care acţionează asupra
construcţiilor.
performanţă = comportarea unui produs în raport cu utilizarea sa; Prin produs se
poate întelege clădirea în ansamblu sau orice parte a acesteia.
construcţie = lucrare legată de teren, executată cu diverse materiale, pe bază unui
proiect, având destinaţie precizată (construcţii civile, industriale, inginereşti)
clădire = construcţtie având ca scop realizarea unor spaţii închise ce adăpostesc
activităţi umane şi/sau procese tehnologice
element component = produs realizat ca unitate distinctă, destinat a fi încorporat în
clădire pentru a îndeplini una sau mai multe funcţiuni specifice.
subsistem al clădirii = grupare de elemente componente care îndeplinesc împreună
una sau mai multe funcţii necesare satisfacerii exigenţelor utilizatorului.
ansamblu = reunirea mai multor elemente componente care asigură realizarea unei
funcţiuni.
Cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esenţă, următoarele:
A. Rezistenţă şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie
F. protecţia împotriva zgomotului
Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent de clădiri,
corespunde, independent de sistemul structural utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de
standardele privind calcululhigro- şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei generaţii de astfel
de standarde, precum şi nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de clădiri
având acelaşi nivel de protecţie termică, indiferent de materialele utilizate pentru alcătuirea
anvelopei clădirilor. Nivelul protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat
prescripţiile tehnice specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe baza metodologiei standard
este reflectat în valorile rezistenţelor termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi
exteriori, terase, planşee peste subsol), în câmp curent, medii ponderate sau corectate cu
influenţa punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente au fost următoarele:
Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5 niveluri, dar şi 9
niveluri, construite între anii 1960-1990 într-un volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37%
din total).
Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton armat, având pereţii
exteriori din zidărie de BCA sau cu panouri prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5
şi 9 niveluri.
 Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor glisante şi cu structura de
rezistenţă din cadre de beton armat monolit având magazine la parter - într-un număr relativ
mic.
Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de 2...4 niveluri.
Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un procent de 15-25 % de
9 niveluri, numărul apartamentelor din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ
redus.
O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi acumulează mai puţin praf şi
polen la interior. Orice activitate de îmbunătăţire menţine clădirea într-o formă mai
bună, prelungindu-i durata de viaţă şi mărindu-i valoarea. Investiţiile contribuie la scară
mai mare şi la economisirea resurselor primare de energie, precum şi la diminuarea
poluării mediului prin emisiile de gaze inerente procesului de producere a energiei.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de vedere al
construcţiei cât şi din punctul de vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o
deservesc, este esenţială pentru identificarea strategiilor ce trebuiesc adoptate pentru
reabilitarea sa energetică. Scopul acestui capitol este acela de a prezenta sumar modul în
care o clădire funcţionează ca un sistem, cu multiple fluxuri
şi componenete interconectate. Fiecare parte a clădirii este legată de toate celelalte părţi,
iar orice schimbare produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de
reabilitare, forţele care se manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru:
sarcina structurală, efectele vântului şi vremii, fluxurile de umiditate, căldură şi aer. De
exemplu, adăugarea de izolaţie termică sau bariere de vapori şi aer afectează condiţiile
de umiditate, ventilare şi aerul necesar arderii în instalaţiile de încălzire.
Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama de
asigurarea la interior a condiţiilor de confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi
utilizatorii clădirii. Caracteristicile materialelor de construcţie şi reabilitare, procedurile
de instalatare şi tehnicile de construcţie sunt în mod normal specificate în coduri şi
standarde, cu accent pe problemele de sănătate şi siguranţă, precum ventilaţia şi
protecţia împotriva incendiilor. Din acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu pot fi
implementate de către chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se
apeleze la specialişti. În continuare se prezintă câteva aspecte legate de modul în care
funcţionează o clădire, atât prin construcţia propriu-zisă, cât şi prin echipamentele şi
instalaţiile din dotare, cu accent pe schimburile energetice şi pe posibilităţile de
economisire a energiei consumate.

1.2ANVELOPA CLĂDIRII

Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte spaţii

comune, delimitat de o serie de suprafeţe care alcătuiesc anvelopa clădirii şi prin care au
loc pierderile de căldură.
Anvelopa unei clădirii este alcătuită din totalitatea suprafeţelor elementelor de construcţie
perimetrale, care delimiteză volumul interior (încălzit sau răcit), de mediul exterior sau de
spaţiile necondiţionate din exteriorul clădirii. Anvelopa clădirii separă volumul interior al clădirii
de :
- aerul exterior;
- sol (la plăci în contact direct cu solul, amplasate fie peste cota terenului
sistematizat, fie sub această cotă, precum şi la pereţii în contact cu solul);
- încăperi anexă ale clădirii propriu-zise, neîncălzite sau mult mai puţin încălzite,
separate de volumul clădirii prin pereţi sau/şi planşee, termoizolate în mod
corespunzător (exemplu: garaje, magazii, subsoluri tehnice sau cu boxe, pivniţe,
poduri, camere de pubele, verande, balcoane şi logii închise cu tâmplărie exterioară,
ş.a.);
- spaţii care fac parte din volumul constructiv al clădirii, dar care au alte funcţiuni sau
destinaţii (exemplu: spaţii comerciale la parterul clădirilor de locuit, birouri, ş.a.);
- alte clădiri, având pereţii adiacenţi separaţi de clădirea considerată, prin rosturi.
Anvelopa reprezintă învelişul care protejează interiorul casei împotriva vântului,
ploii şi ninsorii; în plus, ea conferă suportul structural pentru pereţi şi acoperiş,
protejează structura împotriva deteriorării, permite utilizarea luminii naturale, precum
şi accesul în şi înafara clădirii. O abordare globală a anvelopei reprezintă cheia
unei izolări termice peformante. Pentru o izolare eficientă a anvelopei,
trebuie luate în consideraţie toate componentele sale. În practică, însă, nu
este atât de simplu, având în vedere că aceste componente trebuie să
satisfacă exigenţe diverse şi variate (transparenţă, mobilitate, caracteristici
mecanice). O izolare echilibrată a tuturor componentelor este de multe ori
însă imposibilă.
În cele din urmă, rolul anvelopei este acela de a separa mediul controlat,
confortabil de la interior de vremea de afară. Menţinerea condiţiilor dorite la interior se
realizează prin controlul fluxurilor de căldură, aer şi umiditate între interiorul şi
exteriorul clădirii. Prezenţa acestor fluxuri este ilustrată în Figura 1.1, unde se deosebesc
fluxurile de căldură, , de fluxurile de aer şi umiditate realizate prin ventilaţie, .
 Fig. 1.1 Fluxuri de căldură, aer şi umiditate prin anvelopa unei clădiri
1.2.1 Anvelopa şi fluxul de căldură
O condiţie importantă pentru realizarea confortului interior o reprezintă dotarea
clădirii cu un sistem de încălzire care să furnizeze căldură pe perioada sezonului rece.
Căldura furnizată trebuie să fie menţinută la interiorul clădirii, astfel încât consumul de
energie al sistemului de încălzire să fie minim necesar. Dar caracteristica transferului de
energie termică (sau căldurii, numită popular „transfer de căldură”) este aceea că el este
generat de orice diferenţă de temperatură şi poate avea loc în orice direcţie.
Multă lume crede poate că, datorită aerului cald care se ridică, cea mai mare
parte a căldurii se pierde prin acoperiş. Aceasta nu este neapărat adevărat. Căldura
„curge” de la orice suprafaţă mai rece spre una mai caldă, fie în sus, fie în jos, fie pe
laterală. O cameră încălzită plasată peste un garaj neâncălzit va pierde căldură prin
podea. În mod similar, pierderile de căldură pot apare prin pereţi – în subsol sau
deasupra solului. Este rolul anvelopei clădirii de a controla fluxul de căldură între
mediul său interior şi cel exterior.
Mecanismele (sau modurile) de transfer al căldurii sunt conducţia termică,
convecţia termică şi radiaţia termică. Fluxul de căldură prin anvelopă se poate realiza
prin unul, două sau toate cele trei moduri.
Conducţia termică apare într-un mediu staţionar (fie el solid, lichid sau gazos)
prin transferul de energie microscopică de la particulele componente (molecule,
atomi) cu viteze mari spre cele cu viteze mici, ca urmare a ciocnirilor inerente dintre
particule. Ca urmare, conducţia termică se realizează mai bine prin solide şi
lichide decît în gaze, unde densitatea de particule este scăzută. Materialele izolatoare
termic au adesea o structură poroasă, cu spaţii umplute cu aer, reducând astfel fluxul
de căldură prin anvelopă. Proprietatea materialelor de a transfera căldura prin
 conducţie se numeşte conductivitate termică, iar valorile ei sunt dependente de
temperatură. În literatura de specialitate sunt prezentate valori sau expresii de calcul
pentru conductivitatea termică a majorităţii materialelor utilizate în inginerie.
Convecţia termică apare intre o suprafaţă şi un fluid în mişcare, realizându-se
prin acţiunea combinată a conducţiei termice prin fluid şi a mişcării macroscopice de
ansamblu a fluidului. Aceasta din urmă este în mare parte responsabilă de
transportul de energie microscopică între suprafaţă şi fluid. Într-o încăpere
neizolată, de exemplu, aerul „culege” căldura de la peretele cald, apoi circulă,
ajungând la peretele rece prin care ea se pierde. O parte a căldurii se transferă şi prin
amestecarea aerului cald cu aer rece. Convecţia termică este de două feluri: convecţie
forţată, atunci când mişcarea fluidului este impusă cu mijloace mecanice (cu
pompe, ventialatoare etc.) sau naturale îndepărtate (vânturile); şi convecţie
naturală, atunci când mişcarea fluidului se naşte natural din diferenţele de densitate
generate de diferenţele de temperatură locale (fluidul mai cald urcă, iar cel rece
coboară, formându-se aşa numiţii curenţi convectivi).
Radiaţia termică reprezintă energia emisă sub forma undelor electromagnetice,
ca urmare a modificărilor intervenite în configuraţia eelctronică a corpului emitor.
Radiaţia termică se manifestă la orice nivel de temperatură şi, spre deosebire de
conducţie şi convecţie, nu necesită un mediu transportor. Sunt situaţii în care
radiaţia termică este mică, chiar neglijabilă, în comparaţie cu celelalte moduri de
transfer (la diferenţe mici şi medii de temperatură), sau sunt situaţii în care radiaţia
termică este dominantă (la diferenţe mari de temperatură, precum radiaţia incidentă
de la soare, sau pe timp de noapte spre spaţiul atmosferic îndepărtat). Dacă o
persoană stă în faţa unei ferestre reci, ea pierde căldură şi simte frig, chiar dacă
temperatura aerului la interior este ridicată.
Controlul fluxului de căldură prin anvelopă se realizează prin intermediul
unui material izolator termic. Acesta înveleşte anvelopa clădirii pentru a-i reduce
pierderile de căldură spre exterior. Aerul în repaus nu este bun conductor termic, astfel
că el reprezintă în principiu un izolant relativ bun. Însă, în spaţii mai mari, precum
cavităţile din pereţi, căldura se poate pierde totuşi prin convecţie şi radiaţie. Rolul
izolaţiei este exact acela de a diviza volumul de aer în compartimente suficient de mici
pentru a împiedica formarea curenţilor convectivi, aerul rămânând în repaus. În acelaşi
timp, materialul izolator reduce radiaţia de la o suprafaţă la alta a compartimentului cu
aer.
Cu ani în urmă, când tipurile de izolaţii erau extrem de limitate, măsura eficienţei
stratului izolator era grosimea lui. Azi, izolaţiile se aleg funcţie de rezistenţa lor termică,
proprietate definită ca , prin analogie cu rezistenţa electrică a unui
conductor . Cu cât rezistenţa termică este mai mare, cu atât fluxul de
căldură prin material este mai mic. O izolaţie sau alta poate avea grosimi diferite, dar
atâta timp cât rezistenţa lor termică este aceeaşi, ele vor controla în mod egal pierderile
de căldură. În ghidurile de profil sunt listate toate materialele de construcţie şi de
izolaţie împreună cu rezistenţa lor termică.
O izolaţie termică funcţionează bine, dacă este montată corespunzător în pod,
subsol şi pe pereţii exteriori. Deşi tehnologia de montaj este relativ complexă şi specifică
locului şi nu face obiectul lucrării de faţă, se pot indica următoarele recomandări
generale:
Izolaţia trebuie să umple spaţiul complet şi uniform. Orice porţiuni goale sau colţuri
vor permite apariţia convecţiei termice, capabile să by-paseze complet izolaţia.
Punţile termice trebuiesc evitate oriunde este posibil. După cum sugerează şi
numele, puntea termică reprezintă o porţiune de anvelopă cu rezistenţa termică
conductivă mai mică, permiţând astfel transferul preferenţial al căldurii prin acea
porţiune (de exemplu, o grindă în perete). Atunci când izolaţia se aplică peste una
din feţele punţii termice, ea acţionează ca o barieră, blocând fluxul de căldură.
Izolaţia trebuie să aibe grosimea permisă de mărimea spaţiului şi, atunci când este
formată din material moale şi poros, ea trebuie să aibe densitatea corespunzătoare
pentru a forma rezistenţa termică necesară.
Mărimea izolaţiei termice se alege funcţie de mai mulţi factori:
Normativele în domeniul reabilitării termice a clădirilor pot cuprinde specificaţii
asupra grosimii izolaţiei care trebuie adăugate.
Starea şi grosimea izolaţiei existente impun grosimea şi felul izolaţiei care trebuie
adăugate.
Modul în care este construită casa determină câtă izolaţie poate fi practic adăugată.
Derularea altor lucrări de reabilitare poate permite re-izolarea casei la un nivel
superior.

1.2.2 Anvelopa şi fluxul de aer

Printre alte probleme, menţionate mai jos, schimbul de aer prin anvelopă poate
reprezenta o sursă importantă de pierdere termică. Deoarece aerul cald poate conţine
cantităţi mari de vapori de apă, fluxul de aer este de asemenea principalul mijloc prin
care umiditatea străbate anvelopa. În condiţii de iarnă, aerul este forţat să treacă prin
anvelopa clădirii. Aerul care iese transportă căldură şi umiditate, iar aerul care intră este
uscat şi creează curenţi neconfortabili.
Pentru ca aerul să traverseze anvelopa clădirii, trebuie să existe un spaţiu gol (o
gaură – uşă, fereastră deschise – un orificiu, o fantă) şi o diferenţă de presiune între
interiorul şi exteriorul anvelopei. Diferenţa de presiune poate fi cauzată de orice
combinaţie între:
vânt,
diferenţă de temperatură care conduce la fenomenul de stratificare termică pe
verticală, cunocut ca efect de coş,
echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de aerisire.
Efectul de vânt apare atunci când vântul suflă spre clădire, iar în punctul de impact
cu peretele energia cinetică se transformă în energie potenţială de presiune (se aplică
aici bine-cunoscuta lege a lui Bernoulli). În modul acesta, presiunea aerului creşte pe
partea dinspre care suflă vântul, iar aerul este forţat să pătrundă în clădire. Pe de altă
parte, presiunea aerului pe faţa opusă a clădirii scade datorită antrenării de către
vânt a aerului lateral clădirii, iar aerul din clădire este forţat să iasă afară.
 Efectul de stratificare apare în casele încălzite, unde aerul cald, de densitate mai
mică, urcă şi se destinde, creînd la partea de sus a clădirii o presiune mai mare. Aerul
scapă afară prin fisurile din plafon şi prin crăpăturile din jurul ferestrelor de la
etajele superioare. O dată cu ridicarea aerului cald, în partea de jos a clădirii se
creează o uşoară depresiune care forţează aerul exterior să pătrundă la interior prin
orice neetanşeitate sau deschidere din anvelopă.
Efectul de ardere şi ventilare se datorează echipamentelor şi instalaţiilor cu procese
de ardere a unui combustibil, fie el lemn, petrol sau gaz natural. Procesul de ardere
necesită mai mult aer care să permită oxidarea elementelor chimice combustibile,
fapt pentru care se prevăd modalităţi de asigurare a acestui aer în exces (de exemplu,
ventilatoare sau coşuri cu tiraj corespunzător). Sobele deschise sau şemineele trebuie
să evacueze gazele de ardere, nocive pentru sănătate, iar odată cu ele se evacuează şi
mult aer. Aerul acesta trebuie înlocuit pentru menţinerea presiunii din interior, aşa
că, prin anvelopă, pătrunde aer proaspăt din exterior. Din acest motiv, încăperile
dotate cu sobe sau şeminee au curenţi de aer mai intenşi decât celelalte.
La fluxul de aer prin anvelopa clădirii pot contribui şi ventilatoare mici de
bucătărie sau baie, ventilatoare mai mari din sistemul central de aerisire, grătare
amplasate pe sobe, uscătoare de rufe sau alte ventilatoare de aerisire existente în clădire.
 Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă

Controlul fluxului de aer între interior şi exterior asigură multe avantaje,

precum:
Economie de bani şi energie
Clădire mai confortabilă fără zone reci şi curenţi de aer.
Protecţia materialelor clădirii împotriva stricăciunilor cauzate de umiditate
Un spor de confort, sănătate şi preotecţie, se elimină aerul uzat şi îmbâcsit şi se
asigură aerul în exces necesar pentru realizarea în siguranţă a proceselor de ardere.
O clădire mai curată şi mai calmă.
Controlul fluxului de aer implică trei activităţi simple, care trebuie realizate deodată:
Prevenirea scurgerilor necontrolabile de aer prin anvelopă,
Asigurarea aerului proaspăt şi evacuarea aerului uzat,
Asigurarea tirajului şi aerului de ardere necesar arzătoarelor din dotarea casei
(şeminee, aragaz, cazan de apă caldă).
Pentru a fi eficientă, izolaţia termică trebuie să includă spaţii mici de aer nemişcat. De
aceea, ea trebuie protejată împotriva vântului ce suflă dinspre exterior, dar şi împotriva
scăpărilor de aer dinspre interior.
Bariera de vânt este amplasată pe partea din exterior a anvelopei pentru a
proteja izolaţia de aerul atmosferic în mişcare. Uneori, anvelopa este îmbrăcată în plăci
de carton tratat sau alefină care, pe lângă rolul de material de construcţie, acţionează şi
ca bariere de vânt.
Bariera de aer blochează aerul din interior şi-l împiedică să iasă în exterior.
Prin aceasta, bariera de aer îndeplineşte două funcţii importante:
reduce pierderile de căldură prin împiedicarea circulaţiei de aer prin anvelopă
(aerul cald care iese este înlocuit de aer rece din exterior);
protejează izolaţia şi structura de rezistenţă împotriva stricăciunilor cauzate de
umezeală atunci când vaporii de apă condensează în ansamblul anvelopei.
Bariera de aer poate fi instalată oriunde în anvelopă; ea poate fi chiar combinată
cu bariera de vânt, amplasată deci la exteriorul anvelopei. De obicei, însă bariera de aer
este instalată pe partea din interior a anvelopei, acolo unde poate fi menţinută caldă.
Astfel, materialul din care este confecţionată bariera poate fi ferit de temperaturile
extreme din timpul iernii sau verii, ceea ce îi sporeşte durabilitatea. Pe de altă parte, este
împiedicată circulaţia aerului prin perete, iar pierderile de căldură prin convecţie sunt
reduse semnificativ. În varianta de amplasare la interior, bariera de aer poate fi
combinată cu bariera de vapori.
Pentru a fi eficientă, bariera de aer trebuie să fie:
rezistentă la mişcarea aerului,
 suficient de rigidă şi rezistentă pentru diferenţele de presiune,
continuă, prin etanşarea tuturor îmbinărilor, muchiilor, golurilor sau fisurilor.
Datorită numeroaselor componente care alcătuiesc anvelopa unei clădiri (precum:
pereţi, fundaţii, uşi, ferestre, acoperiş), este imposibil ca bariera de aer să fie alcătuită
dintr-un singur material care să învelească complet clădirea. De fapt, bariera de aer
reprezintă un sistem alcătuit din multe componente care sunt legate unele de altele. Mai
jos, sunt descrise câteva componente tipice pentru bariera de aer:
Foi de polietilenă sau tencuială – pentru suprafaţele mari (pereţi, plafoane)
Ferestre, uşi, trape, aerisiri cu clapă – incluse în construcţie din alte considerente
specifice,
Praguri, profiluri metalice de rame la ferestre – în fapt, elemente de construcţie,
Călăfătuială (etanşare cu ipsos), garnituri de tot felul, benzi adezive – etanşează
îmbinările componentelor pentru a asigura continuitatea barierei de aer.
În cazul în care anvelopa este suficient de etanşă, rezultatul unei renovări majore
sau caracteristica unei construcţii noi de calitate, controlul fluxului de aer trebuie în
mod obligatoriu completat cu sisteme de aerisire şi ventilare.
A nu se uita că o clădire complet etanşă este nesănătoasă, periculoasă
chiar.

Ventilarea controlată. Clădirile mai vechi sunt ventilate prin scurgerile

necontrolate de aer ce au loc la deschiderea ferestrelor şi uşilor, ceea ce nu este
întotdeauna confortabil şi eficient. Pe vreme rece şi vântoasă, poate intra prea mult aer
din exterior, cauzând curenţi neplăcuţi şi scăderea temperaturii interioare (sau creşterea
costurilor cu căldura suplimentară necesară). Pe de altă parte, toamna sau primăvara,
nu se asigură uneori suficient aer proapăt.
În cazul în care bariera de aer există şi este continuă, schimbul necesar de aer se
poate realiza pe toată durata anului printr-un sistem controlat de ventilare. Un sistem
de ventilare controlată are, în esenţă, patru componente:
un mijloc de evacuare a aerului uzat şi a vaporilor de apă în exces,
un mijloc de asigurare a aerului proaspăt
un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire,
elemente de control pentru sistemul de ventilare.
Multe dintre clădiri au deja componente ale sistemului de ventilare, punându-se
doar problema completării lui cu elementele lipsă. Astfel, evacuarea aerului uzat poate
fi asigurată prin ventilatoare mici amplasate în bucătării şi băi, acolo unde umiditatea
este mare. Uscătoarele de rufe au de cele mai multe ori conducte de evacuare conectate
la exterior. Asigurarea aerului proaspăt poate fi realizată în clădirile dotate cu sisteme
de încălzire prevăzute cu circulaţie forţată de aer prin instalarea unei tubulaturi
conectate la exterior şi acţionarea la turaţie redusă a ventilatorului sistemului de
încălzire chiar şi în absenţa încălzirii. În cazul în care clădirile au radiatoare individuale
în încăperi, se poate instala un sistem central de alimentare cu aer, cu tuburi către
fiecare cameră şi un ventilator care să asigure circulaţia aerului. Acest sistem se
potriveşte cel mai bine caselor mici sau cabanelor. În sezonul rece, însă, aerul rece din
exterior trebuie preâncălzit sau temperat prin amestecarea cu aer cald de la
interior. Elementele de control sunt de obicei montate pe partea de evacuare a
sistemului; partea de alimentare răspunde pasiv prin simpla înlocuire a cantităţii de aer
evacuat. Una dintre metodele de control utilizează umiditatea ca indicator al cantităţii
de aer necesar a fi evacuate. În mod uzual, se realizează o setare automatizată a
ventilatorului de evacuare, cu posibilitatea de intervenţie manuală pentru cazuri
deosebite precum gătit, duşuri sau prezenţa mai multor persoane.
În cazul clădirilor noi, foarte etanşe, se recomandă o capacitate de ventilare de
½ schimburi de aer pe oră. Aceasta înseamnă că, numai prin ventilare mecanică,
jumătate din volumul de aer al clădirii este înlocuit cu aer exterior în decurs de o oră.
Volumul de aer schimbat este însă şi mai mare, având în vedere ca
scurgerile necotrolate se aer prin anvelopă nu pot fi eliminate practic complet. În cazul
clădirilor mai vechi, scurgerile necontrolate de aer rămân semnificative chiar şi după
execuţia unor lucrări majore de renovare şi reabilitare. Ca urmare, capacitatea de
ventilare controlată necesară este ceva mai mică. Un indiciu clar de apreciere a
necesarului de ventilare suplimentară îl constituie nivelul de umiditate şi apariţia
condensului. În general, dacă pe ferestrele cu geam dublu apare condens doar în
cazul cîtorva zile foarte reci, atunci se poate aprecia că nivelul de ventilare al clădirii este
satisfăcător. O ventilare mai intensă poate fi necesară chiar dacă umiditatea nu este
foarte ridicată, dar există alte surse de poluare precum fumatul sau alte îndeletniciri
(lucru la traforaj, maşină casnică de ţesut, etc.) Permeabilitatea (sau etanşarea) clădirii
la aer se poate măsura cu ajutorul unor teste speciale, precum cele cu gaz trasor sau uşă
suflantă (vezi §5.4).
Asigurarea aerului de ardere. O instalaţie de ardere cuprinde un dispozitiv ce
arde combustibil. Exemple de instalaţii de ardere sunt: cuptoare, şeminee, sobe cu gaz,
sobe cu lemne, boilerele cu gaz pentru apă caldă, uscătoare cu gaz, toate sunt instalaţii
cu ardere ce pot intra în dotarea unei clădiri. Aceste instalaţii necesită aer* pentru
oxidarea elementelor chimice combustibile (C, H2, S) şi pentru alimentarea tirajului la
coşul care evacuează gazele rezultate din ardere (CO2, CO, H2O, SO2, O2,exces , N2 ).
Clădirile mai vechi, neprevăzute cu o barieră de aer etanşă, asigură în mod obişnuit
suficient aer prin fisurile şi orificiile existente în anvelopă. La clădirile mai etanşe sau
acolo unde există mai multe instalaţii ce necesită aer (ventilatoare, sisteme de
evacuare, şeminee), este posibil ca circulaţia aerului dinspre exterior să fie insuficientă,
sau chiar inversată. Acest din urmă caz pune probleme serioase de sănătate şi siguranţă,
deoarece inversarea tirajului la coş înseamnă evacuarea gazelor de ardere nocive la
interiorul clădirii. Ca urmare, un bun control al fluxului de aer trebuie să asigure cu
precădere condiţii optime de funcţionare pentru toate instalaţiile cu dispozitive de
ardere.

1.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate

Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului, putrezirea lemnului, cojirea vopselii,

poate strica tencuiala şi distruge covoarele. Sub toate formele sale, umiditatea
reprezintă o cauză majoră de distrugere a componentelor unei clădiri.
Umiditatea poate apare sub formă de solid, lichid sau vapori. Sursa de umiditate
poate fi exterioară, sub formă de apă în sol, gheaţă, zăpadă, ploaie, ceaţă şi scurgeri pe
suprafeţe; sau poate fi interioară, sub formă de vapori produşi de către ocupanţii clădirii
(prin respiraţie) şi activităţile lor (spălat, curăţenie, gătit), sau prin utilizarea de
sistemeumidificatoare.
Sub diversele ei forme, umiditatea străbate anvelopa clădirii în mai
multe moduri:
Apa se scurge de pe acoperiş sau pe geamul ferestrelor sub acţiunea gravitaţiei.
Capilaritatea permite circulaţia apei în toate direcţiile, creând un efect de sugativă;
acţiunea capilarităţii depinde de prezenţa unor spaţii foarte înguste, întâlnite la
înfăşurările suprapuse sau la materialele poroase (precum betonul şi solul).
Vaporii de apă pot străbate materialele şi prin difuzie. Aceasta este generată de
prezenţa unei diferenţe în presiunea vaporilor de apă şi de rezistenţa materialului
traversat la această diferenţă.
Circulaţia aerului prin anvelopă realizează o circulaţie simultană de umiditate.
Aerul conţine întotdeauna o anumită cantitate de vapori de apă, cu atât mai mare cu
cât temperatura aerului este mai mare.
Prin comparaţie, fluxul de aer printr-o mică crăpătură în anvelopă transportă de
circa o sută de ori mai multă umiditate decât difuzia prin materialele anvelopei clădirii.

Vaporii de apă devin o problemă atunci când condensează şi devin apă lichidă,
adică condens. Acesta se întâmplă la umiditatea relativă de 100%, când aerul nu mai
poate îngloba vapori de apă. Un exemplu tipic îl reprezintă condensul format pe
ferestre. Când aerul interior vine în contact cu geamul rece, temperatura lui scade şi
odată cu ea şi capacitatea aerului de a îngloba umiditate; ca urmare, o parte din vaporii
de apă din aer se depun pe geam şi condensează. Dacă geamul este sub zero grade,
umiditatea depusă se transformă în gheaţă. O fereastră cu un singur geam este mai rece
decât una cu două geamuri, astfel încât condensul se poate forma chiar în condiţii de
umiditate interioară redusă. Condensul apare mai ales în încăperile mai umede din
clădire, precum bucătăriile şi băile.
 Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei

Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile, controlul fluxului de

umiditate prin anvelopă este foarte important. Elementele de construcţie precum
scurgerile, acoperişul, şi hidro-izolaţia din subsol protejează clădirea împotriva apei
lichide. Controlul fluxului de vapori de apă protejează structura clădirii şi asigură nivelul
confortabil de umiditate la interior.
Controlul umidităţii se realizează pe trei căi, numite şi strategii:
Tehnici de construcţie care menţin umiditatea departe de structura clădirii;
Micşorarea producţiei de umiditate;
Evacuarea la exterior a umidităţii în exces.
Chiar şi casele în aparenţă uscate, fără scurgeri prin acoperiş sau infiltraţii în subsol,
pot avea probleme cu umiditatea. Aceasta pentru că sursele de umiditate nu sunt
întotdeauna evidente:
Ocupanţii şi activităţile lor,
Ploaia bătută de vânt pe pereţi,
Subsolurile umede,
Umiditatea depozitată în materialele şi finisajele clădirii.
O familie de patru persoane poate produce circa 63 litri de apă pe săptămână prin
activităţile casnice curente. Atunci când hidro-izolaţia din subsol nu există sau este
deteriorată, apa din sol se infiltrează prin fundaţie prin efectul de capilaritate şi se
evaporă pe suprafaţa pereţilor şi a podelei. Şi nu în cele din urmă, în perioada sezonului
umed, ploios, materialele şi finisajele clădirii absorb umiditate, pe care o eliberează apoi
în perioada sezonului rece.

Umezeala produsă prin activităţi casnice curente [ litri/săpt.]

Activităţi pentru o familie de patru persoane:
Gătit (3 mese zilnic) 6,3
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,2
Îmbăiat 2,4
Spălatul rufelor 1,8
Uscatul rufelor la interior 10,0
Spălatul unei podele de 30.5m2 1,3
Respiraţie normală şi evaporare la nivelul pielii de la 38,0
ocupanţi
Total 63,0

În ciuda umidităţii produse, majoritatea caselor vechi au iarna aerul atât de

„uscat”, încât au nevoie de sisteme de umidificare a aerului. Aerul rece nu poate îngloba
o cantitate prea mare de vapori de apă. În casele cu multe scurgeri necontrolabile de aer,
aerul rece şi uscat din exterior pătrunde la interior, forţând aerul cald şi umed din
interior să iasă afară prin partea superioară a clădirii. Aerul cald trece rapid prin
anvelopa neizolată, fără a se răci suficient pentru a cauza condensarea vaporilor de apă
conţinuţi. Dacă se adaugă izolaţie termică la interior, partea exterioară a peretelui
devine mult mai rece; în lipsa unei protecţii suplimentare împotriva condensării, aceasta
se poate produce chiar în structura anvelopei. Fenomenul apare deoarece aerul umed şi
cald se răceşte în straturile mai reci ale structurii, eliberând umiditate sub formă de
lichid; dacă este foarte frig, apa poate chiar îngheţa. Se pot manifesta atunci efectele
negative sub forma deteriorării izolaţiilor, putrezirii lemnului, cojirii vopselelor,
fărâmiţării materialelor, apariţiei mucegaiului şi altele.
O umiditate relativă de peste 20% previne senzaţia de uscăciune din gât şi
conferă aerului ambiant calitatea de confortabil. În plus, aerul umed elimină
electricitatea statică din clădire, este favorabil plantelor şi ajută la păstrarea mobilei în
condiţii mai bune. Pe de altă parte, o umiditate relativă de peste 40% poate cauza gheaţă
şi ceaţă pe geamuri, pătarea pereţilor şi plafoanelor, cojirea vopselelor, formarea
mucegaiului şi apariţia mirosurilor neplăcute. Când umiditatea relativă depăşeşte 50%,
controlul microbilor aerobi devine dificil.
Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un indicator al unei umidităţii
ridicate. Un higrometru sau alt senzor de umiditate poate însă indica cu mai multă
exactitate nivelul de umiditate.
Pentru a menţine structura clădirii uscată se apelează la următoarele patru tipuri de
acţiuni:
Protecţia împotriva vremii şi umezelii exterioare presupune învelirea anvelopei
într-un material impermeabil (carton asfaltat, tablă de zinc), instalarea de streşini şi
alte tehnici de construcţie care să îndepărteze apa sau să reziste apei.
Sub niveleul solului (cota „0”), trebuie asigurate scurgeri de mărimi şi pante
corespunzătoare, precum şi folii impermeabile care să prevină infiltrarea apei
subterane în fundaţie prin efectul de capilaritate.
Reducerea umidităţii la surse implică în primul rând o producţie redusă de vapori
de apă, iar în al doilea rând, evacuarea aerului umed şi înlocuirea lui cu aer proaspăt
uscat.
Împiedicarea aerului umed să pătrundă în anvelopă presupune instalarea unei
bariere de vapori care să reducă transportul umidităţii prin difuzie şi instalarea unei
bariere de aer care să împiedice transportul umidităţii o dată cu fluxul de aer.
O barieră de vapori eficientă trebuie să fie:
rezistentă la difuzia de vapori
durabilă,
instalată pe partea caldă a peretelui
nu neapărat continuă.
Materialele care pot fi folosite ca bariere de vapori includ polietilena, vopselele
pe bază de ulei şi vopselele impermeabile speciale, unele materiale de izolare
termică şi placajul. Bariera de vapori poate fi alcătuită din materiale diferite în
diferite părţi ale clădirii. Un acelaşi material poate reprezenta în acelaşi timp barieră
de aer şi barieră de vapori, cu condiţia să îndeplinească ambele tipuri de proprietăţi
şi să fie instalat corespunzător. De exemplu, foliile de polietilenă şi plăcile de ghips
cu foiţă metalică pe una din feţe pot combina cele două roluri.
 Ca regulă generală, bariera de vapori trebuie montată pe partea caldă a izolaţiei.
În unele cazuri, însă, se preferă instalarea barierei în interiorul peretelui sau
plafonului, dar astfel încât circa 2/3 din grosimea structurii să fie spre partea rece.
Poziţionarea barierei de vapori trebuie reglată la clădirile cu umiditate interioară
mare sau atunci când clima este extrem de rece.
Asigurarea „respiraţiei” anvelopei spre exterior permite clădirii să facă faţă
fluctuaţiilor sezoniere în umiditate şi să elimine orice umezeală care pătrunde în
anvelopă, fie dinspre exterior, fie dinspre interior. Aceasta se realizează în două
moduri. În primul, anvelopa este alcătuită din straturi de materiale diferite, cu cel
mai rezistent la apă amplasat pe partea caldă, şi cel mai permeabil amplasat pe
partea rece (la exterior). În felul acesta, vapori pătrunşi în structură pot migra numai
spre exterior. În cel de-al doilea caz, structura anvelopei are un interspaţiu gol,
imediat după stratul exterior de faţadă şi înaintea următorului strat de rezistenţă.
Aerul din interspaţiu devine cărăuşul umezelii care pătrunde fie dinspre exterior, fie
dinspre interior. Această formulă constructivă nu trebuie combinată cu instalarea de
straturi izolante termic pentru că prezenţa curenţilor convectivi de aer intensifică şi
transferul de căldură, negând deci rolul izolaţiei.

Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera clădirea ca

un sistem în ansamblu său, mai ales atunci cînd se urmăreşte executarea unor lucrări
de renovare şi reabilitare. O atenţie specială trebuie acordată echilibrului dintre fluxul
de aer şi cel de umiditate, precum şi efectelor pe care diversele intervenţii făcute le au
asupra sistemelor de încălzire şi ventilare.

1.3 INSTALAŢIILE CLĂDIRII

Utilizatorii unei clădiri au o serie de cerinţe faţă de clădire, cerinţe care în principal se
referă la confort termic, vizual şi acustic, la igienă şi sănătate şi nu în cele din urmă la siguranţă
şi adaptabilitate.Instalaţiile clădirii au rolul de a satisface aceste cerinţe, consumând în schimb o
formă de energie. Raporul dintre efectul util (sau performanţa) şi energia consumată defineşte
eficienţa unei instalaţii. În ziua de azi, instalaţiile moderne obţin performanţe cu folosirea
raţională a resurselor şi în special a energiei şi combustibililor.

1.3.1 Instalaţii de încălzire

În sezonul rece trebuie asigurate anumite temperaturi interioare în încăperile unei clădiri;
în aceste condiţii clădirea are o “piedere de căldură” către exterior. Rolul instalaţiei de încălzire
este acela de a furniza clădirii energia termică ce se pierde în exterior, astfel încât să se păstreze
în interior temperatura prescrisă. De cele mai multe ori, instalaţia de încălzire asigură şi apa
caldă menajeră consumată în clădire.
Caracteristicile unei instalaţii de încălzire depind de tipul energiei consumate, tipul şi
orarul de ocupare a clădirii, utilizarea radiaţiei solare, structura, mărimea şi funcţia clădirii, de
pierderile estimate de căldură, precum şi de capitalul disponibil.
O instalaţie de încălzire “clasică” cu corpuri de încălzire se compune din
sursa termică (cazanul de încălzire), reţeaua conductelor de distribuţie şi corpurile de
încălzire din încăperi (radiatoare, convectoare, registre etc.). Agentul termic, de regulă
apa, se încălzeşte în cazan şi se pompează la consumatori, unde cedează căldura în
corpurile de încălzire; apa, astfel răcită se întoarce la cazan, se reîncălzeşte şi circuitul se
reia. Temperatura apei se alege în funcţie de destinaţia spaţiului încălzit şi de sistemul
de încălzire folosit. De regulă se foloseşte apa caldă cu temperatura maximă de 95 oC, în
condiţii nominale de temperatură exterioară. Trebuie avut în vedere că reducerea valorii
limită a temperaturii agentului termic conduce la reducerea pierderilor de căldură din
reţeaua de conducte şi la îmbunătăţirea confortului, dar şi la creşterea costului
instalaţiei (sunt necesare suprafeţe de schimb de căldură mari).
În funcţie de destinaţia construcţiei, pentru anumite condiţii specifice se pot folosi şi alte
sisteme şi soluţii de încălzire, precum:
încălzirea cu aer cald (când se prevede şi ventilarea spaţiilor);
încălzirea cu arderea unui combustibil direct în aparatul de încălzire (radianţi cu
gaze, generatoare de aer cald etc.);
încălzirea electrică;
încălzirea solară (ca sursă alternativă, într-o clădire având o arhitectură specifică).
Tipurile de cazane, cu arderea unui combustibil sau electrice pot fi:
cu condensaţie (realizează condensarea vaporilor de apă din gazele de ardere), conducând
astfel la performanţe superioare prin eliberarea căldurii latente de vaporizare
fără condensaţie.
Sistemele de încălzire pot fi:
Locale (sobe)
Centrale (centrale de apartament)
La distanţă (termoficare)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de încălzire se face în conformitate cu prevederile
Normativului I 13-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire
centrală”.
Consumul de energie termică pentru încălzire, cu referire la energia primară
la nivelul sursei termice, depinde, atât de sarcina termică a consumatorului, cât şi de
performanţele de ansamblu ale instalaţiei şi de caracteristicile constructive şi
funcţionale ale elementelor componente. Elementele semnificative ale instalaţiei de
încălzire, care prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
cazanul (randament la condiţii nominale şi la sarcini parţiale, nivelul de
temperatură a agentului termic);
pompele de circulaţie (randament, parametrii punctului de funcţionare pe curba
caracteristică);
reţeaua de conducte (termoizolaţie, pierderi de sarcină, debit vehiculat);
elemente de automatizare (reglarea furnizării căldurii în funcţie de necesităţile
consumatorului);
corpurile de încălzire (eficienţă termică, termostatare);
contoare de energie termică (contorizare până la nivelul consumatorului
individual);
 sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);
staţia de tratare a apei de adaus (dedurizare, pentru preîntâmpinarea depunerilor
pe suprafeţele de schimb de căldură).

Fig. 1.4 Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cu condensaţie

1.3.2 Instalaţii de ventilare şi climatizare

În aerul unei încăperi pot apărea o serie de agenţi poluanţi proveniţi de la ocupanţi
(bioxidul de carbon rezultat din respiraţie, fumul de ţigară etc.), de la materialele de construcţie
(gaze, vapori, mirosuri) sau de la procese de fabricaţie (solvenţi etc.). Rolul instalaţiei de
ventilare este acela de a elimina sau dilua aceste nocivităţi sub limita de periculozitate pentru
organismul uman, prin introducerea de aer proaspăt şi evacuarea aerului viciat. În cazul în care,
pe lângă cerinţele privind puritatea aerului, se impune şi asigurarea anumitor parametri de
temperatură şi umiditate pentru aerul încăperii, instalaţia de ventilare se transformă în instalaţie
de climatizare.
O instalaţie de ventilare obişnuită se compune din: priza de aer proaspăt, filtru de
praf, canalele de aer, ventilatorul de introducere, gurile de refulare a aerului în încăperi,
gurile de aspiraţie a aerului din încăperi şi ventilatorul de evacuare. Se poate renunţa,
după caz, la ventilatorul de evacuare sau la ventilatorul de introducere în situaţii
speciale în care se practică ventilarea mixtă, cu introducere mecanică şi evacuare
naturală în suprapresiune, respectiv, cu evacuare mecanică şi introducere naturală în
depresiune. Instalaţiile de ventilare se prevăd cu baterii de încălzire a aerului proaspăt,
situaţie în care ele realizează şi încălzirea (parţială sau totală) a încăperilor.
Instalaţiile de climatizare au în componenţă, în plus faţă de instalaţiile de
ventilare, baterii de răcire şi sisteme de umidificare / uscare a aerului; ele realizează
răcirea încăperilor în sezonul cald, precum şi încălzirea (parţială sau totală) în sezonul
rece.
Tipurile de sisteme de ventilare şi/sau climatizare se aleg în funcţie de climă,
nivelul de confort, utilizare şi funcţia clădirii, precum şi de capitalul disponibil. Ele
includ:
Ventilarea naturală (datorată numai diferenţelor de presiune dintre interiorul şi
exteriorul clădirii)
Unităţi izolate (ventilatoare, unitaţi mici de aer condiţionat)
Sisteme centrale (unităţi de ventilare şi condiţionare mari, unice pe clădire şi
prevăzute cu sistem de distribuţie în încăperile clădirii)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare se face în
conformitate cu prevederile Normativului I 5-98 “Normativ privind proiectarea şi
executarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare”.
Consumul de energie pentru vehicularea aerului şi pentru încălzirea sau
răcirea lui depinde, atât de sarcina termică de răcire şi de încălzire a consumatorului cât
şi de performanţele elementelor componente ale instalaţiei. Elementele semnificative
ale instalaţiei de ventilare-climatizare, care prezintă un interes major pentru reducerea
consumurilor energetice sunt:
ventilatoarele (randamentul, parametrii punctului de funcţionare de pe curba
caracteristică, piese speciale de racordare a ventilatorului la tubulatură);
priza de aer proaspăt (rezistenţa aeraulică);
filtrul de praf (gradul de colmatare - rezistenţa aeraulică);
reţeaua de canale de aer (rugozitate, pierderi de sarcină, termoizolaţie, etanşeitate);
organele de reglaj-clapete, jaluzele (pierderi de sarcină minime în poziţia de
funcţionare normal-deschis);
gurile de refulare şi de aspiraţie a aerului (pierderi de sarcină);
camera de amestec (raportul de amestec; folosirea recirculării aerului în măsura
maxim posibilă);
baterii de încălzire / răcire a aerului (pierderea de sarcină pe partea de aer şi pe
partea de apă; parametrii agentului termic; eficienţă termică; piesele speciale de
racordare a bateriilor la canalele de ventilare);
agregatul pentru producerea apei răcite (randament);
recuperatorul de căldură / frig din aerul evacuat (eficienţa termică);
pompele de circulaţie agenţi termici (randament, parametrii punctului de
funcţionare pe curba caracteristică);
sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);
elementele de automatizare (reglarea parametrilor regimurilor de funcţionare);
 surse neconvenţionale de energie şi pompe de căldură.

Fig. 1.5 Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare

1.3.3 Instalaţii sanitare

Instalaţiile sanitare asigură furnizarea apei reci şi a apei calde la punctele de consum ale
obiectelor sanitare din clădire; apele uzate rezultate după folosire sunt colectate şi evacuate la
exterior în sistemul de canalizare.
Instalaţiile sanitare interioare din clădiri se compun din:
 sursa de apă (reţeaua orăşenească, care trebuie să asigure presiunea şi debitul
necesare);
reţeaua conductelor de alimentare cu apă din clădire: conducta de distribuţie,
coloanele şi legăturile la obiectele sanitare;
obiectele sanitare şi armăturile de utilizare a apei;
reţeaua conductelor de canalizare (cu funcţionare prin gravitaţie).
În cazul în care reţeaua orăşenească nu poate asigura presiunea apei, necesară
unei bune utilizări la consumator, se prevede la intrarea apei în clădire o staţie de
pompare cu recipient de hidrofor.
Apa caldă menajeră este furnizată, fie de la un punct termic sau centrală termică,
exterioare clădirii deservite, fie de la surse locale amplasate în clădire (cazane cu gaze,
preparatoare electrice etc.).
Conceperea şi realizarea instalaţiilor sanitare se face în conformitate cu prevederile
Normativului I 9-94 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor sanitare”.
Consumul de energie al instalaţiilor sanitare se datorează consumului de apă
(energie electrică de pompare) şi preparării apei calde menajere (energia termică pentru
încălzirea apei). Elementele semnificative ale instalaţiei sanitare, care prezintă un
interes major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
pompele şi sistemele de ridicare a presiunii apei / hidroforul (randament,
parametrii punctului de funcţionare pe curba caracteristică, numărul de porniri -
opriri într-o oră etc.);
armăturile obiectelor sanitare (etanşeitatea, consumul specific de apă, timpul de
folosire la o utilizare);
încălzitoarele de apă caldă (randament);
reţeaua de distribuţie a apei (etanşeitate);
conductele de apă caldă menajeră (izolarea termică);
reţeaua de recirculare a apei calde menajere (funcţionalitatea pompei de recirculare,
izolarea termică a conductelor, locul de la care se face recircularea apei calde);
contoarele de apă rece şi de apă caldă (la nivel de imobil şi la nivelul
consumatorului);
elemente de automatizare (la pompe şi staţiile de hidrofor; la instalaţia de preparare
a apei calde menajere);
sisteme solare de încălzire a apei (eficienţa termică; conlucrarea cu sistemele
“clasice” de preparare a apei calde menajere).

1.3.4 Instalaţii electrice

Instalaţiile electrice obişnuite se împart în două mari tipuri: instalaţii electrice de iluminat
şi instalaţii electrice de forţă.
Instalaţiile electrice de iluminat asigură, într-o încăpere sau zonă de lucru,
vizibilitatea bună a sarcinilor vizuale şi realizarea acesteia în condiţii de confort vizual,
atât în lipsa totală a iluminatului natural (diurn) cât şi în situaţia în care acesta este
insuficient. Iluminatul este însoţit de degajări de căldură (sporuri), care pot fi favorabile
pe durata sezonului rece (micăşorează necesarul de căldură), dar defavorabile pe durata
sezonului cald (măreşte sarcina termică ce trebuie evacuată).

Fig. 1.6 Combinarea eficientă a luminii naturale cu cea artificială

Instalaţiile electrice de forţă asigură alimentarea cu energie electrică a

receptoarelor electrice. Receptoarele electrice sunt aparate care transformă energia
electrică într-o altă formă de energie utilă omului cum ar fi:
motoarele (transformă energia electrică în energie mecanică);
cuptoarele electrice (transformă energia electrică în energie termică);
transformatorul electric (transformă energia electrică de anumiţi parametrii în
energie electrică de alţi parametrii).

Sursa de lumină artificială poate fi radiaţia termică a unei flăcări (rezultată din arderea
unui combustibil precum ceara, gazul, lemnul) sau de natură electrică. O instalaţia electrică de
iluminat se compune din:
a) Surse de lumină (lămpile), care pot fi:
 lămpi cu incandescenţă,
lămpi cu ciclu regenerator cu halogen,
lămpi fluorescente (tubulare sau compacte),
lămpi cu descărcare în vapori (de sodiu de joasă sau înaltă presiune, de mercur de
joasă sau înaltă presiune),
lămpi cu descărcare în gaze sau amestecuri de gaze şi vapori metalici de joasă
presiune,
lămpi cu inducţie.
b) Corpuri de iluminat (aparate electrice), având următoarele roluri:
susţin mecanic sursa de lumină (lampa sau lămpile);
asigură alimentarea cu energie electrică a lămpii (lămpilor);
distribuie fluxul luminos în mod convenabil (în funcţie de activitatea care se
desfăşoară în încăpere sau zonă).
Corpul de iluminat îndeplineşte şi o funcţie estetică.
c) Circuite electrice de iluminat ce se compun din ansamblul de conductori şi tuburi de
protecţie, cabluri şi aparatele de mică comutaţie (întrerupătoare, butoane,
comutatoare) amplasate în încăperi.
d) Tablouri electrice de iluminat, reprezentând părţi ale instalaţiei electrice de
iluminat prin care se realizează distribuţia energiei electrice. Tablourile electrice
constituie totodată şi locul unde se montează echipamentele electrice pentru:
acţionare, protecţie, măsură, comandă, automatizare etc.
Nivelul de iluminare corespunzător stării de confort vizual depinde de tipul de activitate
desfăşurată în planul de lucru. Valorile recomandate sunt prezentate în §3.2.

Instalaţia electrică de forţă se compune din:

a) Receptoare electrice (care pot fi monofazate sau trifazate, fixe sau mobile).
b) Conductoare şi tuburi de protecţie, cabluri, împreună cu aparate de acţionare,
comandă sau protecţie prevăzute în afara tablourilor electrice.
c) Tablouri electrice de forţă, prin care se realizează distribuţia energiei electrice şi în
care se montează aparatele de protecţie, măsură, comandă, acţionare, automatizare
etc.
Conceperea şi realizarea instalaţiilor electrice se face în conformitate cu prevederile
normativului NP I 7-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu
tensiuni până la 1000Vc.a. şi 1500 Vc.c.”; normativului NP 061-02 “Normativ pentru proiectarea
şi executarea sistemelor de iluminat artificial din clădiri”.

Consumurile de energie electrică în clădirile de locuit şi clădirile publice au o

pondere însemnată în consumul total de energie. Punctele semnificative ale instalaţiilor
electrice şi care prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice
sunt:
corpurile de iluminat (stabilirea corectă a numărului de corpuri de iluminat şi
implicit a numărului de surse de lumină - lămpi - în funcţie de nivelul de iluminare
necesar într-o încăpere; prevederea unor corpuri de iluminat care asigură
 compensarea energiei electrice reactive prin condensatoare montate în corpurile de
iluminat dotate cu lămpi fluorescente; corpuri de iluminat cu randament ridicat din
punct de vedere al fluxului luminos; corpuri de iluminat dotate cu lămpi cu
eficacitate luminoasă ridicată; starea de curăţenie a corpurilor de iluminat şi a
suprafeţelor reflectante);
receptoare electrice de forţă (prevederea de receptoare electrice cu motoare cu
randament înalt);
ansamblul de conductoare sau cabluri şi elemente de comutaţie locală (buna
dimensionare a circuitelor electrice în vederea reducerii pierderilor de tensiune,
aparate de mică comutaţie, comutatoare, care să asigure sectorizarea iluminatului în
încăperi sau variatoare care permit reglarea fluxului luminos dintr-o încăpere în
funcţie de aportul de lumină naturală şi de tipul activităţii desfăşurate în încăpere;
contoare (prevederea de contoare atât pentru consumurile de energie activă cât şi
pentru cele de energie reactivă, prevederea de contoare cu tarife diferenţiate noapte-
zi);
baterii de condensatoare (instalarea de baterii de condensatoare montate în paralel
cu consumatorii pentru îmbunătăţirea factorului de putere şi pentru economie de
energie).

ENERGETICA CLĂDIRII

2.1 PARAMETRII CLIMATICI

Consumul energetic al unei clădiri depinde de factori externi şi de factori interni.

Factorii externi sunt parametrii climatici caracteristici ai amplasamentului: temperatura
aerului, viteza vântului, însorirea, umiditatea aerului.
Proiectarea construcţiilor şi a instalaţiilor aferente se face pe baza unor valori
medii statistice ale parametrilor climatici, corespunzătoare unei anumite perioade a
anului (zi, lună, sezon de încălzire), valori obţinute în urma unor durate de observare de
zeci de ani. Aceste valori convenţionale sunt standardizate în SR 4839 şi SR 1907-1,
pentru temperatura aerului şi viteza vântului, în STAS 6648/2, pentru însorire,
umiditatea şi temperatura aerului etc.
În auditarea energetică a clădirii, trebuie să se facă o distincţie clară între
aceste valori convenţionale şi valorile efective ale parametrilor climatici
exteriori pe perioada în care se determină consumurile energetice ale
clădirii.
Temperatura aerului
Pentru calculul necesarului de căldură de calcul al unei clădiri (necesarul de
căldură orar care dimensionează instalaţia de încălzire) se foloseşte temperatura
exterioară convenţională de calcul (te).
Conform SR 1907-1 România este împărţită în 4 zone climatice cărora le
corespund următoarele temperaturi exterioare convenţionale de calcul:
zona I: -12oC (oraşe caracteristice: Constanţa, Reşiţa, Dobeta Turnu Severin);
zona II: -15oC (oraşe caracteristice: Bucureşti, Brăila, Arad, Craiova, Piteşti,
Oradea);
zona III: -18oC (oraşe caracteristice: Baia Mare, Bacău, Iaşi, Sibiu, Cluj-Napoca,
Galaţi);
zona IV: -21oC (oraşe caracteristice: Predeal, Braşov, Făgăraş, Reghin, Gheorghieni,
Suceava).
Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de calcul este
dată în Figura 2.1.
Pentru calculul necesarului de căldură anual al unei clădiri şi al necesarului de
combustibil pentru încălzire se folosesc temperaturile exterioare medii lunare. Cu
ajutorul lor se determină temperatura medie pe perioada de încălzire (tem) şi numărul de
grade-zile (N), în conformitate cu standardul SR 4839.
În tabelul următor se dau, pentru unele oraşe din România, datele climatice
caracteristice care stau la baza stabilirii necesarului de căldură de calcul şi a necesarului
de căldură anual pentru încălzire.

Oraşul Zonacliamtică te tem N Durata

[oC] [oC] [grade- perioadei de
zile] încălzire [zile]

Constanţa I -12 4,7 2840 185

Bucureşti II -15 3,4 3170 190

Iaşi III -18 2,9 3510 205

Braşov IV -21 2,4 4030 228

Zona 2 (-15 o C )

Zona 1 (-12 o C )
 Zona 4 (-21 o C )

Zona 3 (-18 o C )

Fig. 2.1 Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de calcul
 La dimensionarea instalaţiilor de ventilare-climatizare pentru situaţia de vară şi
stabilirea sarcinii termice de răcire se foloseşte temperatura exterioară medie zilnică
aferentă lunii iulie, în conformitate cu standardul STAS 6648/2. Pentru unele oraşe din
ţară, valorile acestei temperaturi sunt: Bucureşti 31oC, Călăraşi 30oC, Constanţa 29oC,
Sibiu 28oC, Braşov 26oC.

Vântul
Pătrunderea aerului exterior în încăperi (aerul de infiltraţie) are loc datorită
acţiunii vântului. De regulă temperaturile exterioare cele mai scăzute nu corespund cu
vitezele cele mai ridicate ale vântului. Pe baze statistice, referitoare la concomitenţa vânt
- temperatură, s-au adoptat valori de calcul ale vitezei vântului, care determină 4 zone
eoliene pe teritoriul ţării. Încadrarea localităţilor în zonele eoliene este indicată în
standardul SR 1907-1.
Atenţie, zonarea climatică făcută după temperatura exterioară
convenţională de calcul nu este identică cu zonarea eoliană !
Vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt date în tabelul următor:
Zona Viteza vântului [m/s]
eoliană Localităţi caracteristice în localităţi în afara
localităţii
I Galaţi, Slobozia, Călăraşi 8 10
II Iaşi, Brăila, Bucureşti, 5 7
Constanţa
III Vaslui, Buzău, Craiova, Tulcea 4,5 6
IV Suceava, Braşov, Timişoara, 4 4
Cluj

Pentru nivelurile situate deasupra etajului 12 al clădirilor înalte, din

cuprinsul oraşelor, vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt cele
corespunzătoare clădirilor amplasate în afara localităţilor. Pentru clădiri
amplasate la altitudini mai mari de 1100 m vitezele vântului de calcul se
stabilesc pe baza datelor meteorologice.

Însorirea
Datele climatice privind însorirea (durata de strălucire a soarelui şi intensitatea
radiaţiei solare) prezintă interes atât pentru perioada caldă a anului cât şi pentru cea
rece. Ele se folosesc pentru dimensionarea instalaţiilor de climatizare în sezonul cald,
stabilind aporturile solare care trebuie preluate. De asemenea, datele climatice privind
însorirea se folosesc pentru corectarea necesarului de căldură pentru încălzire, în
măsura în care clădirea este conformată corespunzător pentru captarea energiei solare
în sezonul rece.
Duratele medii de strălucire a soarelui, determinate prin prelucrarea
statistică a datelor meteorologice, diferă în funcţie de localitate şi de luna
anului. În tabelul următor se dau sumele medii ale duratelor de strălucire a
soarelui, în ore pe lună, pentru unele localităţi din România.
Localitatea Ianuarie Mai Iulie Septembrie
 Bacău 67 213 262 195

Galaţi 76 250 307 230

Constanţa 78 254 330 243

Ploieşti 82 231 281 215

Craiova 64 252 310 208

Cluj 83 219 236 201

Radiaţia solară globală [W/m2] se compune din radiaţie directă şi radiaţie difuză
(datorată aerului atmosferic şi norilor). Pe cer senin radiaţia directă este maximă şi
cea difuză minimă, iar pe cer înorat, invers. Radiaţia solară globală este diferită în
funcţie de ora zilei; radiaţia solară directă este diferită după orientarea suprafeţei
receptoare.
Valorile intensităţilor radiaţiei solare sunt date în STAS 6648/2, pe luni ale
anului şi pe ore ale zilei. La calculul aporturilor solare ale unei clădiri trebuie avute în
vedere particularităţi ale amplasamentului referitoare la vecinătăţi şi la efectele umbririi
cauzate de vegetaţie şi alte clădiri.
Umiditatea aerului
Umiditatea aerului exterior joacă un rol deosebit în tehnica ventilării şi
climatizării. Ea poate fi exprimată ca umiditate relativă, în procente, sau ca umiditate
absolută (sau conţinut de umiditate), în grame de vapori la 1 kg de aer uscat. Umiditatea
relativă este definită ca raportul dintre conţinutul masic real de umiditate şi conţinutul
masic maxim de umiditate (corespunzător stării de saturaţie a aerului la temperatura
reală). Cum capacitatea aerului de a îngloba umiditate creşte cu temperatura, rezultă că
umiditatea relativă are o variaţie inversă temperaturii aerului.
Valorile conţinutului de umiditate al aerului exterior [g/kg], pentru principalele
localităţi din România sunt date în STAS 6648/2.

2.2 BILANŢUL ENERGETIC AL CLĂDIRII

Căldura care trebuie furnizată sau îndepărtată pentru a menţine o incintă în condiţiile
dorite, reprezintă sarcina termică a unui echipament de încălzire sau climatizare. Calculele
seamănă cu cele din contabilitate. Se consideră toată căldura care este produsă în incinta clădirii
sau care se transferă prin anvelopă; energia totală, inclusiv energia termică stocată la interior, se
conservă conform primului principiu al termodinamicii. Principalii termeni sunt indicaţi în
Figura 2.2. Aerul exterior, ocupanţii şi anumite echipamente contribuie atât la termenul ce
reprezintă căldura sensibilă (dependentă de temperatură), cât şi la cel care reprezintă căldura
latentă (dependentă de starea de agregare).
 Fig. 2.2 Elementele bilanţului energetic al unei clădirii

Calculele de sarcină termică sunt simple atâta timp cât regimul de funcţionare
este de tip static (sau staţionar, adică schimburile de energie sunt constante). După cum
se va prezenta în continuare, această aproximare este de obicei acceptabilă pentru
calculul sarcinii maxime de încălzire. Dimpotrivă, pentru sarcina de răcire, efectele
dinamice (de exemplu înmagazinarea căldurii) trebuie luate în considerare deoarece
unele dintre aceste sporuri de căldură sunt absorbite de masa clădirii şi nu contribuie la
sarcină decât câteva ore mai târziu (pe măsură ce energia termică este transferată prin
convecţie/radiaţie aerului interior). Calculul termenilor din bilanţul de energie al clădirii
este prezentat succint în Anexa A, pentru condiţii staţionare. Efectele dinamice sunt de
asemenea importante ori de câte ori temperatura interioară este variabilă.
 Uneori este bine să distingem câteva aspecte ale sarcinii. Dacă temperatura
interioară nu este constantă, sarcina instantanee

a încăperii poate fi diferită de ritmul la care echipamentul furnizează sau extrage

căldură. Sarcina pentru o centrală de încălzire sau răcire este diferită de sarcina
încăperii dacă există pierderi importante în sistemul de distribuţie sau dacă o parte din
aerul interior este evacuat în exterior în loc să fie returnat la serpentina de încălzire sau
răcire.
Cu notaţiile din Anexa A, bilanţul energetic al clădirii cuprinde următorii termeni de
energie sensibilă şi latentă:
1. Conducţia prin anvelopa clădirii, alta decât prin sol,

[W] (2.1)
2. Conducţia prin pereţii şi podelele subsolului. În construcţiile tradiţionale, transferul
de căldură spre sol este de obicei mic şi de aceea se neglijează. Dar în clădiriile super-
izolate, el poate fi relativ important.

[W] (2.2)
3. Căldura datorată schimbului de aer (infiltraţii, exfiltraţii şi/sau ventilaţie)

[W] (2.3)
4. Sporurile de căldură datorate radiaţiei solare, iluminatului, echipamentelor (aparate
electrocasnice, computere, ventilatoare etc.) şi ocupanţilor

[W]
(2.4)
5. Sporurile de căldură latentă sunt în principal datorate schimbului de aer,
echipamentelor (din bucătării, băi etc.) şi ocupanţilor

[W] (2.5)
6. Căldura înmagazinată (stocată) în capacitatea termică a clădirii. O analiză dinamică
include acest termen, în timp ce o analiză staţionară îl neglijează pentru că
temperatura clădirii nu variază în timp

[W] (2.6)
unde Cef reprezintă capacitatea termică efectivă a clădirii.
Se obişnuieşte ca pierderile de căldură sensibilă prin conducţie şi schimbul de aer să se
exprime sintetic printr-un singur termen, deoarece ambii depind de diferenţa de
temperatură dintre interior şi exterior:

[W] (2.7)
unde Ktot [W/K] reprezintă coeficientul total de pierderi termice sau de izolare. Se mai
obişnuieşte exprimarea pierderilor pe unitate de volum, caz în care literatura
românească foloseşte notaţia
[W/m3K] (2.8)
unde volumul clădirii Vclad este volumul încălzit al clădirii, delimitat de anvelopă.
Sarcina termică instantanee a clădirii este suma dintre componentele sensibile şi latente la un
moment dat:

[W] (2.9)

Convenţia de semne este ca să fie pozitiv când există o sarcină de încălzire şi negativ
când există o sarcină de răcire. Trebuie spus că, în timpul sezonului de încălzire, sporul
latent datorat schimbului de aer este de obicei negativ pentru că aerul exterior este
relativ uscat. O valoare negativă pentru conduce la o sarcina totală de încălzire
mai mare decât sarcina de încălzire sensibilă – dar acest lucru este relevant doar dacă la
interior se realizează o umidificare pentru a menţine umiditatea Wi constantă. Pentru
clădirile care nu au prevazut un sistem de umidificare, nu există posibilitatea de control
asupra valorii Wi ; ca urmare, pentru o valoare fictivă a lui Wi, nu prea are rost să se
calculeze contribuţia latentă la sarcina de încălzire.

2.3 SARCINA DE ÎNCĂLZIRE

Deoarece vremea cea mai rece poate apare în perioadele fără radiaţie solară, este
recomandabil să nu se ţină seama de aportul solar atunci când se calculează sarcina de
încălzire de vârf (cu excepţia cazurilor în care clădirea are o inerţie termică mare).
Trebuie considerate numai sporurile de căldură pe care se poate conta în timpul celor
mai reci zile. Dacă temperatura interioară este constantă, este suficientă o analiză
statică. Aceasta înseamnă că sarcina de încălzire de vârf rezultă din relaţia:

[W] (2.10)
În cazurile în care termostatul sistemului de încălzire este reglat la o temperatură
inferioară pe timpul nopţii, se poate dori o încălzire rapidă dimineaţa. Ca regulă
generală pentru clădirile de locuit, experienţa recomandă o supradimensionare cu
aprox. 40% a sistemului de încălzire pentru o reducere cu 6ºC a temperaturii pe timpul
nopţii. La clădirile comerciale cu ventilaţie mecanică, necesarul de supradimensionare
în timpul recuperării reducerii de temperatură pe timp de noapte este mai mic dacă
alimentarea cu aer proaspăt exterior este închisă pe perioadele în care clădirea nu este
utilizată.
2.4 CONSUMUL ANUAL DE ENERGIE PENTRU ÎNCĂLZIRE
Proiectarea optimă a clădirii, în sensul minimizării costurilor pe durata sa de
viaţă, necesită o evaluare a consumului anual de energie Qan, care reprezintă integrala în
timp a consumului instantaneu pe perioada de încălzire sau răcire. Consumul
instantaneu reprezintă sarcina instantanee împărţită la randamentul echipamentului de
încălzire sau răcire.
Metodele de calcul sunt de două tipuri majore: metode statice (bazate pe grade-
zile sau pe intervale de temperatură) şi metode dinamice (bazate pe funcţii de transfer).
Metodele grade-zile sunt adecvate dacă utilizarea clădirii şi randamentul
echipamentului pot fi considerate constante. Pentru situaţiile în care randamentul şi
condiţiile de utilizare variază semnificativ cu temperatura exterioară, se poate calcula
consumul pentru anumite valori ale temperaturii exterioare şi acesta se înmulţeşte cu
numărul de ore din an corespunzător unor intervale centrate în jurul acestor valori;
consumul anual rezultă prin însumarea consumurilor asociate fiecărui interval de
temperatură exterioară. Această abordare reprezintă metoda cu intervale de
temperatură. Pentru toate metodele statice este necesară în primul rând determinarea
valorii temperaturii Te sub care încălzirea devine necesară (temperatura de echilibru).
Metodele dinamice trebuie aplicate la calculul consumului anual de energie ori de câte
ori temperatura interioară se doreşte sau este variabilă. Dată fiind simplitatea şi larga sa
răspândire, se va prezenta mai pe larg numai metoda grade-zile.
Temperatura de echilibru Tech a clădirii este definită ca valoarea temperaturii
exterioare Te pentru care, pentru o valoare Ti dată, pierderea totală de căldură este egală
cu sporurile de căldură (de la soare, ocupanţi, iluminat etc.). În cazul unei analize
statice, efectele de înmagazinare (stocaj) sunt zero şi dacă, în plus, se neglijează
transferul de căldură spre sol, atunci bilanţul de energie devine:

[W] (2.11)
De aici, rezultă temperatura de echilibru:

[oC] (2.12)
unde sporurile de căldură trebuie să fie valorile medii pentru perioadele în cauză, nu
cele de vârf. Încălzirea este deci necesară numai dacă Te scade sub Tbal. Atunci,
consumul de energie al sistemului de încălzire este dat de relaţia:

(2.13)
unde ηinc este randamentul anual de utilizare a combustibilului (sau a altei surse
primare), valoarea sa luând în considerare variaţia randamentului la sarcini parţiale.
Dacă ηinc,Tech şi Ktot sunt consideraţi constanţi şi se utilizează valorile medii zilnice ale
temperaturii exterioare Te,med, consumul anual pentru încălzire poate fi calculat astfel:
 [Wzi/an], (2.14)
unde numărul de grade-zile pentru încălzire bazat pe temperatura de
echilibru (denumită şi baza gradelor-zile) este definit ca:

[Kzi] (2.15)
Temperatura de echilibru este variabilă de la o clădire la alta şi de multe ori este necunoscută.
Din acest motiv, se mai utilizează şi gradele zile bazate pe temperatura de referinţă constantă, şi
anume, temperatura interioară de calcul. Aceasta este în România de 20oC. În acest caz, gradele-
zile devin o funcţie numai de datele climatice şi pot fi determinate independent de clădire. Ele se
calculează de regula pe bază de date climatice statistice multi-anuale şi se pun la dispoziţia
specialiştilor sub formă de STAS-uri.

[Kzi] (2.16)
Ecuaţia (2.15) se mai poate scrie folosind gradele zile cu referinţa constantă, astfel:

(2.17)
Pentru o estimare mai puţin precisă, necesarul anual pentru încălzire se poate calcula folosind în
ec. (2.15) temperatura interioară de calcul în locul temperaturii de echilibru (ceea ce echivalează
cu neglijarea tuturor sporurilor termice).
Dacă numărul de grade-zile este cunoscut din datele climatice şi caracteristicile
clădirii, consumul anual pentru încălzire poate fi atunci determinat astfel:

[kWh/an] (2.18)
Deşi ipoteza de bază a metodei grade-zile, constanţa temperaturii Tech, nu este
satisfăcută pe deplin în practică, această metodă poate oferi rezultate remarcabil de
precise pentru consumul anual de energie pentru încălzire în cazul clădirilor cu o
singură zonă. O alternativă o reprezintă utilizarea GZ pentru o Tech variabilă. Această
ultimă variantă este inclusă în normativele ASHRAE ale S.U.A.; ea este însă mai puţin
agreată în Europa, în principal din cauza lipsei datelor de calcul necesare.

2.5 SARCINA TERMICĂ ŞI CONSUMUL ANUAL DE CĂLDURĂ – CONFORM

NORMATIVELOR ROMÂNEŞTI

Rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor de

construcţie (R'm) se determină cu luarea în consideraţie a influenţei tuturor punţilor
termice (vezi anexa A, Fig. A.1) asupra rezistenţelor termice unidirecţionale, în câmp
curent [R, ec. (A-2)] .
Principalele punţi termice care trebuie să fie avute în vedere la determinarea
valorilor R'm sunt următoarele :
la pereţi: stâlpi, grinzi, centuri, plăci de balcoane, logii şi bowindouri, buiandrugi,
stâlpişori, colţuri şi conturul tâmplăriei ;
la planşeele de la terase şi de la poduri: atice, cornişe, streaşini, coşuri şi ventilaţii ;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea superioară: pereţii structurali
şi nestructurali de la parter şi zona de racordare cu soclul ;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea inferioară: pereţii structurali
şi nestructurali de la subsol, grinzile (dacă nu sunt termoizolate) şi zona de racordare
cu soclul ;
la plăcile în contact cu solul: zona de racordare cu soclul, precum şi toate
suprafeţele cu termoizolaţia întreruptă ;
la planşeele care delimitează volumul clădirii la partea inferioară, de aerul exterior:
grinzi (dacă nu sunt termoizolate), centuri, precum şi zona de racordare cu pereţii
adiacenţi.
Cuantificarea performanţei globale termoenergetice a anvelopei unei
clădiri, conform reglementărilor tehnice româneşti în vigoare, se face prin intermediul
coeficientul global de izolare termica a cladirii (G) care reprezintă suma pierderilor de
căldură realizate prin transmisie directă prin aria anvelopei clădirii, pentru o diferenţă
de temperatură între interior şi exterior de 1 K, raportată la volumul clădirii, la care se
adaugă pierderile de căldură aferente reîmprospătării aerului interior, precum şi cele
datorate infiltraţiilor suplimentare de aer rece. Acest coeficient se calculeaza cu relaţia:

[W/(m3K)] (2.19)
in care:
A -aria anvelopei clădirii [m2];
V -volumul interior, incălzit, al clădirii [m3];
R’M -rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii [m2K/W];
n -viteza de ventilare naturala a clădirii, respectiv numărul de schimburi de aer pe
ora [h-1].

Rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii se calculează cu

relaţia:

[m2K/W] (2.20)

in care:
Aj ariile totale, pe clădire, ale elementelor de construcţie [m2]
A aria anvelopei: A = [m2]
j factorii de corecţie pentru cazurile când suprafeţele j nu vin în contact cu aerul
exterior
R’j rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor de
construcţie perimetrale

Sarcina termică pentru încălzire rezultă acum din expresia

[W] (2.21)
unde:

U – coeficientul global de transfer termic

G – coeficientul global de izolare / pierderi

- temperatura interioară corectată pentru aporturile interne (echipamente,

ocupanţi)

- temperatura exterioară corectată pentru aporturile solare

Consumul anual de energie pentru încălzire devine :

(2.22)
Gradele-zile se calculează în acest caz după un procedeu mai complicat, conform [NP-
047] de vreme ce atât temperatura interioară corectată cât şi temperatura exterioară
corectată au valori medii variabile de-a lungul sezonului de încălzire
OBSERVAŢIE: Sarcina termică a unei clădiri scade cu scăderea coeficientului global de
pierderi termice G şi creşterea randamentului instalaţiei de încălzire.
 Nivelul de izolare termică globală este corespunzător, dacă se realizează
condiţia :
G  GN [W/m3K] (2.23)
unde GN este o valoare normată stabilită în mod convenţional, într-o
anumită etapă din raţionamente de realizare a unor economii de energie
pentru încălzirea clădirilor în timpul iernii. Valorile lui GN s-au stabilit în
funcţie de numărul de niveluri N şi raportul dintre aria anvelopei si
volumul clădirii A/V [Normativul privind calculul coeficientilor globali de
izolare termica la clădirile de locuit C107/1 din 1997]. Tabelul 2.3 prezintă
aceste valori.
Din diversele normative şi reglementări, s-au preluat Tabelele 2.1 – 2.2, 2.4-
2.5, considerate valoroase ca puncte de reper în estimarea diverselor
elemente ale bilanţului energetic pentru o clădire.

Tabelul 2.1
Rezistenţe termice minime Rmin (m K/W) ale elementelor de construcţie, pe ansamblul clădirii
2

Nr. Rmin(m2K/W)
Elementul de construcţie
Crt
Clădiri proiectate

Pâna la După
1.01.1998 1.01.1998
1 Pereti exteriori (exclusiv 1,2 1,4
suprafetele vitrate, inclusiv
peretii adiacenti rosturilor
deschise)

2 Tamplarie exterioara 0,4 0,5

3 Plansee peste ultimul nivel, 2 3

sub terase sau poduri

4 Plansee peste subsoluri 1,1 1,65

neincalzite si pivnite

5 Pereti adiacenti rosturilor 0,9 1,1

inchise

6 Plansee care delimiteaza 3 4,5

cladirea la partea inferioara, de
exterior (la partea inferioara,
de exterior - la bowindouri,
ganguri de trecere,etc,)

7 Placi pe sol (peste CTS) 3 4,5

8 Placi la partea inferioara a 4,2 4,8

demisolurilor sau a
 subsolurilor incalzite (sub
CTS)

9 Pereti exteriori, sub CTS, la 2 2,4

demisolurile sau la subsolurile
incalzite
Sursa: Normativ privind calculul coeficientilor globali de izolare termica la cladirile de
locuit – C 107/1 - 1997
 Tabelul 2.2
Numărul schimburilor de aer pe oră 1/h la clădirile de locuit (cf.
INCERC)

CLASA DE CLASA DE
CATEGORIA
ADĂPOSTIRE PERMEABILITATE
CLĂDIRII Ridicată Medie Scăzută
Neadăpostite 1,5 0,8 0,5
Clădiri individuale (case
Moderat 1,1 0,6 0,5
uni-familiale, cuplate adăpostite
sau înşiruite, ş.a.)
Adăpostite 0,7 0,5 0,5
Neadăpostite 1,2 0,7 0,5
Dublă Moderat 0,9 0,6 0,5
Clădiri cu expunere adăpostite
mai multe
apartamente, Adăpostite 0,6 0,5 0,5
cămine, Neadăpostite 1,0 0,6 0,5
internate, Simplă
ş.a.) Moderat 0,7 0,5 0,5
expunere adăpostite
Adăpostite 0,5 0,5 0,5

CLASA DE ADĂPOSTIRE
– neadăpostite: clădiri foarte înalte / la periferia oraşelor / în pieţe
– moderat adăpostite: clădiri în interiorul oraşelor, cu minim 3 clădiri în apropiere
– adăpostite: clădiri în centrul oraşelor / în păduri
CLASA DE PERMEABILITATE
– ridicată: clădiri cu tâmplărie exterioară fără măsuri de etanşare
– medie: clădiri cu tâmplărie exterioară cu garnituri de etanşare
– scăzută: clădiri cu ventilare controlată şi cu tâmplărie exterioară prevăzută cu măsuri
speciale de etanşare

Tabelul 2.3

Coeficienţi globali normaţi de izolare termică, , la clădiri de locuit

Nr. A/V GN Nr. A/V GN

niveluri (m /m ) (W/m3K)
2 3 niveluri (m /m ) (W/m3K)
2 3

0,8 0,77 0,25 0,46

0,85 0,81 0,3 0,5
0,9 0,85 0,35 0,54
 1 0,95 0,88 4 0,4 0,58
1 0,91 0,45 0,61
1,05 0,93 0,5 0,64
1,1 0,95  0,55 0,65
0,45 0,57 0,2 0,43
0,5 0,61 0,25 0,47
0,55 0,66 0,3 0,51
2 5
0,6 0,7 0,35 0,55
0,65 0,72 0,4 0,59
0,7 0,74 0,45 0,61
 0,75 0,75  0,50 0,63
0,3 0,49 0,15 0,41
0,35 0,53 0,2 0,45
0,4 0,57 0,25 0,49
3  10
0,45 0,61 0,3 0,53
0,5 0,65 0,35 0,56
0,55 0,67 0,4 0,58
 0,6 0,68  0,45 0,59

Observatii : A- aria anvelopei, V – volumul incazit.

La cladirile care se vor proiecta dupa 1.01.1998, valorile GN se vor reduce cu
10%.

Tabelul 2.4
Evoluţia consumurilor specifice de energie termică pentru încălzirea clădirilor de locuit
colective
Construcţii Construcţii
existente noi
Perioada Perioada
construirii construirii
Înainte de 1985 - 1996 - 2000 -
1985 1996 2000 2010
R termică medie 0,6 - 0,7 0,9 - 1,75 2
globala a clădirii 0,95
Rom  m2K/W 
Necesarul specific 1 0,8 0,5 0,4
de căldură pentru
încălzire
 G W/m3K

Necesarul maxim
orar de căldură 7 5,6 3,5 2,8
pentru încălzire
KW/apart
Necesarul anual
de energie 15 750 12 600 7 875 6 300
termica pentru
incalzire 56,70 45,36 28,35 22,68

KWh/apart

GJ/apart

Tabelul 2.5
Consumuri specifice actuale de energie
pentru satisfacerea utilităţilor de bază
înmenajele populaţiei urbane

Tip locuinţă / Iluminat

Apă Prep. Total
clădire / sistem Încălzire şi ap.
caldă hranei
de încălzire electrocasnice

Apartament /
138 121 53 29 340
Bloc / Termoficare

Apartament /
138 57 53 29 277
Bloc / CT proprie

Locuinţe şir,
164 138 60 32 394
cuplate / Casă /
Termoficare

Locuinţe şir, 164 66 60 33 323

cuplate / Casă / CT
 proprie

Locuinţe şir, 164 13 60 31 268

cuplate / Sobe

Locuinţe şir, 164 7 60 31 262

cuplate / Plite

Case individuale / 220 112 49 31 412

Termoficare

Case individuale / 220 53 49 31 353

CT proprie

Case individuale / 220 11 49 21 301

Sobe

Case individuale / 220 5 49 21 296

Plite

CALITATEA MEDIULUI INTERIOR / EXTERIOR

3.1 CONFORTUL TERMIC

Confortul termic este definit de totalitatea condiţiilor de microclimă dintr-o încăpere care
determină o ambianţă plăcută în care omul să se simtă bine, nefiind necesară solicitarea
sistemului termoregulator al organismului.
Factorii principali ai confortului termic sunt:
 temperatura aerului;
temperatura medie de radiaţie;
viteza aerului;
umiditatea aerului;
îmbrăcămintea;
intensitatea activităţii fizice.

Temperatura aerului
Temperatura aerului interior este cel mai important parametru de confort termic.
Totodată, temperatura aerului interior are o importanţă deosebită în energetica întregii
clădiri pentru că ea determină consumurile energetice pentru încălzirea, respectiv
răcirea, clădirii. Din punct de vedere fiziologic se consideră că temperatura
corespunzătoare a aerului interior pentru un individ normal îmbrăcat şi fără activitate
fizică este de
20 … 22oC, iarna şi 22 … 26oC, vara.
Temperaturile interioare convenţionale de calcul ale încăperilor încălzite sunt
stabilite de standardul SR 1907-2. Valorile temperaturii interioare, precum şi valorile
altor parametri de confort, pentru diverse încăperi ale unei clădiri civile sunt prezentate
în Tabelul 3.1.

Tabelul 3.1
Parametri de confort pentru clădiri civile
Diferenţe Viteza
Temp. Umiditate
Camera de aerului
oC relativă %
temperaturăoC m/s
Camera de zi 20
Dormitor 20
Pentru pereţi
Baie 22  4,5
Bucătărie 18 0,15 –
Pentru terase, 35 – 70
Casa scărilor 18 0,25
planşee sub pod,
planşee pe pământ
Birou 20
 3,5
Săli de clasă 18
Magazine 18

Temperatura medie de radiaţie

Temperatura medie de radiaţie este media ponderată cu suprafeţele respective a
temperaturilor pereţilor, ferestrelor, plafonului, pardoselii şi corpurilor de încălzire din încăpere.
Schimbul termic al organismului uman este în funcţie de aceste temperaturi. Ideal este ca
temperatura medie de radiaţie să fie cât mai apropiată de temperatura aerului interior. Acest lucru
se obţine printr-o bună izolare termică a pereţilor exteriori şi ferestrelor şi prin dimensionarea
corespunzătoare a corpurilor de încălzire (suprafaţă de radiaţie cât mai mare, temperatură
superficială ridicată).
Viteza aerului
Viteza de mişcare a aerului este un parametru important al confortului termic în
încăperile ventilate. Senzaţia de inconfort, “de curent” este resimţită de ocupanţi cu atât mai mult
cu cât temperatura aerului în mişcare este mai mică decât temperatura mediului ambiant. La
temperaturi uzuale ale aerului interior de
20 … 22oC viteza aerului trebuie să se situeze între 0,15 şi 0,25 m/s. În cazul în care un individ
desfăşoară o activitate susţinută şi este bine îmbrăcat se pot admite şi viteze mai mari ale aerului.

Umiditatea aerului
Umiditatea aerului este un parametru important al confortului termic în încăperile
climatizate. O parte din pierderile de căldură ale organismului uman este constituită de
evaporarea de la suprafaţa pielii; intensitatea acestui fenomen depinde de diferenţa tensiunilor de
vaporizare între apa de la nivelul pielii şi vaporii de apă conţinuţi în aer. Limitele superioară şi
inferioară ale nivelului admisibil al umidităţii relative a aerului din încăperi sunt 70%, respectiv,
35%. Umidităţi relative ale aerului interior mai mari de 70%, în perioada rece a anului,
favorizează formarea condensatului pe suprafaţa interioară a pereţilor exteriori, mai ales la
izolări termice reduse, ducând la apariţia mucegaiului.

Îmbrăcămintea
Îmbrăcămintea are o influenţă deosebită asupra senzaţiei de confort. Se poate resimţi
senzaţia de bine, într-o încăpere mai rece dar îmbrăcat mai gros, precum şi într-o încăpere mai
caldă, dar îmbrăcat mai lejer. Izolaţia termică dată de o ţinută vestimentară este caracterizată de
rezistenţele termice ale elementelor îmbrăcăminţii.

Intensitatea activităţii fizice

Intensitatea activităţii fizice determină cantitatea de căldură cedată de corpul
uman în mediul ambiant. Cu cât activitatea fizică este mai intensă, cu atât temperatura
aerului din încăpere trebuie să fie mai scăzută pentru a se facilita transferul termic şi a
se resimţi senzaţia de confort. În Tabelul 3.2 se dau valorile căldurii cedate de
organismul uman, caracteristice diverselor tipuri de activitate.

Tabelul 3.2
Căldura degajată de corpul uman
funcţie de tipul de activitate

Căldura
Activitatea
cedată [W]
Somn 75
Aşezat pe scaun 105
În picioare, relaxat 125
Activitate de secretariat 130
Activitate de laborator 170
Muncă la maşini unelte 290

Indicatori globali de confort termic

Pentru a aprecia gradul de confort termic al unei ambianţe se folosesc indicatori globali
care însumează efectele separate ale fiecărui factor: temperatură, umiditate, viteza
aerului, nivelul activităţii fizice, îmbrăcămintea etc. Dintre aceşti indicatori globali se
amintesc:
Indicele de confort termic B (Van Zuilen)
Indicele de ambianţă termică PMV (opţiunea medie previzibilă)
Când aceşti indicatori au valoarea zero se apreciază că este asgiurat confortul termic în
încăperea respectivă. Practic, se admite un domeniu de variaţie al acestor indicatori, -0,5 … +0,5,
pentru zona confortului termic. Determinarea indicelui B se face conform GP 060/2000.
Determinarea indicelui PMV se face conform GT 039/2002 şi SR ISO 7730.

3.2 CONFORTUL VIZUAL ŞI FONIC

3.2.1 Confortul vizual

Iluminatul dintr-o încăpere trebuie să asigure confortul vizual al persoanelor prin
inducerea unor senzaţii pozitive în timpul activităţii acestora. Pentru realizarea unui
sistem de iluminat care să ofere în încăpere un mediu luminos confortabil este necesar
să se acorde atenţie următorilor factori:
nivelului de iluminare şi uniformităţii acestuia
culorii luminii şi redării culorilor
direcţionării fluxului luminos
distribuţiei luminanţelor
orbirii
fenomenului de pâlpâire
prezenţei luminii de zi
menţinerii sistemului de iluminat în timp
Pentru că se fac adesea confuzii legate de mărimile utilizate în
analiza luminotehnică, se prezintă pe scurt definiţiile acestora.
Fluxul luminos - fluxul radiant emis în spectrul vizibil
Intensitatea luminoasă - fluxul luminos pe direcţia , unde
d este unghiul solid elementar
Iluminarea - densitatea spaţială a fluxului luminos pe supraf. A
Nivelul de iluminat trebuie să fie în concordanţă cu specificul activităţii desfăşurate în
încăpere; el trebuie să fie asigurat pe suprafaţa de referinţă - planul util - care poate fi orizontală
(masă, birouri), verticală (raft, oglindă) sau înclinată (pupitru, planşetă). In funcţie de specificul
încăperilor, se recomandă realizarea nivelurilor de iluminare prezentate în Tabelul 3.3, unde,
pentru comparaţie, sunt incluse şi nivelurile de lumină realizate natural. Valorile corespund
standardului DIN 5035.
O importanţă deosebită în asigurarea confortului vizual o are culoarea
luminii. Culoarea luminii are importanţă estetică, funcţională şi psihologică. Astfel se
recomandă lămpi de culoare:
 caldă: pentru încăperi amplasate spre nord şi puţin
vitrate
neutră: pentru încăperi de muncă intelectuală
neutră-rece: pentru încăperi de muncă fizică, cu vitrare mare şi unde se lucrează
numai în timpul zilei
rece: pentru încăperi plasate spre sud şi puternic vitrate, precum şi pentru
încăperile în care activitatea cere atenţie şi concentrare mărite
Tabelul 3.3
Nivelul de iluminare funcţie de destinaţia încăperii, în comparaţie cu lumina naturală
Nivelul de
Destinaţia încăperii
iluminarelx
Suprafaţă iluminată de soare puternic 10.000
Suprafaţă iluminată ziua (cer acoperit) 200 – 10.000
Suprafaţă iluminată de lună plină 0,25
Birouri* 300 – 500
Săli de conferinţe 300
Săli de calculatoare sau cu panouri de 500
comandă 750
Săli de desen
Hoteluri 200
Magazine: scări interioare 200
zone de prezentare 400
vitrine 15000 –
2500
Spitale: saloane 100 – 150
săli de prim intervenţie 500
Şcoli: săli de curs 300
săli de clasă 400 – 700
laboratoare, biblioteci 100 – 150
săli de desen 750 – 1400
Locuinţe : sufragerii 200
dormitoare 150
băi 200
bucătării 150
holuri 100
birouri 300
Saloane de coafură 500
Muzee 300
Biserici, zona publicului 100

3.2.2 Confortul fonic

Zgomotul este o suprapunere de sunete, având frecvenţe şi amplitudini variabile,
producând o senzaţie auditivă considerată jenantă sau dezagreabilă. Arunci când intensitatea sa
este importantă, zgomotul are efecte notabile asupra metabolismului şi activităţii intelectuale.
Nivelul intensităţii unui zgomot se măsoară în decibeli, dB. O modificare a nivelului sonor cu
10 dB corespunde aproximativ cu dublarea intensităţii sonore percepute.
Zgomotul resimţit într-o încăpere poate proveni din exterior sau poate fi generat în
interiorul încăperii. In Tabelul 3.4 sunt date valorile admisibile ale zgomotelor exterioare.

Tabelul 3.4
 Nivelul de zgomot exterior admisibil
Intensitatea zgomotului
Locul, zona [dB]
ziua noaptea
In imediata apropiere a 55 40
locuinţelor
Staţiuni de odihnă şi 45 35
tratament
Zonă industrială 65 45

Pentru a avea o ambianţă interioară confortabilă din punct de vedere fonic

trebuie să nu se depăşească în încăperi următoarele niveluri de zgomot:
camere de locuit 35 dB
bucătării 38 dB
săli de lectură 40 dB
birouri, săli de clasă 45 dB
muzică de ambianţă 60 dB
magazine 70 dB
spaţii tehnice (staţii de pompare, centrale termice etc.) 85 dB

3.3 CONSIDERAŢII DESPRE SĂNĂTATE ŞI SIGURANŢĂ

Diverse studii au arătat că aerul din interiorul clădirilor poate fi chiar mai poluat decât
aerul exterior. Factorii care determină în ce măsură poluanţii din mediul interior pot afecta
sănătatea sunt:
Prezenţa, modul de utilizare şi starea surselor de poluare
Nivelul poluării atât la interiorul cât şi la exteriorul clădirii
Gradul de ventilare din clădire
Nivelul general de sănătate al ocupanţilor clădirii.
Sursele de poluare ale aerului interior sunt :
Fum de ţigară
Materiale de construcţie (azbest, vată de sticlă etc.), finisaje (lacuri, vopsele etc.)
Mobilier (ţesături, lacuri etc.)
Activităţi curente: gătit, curăţire, încălzire, refrigerare.
Aerul exterior; prin ventilare şi în absenţa filtrelor, poluanţii trec în mare parte la interiorul
clădirii.

3.3.1 Probleme cauzate de instalaţiile de ardere

Probleme de sănătate pot apare în legătură cu aproape toate tipurile de instalaţii. Se vor
considera cu precădere problemele care apar ca urmare a deteriorării calităţii aerului interior din
cauza proceselor de ardere a unui combustibil în instalaţii de încălzire, de preparare a hranei sau
decorative. Problemele care pot apare includ dureri de cap, ameţeală, somnolenţă, ochi apoşi,
respiraţie greoaie sau chiar moarte. Se atrage atenţia că simptome similare pot avea cauze
medicale sau cauze legate de poluanţi având altă sursă decât arderea combustibililor.
 Substanţele poluante asociate cu procesele de ardere sunt gaze şi particule de praf şi/sau
funingine. Tipurile de poluanţi şi cantitatea în care sunt produşi depind de tipul instalaţiei, cât de
bine este ea montată, operată şi întreţinută, de tipul combustibilului ars, precum şi de gradul de
ventilare a spaţiului interior.

Poluanţii din produsele de ardere includ:

Aer exterior
Fum de ţigară
Gaze evacuate de la motoare cu ardere internă (autoturisme, maşini de
tuns iarba) din apropiere
Activităţi incidentale (suduri, lipituri, arderea lemnelor şi frunzelor)
Gaze de ardere evacuate din instalaţii de ardere (sobe, şeminee, cazane
de apă cu ardere de gaz sau petrol, centrale termice).
Poluanţii cei mai comuni produşi în instalaţiile de ardere din clădiri sunt:
Monoxidul de carbon
Dioxidul de azot
Dioxidul de sulf
Particule cu sau fără produşi chimici ataşaţi
Hidrocarburi nearse
Aldehide
Procesul de ardere este însoţit întotdeauna de producerea de vapori de apă. Aceştia nu
sunt consideraţi în general un poluant dar pot acţiona ca unul prin efectele lor secundare; de
exemplu, umiditatea ridicată şi suprafeţele umede favorizează apariţia unor bacterii şi a
mucegaiului. Alte probleme legate de unimitate sunt tratate în paragraful următor.
Instalaţiile cu evacuare sunt dotate cu un canal, coş sau alt element care să conducă
gazele de ardere afară din clădire. În cazul în care elementul de evacuare este blocat sau prost
instalat, cantitatea de poluanţi care pătrund în aerul interior este mare. Instalaţiile fără
evacuare eliberează gazele de ardere direct în clădire.
Tabelul 3.5 prezintă probleme legate de instalaţiile de ardere care conduc la poluarea
mediului interior. Aceste probleme pot fi identificate de cele mai multe ori doar de către un
specialist.

Tabelul 3.5
Instalaţii de ardere şi probleme ce pot apare
Instalaţia Combusti- Probleme tipice care pot apare
bilul
Centrale Schimbător de căldură fisurat;
Gaz natural
termice Aer de ardere insuficient pentru
sau gaz
Sobe de cameră arderea completă a combustibilului; Canal de
lichefiat
Şeminee evacuare blocat; Arzător nereglat
Centrale Petrol Schimbător de căldură fisurat;
termice Aer de ardere insuficient pentru
 arderea completă a combustibilului; Canal de
evacuare blocat; Arzător nereglat
Lemn Schimbător de căldură fisurat;
Centrale
Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
termice
combustibilului; Canal de evacuare blocat; Lemn
Sobe de cameră
tratat sau verde
Centrale Cărbune Schimbător de căldură fisurat;
termice Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Sobe combustibilului; Grătar defect
Sobe de cameră Kerosen Reglare necorespunzătoare; Combustibil nepotrivit
Centrale (nu K-1); Tiraj slab; Aer de ardere insuficient pentru
termice arderea completă a combustibilului
Cazane Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Gas Natural
de apă combustibilului; Canal de evacuare blocat; Arzător
sau lichefiat
nereglat
Extensii; Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Gaz natural
Cuptoare combustibilului; Folosire incorectă pentru încălzirea
sau lichefiat
spaţiului
Sobe; Lemn Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Şeminee Cărbune combustibilului; Canal de evacuare blocat; Lemn
verde sau tratat; Schimbător de căldură sau focar
fisurat.

Pentru reducerea expunerii la poluanţii din produsele de ardere, este deosebit de

important ca instalaţiile de ardere să fie bine alese, instalate, utilizate, inspectate şi
întreţinute. O ventilare corespunzătoare a clădirii micşorează deasemenea riscul de
expunere la astfel de poluanţi. În ultima vreme au apărut pe piaţă dispozitive detectoare
de monoxid de carbon; se recomandă utilizare lor acolo unde gradul de ventilare este
redus iar procesul de ardere are loc în spaţiu deschis (de ex., în încăperile cu şeminee).
Utilizarea combinata a filtrelor sac (traditionale) si a filtrelor electrostatice
conduce la eliminarea particulelor de dimensiuni mari (praf, scame, etc), a unor
contaminanţi de dimensiuni mici, precum şi a bacteriilor şi unora dintre noxele generate
în interiorul clădirilor. Aceste filtre au un consum electric mic în raport cu eficienţa lor,
sunt uşor de întreţinut şi curăţat. Pot fi folosite atât ca element de conductă de ventilaţie
cât şi ca element staţionar în clădirile lipsite de unităţi de aer condiţionat.

3.3.2 Probleme cauzate de nivelul de umiditate

Prea multă umiditate în aerul interior clădirii poate conduce la apariţia igrasiei, a
mucegaiului sau a altor medii bacteriologice. Acestea pot cauza la rândul lor o varietate de
probleme de sănătate, de la reacţii alergice până la atacuri astmatice şi pneumonii.
Nivelul de umiditate se manifestă asupra organismelor vii sub forma unei umidităţi
relative, definită ca raportul dintre conţinutul de apă din aer şi conţinutul maxim de apă pe care
aerul considerat îl poate îngloba la temperatura şi presiunea date. Cu alte cuvinte, nu cantitatea
propriu-zisă de apă din aer este cea resimţită de organism, ci gradul de saturare al aerului în
umiditate, pentru că acesta determină schimbul de umiditate între organism (prin suprafeţele sale
umede) şi aerul înconjurător.

Excesul de umiditate poate fi cauzat de:

Duşuri, prepararea hranei, spălarea şi uscarea rufelor, spălatul pe jos, etc.
Scurgeri de la ţevi, încălţăminte umedă, stropitul pe lângă chivete.
Schimbul de umiditate cu aerul exterior: umiditatea circulă de la interior la exterior sau
invers prin anvelopa clădirii, fie prin difuzie, fie prin schimbul de aer.
Subsoluri umede, pereţi umeziţi de ploaie, scurgeri prin acoperiş

Pe lângă problemele de sănătate, umiditatea ridicată cauzează clădirii prin apariţia

ruginii, cojirea vopselelor şi tencuielilor, dăunând în timp chiar şi structurii clădirii.
Dacă umiditatea ridicată creează probleme, trebuie spus că şi umiditatea prea
scăzută are efectele ei. Sub 30% umiditate relativă, persoanele simt un puternic
disconfort care se poate manifesta prin senzaţia de uscăciune, iritarea mucoaselor
nasului şi cavităţii bucale, sângerări la nivelul nasului, infecţii. În general, umiditatea
este scăzută pe durata iernii. Pe de o pare, aerul rece exterior este uscat şi pătrunde în
cantităţi mai mari în clădire datorită diferenţelor mai mari de temperatură (curenţi
convectivi intenşi, diferenţe mai mari de presiune între interior şi exterior). Pe de altă
parte, utilizarea unor elemente de încălzire uscate (de tipul caloriferelor sau
radiatoarelor electrice) conduce la încălzirea uscată a aerului, adică la scăderea
umidităţii sale relative. Reglarea nivelului de umiditate se poate realiza în acest caz prin
elemente umidificatoare, de la simpla farfurie cu apă care se evaporă, până la dispozitive
sofisticate care realizează şi ionizarea aerului interior.
În Tabelul 3.6 se prezintă sintetic relaţia dintre nivelul de umiditate în aerul interior şi
problemele de sănătate asociate.

Metodele de control al nivelului de umiditate au fost tratate în primul capitol, ele făcând
parte din strategia de proiectare şi utilizare eficientă a unei clădiri: bariere de aer, hidroizolaţii,
ventilare corespunzătoare, elemente de construcţie care să ferească pereţii de ploaie.

Întreaga anvelopă a clădirii trebuie să prevină pătrunderea umidităţii din exterior dar şi
să permită evacuarea excesului de umiditate produsă la interior. În acest sens, rolul ventilării
este hotărâtor.

Tabelul 3.6
Efectul schimbării umidităţii relative asupra unor contaminanţi
Zona
optimă
Bacterii

Viruşi
Mucegai
Insecte
Infecţii
respirato
rii
Alergii,
rinite şi
astm
Reacţii
chimice
Ozon
Umidita 2 3 4 5 6 7 8 9 10
10
te [%] 0 0 0 0 0 0 0 0 0

3.3.3 Probleme cauzate de materiale de construcţie şi mobilier

Aproape toate materialele de construcţie sunt potenţial periculoase, dar dacă sunt
mânuite şi instalate cu grijă, munca poate fi realizată uşor şi sigur. In acest paragraf se
atrage atenţia asupra problemelor de sănătate şi siguranţă care pot apare în legătură cu
diversele materiale ce se pot utiliza pentru renovarea/modernizarea unei clădirii.
Casele mai vechi pot conţine izolaţii care sunt parţial sau total realizate
din asbest, de obicei de culoare alb sau alb-gri, sub formă de pudră sau semi-poros.
Inhalarea asbestului este asociată cu o întregă varietate de cancere, chiar şi de la o
singură expunere mai mare. Înainte de a se lucra cu un astfel de material, trebuie
aplicată o mască şi/sau asigura o ventilare locală corespunzătoare.
Multe dintre materialele de azi pun în libertate particule, fibre sau vapori, care
pot fi dăunătoare pentru cel care le instalează şi pentru oricine se găseşte în vecinătate.
Chiar şi materialele naturale de tipul rumeguşului sau prafului de tencuială pot fi
dăunătoare. Deseori pericolul nu provine din materialul primar ci din lianţi, solvenţi,
stabilizatori sau alţi aditivi al căror efect nu-l cunoaşteţi.
Materialele de izolaţie fibroase de tipul fibrei de sticlă şi lânii minerale pot
irita foarte uşor pielea, ochii şi sistemul respirator. În farmacii, sunt disponibile creme
speciale pentru protejarea pielii atunci când se lucrează cu materiale fibroase.
 Metoda preferată pentru îndepărtarea fibrelor sau prafului este cea a aspirării
acestora cu un aspirator. O idee bună este cea a ataşării unei extensii de furtun la
punctul de evacuare a aspiratorului pentru a împiedica răspândirea în casă a oricărei
particule, care trece de filtru. Dacă aveţi la îndemână doar o mătură pentru îndepărtarea
materialului, aceasta trebuie mai întâi udată astfel încât particulele de praf să nu se
ridice în aer.
Izolaţia din polistiren rigid este în general un material inert, dar la tăiere poate
produce particule. Izolaţiile de poliuretan şi poli-izocianurat emană vapori
dăunători în momentul producerii de panouri rigide şi atunci când materialul este
pulverizat la locul de montaj. Vaporii determină iritaţii ale ochilor şi pielii şi probleme
respiratorii, chiar şi la nivel de expunere minim. Mici cantităţi de vapori pot însoţi
panoul rigid.
Există o multitudine de materiale de chituit cu compoziţii chimice foarte
diferite. Totuşi, materialele de chituit au câteva caracteristici comune :
toate utilizează solvenţi pentru menţinerea materialului pliabil până la instalare.
odată aplicat, solvenţii se vor evapora producând vapori până când materialul se
aşează sau se usucă.
Vaporii de la chituire pot determina iritaţii respiratorii sau alte reacţii alergice.
Din acest motiv, zona de lucru trebuie bine ventilată, chiar şi pe perioada uscării.
Renovarea ridică probleme speciale de sănătate pentru cei cu alergii, astm sau
sensibilitate la substanţe chimice. Prin alegerea cu grijă a materialelor, expunerea la
substanţe iritante poate fi evitată sau redusă. De exemplu, izolaţiile din panouri rigide
nu produc praf sau particule decât la tăiere, iar unele chituri au o perioadă mai scurtă de
uscare. Deasemenea, pentru cei cu sensibilitate la substanţe chimice
sunt diponibile materiale de finisare de tipul vopselelor şi baiţurilor cu toxicitate redusă.
Consideraţiile legate de sănătate pot constitui un factor important în luarea
deciziei de a izola exteriorul clădirii şi nu interiorul acesteia. Dacă operaţia are loc la
interior, lucrul trebuie planificat astfel încât intervenţia să se termine cât mai repede
posibil. Aceasta poate însemna angajarea unui antreprenor care să realizeze întreaga
lucrare sau o parte din ea.
Mobilierul poate la răndul său reprezenta o sursă de poluare prin substanţele
volatile eliberate de lacuri şi vopsele; tapiseria de orice fel, draperiile şi covoarele
eliberează scame de diferite dimensiuni care inhalate pot cauza probleme respiratorii.
Substanţele utilizate la curăţenie sunt de cele mai multe ori dizolvanţi cu conţinut ridicat
de substanţe volatile (alcooli, esenţe parfumate etc.).
In tabelul 3.7 se prezintă raportul concentraţiilor admise pentru aerul interior
relativ la aerul exterior clădirii, astfel încât sănătatea utilizatorilor clădirii să nu fie
afectată.

3.4 IMPACTUL CLĂDIRILOR ASUPRA MEDIULUI AMBIANT ŞI

COLECTIVITĂŢILOR UMANE
 Prezenţa clădirilor în peisajul natural determină un impact asupra mediului
înconjurător, care deseori nu este perceput, sau este perceput în proporţii mai
reduse. Încă din etapa de început a construcţiei, peisajul natural suferă alterări, prin
tăierea de drumuri de acces, organizarea şantierului, efectuarea racordurilor de energie
electrică, alimentare cu apă şi canalizare, alimentare cu energie termică şi/sau
combustibili.
Arhitecţi, ingineri constructori şi ecologişti din lumea întreagă încearcă să
determine efectele pe care construcţiile şi alte habitaturi locuite le au asupra mediului
înconjurător şi asupra oamenilor. Cheia înţelegerii complexităţii acestui fapt este
recunoaşterea faptului că activităţile constructive produc o transformare a mediului
natural într-unul artificial. Această transformare are trei
faze: construcţie, mentenanţă, recuperare. În prima fază, clădirile sunt construite şi
plasate în peisajul natural. Activitatea de construcţie este un amestec de preferinţe
culturale (arhitectonice), materiale avute la dispoziţie şi tehnologii de construcţie. În
faza de mentenanţă, ocupanţii trăiesc în clădiri şi le menţin în stare de funcţionare sau
le modernizează potrivit standardelor lor de viaţă. În fine, clădirile îşi încheie durata de
viaţă, iar materialele rezultate se reciclează sau se depozitează, iar pe locul lor se ridică
alte clădiri (ciclul de viaţă se reia), sau se recreează peisajul natural.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune minimizarea costurilor de mediu şi
maximizarea profitului economic, astfel încât să fie posibilă "satisfacerea nevoilor
prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi.” Din acest concept rezultă modul în care clădirile poluează mediul
ambiant intern şi extern lor. În funcţie de unde se creează sursa de poluare, clădirile
exercită o poluare directă şi una indirectă.
 Tabelul 3.7

Surse, concentraţii admise şi raportul

“interior/exterior” pentru principalii
poluanţi interiori clădirilor
Raportulconcentra-
Concentraţii
Poluant Sursa de poluare interioară ţiilor
admise
interior / exterior

Asbest Izolatii de incendiu  106 fibre/ m3 1

Bioxid de Combustie, activitate umana, animale de
3000 ppm  1
carbon (CO2) casa
Monoxid de Echipament de combustie, motoare,
100 ppm  1
carbon (CO) sisteme deincalzire defecte
Formaldehida Izolatii, lianti, placi conglomerate 0,05 la 1,0 ppm 1
Fibre minerale
Produse, imbracaminte, tapiserii NA --
si sintetice
Bioxid de azot Combustie, sobe cu gaz,incălzitoare de
200 la 1000 µg/m3  1
(NO2) apă instant, uscatoare, tigari, motoare

Vapori organici Combustie, solventi,rasini, produse,

Nu este cazul 1
(VOCs) pesticide, spray-uri cu aerosoli

20 ppb 1
Ozon Arc electric, surse de UV
200 ppb 1
Materiale de constructie, ape subterane,
Radon 0,1 to 200nCi/m3  1
sol
Particule Sobe, semineuri, tigari,substante volatile
100 to 500 µg/m3  1
respirabile concentrate, spray-uri cu aerosoli, gatit
Sulfati Chibrituri, sobe cu gaz 5 µg/m3 1
Bioxid de sulf
Sisteme de incalzire 20 µg/m3 1
(SO2)
Activitate umana, animale de casa,
Micro ferigi, insecte, plante,
Nu este cazul 1
organisme spori,umidificatoare, sisteme de
aer conditionat
@ IP CONSULT GRUP , Braila - 2003
http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm