Sunteți pe pagina 1din 40

La Fontaine – marele fabulist francez își numea opera: „O amplă

comedie cu mii de vieți în mers/ A cărei vastă scenă e întregul Univers.”

Fabula în literatura română


Fabula, ca specie clasică, este una din principalele manifestări satirice şi polemice din zona comicului în
perioada de constituire a literaturii noastre moderne. Folosind investigarea laturilor morale, fabula fost preţuită
şi gustată de publicul vremii. Scriitorii reprezentativi ai epocii abordează fabula, fie scriind câteva opere, fie
dedicându-se în întregime speciei: Dimitrie Ţichindeal, Gheorghe Asachi, Constantin Stamati, Gheorghe
Săulescu, Constantin Facca, Constantin Bălăcescu, Grigore Alexandrescu, Alecu Donici şi Anton Pann.

Sanda Radian subliniază interesul pentru analiza fabulei în cazul cercetătorilor români de la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care subliniau importanţa educativă a fabulei. Moses Gaster, de
exemplu, împarte literatura în religioasă, etică şi estetică şi aşează fabula în categoria literaturii etice, scopul ei
fiind „sentinţa morală, etică, oglindirea adevărului, precum îl înţelege poporul, şi aşa oglindeşte şi proverbul
acel adevăr al inteligenţei populare”. Un alt critic - Cristu Negoescu - vede specia întruchipând „un principiu
etic, concretizat şi demonstrat printr-o poveste oarecare”.

Mai interesant i se pare autoarei studiul din 1893, al lui Theodor Speranţia, în care autorul face o disociere
între fabulă, apolog şi satiră, menţionând că apologul prezintă faptele omeneşti în mod direct, iar fabula „este o
compoziţiune literară care face parte din poezia epico-didactică şi arată faptele omeneşti în mod indirect”. Tot
Th. Speranţia observă că în fabulă, ca şi în satiră, sunt condamnate relele, dar naivitatea îl deosebeşte pe
fabulist de satiric.

„Dacia literară” publică fabulele lui Alecu Donici şi menţionează „că fabulele sunt astăzi a la mode, asemenea
compuneri se întâlnesc adeseori în coloanele unora din jurnalele româneşti”.
Fabuliştii conturează caractere umane surprinse într-un anumit moment istoric, utilizează datele fenomenelor
caracteristice în care particularul interesează numai în laturile lui excepţionale, apelează la aspecte comune
care pot fi semnificative prin surprinderea mişcărilor, gesturilor, reacţiilor, a datelor vestimentare şi ocolind
întâmplarea, atenţia se îndreaptă mai ales spre comentariu (toate acestea învăluite în alegorie şi simbol),
accentuând elementele satirice.

Fabulă
T. Moraru remarcă faptul că fabula, în măsura în care descrie un tip uman prin manifestările externe, apelându-
se la aspectele particulare semnificative şi utilizând comentariul, se apropie de fiziologie, unele fabule fiind
chiar „variante alegorice în versuri ale fiziologiei”. Ion Heliade Rădulescu scria: „fabulele noastre nu sunt fabule
alegorice, ci toate copiate după natură, şi figurile noastre nu sunt copii, ci însuşi ca figurile fotografice”.

Dimitrie Ţichindeal este primul fabulist care se face cunoscut prin colecţia de Filosoficeşti şi politiceşti prin
fabule moralnice învăţături. Acum întâia oară culese şi întru acest chip pe limba română întocmite (1814,
Buda). Este un adevărat întemeietor al genului la noi, numit de Eminescu, în Epigonii, Ţichindeal gură de aur.
Sanda Radian menţionează că din fabulele lui Dositei Obradovici, Ţichindeal păstrează înaintea cuvântarea la
volum, din 160 de fabule, 103 sunt traduse, 51 localizate şi la 6 renunţă. Autorul bănăţean caută să adauge
textului fabulei povestiri, poveţe sau sentinţe. Critica sa vizează ignoranţa şi superstiţiile; nu lipsesc accentele
de critică socială împotriva marilor moşieri, a oprimării iobagilor, condamnarea ocupaţiei turceşti.
Fabula Omul muşcat de câine este un elogiu adus culturii şi învăţăturii prin satira adresată semidoctismului şi
injustiţiei: „Vai de oaia între lupi şi vai omului celui blând unde acela e mai bătrân care e mai tare, unde sila,
mojicia, barbaria face legi şi judecăţi şi dă porunci, căci într-acest fără de lege loc trebuie amărâtul om de
cumplită nevoie să asculte sfatul acestui doctor, trebuie tocmai pre însuşi acela care îl sugrumă şi îl munceşte
să-l hrănească cu sângele său. Ticăloasă stare este unde cel neînvăţat are putere să clevetească şi să
bârfească, iar acela care ştie trebuie să tacă şi de frică să asculte; unde cel nedrept şi fără cuget să
poruncească, iar cel bun şi de omenie este nevoit şi silit să se supuie”.
Sanda Radian arată că prin tonul virulent, patetic sau profetic, învăţătura fabulelor lui Dimitrie Ţichindeal le
îndepărtează de factura clasică, fapt subliniat şi de D. Popovici şi Alexandru Duţu. Acest lucru de datorează
îmbinării dintre naraţiunea propriu-zisă şi morala, care este invadată de adăugiri erudite, pe un ton de predică.
Faţă de modele din literatura universală, la care morala este scurtă, la Ţichindeal devine o lecţie profundă, o
prelegere lungă.
Gheorghe Asachi dovedeşte şi el o vocaţie pentru specia fabulei, fiind influenţat, prin studiile făcute, atât de
Lessing şi Obradovici, cât şi de La Fontaine, Fedru, Krîlov sau Krasicki. Fabula înseamnă pentru Asachi o cale
către clasicismul francez şi italian. În Prefaţa volumului de Poezii din 1836, Asachi îşi exprimă concepţia
clasică: „îndreptat de pilde clasice şi de firea limbii, m-am sârguit a urma sistemului care cere ca poezia, care
este productul cel mai ales al cugetării, prin simţire înălţată, să răsune prin ziceri elegante şi armonioase, încât
de asemenea prelucrată fiind limba va putea adineoare a se arăta vrednică de a sa strălucită spiţă cu cea
italiană”.
Ca scriitor de factură clasică, Gheorghe Asachi practică fabula din 1819. Eugen Lovinescu remarcă faptul că
specia fabulei i se potrivea lui Asachi: „trebuia să se îndrume spre genul didactic al fabulei: acţiunea
moralistului îi ajuta şi fecunda opera practică, maniera discursivă îi convenea, meşteşugul lua locul avântului
absent”. El este primul traducător în română al fabuliştilor din literatura universală: din La Fontaine a tradus cel
mai mult (30 de fabule, printre care Greierul şi furnica, Corbul şi vulpea, Broasca şi boul, Doi catâri, Lupul şi
mielul etc.), apoi din Krîlov, Krasicki, Hauf sau Fedru, dar mai puţin.
În prefaţa ediţiei din 1836107, moralistul Asachi expune câteva consideraţii teoretice privitoare la fabulă:
„fabula, numită şi basnă sau apolog, este o compunere didactică, adică învăţătoare, să poate zice că este
făcută o regulă practică întreu de a câştiga înţelepciune vieţuirii cu oamenii”. Deşi sub raportul realizării
artistice, traducerea lui are unele stângăcii, se poate observa preocuparea constantă pentru „învăţătură”,
pentru atingerea scopului moral. Sanda Radian remarcă rolul important pe care l-a avut Asachi în evoluţia
genului la noi, elementele specifice artei fabulei: caracterul de scenetă comică, arta dialogului, pitorescul
portretului animalier.

Dintre fabulele de o evidentă originalitate se remarcă Momiţa la bal masche şi Castorii, considerate de George
Sorescu reuşite sub aspectul imaginaţiei şi rezolvării scenice. Momiţa la bal masche abordează problema
cosmopolitismului - o temă predilectă în literatura vremii. Castorii are o temă asemănătoare cu Învăţătura
leului de Stamati, conţine o pledoarie pentru păstrarea tradiţiei naţionale.
Cunoscător al limbilor clasice, Gheorghe Săulescu a fost preocupat de mai multe domenii: arheologie, istorie,
literatură, filologie. Publică, în 1835, un volum de fabule, în care pune accentul pe valoarea educativă a fabulei,
foloseşte proverbe şi maxime latineşti: „Moraliştii născociră fabula prin a căror operă ni se înfăţişează
metehnile, aducându-şi în mijloc, cu delicateţă feritoare persoanelor, necuvântătoarele dobitoace, ca după
perenie, bătându-se şeaua să se priceapă calul, şi totodată după înţeleaptă zice «ut delectendo doceat», adică
desfătând să ne înveţe”.

Un rol important în istoria fabulei îl ocupă Constantin Facca şi Costache Bălăcescu, cunoscuţi mai mult ca
autori de comedii. Ei abordează fabula, ca majoritatea autorilor de la început. Din ciclul Satire şi fabule,
publicat de Constantin Facca în 1860, sunt remarcabile fabulele Vulpea şi Ministrul, care satirizează
demagogia politică. În ceea ce-l priveşte pe Costache Bălăcescu, acesta publică, în 1845, volumul Poezii şi
fabule, care prezintă importanţă prin seria de procedee fabulistice moderne: jocurile semantice şi formulele
stereotipe. Temele sunt asemănătoare cu ale celorlalţi fabulişti, dar introduce la baza fabulei, ca şi Gheorghe
Săulescu, o zicală populară.
Alecu Donici - cuib de înţelepciune - cum îl numeşte Eminescu în Epigonii, a publicat volumul Fabule în 1840,
apoi, într-o altă ediţie, în 1842 - volum ce cuprinde 30 de fabule, care i-a adus faima de mare fabulist; publică
apoi în 1844, la Iaşi, în colaborare cu Costache Negruzzi volumul Satirele şi alte poetice compuneri ale
prinţului Antioh Cantemir.
Numit de Alecsandri un veritabil La Fontaine, Alecu Donici este influenţat, prin studiile pe care le face la
Petersburg, de fabuliştii ruşi A.E. Izmailov, I.I. Dmitriev şi, mai ales de I.A. Krîlov. Multe din fabulele sale sunt
traduceri şi adaptări după autorii ruşi. Emil Boldan îi recunoaşte meritul în dezvoltarea fabulei, unul
considerabil, prin tendinţa de localizare în realitatea socială şi naţională românească: „Când Donici traduce, el
dăruieşte textului o prospeţime caracteristică jungând să realizeze în multe privinţe o operă nouă. Alteori,
prelucrează, adaugă elemente de morală care sunt numai ale lui şi îşi pune personajele necuvântătoare în
situaţii noi. (...)”.
Donici a fost acuzat de lipsă de originalitate, etichetat ca fabulist minor, tocmai pentru că sarcasmul lui viza
nedreptăţile, abuzurile conducătorilor, cosmopolitismul, nepotismul, superstiţiile, lăudăroşenia, în fabule
precum Ursul la prisăci, Vulpea şi bursucul, Lupul la pieire, Lupul nazar, Momiţa şi oglinda, Musca, Muştele şi
albina, Două poloboace, jderul şi cacomul, Racul, broasca şi o ştiucă etc.
Donici adaugă întotdeauna o morală - neexistentă la Krîlov - în care este vizibilă tendinţa critică. Moralistul
Donici urmăreşte viciile, iar accentul cade pe valoarea educativă a fabulei, pe aşa numita „sfătoşenie” sau
înţelepciune bătrânească, foloseşte proverbe şi zicători din folclor: „Şi aşa s-a întâmplat precum cucul a
cântat”, (Lupul şi cucul); scump la târâte şi ieftin la făină (Morarul, Capra şi iada); Să nu-ţi vâri botul unde nu-ţi
fierbe oala (Ştiuca şi motanul), vezi, după faptă, plată (Sticleţul şi ciocârlanul), culege, dar, ce-ai semănat
(Lupul şi motanul)).
Inferioară lui Grigore Alexandrescu, dar cu o individualitate marcată, creaţia lui Donici a contribuit la afirmarea
fabulei ca specie literară, fiind un adevărat document social al epocii, iar autorul s-a impus ca fabulist, prin
conţinutul demascator şi protestatar, prin simbolurile care capătă viaţă, prin umorul discret, concentrare şi
simplitate stilistică şi o limbă română curată.

Scriitor inclasabil, numit de Eminescu isteţ ca un proverb, cu o operă - melanj de folclor şi fabulaţie, de Orient
şi Occident, Anton Pann reprezintă „spiritul” popular în literatura paşoptistă. Mihai Zamfir remarcă, în cazul său,
preluarea unui bagaj cultural care precede cu mult romantismul: „Scriitorul s-a aflat, obsesiv, în căutarea celor
mai vechi izvoare de înţelepciune, pentru a le opune apoi romantismului victorios şi spiritului european. El
pleacă de la motive literare indiene, ajunse la noi prin intermediar grecesc, de la romane antice sau medievale
(Paris et Vienne pentru Noul Erotocrit), de la istorii bizantine (Povestea poamelor) şi turceşti (Nastratin Hogea),
de la cântece goliardice medievale (în Îndreptătorul beţivilor) sau de la Erasmus din Rotterdam (în Hristoitia,
după o variantă grecească).
Lecturile sale erau formate din poeţii Văcăreşti, Costache Conachi, ştia din copilărie mai multe limbi (greaca,
bulgara şi turca), mai târziu şi limbile română şi rusă. Încă de la început, literatura populară prezintă interes
pentru Anton Pann. Remarcăm, în cazul lui, arta clasică, moralistă, îndreptată spre observaţia morală.
Alexandru Piru vede în Anton Pann, un clasic, cu o viziune caracterologică: „(...) prin el se pot (...) verifica mai
toate locurile comune ale clasicismului. În epoca lui romantică, Pann e un anacronic. În definitiv, toţi clasicii
sunt «anacronici» sau atemporali. Romanticii au sentimentul timpului, participă deci la istorie, complotează,
răstoarnă guverne, ridică baricade, fac, ar zice conu Leonida, «revuluţii». Clasicii, din contră, sunt prudenţi, se
supun regulilor, legiferează Parnasul”.
Anton Pann adoptă rolul moralistului, chiar din primele opere precum Îndreptătorul beţivilor,Triumful beţiei sau
Diata ce o lasă un beţiv pocăit fiului său. În 1834, apare Hritoetia au şcoala moralului care învaţă toate
obiceiurile şi năravurile cele bune, care, potrivit lui Demostene Russo, nu e altceva decât o prelucrare a cărţii
lui Erasmus, De civilitate morum puerilium, tipărită la Anvers în 1530. În prefaţa la Hristoitie, Pann afirmă: „Din
câte părţi omul are, / Sufletul este mai mare. / El e partea cea cinstită / Şi mai scumpă, preţuită. / Sufletul pe
trup îl are / Lui-şi ca o mădulare / Pe care îl stăpâneşte / Ca p-un subpus cum voieşte. / Trupul nimica nu poate
/ Fără suflet întru toate; / De aceea să cuvine / Să-ngrijim de dânsul bine”.
Mihai Zamfir observă că sintagma a îngriji sufletul se transformă în principiu literar al tuturor scrierilor
antonpaneşti, el „compune versuri doar în sprijinul moralei, iată idealul unei poezii aflate la distanţă enormă de
paşoptism”. Fabula, ca şi celelalte opere, reprezintă un prilej pentru Anton Pann de a-şi expune principiile
morale. În aceste opere, Pann apare un moralist deplin. Esteticul nu primează la el: „De veţi găsi vreun cusur
în stil, nu aveţi drept să mă osândiţi”, ci didacticul, educativul. Acest fapt a fost semnalat şi de Ion Rotaru:
„Pann e pedagog, crede cu tărie în funcţia educativă a poeziei, însă el nu are aerul că scrie pentru copii şi
pentru şcoală, ci mai curând pentru oamenii mari”, în critica literară, a fost subliniat caracterul repetitiv al operei
lui Anton Pann, revenirea sub diferite forme a aceloraşi sentenţii, proverbe şi formule.
Calendarul lui Bonifatie Setosul, carte tipărită la 1821, parodie de calendar străvechi, îmbina versul cu proza şi
ilustra vocaţia moralizatoare a autorului său.
Fabule şi istorioare (1839) este o colecţie de poezii libere, în care Anton Pann se îndepărtează de regulile
clasice ale fabulei. În prefaţa volumului, intitulată Către cititori, autorul vede fabula drept o istorioară scurtă, cu
haz şi plină de tâlc, cu un caracter universal şi folcloric: „aceste fabule şi istorioare nu sunt decât numai auzite.
De vor fi vreunele tipărite în alte limbi, nu ştiu, că n-am învăţat nicio limbă din cele poleite (...) multe din ele
puteţi să le ştiţi şi multe să nu le ştiţi”.
Ion Rotaru remarcă, în acest volum, osmoza dintre fabulă şi folclor, cu sectorul paremiologic, cât şi „bunul simţ
de obşte, morala sănătoasă, dacă nu şi profundă ideologic, bizuită întotdeauna pe experienţa de toate zilele,
umorul generos, optimismul tonic - dar şi dramul de scepticism al oricărui om cu scaun la cap -, echilibrul psihic
al insului de mijloc, nedispus stărilor sufleteşti complicate”.

Chiar dacă personajele iau chipuri de animale, ele nu mai au legătură cu zoologia specifică fabulei; ne mişcăm
în lumea mahalalei bucureştene, printre fiinţe necăjite, umile şi mediocre. Povestea vorbii este prefigurată până
la detaliu. Istoriile cuprinse în volum, construite pe modele străvechi, dar cu personaje din Valahia primei
jumătăţi a secolului, apar cu scop moralizator.
Capodoperele scriptice ale poetului au luat naştere prin insinuarea lentă a umorului în versul moralizator, prin
subtilizarea treptată a mesajului moral cu ajutorul râsului complice. În primele sale cărţi, existase, ce-i drept, un
oarecare sens ludic, precum în caricaturile făcute beţivilor cu un spirit aproape medieval (zeci de personaje
din Îndreptarul beţivilor, 1832), însă râsul deschis lipsea cu desăvârşire. Umorul va atinge în Povestea
vorbii echilibrul fericit, la fel de departe de moralizarea pură şi de gluma groasă.
În 1847, apar Memoria focului mare şi Culegere de proverburi sau Povestea vorbei. La această lucrare se va
gândi Eminescu în Epigonii: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, apoi în 1849, apare Pocăinţa
omului dezmierdat sau vorbire între suflet şi trup şi osebite sfaturi folositoare trupeşte şi sufleteşte.
Înţeleptul Arghir şi nepotul său Anadam (1850) este o prelucrare a unei vechi cărţi populare, tradusă după o
versiune slavă din sec. al XVII-lea. Continuând şcoala filosofilor populari antici, traducătorul şi autorul lui
Archirie şi Anadan lasă un inestimabil tratat de morală practică (Tudor Vianu).
Iată câteva din principiile morale expuse în lucrare:

 Moralistul pledează pentru credinţă şi toleranţă: „Cinsteşte toate legile, dar te închină numai la a ta; căci cel
ce se închină la două credinţe, acela nicio lege n-are şi la toţi e-n ură mare. Fereşte-te de ingratitudine căci
soarta e schimbătoare - pare a zice. Fii recunoscător făcătorilor tăi de bine în timpul când ai avut trebuinţă de
dânşii şi nu-i uita în timpul fericirii tale; că nu ştii cum se întoarce soarta care umblă ca o roată, ea astăzi te
înalţă ca în dulap şi mâine te dă peste cap”.
În binefacerile tale trebuie să pui înţelegere şi simţire: „Pe omul înţelept şi scăpătat sau sărac ajută-l mai cu
simţiciune, măcar de orice lege ar fi; că a face bine nu este niciodată rău; precum zice proverbul: tu binele din
mâini îl scapă şi lasă să cadă măcar şi în apă, că binele nu s-afundă, ci stă pe deasupra-n undă”.

Moralistul recomandă rezervă faţă de cei mari: „Cu mai marii tăi daraveră să n-aibi”. Trebuie să-ţi iai măsurile
tale din vreme, căci te pândeşte înşelăciunea: „La stăpân nu te băga fără tocmeală”. Înţeleptul ştie cu câte
primejdii îl încojoară stăpânii lui: „Înaintea celor mari nu fi îndrăzneţ la vorbă şi grabnic la răspuns; ci te
înfăţişează cu sfială şi răspunde cu socoteală; că toată graba strică treaba; iar vorba dulce mult aduce”.

 Trebuie să-ţi cântăreşti bine cuvintele să nu curgă cu uşurinţă: „Când vreai să vorbeşti cu cineva, să-ţi scoţi
cuvântul prin trei lacăte, adică: unul să-l ai la inimă, al doilea la gât şi al treilea la buze, că dacă iese din gură
cuvântul se duce iute ca vântul; şi nu-l poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul”. - atinge viciul flecărelii,
linguşeala.
„Păzeşte-te de vorbe fanfaroane sau flecare, nici întrebuinţa minciuni; pentru că minciuna întâi cade şi ca
plumbul în apă se afundă, iar în urmă iese ca frunza pe undă”.

 După controlul cuvintelor se impune cel al sentimentelor şi deprinderilor: „Apără-ţi ochii de invidieri sau
zavistii, mâinile de răpiri şi furtişaguri, gura de pâri şi clevetiri şi picioarele de către păsuri rele”.
 Nu adânci zavistia (ura) între oameni: „De vei avea vecin rău sau veun asupritor, nu purta în contă-i ură, să
te asemenea lui... că c-un oţet şi cu fiere nu se face augurida miere”.
 Previne pe cei predispuşi la vorbirea mânioasă: „Cui îi iese din gură blestemul, îi cade în sân cu ghemul”.
Fereşte-te de frecventările proaste, ca să nu ţi se poată spună: „s-a strâns rânced lângă muced”.
 Nu are încredere în justiţia vremii: „Fereşte-te de certe şi judecăţi, căci totdeauna e mai bine o învoială
strâmbă, decât o judecată dreaptă”. Nu trebuie să te linguşeşti, dar fii atent la învăţăturile omului înţelept: „Pe
omul cel înţelept, lipeşte-l cât poţi de piept; şi îi ascultă învăţăturile, primindu-le cu sete, ca când ai bea apă
dintr-o fântână rece; că mai bine e să te bată un înţelept decât să te laude un nerod.”
 Fii politicos, cultivă prietenia, dar fii rezervat: „Cercetează-ţi vecinii şi amicii sau prietenii: dar însă du-te mai
rar şi şezi puţin; nu fi ca anghira sau racul corăbiii, care uşor se aruncă în apă şi cu anevoie se aridică; că e
mai bine să pleci şi să nu le pară bine, decât să şezi până să li se urască de tine”.
 Recomandă modestia: „Când vei fi chemat la masa altuia nu grăbi să şezi la locul cel dintâi. Nu fi zgârcit.
Scumpul nu e stăpân pe banii săi, căci banii îl stăpânesc pe el”. Fii milostiv: „Din mâna ta întinde şi săracului
o bucată de pâine”. Fii ospitalier, caută tovărăşia bună la drum şi bagă bine de seamă unde te adăposteşti:
„Păzeşte pe drum părăsit să nu apuci, vama împărătească să n-o ocoleşti şi la cârciuma unde vei vedea
nevastă tânără şi bărbatul bătrân să nu dormi, că la asemenea loc se adună oameni de toată mâna”.
Fiecare hotărâre în viaţă trebuie luată la timpul ei: „Sau fă-te ostaş, sau fă-te călugăr, sau te însoară, dar însă
ostaş să te faci mai tânăr, călugăr mai bătrân, şi să te însori când ajungi la mintea coaptă”. Mai ales în capitolul
căsătoriei moralistul vede mare prudenţă, fiind chiar el Stan Păţitul: „Când vei vrea să te însori, deschide ochii
în patru ca să nu aduci pe dracul cu lăutari în casă.”

Toate aceste sfaturi de înţelepciune şi altele multe sunt împărtăşite de Archir nepotului său Anadam şi
alcătuiesc în povestirea care poartă numele celor două personaje un adevărat tratat de morală. Maximele
acestea presărate cu glume aduc o mare plăcere cititorului prin conciziunea lor prin comparaţiile şi metaforele
folosite, prin limba deosebită. Ne amintesc de un mare înaintaş, fost domnitor, care i-a lăsat fiului său aceleaşi
învăţături şi anume Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.
În 1852 apare O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu, apoi Povestea vorbii şi în 1853, Năzdrăvăniile lui
Nastratin Hogea. Povestea vorbii şi O şezătoare la ţară sunt opere cu fond folcloric, opere de maturitate ale lui
Anton Pann şi ele i-au asigurat un loc de cinste în istoria literaturii române.
În ceea ce priveşte modalitatea structurării materialului, Povestea vorbei - o adevărată comedie umană -
conţine capitole cu titlu sugestiv, câte unul pentru fiecare viciu, exact ca un moralist clasic, preocupat de
tipologie. Moralistul înfăţişează vicii (defecte, cusururi, minciuni, flecarii, năravuri rele, prostie, nerozie, beţie,
hoţii], oferind adevărate portrete morale, asemănătoare stilului caracterelor greco-latine, în capitole formate
după modelul antic „despre” + viciul respectiv: Despre cusururi sau urâciuni, Despre pedanţi sau
copilăroşi,Despre vorbire, Despre minciuni şi flecării, Despre năravuri rele, Despre prostie, Despre
nerozie, Despre leneşi, Despre beţie, Despre sărăcie, Despre virtute.
Proverbele sunt ilustrate de câte o povestire, în felul acesta, cartea n-are nimic din uscăciunea unei lucrări
didactice, e sprintenă şi îmbietoare, o adevărată „poveste” a vorbei. George Călinescu vede în ea „o comedie a
cuvintelor pure şi o comedie umană, făcută din observaţii impersonale, surprinzătoare în totala lor lipsă de
inedit”.
Povestirea lui Pann este adâncită pe linie caracterologică, cu scop moralizator. Paul Cornea subliniază:
„raţiunea adâncă a oricărei povestiri e scoaterea unei moralităţi. Dacă însă scopul iniţial constă în transmiterea
unei învăţături, pe drum autorul găseşte atâta plăcere şi ştie să pună atâta culoare în depanarea întâmplărilor
şi în zugrăvirea năravurilor umane, încât istorioarele sale devin, ca la Boccaccio sau Cervantes, nişte opere
literare de sine stătătoare, oglindind viaţa reală în cele mai diverse înfăţişări”.

Despre cusururi sau urâciuni începe astfel: „Aideţi să vorbim degeaba, / Că tot n-avem nici o treabă. / Fiindcă /
Gura nu cere chirie, / Poate vorbi orce fie. / De multe ori însă / Vorba, din vorbă în vorbă / Au ajuns şi la
cociorbă. / Ş-atunci vine proverbul: / Vorba pe unde a ieşit / Mai bine să fi tuşit. / De aceea / Când vei să
vorbeşti, la gură / Să aibi lacăt şi măsură. / Adică: / Vezi bârna din ochiul tău / Şi nu vorbi p-alt’ de rău. / Spre
pildă: / Când vei vorbi de mucos, / Nici tu să fii urduros. / Că nu e mai urât când cineva / Face pe frumos că e
ponevos / Şi pe cel urât că e aurit”.
Erudit fiind, Anton Pann a adunat un număr mare de proverbe, expresii paremiologice, o adevărată învăţătură
populară, pe care a transformat-o în versuri. Tendinţa fabulei la Pann este de a ilustra un proverb sau o
maximă. Ceea ce îl diferenţiază de ceilalţi folclorişti, poeţi lirici sau povestitori este tendinţa moralizatoare -
element cheie în conturarea portretului său, fapt remarcat şi de critica literară: (...) „Povestitorul a stat
totdeauna în serviciul moralistului. Ceea ce a urmărit Anton Pann în toate scrierile sale de seamă a fost să
transmită o învăţătură, o maximă de viaţă, o îndrumare pentru buna întocmire a unei existenţe omeneşti.
Făcând aşa, continua linia filosofilor populari ai antichităţii (...). Atât de puternică este însuşirea de moralist a lui
Pann încât toate snoavele lui nu sunt debitate decât cu intenţia de a ilustra o maximă notată de el mai înainte
sau rezultând din ea, ca tâlcul ei mai adânc”.

Ion Rotaru subliniază în arta lui Anton Pann „puterea de observaţie a caracterelor şi a mediilor, lumea
mahalalelor bucureştene de pe la 1810-1850”: negustorimea, isnafii, chefliii, bărbaţii înşelaţi, muierile rele,
babele clevetitoare, moravurile, costumele pestriţe - un spaţiu de întâlnire a ţăranului cu târgoveţul.
Comparabile cu cele ale lui Creangă, personajele antonpanneşti sunt meseriaşi, arendaşi, negustori greci,
ţărani, lăutari, ţigani, personaje tipice ale umanităţii eterne, ale mahalalei, a hanurilor, a cârciumilor: „Beţivii toţi
strânşi colac / Pe la grădini beţii fac, / Prin mahala la Izvor, / Şi la Breslea în pridvor, / Dar mai mult şi mai
vârtos / Pe la Tabacii de jos, / Unde petrec la vin bând / Şi împreună cântând. / Nu poate om socoti, / Nici de a
le povesti / Cârcimele din Bucureşti, / Bordeile măhăleşti”.

George Călinescu vede aici o galerie de „caractere”, alcătuită numai dintr-o combinaţie obiectivă de proverbe şi
zicători, pline de nuanţe invizibile, de o truculenţă genială. Iar tipul sintetic al indolentului (...). Portretul
feciorului de împărat, fiu de ţigancă, poate servi ca specimen (...).
Mihai Zamfir remarcă faptul că morala lui Pann „nu e cea a aristocratului, nici a omului bogat (spre care
scriitorul priveşte cu respect invidios), nici măcar cea a ţăran ului, uneori exaltat la modul vergilian, în Povestea
vorbii, dar cu care Pann nu se identifică; ci morala clasei medii în formare, la Bucureşti şi în alte câteva oraşe,
morala micilor negustori, a meşteşugarilor, a dăscălaşilor, a preoţilor săraci, morala servitorimii de toate
gradele”.

Tudor Vianu vede morala lui Pann morala „unui om din Orient care a cunoscut timp de veacuri opresiunea şi a
învăţat să fie prudent, rezervat, răbdător, înţelegător al suferinţei străine şi gata să-l ajute şi s-o uşureze. Este,
desigur, aceea a unui om credincios” (...). Subliniind arta de moralist a lui Pann, criticul remarcă un element
cheie care uneşte morala: umorul. Mircea Muthu vede aici un râs „aproape rabelaisian. Hohotul este punctat cu
ironia ce pregăteşte morala sau o justifică în cele mai multe din „istorioare”. Operele lui Anton Pann fac apel la
autorităţi spirituale milenare (religia, basmul, fabula, istoria) doar pentru a educa, moralistul crezând
în posibilitatea îndreptării lumii cu ajutorul scrisului.
Cel mai însemnat fabulist român, Grigore Alexandrescu (1814-1885) prelucrează prototipuri clasice folosite
înaintea sa de La Fontaine, Florian, Voltaire şi Krîlov.

În critica literară, Grigore Alexandrescu a fost un autor dezbătut intens în privinţa spiritului său clasic sau
romantic. Eugen Lovinescu observă orientarea poetului către poezia romantică drept un reflex al timpului, când
curentul atinsese apogeul: „Dar nu trebuie să uităm totodată că suntem în preajma anului 1830 când valul
romantic se ridicase ca un braţ de mare pentru a cotropi întreaga literatură a lumii... Ceva mai apoi, când
nevoile începură a se mai risipi, şi când caracterul lui firesc nu mai era înăbuşit de atâtea împotriviri şi
nemulţumiri din afară, găsim un Alexandrescu isteţ, ager, muşcător, observator ascuţit şi plin de umor”.

În Epigonii, Eminescu îl prezintă ca pe exponentul fizic şi artistic al romantismului vizionar: „Şi ca Byron, treaz
de vântul cel sălbatic al durerii / Palid stinge Alexandrescu sânta candelă a sperării / Descifrând eternitatea din
ruina unui an”. George Călinescu apreciază două direcţii cu pondere egală în creaţia lui, dintre care una
lamartiniană, afectată de mal du siecle.
Dumitru Popovici susţine, de asemenea, dubla articulare în creaţia lui Alexandrescu. George Zarifopol înclină
spre o preponderenţă a clasicismului: (...) „tot scrisul său e stăpânit, vorba lui e întotdeauna clar construită;
lirismul aproape nul, iar singurul sentiment de care nu se sfieşte a se lăsa stăpânit e îndeosebi acel al
umorului. Atitudinea lui e indulgent ironică, şi-i firesc a vedea în nimicurile omeneşti partea poznaşă”. Şerban
Cioculescu susţine: „Grigore Alexandrescu e el însuşi în poezia cu conţinut etic.

Poet al dezinteresării, al altruismului, al binelui public, când se dezbăra de suferinţele insuficient patetizate, ca
de temele lirice convenite, îşi regăseşte tonul cu adevărat propriu (...) din fabule şi mai ale din epistole şi satire.
În aceste produceri didactice, poetul îşi învederează o mai statornică afinitate cu clasicismul, decât cu
romantismul francez (...) didacticul, în cea mai înaltă expresie a cuvântului, e permanent şi caracterizant”.
Mircea Anghelescu, elogiind apologurile poetului pentru complexitatea lor, descoperă, alături de tendinţele
clasice, unele satirice romantice şi altele realiste înrudite cu arta „fiziologiilor balzaciene”.

Pornind de la opiniile pertinente, exprimate până acum în critica literară, putem intui un autor care întruneşte
calităţile unui moralist. Grigore Alexandrescu este reprezentantul cel mai de seamă al fabulei. Moralistul
prezintă orientarea către poezia didactică drept o necesitate de a disimula, în veşmânt alegoric, ideile: „Apoi
când în elegie destul nu poci să vorbesc, / Şi s-arăt fără sfială toate câte socotesc / Vreun dobitoc îndată vine
înaintea mea, / Şi-mi ridică cu lesnire sarcina oricât de grea. / (...) Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim, /
Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim”.

Grigore Alexandrescu abordează, ca majoritatea scriitorilor de la 1848, metode şi categorii literare diverse.
Tudor Vianu observă o dominantă a beletristicii noastre „înclinarea spre ironie şi umor prin care se corectează
diformităţile şi sunt răzbunate avaniile realităţii”. El dă curs acestei trăsături naţionale, încearcă prin diverse
mijloace modernizarea genului. Rolul lui în dezvoltarea fabulei în literatura română a fost asemuit cu cel al lui
La Fontaine în Franţa. În Câteva cuvinte în loc de prefaţă la ediţia din 1847, poetul expune clar şi succint
concepţia sa despre artă: „Cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţia existenţei sale,
este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte sentimente frumoase şi nobile care înalţă sufletul
prin idei morale şi divine până la viitorul nemărginit şi în anii cei veşnici”.

Fabula lui Alexandrescu este profund înrudită cu satira, acest fapt a făcut să fie întotdeauna clasificate, după
conţinut, ca sociale şi politice, de către mai toţi comentatorii operei, încă din secolul al XIX-lea. Nicolae Iorga a
surprins cel mai bine fenomenul: „Fabula satirică e mai ales genul şi puterea sa; personagiile şi condiţiunile
politice ale ţării sunt arse de ironia sa corozivă. Până la Caragiale n-a existat o operă satirică mai populară
decât fabulele politice ale lui Alexandrescu”.

În opera fiecărui fabulist se pot identifica punctele literare de plecare, pentru că subiectele ce formează
obiectivul criticii moralizatoare sunt limitate ca număr. Primele fabule ale lui Grigore Alexandrescu sunt
prelucrări sau traduceri după La Fontaine şi Florian. Meritul său stă în maniera în care aceste teme sunt
transferate, actualizate, adaptate la problemele vieţii sociale şi politice româneşti. Poetul îşi alege din regnul
animal reprezentările cele mai potrivite, conform cu specificitatea morală atribuită, pentru a întruchipa trăsătura
umană.

Sanda Radian subliniază tematica fabulelor lui Grigore Alexandrescu, trunchiul pe care se ramifică este motivul
imposturii - demascat sub toate aspectele: parvenitism, demagogie, fanfaronadă (Câinele şi căţelul, Pisica
sălbatecă şi tigrul, Boul şi viţelul, Vulpea liberală, Lupul moralist etc.). Accentul cade pe un personaj, pe
caricaturizarea tipului pe care îl reprezintă. În Lupul moralist, Alexandrescu îl critica pe ipocritul conducător de
stat, sătul şi mieros, care face caz de necesitatea îndepărtării oricărui abuz şi jaf în practica funcţionarilor lui.
În Toporul şi pădurea, înlocuieşte critica ingratitudinii; în Câinele şi căţelul, apare legitimă şi necesară critica
liberalismului zgomotos şi a parvenitismului; apoi, în Boul şi viţelul, a fanfaronadei şi a falsităţii noilor ajunşi
care se comportă ca nişte adevăraţi despoţi şi a linguşirii de care sunt capabili cei proaspăt plasaţi în funcţii
(Vulpea liberală).
Lui Grigore Alexandrescu i-a lipsit „darul creionărilor” prin care se individualizează fizionomiile. Portretul fizic
este sumar, cel moral se reduce la caracterizări, la epitetul categorizant: Filomela drăgăstoasă (Privighetoarea
şi păunul), puternic îndestul, dar încă necioplit (Elefantul), pasăre proastă, dar plină de mândrie (Cucul),
corbii lacomi de pradă,barza cea simţitoare (Corbii şi barza). Totodată, fabulistul nu mai insistă pe
caracteristicile animaliere cunoscute. Viclenia vulpii, de pildă, nu mai trebuie relevată, portretizarea
personajului nu mai necesită deci figuri de stil în acest sens. Meritul său stă în maniera în care aceste teme
sunt transferate, actualizate, adaptate la problemele vieţii sociale şi politice româneşti, în genul poeziei satirice
de tip clasic, caracterologic.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu sunt mici piese de teatru, mici scenete; de aceea modul de expunere
preponderent este dialogul, cu care începe povestirea alegorică. Tematica generală a fabulelor este impostura
demascată în numeroasele ei întruchipări: demagogie, parvenitism, fanfaronadă, ipocrizie - în Oglindele, Boul
şi viţelul, Pisica sălbatică şi tigrul,Lupul moralist, Vulpea liberală, Şoarecele şi pisica etc.
http://crispedia.ro/fabula-literatura-romana/

DEFINIŢIE
1) Fabula este o operă epică , în versuri sau proză , în care prin intermediul unor necuvântătoare
personificate se prezintă defecte omeneşti , cu scopul de a fi îndreptate.

2)Fabula este o specie a genului epic , în versuri sau în proză , în care persoanajele sunt animale ,
plante sau obiecte puse în situaţii omeneşti prin intermediu cărora autorul satirează vicii şi
defecte cu scopul de a le întrepta.

TRĂSĂTURI
-se foloseşte alegoria;
-la sfârşit este o morală;
-cuprinde o naraţiune propriu-zisă;
-are un conflict puternic urmat de un deznodământ imediat;
-acţiunea fabulei este redusă , prin urmare nu conţine toate momentele dubiectului;
-apar naraţiunea şi dialogul , cel din urmă având rolul de a dinamiza acţiunea , care astfel devine
concisă;
-modul de expunere dominant este dialogul;
-descrierea are un rol secundar în prezentarea personajelor , de multe ori fiind inexistentă;
-morala are în fabulă cea mai mare importanţă;
-morala poate fi explicită sau implicită;
-morala explicită se află în text , aşezată fie la început , fie la sfârşitul naraţiunii , sub forma a
câtorva versuri;
-morala implicită trebuie dedusă de către cititor din întâmplarea relatată.

Dintre scriitorii români care au abordat această specie literară , amintim pe Alecu Donici , Anton
Pann , Grigore Alexandrescu , George Topârceanu şi Tudor Arghezi.

https://compuneriromana.weebly.com/fabula.html

Marii creatori de fabule: Esop, La Fontaine, D.O Ascanio, G. Ranetti, Fedru,


Karlov,Grigore Alexandrescu, Anton Pann, Al. Donici, D. Bolintineanu, Ghe.
Tautu, C. D Aricescu, C.V. Carp.

Esop, legendarul fabulist grec (c. 620 - c. 560 i.H.) a trait la granita dintre timpurile
mitologice si cele istorice, contemporan cu Solon si cu cei sapte intelepti ai lumii
antice. Se crede ca era originar din Frigia sau Tracia, dar si Samosul, Sardes si
Egiptul pretindeau cinstea ca s-a nascut pe pamantul lor. Plutarh scrie despre Esop
ca era urat, balbait si cocosat; si, de parca nu i-ar fi fost de ajuns aceste uraciuni
trupesti, era si sclav, slujind stapanului sau Idamon din Samos. Eliberat din sclavie,
intelepciunea sa l-a ajutat sa mearga prin lume: in Egipt, in Babylon si prin o parte
a Orientului; a ajuns si la curtea regelui Lidiei, Cresus, castigandu-i pretuirea prin
fabulele sale. "Fabulele erau mici povestiri familiare scrise in proza, foarte scurte,
cu un fond real, dar cu caracter alegoric si moral, in care animalele jucau rolul
principal.(...) O colectie a fabulelor lui Esop circula in Atena, la sfarsitul sec. V
i.H., si Socrate, aflat in inchisoare se distra, cum spune Platon, sa puna in versuri
pe acelea pe care si le mai amintea" (Am citat din prefata cartii Esop, Fabule.
Tipografia Finante si Industrie, Soc. Anon. Romana, Bucuresti, 1935).
Chiar daca multi nu am citit fabulele sale, adesea folosim cate o vorba de duh
despre care nu stim ca vine de la Esop. De pilda, toti stim zicala "Vulpea cand nu
ajunge la struguri zice ca sunt acri", considerand-o o vorba din popor, cand, de fapt
vine din fabula lui Esop Vulpea si strugurii: O vulpe flamanda, indata ce zari niste
ciorchini de struguri atarnati pe vita de vie, vru sa puna laba pe ei, dar nu ajungea;
departandu-se, isi zice: Sunt prea verzi, prea acri! Morala o stim cu totii: nu ne
recunoastem neputinta! Si ma gandeam... Ce soarta frumoasa de om a avut Esop!
Sa fii urat, balbait, cocosat si sclav... si sa strabati, prin intelepciune, 26 de veacuri!

http://romanialibera.ro/aldine/history/ce-soarta-de-om---30948

Jean de la Fontaine și avântul clasicismului spre Lumini

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi


enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul despre Jean de la Fontaine (8 iulie 1621
– 13 aprilie 1695) este semnat de Ion Brăescu:

„În 1668, creaţia sa poetică atinge culmi nebănuite, odată cu apariţia primelor şase
cărţi de Fabule. Prieten cu Racine, Boileau şi Molière, devine unul dintre cei mai
străluciţi reprezentanţi ai clasicismului, deşi Fabulele (a căror ultimă carte apare în
1694) se îndepărtează într-o anumită măsură de dogmele curentului. Ascuţişul lor
satiric l-a iritat pe Ludovic XIV, care a amânat cu un an ratificarea alegerii lui La
Fontaine ca membru al Academiei Franceze. […] Cultivând fabula, specie literară
considerată minoră, La Fontaine a adus-o la asemenea perfecţiune încât n-a mai
putut fi întrecută de niciunul dintre succesorii săi. Opera sa a influenţat şi poezia
generaţiei paşoptiste româneşti, îndeosebi pe Grigore Alexandrescu.”

„La Fontaine reprezintă un caz destul de rar de discrepanţă profundă între una din
operele sale, Fabulele, pentru care epitetul de genial nu este întru nimic exgerat, şi
restul scrierilor, nedepăşind nivelul creaţiei unor poeţi de al doilea plan ca Racan,
Mainard ş.a. Chiar şi Povestirile sale – ce s-au bucurat de un oarecare succes,
datorită şi conţinutului lor libertin – sunt o operă puţin originală, afirmând mai
curând un bun versificator decât un poet autentic. Adevărate nuvele versificate, ele
au constituit pentru La Fontaine o şcoală a artei naraţiunii prin care poetul avea să
revoluţioneze genul străvechi al fabulei.”

„Dealtminteri, nici tematica celor mai multe fabule nu este originală, La Fontaine
inspirându-se îndeosebi din fabulişti ai antichităţii eline (Esop, Babrios), latine
(Fedru) sau indiene (Pilpay). Marea sa inovaţie constă în transformarea radicală a
structurii fabulei prin schimbarea raportului dintre morală şi naraţiune. În timp ce
la fabuliştii antici accentul cădea pe morală, partea narativă având un rol secundar,
La Fontaine dă prioritate povestirii, morala fiind exprimată în câteva versuri
(câteodată numai unul) sau absentă, reieşind implicit din conţinut. Astfel, din
specie didactică, fabula devine o varietate a poeziei epice.”

„Deşi aparent detaşată de povestire, morala fabulei are un rol funcţional bine
determinat, făcându-i clar tâlcul. Uneori morala este aşezată în fruntea fabulei,
pentru a atrage atenţia asupra semnificaţiei peripeţiilor narate, ca de exemplu în Le
Loup et l’agneau (Lupul şi mielul)sau Le Lièvre et la tortue (Iepurele şi broasca
ţestoasă).”

„Conştient că predica teoretică este prin esenţă plicticoasă, La Fontaine face chiar
total abstracţie de morală în fabule ca Le Chêne et le roseau (Stejarul şi trestia), Le
Rat qui s’est retiré du monde (Şobolanul schivnicit), Le Loup et le chien maigre
(Lupul şi potaia) ş.a. Rămâne astfel cititorului să desprindă învăţătura lor, ceea ce
constituie un argument împotriva celor care consideră pe La Fontaine un scriitor
pentru copii. Universul fabulelor lui este atractiv şi pitoresc, impresionând în
special printr-o mare varietate tipologică.”

„Dealtminteri, delimitările sunt mai mult didactice, căci, precum Le Roman de


Renard (Romanul Vulpii), fabulele lui La Fontaine reuşesc transpuneri magistrale
ale faunei în trăsături şi caractere umane: leul reprezintă forţa şi maiestatea, vulpea
– şiretenia şi linguşirea, iepurele – teama, mielul – blândeţea, furnica – hărnicia
ş.a.m.d. La Fontaine conferă personajelor sale şi atributele caracteristice unor
categorii sociale ale epocii în care a trăit. În teza sa de doctorat La Fontaine et ses
fables (La Fontaine şi fabulele sale), apărută în 1853, Taine a reconstituit întreaga
societate franceză a monarhiei absolute. Cea mai ilustrativă este Les Animaux
malades de la peste (Jivinele bântuite de ciumă), caricatură incisivă a curţii lui
Ludovic XIV.”

„Codul moral propus de La Fontaine a fost contestat, printre adversarii săi de


marcă figurând Jean-Jacques Rousseau, Lamartine, Vigny sau Paul Éluard. I s-a
reproşat lipsa unui ideal nobil, recomandarea unor precepte incompatibile cu
educaţia morală, motiv pentru care Rousseau condamnă lectura fabulelor de către
copii. […] Detractorilor lui La Fontaine li se poate replica, desigur, că acesta
preconizează uneori o morală ‚à rebours’ (de-a-ndoaselea), conform căreia cititorul
este conştient că trebuie să se comporte exact invers decât personajele din fabulă.
Nu este însă mai puţin adevărat că fabulistul nu urmăreşte un ideal supraomenesc,
nu aspiră la cultivarea unui eroism inegalabil. Morala sa nu se adresează eroului, ci
omului simplu, încercând să-i deschidă ochii asupra primejdiilor care-l pândesc la
tot pasul, pentru a le depăşi, sau, uneori, chiar pentru a supravieţui. Este o morală
populară, o morală a bunului simţ, ieşită din propria experienţă a lui La Fontaine,
care şi-a publicat prima culegere de Fabule abia la vârsta de 47 de ani.”

„Fabulele conţin o filozofie sceptică, o morală practică a unui observator lucid al


societăţii sale, care îşi exprimă însă cu fermitate şi francheţe dezacordul.
Sprijinindu-se pe o artă desăvârşită de portretizare, tonică prin natura comicului
absurd, opera fabulistică respiră printre rânduri dezgustul autorului faţă de un
sistem social clădit pe inechitate, inegalitate şi oprimare.”

„Definindu-şi opera fabulistică, La Fontaine o consideră drept ‚o amplă comedie


cu o sută de acte diferite şi a cărei scenă este universul’. Poetul sublinia astfel
caracterul dramatic al creaţiilor sale, concepute fiecare ca o mică scenetă, de cele
mai multe ori umoristică, dar, adeseori, cu final tragic. Majoritatea scenetelor, aşa
cum reiese şi din titlul lor binar, au două personaje care dialoghează, de obicei de
pe poziţii antagoniste, generatoare de conflicte: lupul şi mielul, iepurele şi broasca
ţestoasă, vulpea şi corbul, greierele şi furnica etc.”

„În fabule, un rol important îl joacă decorul, care, de regulă, este însăşi natura. La
Fontaine este unul dintre rarii scriitori clasici care au dat atenţie naturii, simţind-o
cu un fior autentic, iubind-o cu intensitate proprie romanticilor de mai târziu.
Natura sa este îndeobşte cea a regiunii natale, discret evocată: un colţ de pădure,
malul unui râu, o pajişte înflorită, un lac cu trestie, cadru real în care vieţuiesc
animalele sau plantele în diferitele fabule.”

„Unul dintre secretele farmecului degajat de fabule este ritmul extrem de rapid şi
variat al naraţiunii, obţinut prin folosirea versului liber, prin alternarea
alexandrinului cu versuri mai scurte, pare sau impare, până la trisilab, cum este
cunoscutul ‚Même il m’arrivé quelquefois de manger/le berger’ (Iar uneori năpasta
m-a-mpins chiar să mănânc/ciobanul…) din Les Animaux malades de la
peste.”„Arta lui La Fontaine se distinge prin conciziune şi proprietatea termenilor,
calităţi pur clasice; dar poetul se îndepărtează de clasicism prin folosirea unui lexic
foarte bogat, care nu ocoleşte vocabulele populare, familiare şi chiar tehnice.
Lapidaritatea stilului atinge perfecţiunea mai ales în acele versuri cu aspect de
maximă, demne de La Rochefoucauld, în care fabulistul condensează concepţia sa
asupra lumii şi societăţii, de altfel destul de apropiată de cea a marelui moralist
contemporan cu el. Vestitoare a Secolului Luminilor prin caracterul lor protestatar
şi umanist, fabulele lui La Fontaine îşi păstrează şi azi o prospeţime, o tinereţe care
fac din el poate cel mai modern şi cel mai apropiat de noi dintre toţi scriitorii
veacului clasic.”

http://blog.citatepedia.ro/jean-de-la-fontaine-si-avantul-clasicismului-spre-
lumini.htm
Denumirea temei: Lumea moralizatoare a fabulelor

Istoria fabulei

Fabula în antichitate

Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani î.e.n. tablete provenind
din bibliotecile școlare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii lăudăroase, a
câinelui nepriceput („Câinele fierarului neputând să răstoarne nicovala, a vărsat
găleata cu apă”), de musca încrezătoare („O muscă care s-a așezat pe spatele unui
elefant, îl întrebă dacă putea să o ducă în spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul”).

Fabula în clasicism

In perioada clasicilor, Socrate insusi ar fi pus in versuri fabule de Esop, cat timp a
fost inchis inainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: ,,Poetul
trebuie sa ia ca material miturile. [ ] De aceea am ales miturile la indemana mea,
aceste fabule de Esop pe care le stiam pe de rost, si pe care le-am luat din
intamplare."

Demetrios din Falera publica prima antologie de fabule atestata istoric. Aceasta
antologie, pierduta, a dat nastere la numeroase versiuni. Una din ele a fost pastrata
sub forma unui ansamblu de manuscrise datand probabil din secolul I, si numita
Augustana. La aceasta colectie se face de fapt referire cand se mentioneaza astazi
,,fabulele lui Esop".

Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horatiu propune o adaptare remarcabila a


,,Sobolanului de oras si sobolanul de camp" , pe care unii critici o considera
superioara versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care va face
din fabula un gen literar poetic.

Fabula era la moda in lumea greco-romana. In secolul IV, poetul roman Avianus
ne lasa patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptari din Fedru, dar multe
nu sunt atestate in nici o alta parte si sunt foarte bine construite

Fabula în Grecia
Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele”, pe care o povestește
Heisod, în jurul secolului VIII î.e.n. în „Munci și zile”. Este vorba de o biată
privighetoare prinsă în ghiarele unui erete (șoim) care, în plus, îi face morală.
Această fabulă are rolul de a ne face să medităm asupra noțiunii de dreptate, cu
ajutorul unui raționament antitetic în care personajul principal explotează excesiv
poziția de forță.

Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.e.n.
și care e considerat „părintele fabulei”.

Fabula în Evul Mediu

Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Ev Mediu prin


intermediul autorilor de colecții ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas,
Dosithea, dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei. Tematica fabulei
se va diversifica în mod considerabil datorită colecției Roman de Renart, ce adună
poestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste povestiri inspirate din
„Ysengrinus”, operă latină a poetului flamand Nivard, lupta vulpii împotriva
lupului servește ca pretext pentru o satiră redutabilă a societății feudale a
inechităților sale.

Influența indiano-arabă

Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul


antologiei „Panchatantra”. Redactată inițial în sanscrită, această antologie de fabule
va cunoaște numeroase modificări. Una din versiunile derivate se numește
„Hitopaseda” sau „Îndrumare utilă”. Găsim aici animale în toate fabulele: măgarul,
leul, maimuța, șarpele ș.a. singura diferență fiind șacalul ce joacă rolul vulpii.

La Fontaine

Succesul ieșit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume în
scrierea acestora: de la seniori la clerici, preoți sau vânzători, toți își încearcă
norocul în scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons, profesor, va scrie 500 de fabule,
Boisard va publica o culegere ce va cuprinde 1001 de fabule. Fabula intră în cartea
recordurilor. Chiar și Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune o fabulă,
destul de bine primită la vremea aceea.
Istoria fabulei românești, episodul I. Cum ne-
am pricopsit cu morală de la animale în
spațiul mioritic?
Matricea Românească lansează o nouă serie de istorie literară, cu întindere de la anticul Esop până în spațiul cultural românesc contemporan,
dedicată unei bijuterii literare, numită fabulă, o mostră de morală și un veritabil pașaport valoric al popoarelor, care în timpurile tulburi pe care
le traversăm devine nu doar actual, ci vital.

P oporul român este din, profunzimea memoriei colective, un dătător de inventivitate și un creator de povești cu tâlc și înțelepciune. Am
crescut alimentați de seva poveștilor bunicului sfătos din Humulești, Ion Creangă, sau de sinergia imaginației lui Petre Ispirescu. Cert este că a
fabula, inventând morală și temeri, ne iese cel mai bine. Poate de aceasta ne-a dat Dumnezeu pe lume bijuteria literară, numită fabulă
românească: pentru ca să ne învățăm minte prin viu grai, ironizându-ne natura animalică.
Dincolo de sintetizarea cu care ne-am obișnuit de pe băncile școlii, fabula poartă o încărcătură specială, o autenticitate care denotă parcursul
evolutiv al vectorului moral sau, exprimându-ne în termeni mai concreți, este „pașaportul valoric” al unui popor. Ea este o metodă combativă,
dar pașnică, oricât de bizar ar fi acest paradox, de a aduce un mesaj important unei anumite categorii sociale, fie conducătoare, fie supusă. Satira
și ironia lucrărilor genului este elementul de originalitate, dar și paravanul din spatele căruia survin cele mai neașteptate și importante lecții de
viață. Pentru că, așa cum spunea scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton: „Fabula este mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne spune
despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni”.

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii
Evoluția acestui fenomen literar în istorie își pornește cursul din îndepărtata Mesopotamie, așternută pe mănoasele
câmpii dintre râurile Tigru și Eufrat, cu circa 2000 de ani în urmă. Urmare a expedițiilor arheologice întreprinse în
zonă, au fost găsite tăblițe de autori necunoscuți, conținând fabula vulpei lăudăroase sau a câinelui nepriceput,
textele fiind o construcție similară proverbelor contemporane, dar fără o morală explicită.
Tracul Esop, omul care a făcut din fabulă o «vedetă» literară

Ș tiați că primele forme scrise, atestate istoric drept fabule și datate înainte de secolul al VII-lea î. Hr., circulau în Orient și au fost atribuite
indianului Bidpay, lucrările sale fiind compuse în sanscrită și ulterior traduse în arabă? Dar revoluția, dacă acest termen este potrivit,
construcțiilor fabulistice a fost dictată de muncile lui Esop (sec. VI î. HR.), sclav trac sau frigian, originea sa rămânând necunoscută umanității.
Acesta merge pe varianta în proză a fabulei, iar istoriile sale au la sfârșit enunțată morală, devenind astfel un fel de „pilulă morală” cu acțiune
imediată:
Chiar dacă între Esop și societatea modernă sunt secole depărtare, fabulele lui sunt la fel de actuale și astăzi, iar eforturile sale au ajuns să lase o
amprentă și în dezvoltarea fabulei atât în spațiul universal, cât și în spațiul românesc. Iată câteva dintre transformările și evenimentele inedite ce
au dus fabula până la forma pe care o cunoaștem astăzi:

 Romanii au împrumutat, prin intermediul lui Avian, cel mai mare fabulist roman, patrimoniul esopian, acesta publicându-și în secolul I d.
Hr. opera cu titlul Fabule esopice;
 Fabula a fost analizată și de protestantul Martin Luther, cel care în secolul al XVI-lea spunea despre această specie literară că permite, grație
caracterului său alegoric, spunerea de către animale a unor adevăruri ce nu sunt auzite cu plăcere de către oameni.
 Anii 1668 – 1694 sunt considerați, pe bună dreptate, de răspântie, deoarece apar volumele marelui fabulist francez La Fontaine, opera căruia
a dat un vector nou scrierii de fabule în secolele următoare.
 Fabula românească a ajuns a fi pusă la loc de cinste cam de pe la 1703, anul în care un anume Costea Dascălul din Scheii Brașovului
copiază lucrarea Viața lui Esop.
 Un an crucial pentru fabula românească este 1814, an în care este tipărit primul volum de fabule din literatura română, intitulat Filosoficești
și politicești prin fabule moralnice învățături, semnat de către Dimitrie Țichindeal.
 Gheorghe Asachi publică volumul Fabule alese pe românie aduse, la 1836.
 Scriitorul rus Ivan Andreevici Krîlov apare pe arena autorilor de fabule în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta începe să schițeze
primele fabule de la vârsta de 10 ani, când intră ca funcționar în tribunalul unde activa tatăl său. Satirizează cu succes societatea rusă, fapt
pentru care tipografia la care activa este închisă.
 Volumul semnat de către Grigore Alexandrescu, cu titlul sugestiv Suvenire și impresii, epistole și fabule vede lumina zilei în 1847,
consacrându-l drept cel mai important fabulist român din toate timpurile.
 În 1860 apare prima lucrare teoretică în care sunt analizate începuturile speciei în Antichitate și evoluția acesteia, cu principalii autori din
literatura universală până în contemporaneitate. Volumul Fabula a fost semnat de Ion Heliade-Rădulescu și era un compendiu de analiză
literară a direcțiilor genului, în special pe segmentul de fabulă românească.
 Vede lumina tiparului, la 1869, culegerea 101 fabule, semnată de către Gheorghe Sion, scriitor român, membru titular (din 1868)
al Academiei Române.
 Perioada interbelică, anume anul 1928, îi aduce notorietate scriitorului Vasile Militaru, odată cu publicarea volumului Fabule.
 În 1957 este publicat volumul Stihuri pestrițe, culegere aparținând lui Tudor Arghezi și care îi conferă titlul celui mai notoriu fabulist român
al secolului XX.
Observăm, astfel, că geneza acestei specii clasice literare a început, în spațiul românesc, cu împrumutul și învățarea prin viu grai sau prin tradiție
a înțelepciunii milenare, exprimate în formă morală, a altor popoare. Un scenariu mai potrivit pentru nașterea unor figuri marcante și a unor
lucrări de conținut nici că se putea inventa. Însă, în timp, am reușit să marcăm itinerariul unei individualiăți române în materie de fabule.
Primul care a purtat „ștafeta fabulistică” în spațiul românesc a fost Dimitrie Țichindeal, cel despre care vom discuta în următorul episod de istorie
literară, dedicată fabulei românești, o serie marca Matricea Românească.
http://matricea.ro/serie-noua-istorie-literara-si-morala-de-la-esop-la-fabula-romaneasca/

Istoria fabulei românești, episodul II.


Dimitrie Țichindeal, primul pedagog din
fabula românească
Timp de citire: mai mult de 5 minute
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată fabulei românești cu o istorie literară despre Dimitrie Ţichindeal, pionier al genului
literar din Banat, cel care a transformat fabula din spațiul nostru cultural și a fondat prima şcoală pedagogică românească.
Așa cum vă spuneam în episodul anterior, fabula românească a fost concepută ca rezultat al împrumutării valorilor din patrimoniul literar al
umanității, căci ne aflăm cu toții sub auspiciile unei culturi universale, cu unele mici diferențe de percepție. Răsfirând acel fir al Ariadnei care ne
va purta în labirintul încâlcit numit istorie literară, ajungem să descoperim unul dintre pionerii fabulei românești, în persoana lui Dimitrie
Țichindeal (1775 – 1818).
Acesta a văzut lumina zilei în anul 1775 (an în care Bucovina era anexată de către Habsburgi), într-un sat modest din Banat, numit Becicherecu
(sau, Becicherecul) Mic, comunitate cu interferențe profunde din culturile sârbă și germană. S-a născut în familia preotului Zaharia, și așa cum
dictau vremurile, a făcut școală la instituțiile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiarizat cu limbile sârbă și germană.
Alege să urmeze cariera de profesor, devenind dascăl la Belinț și Beregsău, ultimul, loc în care începe să iubească tot mai intens această ocupație.
Dar, așa cum se cuvenea și era dictat de cutumele epocii, acesta merge și pe urmele tatălui, terminând și Seminarul Teologic din Timișoara, la
1802.
În virtutea stării politice a românilor, asupriți în drepturile lor, și a influențelor resimțite în Ardeal, Dimitrie Țichindeal ajunge să facă un pas
temerar pentru acele timpuri, întemeind la 1812 prima școală pedagogică românească, numită Preparandă, care a reprezentat și o inovație
europeană, depășind cu doar doi ani apariția primei școli de acest profil, din Strasbourg. Munca asiduă pe care a întreprins-o a avut drept rezultat
întemeierea primului așezământ educațional de profil, numit „o shoală preparandă sau pedagoghicească a nației românești”.

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812

Grație caracterului muncii sale, acesta îmbrățișează frumusețea genului de fabulă românească, traducând în mare parte operele lui Esop, dar nu
oricare, ci pe cele care aveau un caracter special, de învățătură. În 1814, publică la Buda „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice
învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite…”, culegere care însumează toate fabulele traduse din opera
lui Dositej Obradović, un mare autor sârb de influență iluministă.
Fabula românească adusă de către Dimitrie Țichindeal, în paginile culegerii sale, a purtat spiritul unor lecții rostite de la pupitrul pedagogic, iar
unele dintre ele chiar aveau indicate la final cuvântul „învățătură” în loc de obișnuitul termen de „morală”. Observăm, din textele sale, că
Țichindeal pune accent pe combaterea nedreptății, pe surparea unei inechități de secole, prin aceasta atrăgând atenția, de ce nu, și asupra stării
locului de baștină în care a trăit, aflat în acea perioadă sub dominația austriacă:
Un câne vânătoriu bătrân și fără de dinți nu putea ca în vremea tinerețelor sale să
vâneză, nici să prindă, nici să țină bine, fiindcă era fără dinți, și pentru aceia
vânătoriul adeseori îl bătea, până ce au început acesta odată a-i grăi:
-Tiranule, nemulțămitorule oame! Ce mă bați fără de nicio dreptate? Pentru ce nu-ți
aduci aminte de slujba mea și de credința cea dintâiu. Că eu tocma aceia voie și
osârdie am și acuma. Ma ce voiu face acuma când n-am nici puterea cea dintâiu nici
dinții!
Învățătură. Și aceasta iaste înpotriva nemulțămirei cei rele, care uită facerile de bine
cele trecute și nu știe osebi cele ce se pot dintru cele ce nu se pot. Acestor răotăți
numai anima cea rea și cu totul nătrăbuită iaste supusă și plecată, nu cea bună și fără
de răotate.
În același 1814, odată cu apariția culegerii sale de fabule, Dimitrie Țichindeal este revocat din funcția de profesor, deoarece se afla, împreună cu
Moise Nicoară și C. Diaconovici-Loga (colegi pedagogi), în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut
sprijini revendicările naționale ale românilor și organiza viața culturală în Banat. Autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar fi ridicat
contra regimului.

Ajunge astfel în postura unui exilat, condamnat să stea departe de profesiunea care îi era sortită și de munca ce îl definea. Se retrage în satul natal
și, la vârsta de doar 43 de ani, se stinge. Cauzele morții sale rămân un mister până în prezent, deoarece arhivele spitalului de caritate al Ordinului
catolic misericordian din Timișoara au ars.
Cu toate acestea, Dimitrie Țichindeal a rămas înscris, în panteonul literaturii române, drept „Cichindeal gură de aur”, nota bene! primul invocat
de către Mihai Eminescu în poezia sa „Epigonii”, dar și în postura celui care a fondat prima școală pedagogică românească, instituție didactică de
importanță majoră pentru dezvoltarea sustenabilă a culturii noastre. În semn de respect și omagiu pentru acest părinte al literaturii române,
localitatea unde acesta s-a născut i-a purtat numele, între 1920-1925.

https://matricea.ro/istorie-literara-fabula-romaneasca-episodul-2-dimitrie-
tichindeal-fondator-prima-scoala-pedagogica-romaneasca-banat/

Ivan Krâlov

Fabulistul Krilov ocupa un loc deosebit in rin-dul poetilor de la inceputul secolului al XlX-lea.
Gogol scria despre el ca alegind „forma fabulei, care era neglijata de toti", si devenind prin
fabula „un poet al poporului", Krilov se inalta deasupra contemporanilor ca un stejar plin de
vigoare. Primul volum de fabule al lui Krilov, aparut in 1809, a devenit o carte cu adevarat
populara. Fabula ocupa inca demult un loc de frunte in literatura rusa. Secolul al XVIII-lea a
cunoscut numerosi fabulisti rusi de seama — Sumarokov, V. Maikov, Hemniter, Dmitriev. Nici
unul din ei nu s-a ridicat insa la inaltimea poetica pe care a atins-o Krilov. Krilov a readus fabula
la izvoarele ei populare, transformind-o totodata in satira, intr-un tablou viu, rupt din viata,
deosebindu-se prin aceasta atit de predecesorii sai din Rusia, cit si de fa-bulistii apuseni.
Prin fabulele sale, Krilov a dat o lovitura hotarâtoare amatorilor de poezioare sentimentale,
entuziastilor admiratori a tot ce e strain. El lua in deridere ciobanasii si dulcegele pastorite, pe
care ii cintau in „elegante" versuri poetii nobiliari rupti de viata. Apropiindu-si fabula de creatia
populara — de zicatoare si basm — Krilov i-a dat un puternic caracter national, simplitate si
adevar realist. Krilov a devenit unul din cei mai mari fabulisti ai lumii.
Evenimentul istoric cel mai de seama care a determinat drumul de creatie al fabulistului Krilov
este anul 1812, cind avintul patriotic al intregului popor i-a facut pe scriitori sa se orienteze spre
izvoarele nationale, creind astfel o literatura rusa originala.
In anii furtunosi ai Razboiului pentru Apararea Patriei din 1812, Krilov a trait impreuna cu
intregul popor maretia faptelor lui de vitejie, impartasind eroica hotarire a poporului de a lupta
pentru independenta sa nationala. Fabulele scrise de Krilov in timpul razboiului — „Lupul intre
dini", „Convoiul de care", „Cioara si gaina", „Stiuca si motanul", „imparteala", „Motanul sj
bucatarul" — au contribuit la cresterea avintului patriotic. Ele au jucat un rol insemnat in
propaganda pentru o rezistenta hota-rita impotriva dusmanului.
Fabula „Cioara si gaina" este un necrutator pamflet impotriva renegatilor, a acelor „ciori" care se
socoteau : „eu, cu musafirii cad la invoiala". in fabula „imparteala", Krilov condamna cu asprime
venalitatea si egoismul din comportarea nobilimii si negustorimii in timpul calamitatii care
lovise intregul popor. In „Cinstitii precupeti", care se cion-danesc pentru imparteala profitului in
timp ce incendiul cuprinde intreaga casa, sint infatisati reprezentantii claselor dominante,
impotriva carora isi indreapta fabulistul ascutisul satirei sale necrutatoare. Krilov opune grijilor
lor pentru interesul personal, hotarirea poporului de a intimpina in deplina unire calamitatea
comuna, de a jertfi totul pentru patrie :
In lucruri ce de trebuinta s-au vadit,
Ades, pieirea il pindeste pe-orisicare,
Ca-n loc sa-nfrunte un pericol, strins-unit,
Se cearta fiecare
Pentru al sau profit! )
Krilov a inteles in chip profund caracterul popular al razboiului din 1812, cind intregul popor, si
in primul rind taranimea, s-a ridicat in apararea patriei. In admirabila sa fabula „Lupul intre
dini", fabulistul a exprimat cu deosebita plenitudine si forta de generalizare artistica sentimentele
patriotice ale maselor populare. Baciul intelept din fabula lui Krilov este nu numai intruchiparea
trasaturilor reale ale lui Kutuzov, marele si iubitul comandant de osti, dar si un exponent al
poporului insusi, care s-a ridicat la lupta pentru apararea patriei : ,,Esti numai sur, eu sunt
incaruntit
Si cu naravul tau, obisnuit.
De aceea mi-am facut si eu o lege,
Cu lupii vostri a ma intelege :
Eu ii jupoi de piele si de vii.
Pe el ciobani ! Pe el dulai ! Pe el copii!" )
Krilov i-a trimis aceasta fabula lui Kutuzov pe front. Dupa batalia de la Krasnii, marele
comandant a citit-o ostasilor care se strinsesera in jurul lui. Se povestea ca la cuvintele : „Eu sint
incaruntit...", Kutuzov si-a scos chipiul, aratindu-si parul albit. In timpul razboiului, fabulele lui
Krilov au avut un puternic ecou in rindurile armatei.
Dragostea fata de patrie si popor lumineaza intreaga creatie a fabulistului. El uraste indeosebi
lipsa de mindrie nationala, ploconirea in fata strainatatii, care se manifesta la multi dintre
reprezentantii celei mai inalte societati nobiliare.
Fabula lui1 Krilov „Albina si mustele" constituie o usturatoare satira impotriva usuraticelor
„muste" nobiliare, care „s-au pregatit sa zboare in tari straine", ascultind povestile unor papagali
natingi despre „indepartatele tinuturi", unde viata este, chipurile, deosebit de placuta si comoda
pentru trintori, pentru cei carora le place sa traiasca pe seama altuia. Harnica albina riposteaza cu
sarcasm trinto-rilor care o invita sa zboare impreuna ci1 ei spre plaiurile de peste mari :
,,Oriunde, soarta vi-e la fel :
Neaducind nici un folos, voi, riicairea
Nu veti gasi nici stima, nici iubirea .'" )
Krilov isi incheie fabula condamnindu-i cu hota-rire pe „trindavi", cosmopolitii nobiliari, care nu
a-duc nici un fel de folos tarii, si care, fiind rupti de propriul lor popor, cauta sa plece in
strainatate :
Cel care pentru tara se trudeste
Usor de ea nu se lipseste.
Dar cine-n stare nu-i, a-i fi folositor,
Aceluia-n straini plecarea-i o ispita :
Fiind strain, aici, nu-i luat peste picior
Si nefacind nimic, pe nimeni nu irita ! )
Krilov apreciaza indeplinirea cinstita a indatoririlor cetatenesti ca cea mai sigura dovada a
dragostei de patrie. Adevaratul patriotism, arata Krilov, exista numai in rindurile poporului, ale
maselor muncitoare care sint folositoare tarii lor si o iubesc cu devotament, chiar si in conditiile
asupririi1 mosieresti-birocratice, impotriva careia se indreapta ascutisul satirei lui.
Fabulele lui Krilov nu se adresau unui cerc ingust de aristocrati, ci maselor largi ale cititorilor
din popor. Dupa cum a observat Gogol, minunatele parabole ale lui Krilov constituie „cartea
intelepciunii poporului insusi" ).
Caracterul popular a determinat intreaga creatie a lui Krilov. El priveste realitatea inconjuratoare
cu ochii celor ce muncesc. Creind o variata si pestrita galerie de personaje, satirizind naravurile
omenesti, Krilov s-a manifestat ca un curajos si aspru demascator al societatii feudale.
Prin necrutatoarea critica pe care o face viciilor societatii, Krilov se apropie in mare masura de
luptatorii inaintati ai epocii sale — decembristii. Trebuie amintit ca si1 statutul „Uniunii
Propasirii" atribuia o mare insemnatate educatiei morale in spiritul patriotismului cetatenesc si al
inaltelor idealuri de moralitate, stimulind nazuinta spre „binele obstesc, pentru a crea din opinia
generala a poporului un adevarat for de judecata morala, care, datorita influentei sale
binefacatoare, ar desavirsi formarea bunelor moravuri si astfel ar pune o temelie trainica, de
nezdruncinat, prosperitatii si vitejiei poporului rus" ).
Insa, spre deosebire de majoritatea predecesorilor sai, fabula lui Krilov n-a avut numai un rol
mora- I lizator, ci si un caracter de satira usturatoare. Fa- I bulele folosesc imagini alegorice,
simboluri. Aceasta facea cu putinta ca in fabule sa se vorbeasca despre anumite fenomene si
laturi ale realitatii, la care cenzura guvernamentala nu permitea nici o referire fatisa. Fabulele lui
Krilov tinteau in cele mai dureroase si singerinde plagi ale societatii feudale din timpul sau. Ele
biciuiau aspru si usturator samavolnicia, cupiditatea lipsa de popularitate a vir-iurilor dominante.
Nu in zadar Griboedov il face pe Zagoretki din comedia „Prea multa minte strica" sa recunoasca
:
... Iar la cenzura de m-ati pune, As vrea ca fabula s-o nimicesc, in ea, si lei si vulturi se
batjocoresc Si ori si cite-ai vrea de-acum a-rni spune, Tot n-ai putea sa negi, Cu toate ca sint
animale-s totusi regi ! )
Baza satirica a fabulelor lui Krilov — orientarea lor impotriva bogatasilor si a nobilimii — a
exprimat deosebit de pregnant caracterul democratic al conceptiei fabulistului asupra lumii. El
apare ca un aparator al poporului care, sub masca chipurilor fictive din fabule, spune aspru si
curajos adevarul despre nedreptatile societatii feudale, despre asuprirea si oprimarea oamenilor
simpli, a celor ce muncesc, de catre aristocratia dominanta.
in anii avintului social din preajma rascoalei decembristilor, Krilov creeaza o serie de fabule
satirice, care exprima nazuintele inaintate, progresiste, ale epocii („Doi ciini", „Pisica si
Privighetoarea", „Dantul pestilor", „Oile baltate").
In aceste fabule indreptate impotriva tiraniei si despotismului, ca si in „Bolesnita", „Lupii si oile"
si altele, Krilov isi ridica neinfricat glasul pentru apararea poporului. Cea mai puternica expresie
a acestei satire demascatoare o constituie fabula „Dantul pestilor", care ia in deridere cu un
sarcasm necrutator samavolnicia si asuprirea poporului de catre satrapii taristi. Krilov povesteste
cu ironie caustica cum, pentru a verifica jalbele poporului impotriva demnitarilor si a altor
marimi ale acestei lumi, Leul „vru cu ochii lui sa vada cum se traieste" si isi inspecta domeniile.
In timpul calatoriei zareste insa „ca un sutas prinsese peste si ca-L pusese viu pe un gratar".
Tarul crede cu naivitate mincinoasele explicatii ale sutasului, care ii spune ca pestii „sint
fericiti... de bucurie ca te-au vazut iti joaca o chindie".
Lui Krilov i s-a poruncit sa transforme aceasta fabula. Tendinta ei satirica era atit de limpede si
de ascutita, incit insusi Alexandru si atotputernicul favorit Arakceev, creatorul coloniilor militare
de deportare, se puteau recunoaste cu usurinta. Ura poporului impotriva coloniilor militare era
extrem de puternica, dar Alexandru era incintat de organizarea lor si nu inceta sa-i arate lui
Arakceev aceeasi nesfirsita bunavointa.
Krilov si-a scris fabulele folosind impresiile culese din viata epocii sale, gasind in societatea ca-
re-L inconjura temele si tipurile sale satirice. Astfel, faimoasa fabula „Cuartetul" lua in deridere
instituirea Consiliului de Stat impartit in patru departamente, care nu aduceau nici o contributie
la rezolvarea problemelor importante, ci se marginea doar sa palavrageasca in legatura cu ele :
Ca stati pe jos, ori altfel, si orisicum, Si-asa cum va-nsirati acum... Totuna e, vioara sau ciubota,
Nu iese muzica o iota. ) observa cu acest prilej fabulistul.
Dar faptele din viata i-au servit lui Krilov numai ca impuls si motiv in crearea imaginilor si
tipurilor generalizatoare, care au dobindit o neobisnuita semnificatie satirica.
In fabula „Vulpea si Hirciogul", Krilov infiereaza coruptia functionarilor ca pe o calamitate
sociala, ca pe un fenomen care a aparut datorita relatiilor din cadrul societatii. In figura Vulpii
care ia mita, Krilov zugraveste fatarnicia tipica mediului birocratic, precum si indulgenta fata de
coruptie, considerata ca un fenomen normal al vietii.
Fabula „Leul la pescuit" satirizeaza despotismul tarist. Intr-un intreg ciclu de fabule ca: „Puiul de
cioara", ,,Lupii si Oile", „Elefantul" voievod", „Ursul la Albine", „Taranul si Oaia" si multe
altele — Krilov demasca racilele orinduirii birocratice.
Faradelegile si delapidarile, atit de frecvente in rindurile aparatului birocratic tarist, coruptia si
abuzurile functionarilor, au fost condamnate si ridiculizate cu asprime de cei mai mari scriitori
satirici rusi : Novikov, Fonvizin, Kapnist si, in sfirsit, de Gogol in „Revizorul". In fabulele sale,
Krilov demasca si el, cu aceeasi asprime, aceste plagi ale orinduirii feudale, folosind alegorica
„limba a lui Esop", care ii ingaduia sa eludeze interdictiile cen-zurei.
Personajele satirice ale lui Krilov sint departe de caricatura. Cu toate acestea, la Krilov nu apar
conventionalele masti de animale din fabula traditionala, masti care intruchipeaza unele sau
altele din viciile general umane. Personajele lui sint luate din realitate. In chipurile lor sint
generalizate si subliniate cu un pronuntat caracter realist principalele trasaturi negative ale
reprezentantilor claselor dominante, sint demascate viciile concrete ale orinduirii sociale,
contemporane fabulistului.
Altul, la serviciu se tot tinguesle, Parca cea din urma rubla-si cheltueste : Si intr-adevar e, tot
orasul stie Ca nici el, nici soata-i nu au avutie,
Iar pe de-alta parte, vezi ca-ncetisor Cumpara-o casuta, ba un satisor... Cum poti sti cistigu-i si
cit cheltueste ? Chiar clnd judecata nu o dovedeste, Cum poti sa rabzi fara-a spune-o tuturor Ca
are pufulet pe botisor...
In fabula „Lupul si Mielul", Krilov demasca dreptul intemeiat pe legea junglei, dreptul cinic si
lipsit de rusine al celui mai tare in societatea impartita in clase: „Tu esti de vina orice-ai face, ca
sa te-nhat ca nu-mi dai pace".
Fabula „Puiul de cioara" descrie „morala" cinica potrivit careia societatea exploatatoare atribuie
rangurile jefuitorilor si asupritorilor. Astfel, daca unui „borfas mai mic" ii trece prin minte sa se
ia dupa tilharul cel mare si „inhata" o bucata care nu e ,,de rangul lui", el poate fi prins si
pedepsit, caci „acolo unde scapa tilharul, ca-ntr-adins, borfasul este prins". Caracterul de
generalizare sociala al satirei lui Krilov se reliefeaza deosebit de limpede in fiabule ca „Taranii si
Riul", „Adunarea obsteasca", „Lupii si Oile", „Oile baltate" si altele, in care este zugravita
strinsa cirdasie a tuturor verigilor aparatului de stat tarist in vederea exploatarii poporului.
Krilov apare ca un aparator al poporului asuprit, zugravind trista lui situatie si nerusinarea, lipsa
de scrupule a asupritorilor. El infatiseaza Lupii pradalnici care napastuiesc in fel si chip Oile
lipsite de aparare, sfisiindu-le; Ursul care prada bunul poporului, prins ca fura din stupii care i-au
fost incredintati sa-i pazeasca; „Elefantul voievod", care ingaduie Lupilor sa ia „un bir mai mic"
— cite o piele de la fiecare oaie; Vulpile viclene si lacome de gaini, slujnice zeloase ale Leilor si
Ursilor in ceea ce priveste hotiile si asuprirea poporului. Dar si tarul — Leul — nu este cu nimic
mai bun decit demnitarii si functionarii sai. El prada poporul cu tot atita nerusinare, cautind doar
sa-si acopere samavolnicia si cruzimea prin fatarnica mihnire care-L cuprinde atunci cind se gin-
deste la soarta „sarmanelor" oite. Fabulele „Boles-nita" si „Oile baltate" infatiseaza tabloul
respingatoarei fatarnicii a cercurilor conducatoare, ingrijorarea simulata a tarului-Leu la gindul
amarei soarte a poporului si, totodata, deplina aprobare cu care sint primite povetile perfide si
lingusitoare ale Vulpii, — curteanca sireata care justifica actele abuzive ale Lupilor si Ursilor.

In fabula „Taranii si Riul" Krilov zugraveste cu multa expresivitate acest sistem de cirdasii.
Taranii ruinati, carora Riurile si Piraiele le-au smuls avutul in timpul inundatiilor, au hotarit,
„nemaiputind sa rabde mai departe", sa-si caute dreptate „la judecata Riului mai mare" (in el se
varsau Riurile si Piraiele). Ajungind insa la riul mai mare, tara nii au vazut „in apele lui late...
carat pe jumatate, avutul lor, rapit de riurile mici". Dindu-si seama ca alte „interventii" ,si
proteste sint zadarnice, taranii se intorc acasa. Ei au inteles ca o astfel de „actiune" nu-i, poate
ajuta :
La urma urmei Riului ce-i pasa ; Au dat din cap si s-au intors acasa. Ce sa mai cauti la cei mari
dreptate, Cind ei dau cu cei mici pe jumatate ? )
In fabula „Adunarea obsteasca", Krilov demasca tot atit de necrutator abuzurile monstruoase „ale
miinilor murdare" — abuzurile functionarilor si demnitarilor — si cinismul cu care ei isi acopera
jaful si faradelegile, palavragind demagogic despre „legalitate". Ascultind de-o „vorba buna" a
cumnatei Vulpi, tarul-Leu il numeste pe Lup „staroste la oi". Dar, pentru a da acestui fapt
aparenta legalitatii; este convocata o „adunare", la care se „aduna voturile" si parerile despre
Lup. Numai ca la aceasta adunare, Oile „nici n-au fost chemate" si de aceea numirea Lupului nu
provoaca obiec-tiuni.
in aceasta fabula, ca si in altele, Krilov dezvaluie cit se poate de limpede contradictia dintre
interesele Lupilor atotputernici — reprezentanti ai vir-furilor guvernante — si Oile lipsite de
aparare — masele muncitoare. Dar fabulistul nu a putut sa traga concluziile politice necesare, sa
inteleaga inevitabilitatea schimbarii hotaritoare a intregii o-rinduiri sociale. Cu toate acestea,
critica aspra si demascarea rinduielilor antipopulare au avut o mare insemnatate practica, trezind
constiinta maselor.
Gherten a apreciat in mod deosebit orientarea satirica a fabulelor lui Krilov, insemnatatea lor
pentru dezvoltarea gindirii democratice. «inainte de urcarea pe tron a lui Nicolae I — scrie el —
in literatura de opozitie mai exista inca o oarecare rezerva, un oarecare compromis, risul nu era
inca destul de amar. Acest lucru il intilnim in admirabilele fabule ale lui Krilov (a caror
insemnatate critica nu a fost niciodata inca just apreciata la adevarata ei valoare) si in faimoasa
comedie a fui Qriboedov — „Prea multa minte strica"...»
In felul acesta, Gherten scoate in evidenta nu numai caracterul protestatar al fabulelor lui Krilov,
dar si „rezervele" lui, intrucit Kri'.ov nu reusea sa traga astfel de concluzii inaintate ca cele la
care ajunsesera decembristii. Cu toate acestea, decembristii au privit cu multa simpatie fabulele
lui Krilov, vazind in ele o expresie a opiniei publice. Krilov si-a publicat deseori fabulele in
publicatii care se aflau sub influenta ideologica a decembristilor : „Polearnaia zvezda",
„Sorevnovatel pros vescenia" („Sprijinitorul instructiunii" — n. t.) ,,Sin otecestva" („Fiul patriei"
— n. t.)
Nu este intimplatoare nici tacerea lui Krilov dupa infringerea decembristilor. Chiar daca folosea
in fabule „limba lui Esop", el trebuia sa se fereasca la fiece pas de persecutiile guvernului si sa
fie atent la „ghearele" cenzurii. Nu degeaba, in faluba „Pisica si Privighetoarea", Krilov vorbeste
cu amaraciune despre situatia grea a scriitorului in societatea din timpul lui :
O sa va spui o taina, la ureche,
O taina nici prea noua, nici prea veche :
Privighetoarei, stiu ca si bunicii,
Ca-i este greu sa cinte in ghearele pisicii. )
Ar fi nejust sa facem o impartire a fabulelor lui Krilov, apreciind unele fabule ca satirice, iar
altele doar moralizatoare. In conditiile orinduirii sociale din acel timp, chiar si cea mai moderata
critica capata semnificatia unei satire sociale. Fara sa mai mentionam fabule ca „Dantul pestilor",
„Dregatorul", „Oile baltate" si multe altele, al caror caracter satiric este evident, toate celelalte
fabule ale lui Krilov, care iau in deridere ambitia, lingusirea, ava-ritia, fatarnicia s.a.m.d., cu
toata semnificatia lor „general umana", erau exceptional de concrete, a-vind un ascutit caracter
critic impotriva societatii nobiliare-feudale.
Avind o pozitie critica fata de realitatea feudala, demascind nedreptatea sociala, aparind
interesele poporului, dind glas moralei maselor de oameni ai muncii, Krilov a fost reprezentantul
unei atitudini democratice, cu adevarat populare. Aceasta constituie una dintre laturile valoroase
ale conceptiei sale despre lume. Dar atunci cind fabulistul s-a abatut de la problemele vitale,
practice, ale vietii poporului, de la critica vie si consecventa impotriva societatii nobiliare-
birocratice, el nu a putut da o rezolvare cit de cit limpede a problemelor, iar uneori a cazut prada
anumitor prejudecati.
Criticind despotismul tarist si al intregii orin-duiri feudale, Krilov nu ajunge la concluzii
consecvente, nu cheama poporul la lupta activa impotriva autocratiei. El este gata chiar sa se
impace cu revoltatoarele lipsuri ale orinduirii de stat, te-mindu-se ca orice schimbare poate fi si
mai rea. („Broastele care cer un tar".)
El nu vede inca fortele, conditiile, care ar putea duce la schimbarea radicala a vietii sociale; de
aci si scepticismul sau politic, lipsa de fermitate si marginirea sa ideologica. Krilov condamna
ideile radicale, promovate de revolutia burgheza din Franta. In fabula „Scriitorul si Tilharul",
referindu-se la evenimentele revolutionare din Franta, el il a cuza pe scriitor ca propovaduieste
anarhia si imoralitatea.
in felul acesta, teama de cutremurele revolutionare si moderatia politica a vederilor lui Krilov l-
au dus la concluzii gresite. Asa se explica si morala fabulei „Calul si Calaretul" (1814),
indreptata impotriva samavolniciei fara noima a Calului, morala care sustine ca si „libertatii ii
trebuie un friu", propovaduind supunerea in fata puterii.
in ciuda limitelor opiniilor sale, Krilov a vazut in popor fortele launtrice, izvorul, care da viata
statului. increderea in popor, in rolul sau fundamental in viata de stat, este exprimata de Krilov
cu claritate in fabula „Frunzele si Radacinile", scrisa inca in 1811. Laudarosenie! insolente si
arogante a Frunzelor — virfurile nobiliare inutile si trecatoare ale statului — le este opus
poporul, ca forta adevarata si vesnica a procesului istoric. Radacinile — Poporul — raspund
Frunzelor cu constiinta deplina a dreptatii lor istorice :
— Pai, voi, raspunde glasul din pamint,
Jucind in zare si lumini,
Voi ati uitat de radacini
Si credeti c-ati iesit din vini.
Prin bezna oarba, de mormint.
Silind, muncind cu mii de brate,
Facem de noi sa se-agate
Podoaba frunzelor usoare,
Sa pilpiie-n azur si soare...
Fa-ti, frunza, glasul mai sfios, mai mic,
Ca fara mine nu ai fi nimic.
Creste frumos, cit vrei, dar nu uita
Ca sint eu viata si fiinta ta.
Tu treci cu toamnele odata
Si iesi mai noua, mai bogata,
in fiecare primavara,
Doar radacina sa nu piara.
Eu, daca mor si ma usuc,
Si frunza, si copacul, si umbra lui, se duc... )
Aceasta fabula exprima deosebit de limpede conceptia lui Krilov despre popor, adincul
democratism al vederilor lui.
Din toate fabulele lui Krilov se desprinde ideea rolului precumpanitor al oamenilor simpli,
neinsemnati, „necunoscuti", care trudesc pentru „obstescul folos" :
Nici slava si nici rang nu-l linguseste,
De-un gind se lasa-nviorat,
Ca spre folosul-obstesc trudeste... )
Tocmai despre aceasta munca modesta, dar folositoare pentru intregul popor, vorbeste Krilov in.
fabula sa „Vulturul si Albina", opunind atitudinii aristocratice, pline de dispret fata de munca, pe
care o exprima Vulturul, munca modesta dar utila pentru societate a Albinei.
Krilov satirizeaza cu asprime pe toti lenesii si pierdevara, amatori de inavutire pe spinarea
poporului. Asa este si Triska cel iar-de noroc, care mestereste un caftan nou din zdrente vechi
(„Caftanul lui Triska"), asa este si Morarul nepasator, caruia „i-a spart apa jghiabul morii", si
„Ursul iubitor de munca" care a stricat „nu poti sa numeri cite paduri de aluni, mesteceni si de
ulmi".
Krilov pretuieste mai presus de orice demnitatea personala a omului, independent de situatia,
functia si starea lui sociala. in fabula „Sacul", el vorbeste cu sarcasm despre bogatasii increzuti, a
caror insemnatate morala si sociala se masoara numai dupa averea lor.
Vorbind despre caracterul popular al lui Krilov, Bielinski a aratat ca forta lui consta in faptul ca a
exprimat „bunul simt sanatos practic", „intelepciunea experientei de viata" ) a poporului rus.
Tocmai in exprimarea „intelepciunii de viata", a experientei practice a poporului, consta trasatura
de baza a conceptiei despre lume a lui Krilov.

Apreciindu-l pe Krilov ca „poetul nostru cel mal popular", Puskin a relevat in fabulele lui
„iscusinta unei minti istete, spiritul de zeflemea si modul pitoresc de exprimare" ). Aceasta
caracteristica a umorului national rus, care-si gaseste pentru prima data o expresie deplina in
creatia fabulistului Krilov, este strins legata de creatia populara, de preciziunea limbii populare,
de intelepciunea zica-torilor si proverbelor ruse.
Krilov nu-si scrie fabulele intr-un anumit stil, el nu se multumeste sa imprumute din folclorul rus
anumite trasaturi si culori. Atit prin continutul ei de idei, cit si prin imaginile artistice si prin
limba, creatia lui este in intregimea ei profund populara. De aceea, diferitele elemente populare,
proverbele, zicalele nu sint presarate in fabulele lui ca niste simple podoabe, ci sint legate de
insasi baza creatiei, de structura launtrica a tuturor imaginilor create de Krilov.
„Animalele lui gindesc si actioneaza ruseste : in felul lor de a fi, simti viata si obiceiurile din
Rusia. Pe linga descrierea exacta a specificului fiecarui animal, care la el este atit de plastica,
incit nu numai vulpea, ursul, lupul, ci chiar oaia traiesc aievea, el le-a inzestrat si cu o fire
ruseasca... intr-un cuvint, Rusia este prezenta pretutindeni in opera lui si pretutindeni se simte
Rusia" ) — scria Gogol despre Krilov.
in figurile de animale, in ironia fina, sireata, cu care sint redate personajele lui Krilov — vulpile,
lupii, ursii — se vede deosebit de limpede legatura fabulelor sale cu basmul. El a introdus in
fabula atit imagini, cit si subiecte din basmele populare. Nici nu e necesar sa mai amintim
pitorescul, culorile si trasaturile atit de vii si atit de specific rusesti in care Krilov isi zugraveste
personajele.
in legatura cu specificul national si caracterul popular al fabulelor lui Krilov, interpretarea data
de Bielinski raspunde tuturor laturilor problemei: „in fabule, Krilov a dat glas cu putere uneia din
partile componente ale spiritului national rus; in fabulele sale se reflecta ca in cea mai desavirsita
oglinda simtul practic al rusului, in aparenta domol, dar cu dintii ascutiti, in stare sa muste
dureros; istet, ager, ironic cu blindete dar si sarcastic, cu darul sau de a aprecia lucrurile la
adevarata lor valoare, cu talentul sau de a se exprima laconic si colorat totodata. in fabule se
oglindeste toata intelepciunea vietii de toate zilele, rod al experientei, atit cea personala cit si cea
preluata de la inaintasi, din generatie in generatie. Si toate acestea, in imagini si expresii atit de
specific rusesti, incit sint cu neputinta de transpus intr-alta limba; fabulele reprezinta un tezaur
atit de bogat, atit de adinc, de expresii idiomatice, de cuvinte neaos rusesti, care constituie
fizionomia nationala a unei limbi, originalitatea si specificul ei, incit, din acest punct de vedere,
nici Puskin nu s-ar fi putut misca nestingherit fara Krilov" )
Zicatorile si proverbele sint rezultatul intelepciunii acumulate de popor. Prin insasi structura lor
lingvistica, prin pitorescul imaginilor, ele i-au servit lui Krilov drept model nemijlocit pentru
fabulele sale. Proverbul se ridica la un inalt grad de expresivitate si la o deosebita putere de
generalizare, in proverbele poporului rus, Krilov a gasit un model de demascare necrutatoare,
realista, a racilelor sociale, formule satirice de o extrema precizie si conciziune in caracterizarea
celor mai felurite fenomene ale vietii contemporane si aprecieri ale fizionomiei morale a omului.
Adeseori, proverbele constituie insasi tema fabulelor lui Krilov, baza lor ideologica si artistica.
Astfel de proverbe rusesti ca : „nu scuipa in fintina, c-ai sa bei apa din ea", „fiecare culege ce-a
semanat" si multe altele sint intruchipate in imaginile vii si pline de umor din fabulele lui Krilov
(„Leul si Soarecele", „Lupul si Motanul").
Tot proverbele sint cele care i-au ajutat lui Krilov sa se inalte la extrema conciziune si totodata
bogatul continut de idei care caracterizeaza fabulele sale. Ca si in proverbe, in cele mai bune
fabule ale lui Krilov nu se poate omite sau schimba un singur cuvint — atit de strins sint sudate
toate imaginile intr-o indestructibila unitate. Tocmai de aceea, aproape fiecare vers al fabulelor
lui Krilov, ba chiar si titlurile au devenit, la rindul lor, zica-tori si proverbe. Astfel de expresii ca
„Asculta Vaska, da-si vede de mincare", „Si tocmai elefantul nu-L vazui", „Mai rau decit
dusmanul un prost slugarnic este", „Caftanul lui Triska", „Elefantul si javra" si numeroase alte
expresii laconice si sugestive au intrat in graiul poporului.
Numele multor personaje din fabulele lui Krilov au devenit substantive comune si au ramas in
patrimoniul limbii noastre.
Fabulele lui Krilov au ridicat spre culmile perfectiunii rodnica traditie a multor fabulisti rusi.
inca din secolul al XVIII-lea, fabula rusa cuprindea unele elemente de realism, dar acestea erau
inca timide, neindestulatoare; ele nu atingeau vioiciunea si simplitatea sugestiva a fabulelor lui
Krilov.)
Caracterul didactic, moralizator, al fabulei dusese la conventionalism si schematism, ceea ce
constituia o piedica extrem de insemnata pentru fabulele predecesorilor lui Krilov —
Sumarokov, Maikov, Hemniter. Nu rareori caracterul didactic moralizator transforma imaginile
si personajele fabulei in alegorii seci si palide. Fara a diminua semnificatia morala si satirica a
fabulei, Krilov a dat insa acestei semnificatii un ton firesc, facind-o sa rezulte logic din intreg
continutul si subiectul fabulei, din imaginile ei artistice. Aceasta se observa chiar si in cazurile
cind el a socotit necesar sa adauge o „morala" sub forma de incheiere sau de introducere la
fabula.

Tipizarea, crearea unor imagini generalizate, tipice, care dezvaluie insasi esenta fenomenelor
sociale, sint caracteristice pentru fabulele lui Krilov. Astfel sint personajele intruchipate in Lei,
Lupi, Ursi, Vulpi, Stiuci si altele. Mai mult: exagerind cu o mare forta satirica trasaturile
negative ale personajelor sale, Krilov nu le lipseste de autenticitatea vietii. Exagerarea nu
constituie pentru Krilov ceva conventional, o alegorie, ci il ajuta sa sublinieze mai profund si mai
pregnant esenta sociala a personajului. De aceea semnificatia personajului ca tip social depaseste
in multe privinte trasaturile lui din viata de toate zilele, prilejuind o larga generalizare. Elefantul-
voievod, care are cele mai bune intentii, dar care ingaduie totusi „lupilor" sa jefuiasca
nepedepsiti ,,oile" lipsite de aparare, sa le jupoaie luind „un bir pentru cojoace" — este imaginea
tipica a birocratului „liberal" care pozeaza fatarnic in aparator al „dreptatii" si al „legilor", dar de
fapt inchide ochii in fata' jafului celui mai neobrazat. Tot asa, Ursul din fabula „Ursul la Albine",
in care este descrisa figura tipica a functionarului hraparet, care jefuieste fara rusine bunul
„incredintat" de popor si care, incercind sa treaca neobservat, scapa de pedeapsa meritata.
Aceasta imagine si multe altele din fabulele lui Krilov anticipeaza, prin puterea lor de tipizare,
chipurile satirice ale pompadurilor scedrinieni ). Este suficient sa amintim admirabila fabula
„Stiuca", in care este ridiculizata „judecarea" jefuitoarei lacome si sirete, care, la propunerea
Vulpii, priceputa in chitibusariile judecatoresti, este condamnata de o adunatura de „judecatori"
din aceeasi gasca de asupritori si spertari, la o pedeapsa „grea": sa fie „inecata" in iaz, pentru „a
da pilda, una pentru totdeauna". Se intelege ca propunerea Vulpii n-a urmarit altceva decit sa-i
dea drumul stiucii in apa pentru a jefui din nou.
Aici exagerarea satirica contribuie de minune la dezvaluirea caracterului tipic al raului social —
cirdasia jefuitorilor si hotilor care se protejeaza reciproc in statul birocrat-feudal.
In traditia literaturii mondiale a genului, fabula era mai ales o alegorie morala. Stralucitul
fabulist rus Krilov are marele merit de a fi transformat in satira sociala acest gen conventional-
didactic, dind personajelor fabulei un caracter concret, luat din viata. Bielinski vorbea cu
admiratie despre realismul personajelor din fabulele lui Krilov, in contrast cu alegorismul
abstract: „O fabula, daca este o fabula buna, poetica, nu este o alegorie si nici nu trebuie sa fie.
Ea trebuie insa sa fie o mica povestire, o drama, cu personaje si caractere zugravite poetic. insesi
personificarile fabulei trebuie sa fie vii, poetice. Astfel, la Krilov, fiecare animal este
individualizat — si maimuta'-poznasa cind face parte din cuartet, cind rostogoleste harnica
buturuga sau isi incearca ochelarii pentru a invata sa citeasca; si vulpea este la Krilov
intotdeauna sireata, evaziva, nerusinata si seamana mai mult cu un om decit cu vulpea „cu
pufulet pe botisor" ; si ursul — intotdeauna neindeminatic, blind si cinstit, stingaci si viguros, si
leul — puternic si feroce, majestuos si inspirind teama. La Krilov, conflictul dintre a-ceste
creaturi provoaca intotdeauna o mica drama, unde fiecare personaj traieste prin sine si pentru
sine, iar toti impreuna formeaza un singur tot. Toate acestea apar si mai caracteristice, mai tipice
si mai artistice in acele fabule, unde eroii sint otcupcicul dolofan care nu mai stie ce sa faca cu
banii, cizmarul sarac, dar multumit de soarta sa, bucatarul-filozof, semidoctul, care din cauza
prea marii eruditii a ramas fara castraveti, mujicii-po-liticieni etc. Acestea sint comedii in toata
puterea cuvintului !" )
Analiza pe care o face Bielinski principiilor artistice ale fabulelor lui Krilov si metodei sale
realiste dezvaluie trasaturile fundamentale ale maiestriei lui Krilov : profundul continut dramatic
si comic al fabulelor lui si arta de a intruchipa caractere in personajele fabulei.
Ironia si umorul constituie una din principalele trasaturi ale satirei-fab.ula a lui Krilov. Fabulele
lui alcatuiesc un univers poetic original, vesel si comic si care reprezinta in acelasi timp oglinda
lumii reale. Oglindite in pataniile animalelor din fabule, slabiciunile si viciile oamenilor devin
deosebit de ridicule.
Umorul lui Krilov consta intr-o simplitate naiva si cu toate acestea plina de siretenie. Acest umor
este concret, el nu provine dintr-un comic gratuit, ci din reliefarea slabiciunilor si viciilor reale
omenesti, facind deseori aluzie la anumite intimplari din realitate. Astfel, in fabula „Cucul si
Cocosul", Krilov ridiculizeaza caustic slugarnicia, lingusirea, laudarosenia, ingimfarea. Totodata,
aceasta fabula caricaturiza doi gazetari venali si reactionari, Bul-garin si Greci, care se
preamareau unul pe celalalt. Aici exemplul real, luat din viata, a constituit punctul de plecare al
tipizarii.
In fabulele sale, Krilov apare ca un adevarat maestru al stilului realist. „Nici unul dintre poeti —
spunea atit de frumos Gogol — nu a stiut sa dea gindirii sale atita expresivitate si nu a reusit sa
se exprime atit de accesibil tuturor ca I. A. Krilov. In el, poetul si inteleptul s-au contopit intr-un
singur om. La Krilov, totul este plin de culoare, incepind cu natura uneori plina de farmec,
alteori infricosatoare si chiar murdara, pina la redarea celor mai mici nuante ale conversatiei care
releva plastic insusirile sufletesti. Totul este spus cu atita preciziune, totul este atit de adevarat si
de convingator, incit nici nu este cu putinta sa determini in ce constau caracteristicile de stil ale
lui Krilov" )
Bogatia limbii lui Krilov, insusirea tuturor nuantelor din felul de a vorbi al poporului, i-au
ingaduit sa atinga inalta perfectiune si naturalete, care au devenit un model de caracter popular,
de claritate, bogatie si expresivitate a limbii, pentru toti scriitorii care i-au urmat, incepind cu
Puskin.
Fabulele lui Krilov au marcat o noua pagina in dezvoltarea limbii ruse, legata de insusirea
creatoare a intregii bogatii si complexitati a limbii vorbite de popor, pe care Krilov a contopit-o
organic cu limba literara. Rolul inovator al lui Krilov in ceea ce priveste limba este departe de
imitarea „graiului popular", caracteristica scriitorilor din secolul al XVIII-lea, care reproduceau
artificial limba „oamenilor simpli". Limba lui Krilov este populara prin bogatia de nuante si
expresivitatea intonatiilor ei. Dar Krilov nu introduce in operele sale numai cuvinte si locutiuni
populare — el si-a insu,sit insusi spiritul limbii, bogatia ei de idei, secretele de creatie a limbii
vorbite de popor. De aceea Krilov foloseste in fabulele sale intreaga varietate a limbii populare,
stralucirea limbii vorbite.
Personajele artistice create de Krilov sint uimitor de reale, simple si veridice. Ele se remarca in
acelasi timp prin puternica lor individualizare realista, obtinuta prin expresivitatea fiecarui cuvint
pe care il rostesc. Cind un personaj al lui Krilov spune, laudind ciorba de peste: „De grasa ce-i, e
ca de chihlimbar", — plasticitatea limbii este evidenta. Toate descrierile lui Krilov sint pline de
culoare, pitoresti. Iata, de pilda, fabula „Musca si drumetii", in care descrierea felului de a
calatori al unei familii mosieresti din provincie constituie un tablou tipic de moravuri.
Servitorii, indrugind vrute si nevrute, se tirasc cu pasi masurati in urma radvanului :
in urma drostii, servitorii toti birfesc,
Iar guvernorul si cocoana susotesc,
Pe cind boieru-uitindu-si treaba si chemarea
Pleca-n padure, la ciuperci, cu servitoarea. '")
Astfel, prin trasaturi concise dar vii, sint schita'.e viata familiei de mosieri si relatiile dintre
membrii ei. Tot atit de tipice sint si amanuntele exterioare pe care Krilov le da in treacat, ca de
pilda rad-vanul de moda veche, tras de cai slabanogi.
Figurile de stil din fabulele lui Krilov sint exceptional de simple si concrete, iar comparatiile —
neasteptate si inedite. Astfel, de pilda, Krilov compara musca, care „alearga printre oameni" cu
un „otcupeic la iarmaroc". P'oarte expresiva este si figura furnicii „neinfricate", care „sa-L
infrunte pe paianjen a-ndraznit", figura, pe care o admira atit de mult Puskin pentru indrazneala
ei artistica.
Fabulele lui Krilov dovedesc ca spiritul inovator cu adevarat poetic al stilului si al formei se
imbina organic cu continutul ideologic al operei.
Versificatia fabulelor lui Krilov se remarca prin supletea, expresivitatea, libertatea si varietatea
lor de accent si de masura, care au contribuit in mare masura la dezvoltarea poeziei ruse. Nu
degeaba versificatia piesei lui Griboedov „Prea multa minte strica" a fost influentata in mare
masura de fabulele lui Krilov. Bielinski a aratat ca, fara Krilov, „versul lui Griboedov nu ar fi
fost atit de liber si firesc, — original".
Krilov nu-si imparte aproape niciodata fabulele in strofe. Versul sau se organizeaza dupa ideea
pe care o cuprinde, dupa evolutia subiectului si felul de a vorbi al personajelor. Krilov apropie
foarte mult versul, schema lui metrica, de vorbirea curenta, vie.
Prin limba sa poetica, Krilov apare nu numai ca un remarcabil inovator, ci si ca un mare si
autentic artist al poporului. in fabulele sale, el rie-a lasat un izvor nesecat de grai rus viu si
puternic, precis si intelept, pornit din insesi adincurile limbii poporului.
Este suficient sa comparam limba fabulelor lui Krilov cu stilul iabulistilor din secolul al XVlII-
lea. Cit de departe a mers Krilov in comparatie cu predecesorii sai, deschizind calea poetilor,
scriitorilor din secolul al XlX-lea 1
in fabulele lui Krilov a inceput sa rasune glasul vietii reale, glasurile tuturor paturilor si
categoriilor sociale, fiecare cu trasaturile si culorile, intonatiile si particularitatile lexice
specifice. In fabulele sale se perinda prin fata noastra oameni rusi de cele mai diferite profesii si
stari sociale — tarani, nobili-mosieri, functionari, birjari, negustori, pastori, mic-burghezi — si
fiecare din ei vorbeste potrivit particularitatilor mediului, sau, ale starii sociale si profesiei sale,
iar toti la un loc reprezinta neasemuita bogatie si varietate a limbii ruse: „Se pare ca eroul
principal al fabulelor lui Krilov a devenit insasi limba rusa" — spune academicianul V. V.
Vinogradov intr-o izbutita caracterizare a limbii folosite de fabulist.
in fabulele sale, Krilov a redat cu vioiciune si forta neobisnuite intreaga bogatie, tot pitorescul si
exceptionala expresivitate a limbii ruse. El a ajuns la o minunata simplitate, claritate si
plasticitate totodata, zugravind cu realism fiecare personaj; el a ajuns la acea naturalete a limbii,
care a intrat in patrimoniul literaturii ruse. „Despre naturaletea, simplitatea, usurinta si
cursivitatea limbii folosite de el nici nu e necesar sa mai vorbim" ) — scria Bielinski cu privire la
limba fabulelor lui Krilov.
Sa luam de pilda fabula „Fiertura lui Demian". Ce usurinta, ce vioiciune si cit pitoresc atinge aici
limba folosita de Krilov, acest vrajitor al limbii ruse! Parca versul insusi se contopeste cu
vorbirea curenta, vie — atit de naturale, atit de bogate sint intonatiile ei, atit de expresive si
precise sint nuantele sensurilor. ,iVecine draga, haide, mai pofteste,
Mai ia o strachina de peste." ,jti multumesc din suflet, slnt satul".
„Si totusi, n-ai mincat destul.
Mai ia o data, daca ma iubesti.
Cu ciorba asta nu mai te-ntilnesti". ,,Da' n-am mincat trei strachini pline ?"
„Mai tii si socoteala, mai, vecine ? ,,la si maninc-o sanatos pe toata" ) In aceasta fabula Krilov
foloseste din plin locutiunile vorbirii curente, vii, care capata sub pana lui o expresivitate
uimitoare. Diminutivele dau cuvintelor o nuanta de alintare: „soseduska" (vecina-sule — n. t.),
„tarelocika" (farfurioara — n. t.), „usita" (ciorbita — n. t.) — arata toata puterea de persuasiune
si caracterul insinuant al insistentelor rugaminti ale lui Demian. Iar astfel de expresii figurate din
vorbirea curenta ca „sit po gorlo" („satul pina in git" — n. t.), „vito za scioti" („mai tii si
socoteala" — n. t.), „es do-dna" („maninca pina la fund" — n. t.) s.a. ) redau plasticitatea si
bogatia limbii ruse; ele sint imprumutate din tezaurul limbii vorbite de popor. La Krilov nu se
poate totusi vorbi de o pasiune pentru termenii dialectali, pentru jargon. Limba sa este curata,
cristalina — ea este limba intregului popor, construita pe baza legilor lingvistice care si-au
pastrat intreaga viabilitate pina in zilele noastre.
„Prin limba fabulelor sale, Krilov a deschis noi drumuri de sinteza a traditiei literare-carturaresti
cu vorbirea rusa curenta, vie, creind imagini artistice de un profund realism, sintetizind si
pregatind calea lui Puskin spre arta populara" ) — scrie academicianul V. V. Vinogradov.
Krilov a nimicit barierele dintre limba scrisa, incorsetata de regulile poeticii clasice, si limba vie
a intregului popor. Limba fabulelor lui Krilov este limba rusa in toata bogatia si frumusetea ei.
Viabilitatea nepieritoare a fabulelor lui Krilov a fost confirmata si de V. i. Lenin, care nu rareori
a folosit tipurile vii din fabulele lui Krilov, expresiile fabulistului. Astfel, de pilda, demascind
actiunile calomnioase ale narodnicilor impotriva marxismului si in special ale „teoreticianului"
lor Mi-hailovski, V. I. Lenin a scris: „...sintem pur si simplu in imposibilitate de a raspunde unui
latrat. Nu ne ramine decit sa-i spunem ridicind din umeri:
„O fi puternic catelusul, daca-i da mina sa latre la elefant!")
Numele lui Krilov figureaza in rindul acelor scriitori rusi pe care poporul i-a indragit cel mai
mult. Fabulele sale sint tot atit de dragi si omului care dispune de o bogata experienta a vietii, si
elevului care cunoaste pentru prima data comorile literaturii, in fabulele „bunicului Krilov" este
strinsa o comoara de intelepciune populara, ele redau in chip atit de poetic si de pitoresc
conceptiile poporului asupra vietii, ele ascund o atit de colorata si de inepuizabila bogatie a
limbii ruse, ineit nu imba-trinesc niciodata si ramin neclintite in maretul tezaur al culturii.

http://www.preferatele.com/docs/diverse/10/ivan-andreevici-kril7.php

O fabulă din înţelepciunea ebraică veche: Alegerea regelui copacilor (Judecători 9, 8-15)

Preliminarii

Ca marile naţiuni ale lumii, poporul evreu este un autentic creator de cultură universală. Chiar dacă
începuturile ei coincid şi se indentifică permanent cu viaţa religioasă, tocmai acest lucru conferă
originalitate şi profunzime. Aprecierea culturii iudaice trebuie privită, în special, prin această „cheie” a
religiei, deoarece, în istorie, poporul evreu a fost un popor aparte – singurul care avea credinţa
monoteistă, drept pentru care şi literatura ebraică, în mare parte se raportează la această realitate
istorică.

Monumentul literar pe care dorim să îl prezentăm în acest referat face parte din perioada veche a
literaturii iudaice. Aceasta se regăseşte în culegerea de cărţi folosită atât în religia iudaică, cât şi în cea
creştină şi care se numeşte Vechiul Testament (prima parte a Bibliei). Este vorba de fabula alegerii
regelui copacilor, cunoscută în iudaism ca „fabula/ apologul lui Iotam” şi care, conform canonului
Vechiul Testament, se află în Cartea Judecătorilor, capitolul 9, versetele 8-15.

Iată textul propriu-zis al fabulei: „S-au dus odată copacii să-şi ungă împărat peste ei şi au zis către măslin:
«Domneşte peste noi!» Iar măslinul a zis: «Lăsa-voi eu oare grăsimea mea, cu care se cinsteşte
Dumnezeu şi oamenii se mândresc, şi mă voi duce să umblu prin copaci?» Atunci copacii au zis către
smochin: «Vino tu şi domneşte peste noi!» Dar şi smochinul a răspuns: «Să-mi las eu oare dulceaţa mea
şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cârmuiesc copacii?» Apoi au zis copacii către viţa de vie: «Vino tu
de domneşte peste noi!» Şi viţa de vie a zis către ei: «Cum să-mi las eu mustul meu care veseleşte pe
Dumnezeu şi pe oameni şi să mă duc să cârmuiesc copacii?» În cele din urmă au zis toţi copacii către un
spin: «Vino tu şi domneşte peste noi!» Iar spinul a zis către copaci: «Dacă voi mă puneţi cu adevărat
împărat peste voi, atunci veniţi şi vă odihniţi sub umbra mea; iar de nu, atunci va ieşi foc din spini şi va
arde cedrii Libanului»”[1].

Fabula în literatura ebraică

La începuturile sale, poporul evreu nu era obişnuit cu gândirea abstractă. Asemenea geniului oriental, şi
geniul ebraic a căutat întotdeauna imagini, metafore, alegorii şi simboluri pentru a se face înţeles. În
această vorbire figurată, asemănare cu elemente ale naturii sau personificarea ei a jucat un rol deosebit.
Una dintre aceste metode este fabula (sau apologul).

Fabula de origine orientală. Au fost găsite fabule în scrierile cuneiforme asiriene şi în papirusurile din
vechiul Egipt. De asemenea, în afară de autorii din Biblie, găsim şi alţi fabulişti renumiţi din antichitate,
cum ar fi: indianul Pilpai (sau Bitpai sau Vişnu-Sarma) care a trăit în jur de anul 2000 î.d. Hr., arabul
Locman (cca 1000 î.d.Hr.), frigianul Esop sau latinul Fedru.
În literatura ebraică, fabula (ca şi parabola) face parte din genul maşalului (‫מּול‬- poezie didactică care
îmbracă forme foarte variate[2].) Prin această specie literară, se dorea ca învăţătura (morala) să fie
dedusă de ascultător şi nu prezentată direct, tocmai pentru a sensibiliza mai mult şi pentru a fi reţinută
mai bine.

Cu toate acestea, în cărţile Vechiului Testament găsim doar două fabule propriu-zise: cea enunţată mai
sus („cel mai vechi monument literar de acest gen, care se află în Sfânta Scriptură”[3]) şi cea de la IV Regi
14, 9-10[4]. Amândouă sunt luate din regnul vegetal.

A. Contextul istoric al rostirii fabulei

Aşa cum am arătat, fabula alegerii copacilor se află în Cartea Judecătorilor (a VII-a carte din canonul
Vechiului Testament). În ea se prezintă istoria poporului evreu în vremea celor 360-400 de ani de la
moartea conducătorului Iosua (urmaşul lui Moise) şi până la introducerea regimului monarhic (cca. 1050
î.d.Hr.). Numele cărţii provine de la bărbaţii pe care Dumnezeu îi investea cu puterea conducătoare la
anumite intervale de timp, numiţi şi judecători – ‫„( ּספעסי‬şofetim”), care guvernau poporul evreu în
vremuri de restrişte şi de invadare de către neamurile străine. Stăpânirea lor nu era nici continuă, nici
succesivă, ci adesea paralelă, întreruptă pe perioade mai lungi sau mai scurte de pace şi de linişte
socială. Unul dintre marii bărbaţi evrei din această perioadă a fost Ghedeon.

Momentul rostirii fabulei este prilejuit de moartea lui Ghedeon, fapt ce îl determină pe fiul său,
Abimelec, să se proclame rege în Sichem. Ca să scape de eventualii pretendenţi la demnitatea regală,
acesta îi ucide pe toţi fraţii săi, în afară de Iotam, cel mai mic, care reuşeşte să se ascundă.

La ceremonia de învestirii în noua demnitate, Abimelec adună poporul lângă stejarul lui Avraam şi al lui
Iacov (strămoşii iudeilor) de la Sichem, însă izbucneşte un protest spontan care întrerupe serbarea, iar în
apropiere, pe Muntele Garizim se aude vocea tânărului Iotam. Acesta din urmă se adresează mulţimii şi,
prin această fabulă, înfierează fapta mârşavă a lui Abimelec. În scurt timp, se va naşte un război civil în
care Abimelec este ucis cu o piatră de moară aruncată în cap de o femeie.

B. Motivul copacului în cultura iudaică

În cultura şi religia ebraică, copacul joacă un rol deosebit de important. El reprezintă ipostaze ale omului
desăvârşit (îndumnezeit). Psalmistul David spune în acest sens: „Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul
cel din Liban se va înmulţi” (Ps. 91, 12). În unele locuri ei prefigurau prezenţe ale lui Dumnezeu (nu în
sens animist!), ci mai mult simbolice – un fel de „axis mundi” personalizat în fiecare comunitate. Istoria
omenirii începe cu pomul cunoştinţei binelui şi al răului care a pricinuit neascultarea primilor oameni
(Fac. 2, 9; 16-17), se continuă cu stejarul de la Mamvri unde Patriarhul Avraam a primit descoperirea
Sfintei Treimi (Fac. 18, 1-16), rugul (tufişul) aprins al lui Moise (Ieş. 3, 1-4), toiagul lui Aaron ce a odrăslit,
arătând chemarea la arhierie a acestuia (Num. 17, 1-11) etc. La realizarea Chivotului Legii (I Regi 5, 6-
10), precum şi la Templul din Ierusalim (II Paral. 3-4) a fost folosită o cantitate importantă de lemn din
cele mai fine esenţe[5].

De asemenea, în scrierile poetice ebraice, cum sunt Psalmii sau Cântarea Cântărilor se găsesc metafore,
alegorii preluate din arboricultură: cedru, finic, chiparos, măslin etc. Putem încadra aici şi genealogia
Mântuitorului (începând cu Adam şi continuând cu David) prezentată ca fiind „Arborele lui Iesei” (Isaia
11, 1).

Aşadar, pentru evrei, copacii aveau simboluri aparte:


Cedrul („erez”) – creştea, de obicei în zona Libanului. Dimensiunile acestui copac biblic pot atinge 40 de
metri înălţime şi 2,5 metri în circumferinţă. La umbra lor s-au adăpostit de soarele arzător personaje din
vechime şi s-au scris texte memorabile despre frumuseţea lor[6]. Fiind verde tot timpul era un simbol al
omului drept în faţa lui Dumnezeu. De aceea, ei mai erau numiţi „copacii lui Dumnezeu”.

Chiparosul („beros”) – copac înalt de 13-20 m cu numeroase ramuri mici, având frunzele ca nişte solzi
oferă un lemn de construcţie excelent, fiind foarte apreciat de iudei.

Măslinul („zait”) – era considerat un simbol al păcii şi frăţietăţii datorită aspectului rămuros, precum şi
simbol al familiei numeroase. Măslinele au constituit permanent o importantă sursă de hrană. Din
măsline verzi se obţine cel mai bun undelemn prin presare. Teascul se numea „gat” iar uleiul „semen”.
De aici denumirea de Grădina Ghetsimani care s-ar traduce „presă de ulei” deoarece în acea grădină se
afla şi un teasc. Undelemnul înmuia şi alina rănile, alimenta opaiţele şi se putea transforma în soluţii
bine mirositoare dacă i se adăugau aromate.[7]

Smochinul („teena”) – arbore rămuros, înalt, producător de multă umbră deosebit de răcoritoare într-o
ţară însorită. Caracteristica smochinului este aceea că produce fructe în două etape pe an, încărcându-şi
permanent ramurile cu fructe verzi dar şi coapte, rămase din florescenţa anterioară. În Vechiul
Testament era simbol al belşugului (binecuvântării).

Viţa de vie („ghefen”) – era, după măslin şi smochin, planta cea mai frecventă din Ţara Sfântă. De obicei,
via era lăsată să se întindă în smochin, simbolizând, în accepţiunea evreiască, viaţa tihnită şi paşnică (cf. I
Regi 4, 25).[8]

Finicul sau curmalul („tamar”) creştea, mai ales în jurul Ierihonului, oraş numit, din acest motiv, „cetatea
palmierilor”.Era simbol al desăvârşirii.

Rodierul („charuv”) este un pom apropiat mărului, dar care produce fructe de culoare roşu cărămiziu, cu
gust foarte plăcut. Simbol al păcatului.

Isopul, mai mult o tufă decât un arbust, are fructe înguste şi cărnoase foarte frumos mirositoare.

Alţi copaci apreciaţi mai erau stejarul, sicomorul, tamariscul, dudul, salcia (răchita) etc.

C. Câteva interpretări ale fabulei

Deşi este exprimată cu simplitate, în limba originală vorbirea este de o frumuseţe şi de o strălucire
admirabilă.[9] Stilistic, fabula nu cuprinde multe metafore, ci doar personificări, epitete şi hiberbolizări.
Construcţia este clară şi precisă, tocmai pentru a-şi atinge scopul. Istorisirea decurge uşor, firesc, după
acelaşi tipar (al dialogului între personaje). Doar în final, cuvintele par a fi învălmăşite, amplificând
imaginea negativă a personajului principal – spinul.

Locul în care este prezentată fabula este foarte important – Sichemul (Jud. 9, 7). Este prima aşezare
menţionată în Biblie (Fac. 12, 6) şi în el îşi avuseseră sălaş patriarhii Avraam, Iacob şi fiii acestuia. La
stejarul din Sichem, Avraam a ridicat un altar Domnului Dumnezeu (Fac. 12, 7). La fel face şi Iacov, după
ce a îngropat „dumnezeii străini sub stejar”. (Fac. 33, 20). După ce israeliţii au cucerit Canaanul,
osemintele lui Iosif, aduse din Egipt, au fost îngropate aici (Ios. 24, 32) şi tot aici Iosua îi cheamă pe evrei
la reînnoirea legământului cu Dumnezeu (Ios. 8, 30-35), iar mai înainte de moartea sa, bătrânii poporului
dau jurământ de supunere lui Dumnezeu la Sichem (Ios. 24)[10]. Astfel, aceste adunări reprezentau „o
alianţă amficţionită” (uniune de triburi sau asociaţie de oraşe-state, grupate în jurul unui sanctuar
comun) cu centrul la Sichem.[11]
Cetatea Sichemului este flancată de doi munţi: la NE – Muntele Ebal (920 m), iar la SV – Muntele
Garizim. Interesant este faptul că muntele de pe care se rosteşte propriu-zis fabula este Muntele
Garizim, cel de pe care au fost rostite binecuvântările ce vor veni asupra evreilor în cazul în care vor păzi
Legea, în paralel cu Muntele Ebal, de pe care s-au rostit blestemele (Deut. 27, 12-26), la intrarea evreilor
în pământul făgăduinţei. Abimelec adunase poporul la stejarul lui Avraam din Sichem, dorind să aibă
legimitate în încercarea sa de a se erija într-un conducător descendent din Avraam, „părintele” evreilor.

Iotam era cel mai tânăr dintre cei 70 de fii legitimi ai lui Ierubaal (Ghedeon) şi singurul supravieţuitor al
masacrării celorlalţi fraţi de Abimelec[12]. În contrapondere, Abimelec era un fiu nelegitim al lui
Ghedeon, născut cu o concubină din Sichem, cea care l-a şi sprijinit la masacrarea fraţilor săi.[13]

Sensul fabulei este simplu: Aşa precum una dintre cele mai nefolositoare plante – spinul – a primit
demnitatea de rege, refuzată de cele mai bune plante, tot aşa şi Abimelec nu se deosebeşte prin nicio
calitate, ci este, probabil, cel mai nepotrivit om pentru acest rang. Nearticularea cuvântului „spin” din
finalul povestirii tocmai acest lucru doreşte a-l reliefa.

Această învăţătură se înţelege din istorisire, dar şi din explicaţia de după prezentarea fabulei (versetul
16). Iotam arată alegoric şi, apoi, precis, că Abimelec, deşi nedemn, a primit totuşi domnia. Pentru
alegătorii săi, ca şi pentru sine însuşi, alegerea care s-a făcut va duce la o ruină totală (vezi Jud. 9, 45).

Interpreţii biblici sunt împărţiţi privind sensurile şi simbolurile fabulei. Metodiu de Olimp crede
că „acestea nu s-au zis despre copacii care cresc în pământ, pentru că copacii, fiind fără viaţă şi bine
fixaţi cu rădăcinile în pământ, nu s-ar fi putut aduna să-şi aleagă rege. Această pericopă se referă la
suflete, care, înainte de Întruparea lui Hristos, se năpustiseră nebuneşte spre copacul păcatelor. Şi
adresându-se lui Dumnezeu, L-au rugat să aibă milă de ele, să domnească peste ele mila şi milostivirea
Sa, pe care Scriptura le redă sub forma măslinului, pentru că uleiul este binefăcător pentru trupuri, este
remediu împotriva suferinţelor şi a oboselilor şi izvor de lumină.”[14]

De asemenea, el identifică, prin copaci, momentele revelaţiei lui Dumnezeu de la începuturile


omenirii: „Priviţi cu atenţie, nu cumva face aluzie aici la legile date (de Dumnezeu omenirii), de la primul
om până la Hristos, legi pe care diavolul le-a contrafăcut pentru a înşela neamul omenesc? Într-adevăr,
prin smochin face aluzie la porunca dată omului în Paradis, pentru că atunci când acesta a fost amăgit,
şi-a acoperit goliciunea cu frunze de smochin. Viţa aminteşte de cea folosită de Noe, pe vremea
potopului, din cauza vinului căreia, pe când a adormit, a fost batjocorit. Măslinul aminteşte de legea
dată în pustiu lui Moise, iar smochinul de legea mântuitoare a lumii (venită) prin apostoli, pentru că de
la ei am învăţat castitatea, pe care diavolul n-a putut s-o strice.”[15]

Aşadar, „smochinul, prin dulceaţa (fructului său) şi prin belşugul (frunzişului), ne aminteşte de viaţa
omului în paradis înainte de cădere, viaţă plină de desfătare. Dar nu numai acum, ci şi altădată în
Scriptură, fructul smochinului desemnează ceva mai bun. Viţa, prin bucuria ce a adus vinul ei celor
izbăviţi de la mânie şi potop, aminteşte de trecerea omenirii de la starea de teamă şi nelinişte la starea
de bucurie. Măslinul, prin uleiul pe care-l produce fructul său, aminteşte de milostivirea lui Dumnezeu:
după potop, Dumnezeu iarăşi Şi-a arătat milostivirea Sa către oamenii cei rătăciţi, le-a dat o lege, S-a
arătat unora dintre ei şi a hrănit cu untdelemn flacăra virtuţii, care era ca şi stinsă. În sfârşit, spinul
simbolizează castitatea; el a fost numit de către unii şi cactus. Probabil că din cauza afinităţii ce-o are cu
fecioria, a primit şi două nume: i s-a zis spin din cauză că este inflexibil în faţa plăcerilor; i s-a zis «agnus
cactus», din cauza însuşirii sale de a fi totdeauna pur.”[16]
Pe baza acestei interpretări, putem afirma că textul fabulei poate fi unul mesianic, prin identificarea
spinului ca simbol al castităţii, iar a focului ca element al purificării: „Dar de când a început să
domnească peste oameni castitatea, rătăcirea a fost îndepărtată; Hristos, prinţul fecioarelor, a nimicit
răutatea, iar smochinul cel adevărat, măslinul cel adevărat şi via cea adevărată îşi dau rodul lor” spune
Metodiu de Olimp.[17]

O altă interpretare, mult mai profundă ne-o oferă Sf. Nil Ascetul, care explică tranşant: „Iar că e propriu
oamenilor uşurateci, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit
şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu
contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desiacând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre
lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. (…) Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun,
pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci? De asemenea n-a primit
nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi
spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea în ea şi nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o
facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel
precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai
mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei un rod al virtuţii şi simt folosul lui,
chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea
altora”.[18]

Iar mai departe, comentând morala fabulei, Sf. Nil zice: „Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă
mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc
din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele!”[19]

Aşadar şi Iotam, cel care rosteşte fabula, poate fi identificat şi el cu spinul, în măsura în care, prin
cuvântul său, el a produs „focul” care a dus la mistuirea tentativei de conducător (nelegitim) a lui
Abimelec.

Implicaţii sociale vechi şi contemporane ale fabulei

În fabulă, totul se derulează în jurul metaforei centrale – spinul, care îl închipuie pe ucigaşul, avidul şi
tiranul Abimelec, plantă care nu se schimbă, nu se transformă (aluzie la lăcomia de putere), dar nici nu
poate produce niciun bun minim, cum ar fi, în cazul de faţă, umbra (aluzie la neputinţa de a săvârşi
binele). De asemenea, prin sintagma „de nu, atunci va ieşi foc din spini şi va arde cedrii Libanului”, Iotam
prooroceşte sfârşitul lui Abimelec (vezi Jud. 9, 16-20), dar şi intrasigenţa sa faţă de cei care se opun lui
(omul drept simbolizat de cedru).[20]

E o învăţătură de minte naturală şi perfect aplicabilă şi în zilele noastre: precum vedem în societatea
noastră că intelectualitatea, modelele autentice sunt date (de bunăvoie sau forţat) la o parte şi înlocuite
cu surogate, tot aşa, pe locurile înalte se suie semidocţii şi inculţii – oameni mici care nu contribuie la
niciun bine social, din contră, aduc dezbinare şi tiranie. Acelaşi Sf. Nil Ascetul arată că: „Celor ce sunt
puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o
primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile
tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască, cu îndelungă
răbdare”.[21]Căci „dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele!”[22]

Deşi foarte veche în vârsta ei, totuşi această fabulă este extrem de actuală, prin mesajul ei. Personal mi
se pare că reprezintă o întărire a unei zicale româneşti că „istoria se repetă”; de aceea, avem menirea de
a învăţa de la istorie, chiar şi de la cea universală, pentru a nu-i repeta greşelile!
[1] cf. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2005, p. 274.

[2] „Când proverb, când maximă, când alegorie, când enigmă, când vorbire inspirată şi misterioasă, dar
nimic cu totul limpede din toate acestea” (Lagrange) apud. pr. conf. dr. Ioan Chirilă, Studiul Vechiului
Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 357.

[3] Pr. conf. dr. Ioan Chirilă, op. cit., p. 361.

[4] Textul biblic este următorul: „Iar Ioaş, regele lui Israel, a trimis la Amasia, regele Iudei, să i se zică:
«Spinul cel din Liban a trimis la cedrul Libanului să-i zică: Dă-ţi fata dupa fiul meu! Şi trecand fiarele
sălbatice din Liban au călcat spinul…»” cf. Biblia, ed. cit., p. 411.

[5] Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. prof. dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 213-214.

[6] Dan Cârlea, Cedrii Libanului, baobabi matusalemici, arbori dragon: Copaci legendari din întreaga
lume, în „Ziarul Lumina”, ediţia online din data de sâmbătă, 24 noiembrie 2012. Pentru mai multe detalii
vezi şi Dan Cârlea, Ce se mai păstrează azi din străvechii arbori biblici: Stejarul Mamvri şi Cedrii Libanului,
mărturii ale credinţei din vechime, în „Ziarul Lumina”, ediţia online din data de sâmbătă, 29 iunie 2013.

[7] Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof. dr. Emilian Corniţescu, op. cit, p. 60.

[8] Ibidem, p. 63-64.

[9] Pr. conf. dr. Ioan Chirilă, op. cit., p. 361.

[10] Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, (VII – Judecătorii. Rut), Editura
Christiana, Bucureşti, 2005, p. 66.

[11] Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2008, p. 1200.

[12] Ibidem, p. 609.

[13] Ibidem, p. 4.

[14] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, în colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti” (vol.
10), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 109.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 110.

[17] Ibidem, p. 112.

[18] Sf. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 26.

[19] Ibidem, p. 27.

[20] Pr. Ioan Sorin Usca, op. cit., p. 73.

[21] Sf. Nil Ascetul, op. cit., p. 27


[22] Ibidem

https://adzidus.wordpress.com/2014/06/10/o-fabula-din-intelepciunea-ebraica-veche-alegerea-
regelui-copacilor-judecatori-9-8-15/

Cuprins

 1 Istoria fabulei
o 1.1 Fabula în Antichitate
o 1.2 Fabula în Grecia
o 1.3 Fabula în Evul Mediu
o 1.4 Influența indiano-arabă
o 1.5 După La Fontaine
o 1.6 Fabula în genul epic
 2 Schema narativă
 3 Vezi și
 4 Legături externe

Istoria fabulei

Fabula în Antichitate

Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre. Tablete
provenind din bibliotecile școlare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii lăudăroase, a câinelui
nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă.“), de
musca încrezută („O muscă care s-a așezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă
în spate sau dacă ar trebui să-și ia zborul“). Multe din aceste texte arată o evidentă afinitate spre
proverbe și au o construcție antitetică („Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai
pierdut zici la toată lumea.“). Totuși, acestea nu au niciodată o morală explicită.

Fabula în Grecia

Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea și eretele“, pe care o povestește Hesiod, în jurul
secolului VIII î.Hr., în „Munci și zile“. Este vorba de o biată privighetoare prinsă în ghearele
unui erete (sau șoim) care, în plus, îi face morală. Această fabulă are rolul de a ne face să
medităm asupra noțiunii de dreptate, cu ajutorul unui raționamentantitetic în care personajul
principal exploatează excesiv poziția de forță.
Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.Hr. și care e
considerat „părintele fabulei“.
În perioada clasicilor, Socrate însuși ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a fost închis
înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie să ia ca material
miturile. [...] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste fabule de Esop pe care le știam
pe de rost, și pe care le-am luat din întâmplare.“
Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această antologie,
pierdută, a dat naștere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată sub forma unui
ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, și numită Augustana. La această colecție
se face de fapt referire când se menționează astăzi „fabulele lui Esop“.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horațiu propune o adaptare remarcabilă a „Șobolanului de
oraș și șobolanul de câmp“ (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră superioară versiunii
lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedrucare va face din fabulă un gen literar poetic.
Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus ne lasă
patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu sunt atestate în
nici o altă parte și sunt foarte bine construite.

Fabula în Evul Mediu

Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Evului Mediu prin intermediul


autorilor de colecții ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar
calitatea literară este sacrificată în numele moralei.
Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecției Roman de Renart, ce
adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri inspirate din
Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului servește ca
pretext pentru o satiră redutabilă a societății feudale și a inechităților sale. Fabula cedează aici
locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.
În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.

Influența indiano-arabă

Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul


antologiei Pañchatantra. Redactată inițial în sanscrită, între 300 î.Hr. și 570, această antologie de
fabule va cunoaște numeroase modificări. Una din versiunile derivate se numește Hitopadesa sau
„Îndrumarea utilă“. Găsim aici animalele întâlnite în mai toate fabulele: măgarul, leul, maimuța,
șarpele ș.a.m.d, singura diferență fiind șacalul ce joacă aici rolul vulpii. Aceasta va influența
Occidentul în sensul unui progres complex. Mai întâi circulând în Persia și tradusă în arabă, de
către Ibn al-Muqaffa' cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna), va fi apoi tradusă în ebraică,
apoi în latină, purtând titlul Directorium humanae vitae (1280). Moș Poussines o va traduce la
rândul său în 1666 sub titlul de Specimen sapientiae Indorum veterum. O versiune persană va fi
tradusă în franceză la 1644, purtând titlul de Cărțile luminilor sau Purtarea regilor, alcătuită de
înțeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză de David Sahid, din Ispahan, capitala Persiei
(numele traducătorului este de fapt un pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la
baza unor fabule de La Fontaine, și anume „Vaca de lapte și căldarea de lapte“ și „Țestoasa și
cele două lebede“. Sub titlul "Kalila și Dimna sau Poveștile lui Bidpai", va cunoaște o versiune și
în limba română datorată lui George Grigore (Editura Polirom, 2010).

După La Fontaine

Succesul ieșit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume în scrierea acestora:
de la seniori la clerici, neuitând magistrații, preoții sau vânzătorii, toți își încearcă norocul în
scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons, profesor, va scrie 560 de fabule. Un
anume Boisard publică o culegere ce cuprinde 1001 fabule. Fabula intră în cartea recordurilor.
Chiar și Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune una, primită destul de bine la vremea
ei.
Toți acești autori au căzut într-o justă uitare. Un singure nume a supraviețuit în mod durabil
alături de cel al lui La Fontaine, și acesta este Jean-Pierre Claris, cavaler de Florian (1755-1794).
Culegerea sa numără 100 de fabule. Acestea sunt orientate fie către o morală politică, fie către o
morală particulară. Acesta se inspiră uneori din englezul John Gay sau din spaniolul Iriarte. În
secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi practicată. Totuși, în Rusia Ivan Andreievici Krilov are un
talent înnăscut în scrierea acestui fel de povestire.
Fabula în genul epic

Cuvântul fabulă provine din lat. "fabula" cu sensul de povestire. În sens larg, termenul
denumește nucleul faptelor din care este constituită acțiunea unei opere literare, iar în sens
restrâns reprezintă specia genului epic în versuri sau în proză în care sunt povestite diferite
întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a plantelor sau ale unor obiecte personificate.
Acestea sunt imaginate în situații omenești, iar faptele narate constituie o alegorie.
Fiind o operă epică, în fabulă, sentimentele și atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect, prin
intermediul acțiunii și al personajelor.Ca orice fabulă se întâlnește o primă parte narativă
alegorică, în care sunt relatate întâmplările, dar, narațiunii, ca mod de expunere predominant, i se
adaugă și dialogul, care imprimă o anumită vioiciune și naturalețe întregii acțiuni. Totodată,
acest mod de expunere, precum și unele scurte secvențe descriptive au menirea de a evidenția
trăsăturile specifice ale personajelor.
Acest fapt - reliefarea însușirilor personajelor - este esențial în fabulă, întrucât autorul își
propune să critice anumite defecte omenești întruchipate de personaje. Astfel, se realizează și o
altă trăsătură a fabulei - caracterul ei satiric și moralizator - căci scriitorii urmăresc ca, printr-o
atitudine critică, să îndrepte anumite trăsături de caracter negative, să transmită unele
învățăminte.
Așa se explică faptul că fabula conține și o a doua parte, mult mai redusă decât cea narativă,
numită morală, care este așezată, de obicei, la sfârșit și conține o concluzie formulată concis și
clar. Uneori, morala poate lipsi din fabulă, dar în această situație, ea se desprinde cu ușurință din
narațiune.
Cele două părți ale fabulei - narațiunea alegorică și morală - se află într-o strânsă legătură, căci
morala, pe care se pune accentul, este o concluzie a întregului discurs, iar narațiunea este
veșmântul care o pune în relief. Claritatea moralei depinde, în foarte mare măsură, de claritatea
firului epic, de măiestria cu care autorul știe să întruchipeze prin personajele sale anumite tipuri
umane.
Animalele, păsările, plantele, obiectele din fabulă (într-un cuvânt - personajele fabulei)
reprezintă o anumită trăsătură de caracter în deplină concordanță cu concepția pe care fabulistul
o are despre fiecare dintre ele. Astfel, trăsătura reprezentată de iepure este teama, cea prezentată
de vulpe este șiretenia; lupul este lacom, leul este puternic și abuziv, la fel ca elefantul, boul este
prostănac, dar și arogant etc.
Din cele arătate anterior, se poate conchide că fabula este o operă epică în versuri sau în proză, în
care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor, a păsărilor, a plantelor, a obiectelor și
care are caracter satiric și moralizator, criticând anumite defecte omenești.
Categoria estetică utilizată în fabulă este comicul, care se întâlnește într-o diversitate de forme -
umor, satiră, ironie - având ca scop provocarea bunei dispoziții și a hazului, dar și o atitudine
critică față de cei doi ipocriți, lacomi, proști, infatuați etc.
În ceea ce privește versificația, fabula nu respectă regulile stricte ale poeziei clasice, luându-și o
mare libertate referitor la ritm, rimă, măsură, strofe, narațiunea fiind, de cele mai multe ori,
continuă.
Ca specie literară, fabula s-a dezvoltat în Orient încă din secolul al VII-lea î.Hr. și a fost pusă în
circulație de culegerile indiene "Panciatantra" și Hiptopadesa compuse în sanscrită de Bidpay și
traduse în arabă, dar creatorul ei este considerat grecul Esop (care, se zice,a fost un sclav eliberat
pentru vorbele sale de duh).

Schema narativă

Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o opoziție între două
personaje ale căror poziții subiective sunt dezaxate, unul se situeză pe o poziție superioară și îl
domină pe cel inferior. Grație unui eveniment narativ neprevăzut poziția celor două personaje se
va răsturna. Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă inversare” (Să
învățăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlnește în zeci de fabule,
blochează situația de comprehensiune și eliberează o morală extrem de clară.

http://revista22online.ro/52507/ce-este-fabula.html

Fedru si aparitia fabulei


Creatorul, inuentor, al fabulei ca specie a literaturii latine a fost Fedru. Termenul latin de fabula,
ca si echivalentul lui grecesc apologos desemnau mai ales o naratie care comporta dialoguri intre
personaje. Sensul initial al acestui cuvant latinesc fusese acela de „conversatie", fapt care explica
specializarea lui cu intelesul de „piesa de teatru". De unde si sintagmele mentionate in alte
capitole fabula togata si fabula palliata. Fabula, in acceptie moderna, adica fabula-apolog
(numita uneori de romani fabella, adica povestioara), constituia o specie de literatura narativa
minora. La Roma, o fabula incorpora in medie cincisprezece-douazeci de versuri, care
cuprindeau o scurta naratie - aproape de dimensiunile epigramei - si o „morala", o concluzie
uneori implicita, dar mai ales explicita. Aceasta concluzie conferea speciei literare respective un
caracter manifest didacticist. Sau altfel spus, fabula pendula intre povestirea fantastica si cea
didascalica.
Fabule izolate aparusera in literatura greaca in operele lui Hesiod si Arhiloh. Anterior fabula se
dezvoltase in Orient, mai cu seama in India. in mediul cultural elenic, circula o culegere de
fabule, de scurte povestiri in proza, scenarii populate de animale, care erau atribuite unui autor
legendar, cunoscut sub numele de Esop. Acest scriitor ar fi trait in secolul al Vl-lea i.C. Aceste
fabule relatau indeobste un conflict dintre cei puternici si cei slabi si comportau o morala
practica, intemeiata pe bunul simt, si nu pe predicarea virtutii. La Roma, inaintea lui Fedru,
aparusera fabule izolate, care erau inserate in ansambluri mai ample, adica in saturele literare ale
lui Ennius, Lucilius si mai ales ale lui Horatiu. Acesta din urma narase cu umor povestea
soarecelui de la oras si a celui de la tara ASat, 2, 6 vv. 80-l17). La Roma, ca si in Grecia, fabula
era rezervata invatamantului elementar. Copiii se exercitau parafrazand in versuri fabule in proza
sau invers, trecand in versuri texte redactate in proza6.
Biografia lui Fedru
Numele latin al lui Fedru a fost, probabil, Gaius lulius Phaeder. Ceea ce indica apartenenta sa la
categoria libertilor, care adoptau de regula prenumele si numele gentilic al stapanului si
transformau in supranume, cognomen, numele pe care il purtasera ca sclavi. Datele despre viata
lui Fedru, consemnate chiar de fabulele lui, sunt putin numeroase si nesigure. Astfel, nu stim ia
ce data s-a nascut: poate pe la 15 i.C. Cum ne reliefeaza prenumele si gentilicul fabulistului, ca si
titlul operei, „Fabulele esopice ale lui Fedru, libert al lui August", Phaedri Augusti liberii
Fabuiae Aesopiae, Fedru fusese sclav imperial, eliberat candva de August insusi. Fabulistul era
destul de instruit, cunostea atat literatura latina, cat si cea greaca si dezvoltarea artelor plastice
antice. Dar ca sclav - si in copilarie - el trebuie sa fi fost supus unor frustrari cumplite, sa fi nutrit
resentimente puternice, care se reflecta in fabulele sale. Sub Tiberiu, Fedru l-a persiflat
necrutator pe Seian, atotputernic favorit al imparatului si prefect al pretorienilor. Acesta, daca ar
fi sa-l credem pe fabulist, i-a intentat un proces, in care a fost in acelasi timp acuzator, martor si
judecator (2, epil., vv; 17-20; 3, pr., w. 38 si urm.). incat Fedru a fost condamnat, probabil, la
exil.
intors la Roma, dupa moartea lui Seian, fabulistul continua sa-si publice opera si duce o existenta
relativ calma. El dedica fabulele din cartile 3-5 unor personaje foarte influente, liberti ai
imparatilor Gaius-Caligula si Claudiu, dar are totusi dusmani inversunati, critici ai operei sale, pe
care ii ataca in unele din versurile alcatuite in aceasta vreme. Nu se stie cu exactitate cand a
murit Fedru. Unii cercetatori cred ca s-a stins din viata in timpul domniei lui Nero, dar este
probabil ca a murit in jurul anilor 50-53 d.C.
Opera
Discursul poetic al lui Fedru s-a cristalizat in 135 de poeme. Fabulele lui Fedru sunt grupate in
cinci carti, care cuprind respectiv 31, 8, 19, 26 si 10 fabule, la care se adauga cate un prolog si un
epilog la fiecare dintre ele. Distributia inegala a fabulelor intre aceste cinci carti atesta ca un
numar destul de mare de poeme ale lui Fedru s-au pierdut. Ni s-au conservat mai ales fabulele
cele mai simple si mai scolare. De fapt, la poemele din cele cinci carti s-au adaugat, in secolul al
XV-lea, alte 31 de fabule, descoperite de italianul Niccola Perotti. Acesta a intocmit o culegere
de fabule ale lui Fedru si Avianus. Fabulele consemnate de Perotti sunt cunoscute de filologi sub
numele de .Apendicele Perottin", Appendix Perrotina. Ele au fost probabil desprinse candva din
manuscrisele care pastrau diviziunea in cinci carti, de altfel foarte veche, deoarece este
consemnata de Avianus. incat fabulele perottine trebuie sa fi provenit din cartile 2-5.
Poetul era trac de origine si se numise initial Gaidreas. Ei insusi ne evidentiaza ca provenea din
Macedonia, adica din regiunea muntoasa a Pieriei (3, pr., v. 17). Numele sau trac fusese elenizat
in Phaidros si ulterior, adaptat in latineste sub forma de Phaeder, mai Ssgraba decat Phaedrus. in
opera sa si intr-o epigrama a lui Martial AEpigr., 3, 20, v. 9) apare numai forma de genitiv, adica
Phaedri, Abia Avianus, fabulist din secolul al IV-lea d.C, consemneaza ca forma de nominativ
Phaedrus. Dar inscriptiile latinesti includ ca forma de nominativ Phaeder (CIL, 3, 5802; 8562;
9958; 24057; 9, 466; 14,1232). Mai mult decat atat, se semnaleaza ca un fiu si o fiica consacra o
inscriptie tumulara tatalui lor, numit chiar Gaius lulius Phaeder (CIL, 6, 2031). incat poetul
trebuie sa se fi numit efectiv Phaeder si nu Phaedrus. De altfel, Martial este singurul autor care
mentioneaza ca fabulist pe Fedru. Cand se refera la fabula, autori ca Seneca, Quintilian, Aulus
Gellius si chiar tardivul Macrobiu ignora pur si simplu existenta lui Fedru.

Se propune, dupa tematica lor, structurarea fabulelor in patru categorii: 1. fabule propriu-zise,
scurte, esopice prin excelenta ca Lupul si mielul (1,1), Vulpea si corbul (1,13), Vulpea si barza
(1, 26) etc, 2. fabule mitologice sau cu implicatii filosofice, ca Pedepsele din Infern (A., 5),
lunona, Venus si gaina (A., 9), Copacii sub protectia zeilor A3,17) 3. apologuri, fabule cu
oameni in loc de animale, anecdote destul de dezvoltate, autentice nuvele, consacrate faptelor
diverse, ca Din cizmar medic (1, 14), Tiberiu Caesar si sclavul pazitor al atriului (2, 5), Poetul
sau Testamentul explicat de Esop (4, 5), Vaduva si soldatul (A., 13); 4. apostrofe destinate
criticilor invidiosi ai autorului, detractorilor lui, avarilor etc, ca Fedru sau impotriva celor cu gust
dificil (4, 7), Fedru sau Invidia (4, 22)7.
Universul lui Fedru

O fabula a lui Fedru comporta in general o naratiune, mythos inHjreceste, adevarat scenariu, si o
morala, o invatatura. indeobste fabula debuteaza cu o maxima moralizatoare, un promyihium,
prezentat sau urmat de formule fixe (de tipul „aceasta fabula arata..."). ii succed o introducere si
un nucleu narativ, deci o naratiune, narratio, dupa care se situeaza replica finala. Aceasta din
urma este adesea rostita de un personaj, aparut spre finalul naratiunii, care poate debita un
precept sau o maxima morala, adica un epimythium. Astfel, replica finala este incisiva si se
converteste in veritabila concluzie a poemului.
Principalul izvor de inspiratie a fost Esop, cum subliniaza insusi Fedru (1, vv. l-2). Dar s-a
remarcat ca numai o treime din totalul fabulelor, adica 47 din 135 de poeme, trateaza subiecte
imprumutate din Esop. Originalitatea lui Fedru nu rezida insa numai in inventarea unor subiecte
inedite, consacrate fie lumii animalelor, fie celei a oamenilor. Chiar materia fabulelor pur
esopice este profund modificata. in vreme ce fabula lui Esop era o „snoava", vehiculata prin
timpuri si contexte sociale felurite, cea a lui Fedru apare ca profund ancorata in problematica
epocii, in Roma secolului I d.C, ale carei moravuri, fapte politice si personaje sunt inserate masiv
in textura poemelor. in sfarsit, Fedru este partial original si pentru ca transfera materia
discursului esopic din proza in limbajul versurilor. Desi este adevarat ca Fedru recurge la cel mai
simplu si mai prozaic metru, adica la senarul iambic. De altfel, poetul afirma, in epilogul cartii a
doua, intentia de a face sa rivalizeze Roma cu Grecia, in domeniul fabulei. Ca si alti autori latini,
Fedru dorea sa naturalizeze la Roma o specie literara pe care o ilustrasera grecii. Totusi el
urmarea si travestirea adresei satirice a poeziei sale8. De altfel, se poate constata o evolutie a
atitudinii poetului fata de Esop. Astfel, dupa ce declarase, in versurile mai sus citate din prologul
cartii intai, ca nu facuse decat sa transpuna in versuri iambice temele esopice, ulterior Fedru
afirma ca fabulele sale sunt esopice si nu ale lui Esop, pentru ca adaugase multe elemente noi
lumii fabulistului grec. S-a folosit de un gen literar vechi pentru a introduce, in tiparele acestuia,
realitati noi (4, pr., w. 1l-l3). Iar in ultima carte de fabule, poetul sustine ca numele lui Esop
figureaza in opera sa spre a-i conferi prestigiu, dupa exemplul artistilor plastici, care pun nume
celebre pe operele lor moderne, ca sa le sporeasca valoarea (5, pr., w. l-7).
Poetica lui Fedru este programatic si foarte clar dezvaluita de prologurile si epilogurile cartilor
de fabule. Mobilele sale ar fi mai ales sa incite la ras si sa instruiasca prin pilde edificatoare,
exemplo monere: „Ce merit are cartea?... Vrea sa-ndrepte// Prin ras si prin povete intelepte" (1,
pr., vv. 3-4, trad. de Aurel Tita si Gheorghe Moraru). Ulterior, Fedru precizeaza ca telul
fabulelor este indreptarea greselilor comise de muritori, vrajindu-i prin farmecul lor (2, pr., w. l-
7). El considera fabula ca o specie literara serioasa si sustine ca nu doreste sa intruneasca
aplauzelor celor inculti (4, pr., v. 20). Astfel, fabulistul atrage atentia asupra faptului ca si-a
codificat mesajul si invita cititorii sa-l decodeze. De asemenea, subliniaza ca se exprima
concentrat si preconizeaza concizia, breuitas, care adera perfect la tonul didascalic, pe care l-a
asumat (2, pr., vv. 1l-l2; 3, epil., v. 8; 4, epil., v. 7).
De fapt, universul imaginar al fabulelor lui Fedru este impregnat de o filosofie populara,
intemeiata pe o etica simpla, eclectica, abundenta in locuri comune, pe care o stimulase de multa
vreme diatriba cinico-stoica. De altfel, Fedru consemneaza numele lui Socrate si atesta
cunoasterea unor anecdote si asertiuni socratice9. Lumea lui Fedru nu se reduce insa la
inregistrarea unor realitati socio-politice si la reprobarea defectelor morale. Acest univers este
convertit in structura literara si depaseste simpla colectie a defectelor si a viciosilor, sub influenta
sentimentelor fabulistului, simpatiei lui emotionante fata de toti cei nedreptatiti si slabi.
Relevanta este in acest sens prima sa fabula, Lupul si mielul, Lupus et agnus, care denota si
totodata conoteaza indignarea resimtita de poet fata de lipsa de scrupule si de omenie, mila
incercata fata de oprimatul lipsit de aparare si naiv. Spre deosebire de alti liberti, Fedru nu-si uita
obarsia, intuieste si descrie comedia umana in perspectiva originii sale modeste, sufera si se
bucura alaturi de toti cei napastuiti, protesteaza impotriva agresiunii. De fapt, reprobarea
asupririi de toate tipurile, mai ales morala, constituie etimonul, motivul generator al discursului
fabulistului, cu indrituire caracterizat ca un „poet al plebei"10.
S-a sustinut, de catre savantul danez Mortens Noejgaard, ca Fedru transfigureaza conflictul
esopic, pentru a-i conferi ambivalenta, care sa traduca nu numai o realitate fizica, ci si un sistem
moral. Astfel, acest conflict ar implica doua opozitii fundamentale: antiteza, de tip esopic, intre
cel puternic si cel slab, de fapt un conflict „fizic", si antinomia, de tip etic, intre un personaj rau
si o fiinta inocenta, asadar un conflict „moral", deoarece personajul rau putea fi atat slab, cat si
puternic. Dar cei puternici, potentes, sunt totdeauna inclinati sa-i persecute pe cei slabi.
Caracteristica este in acest sens fabula Caprita, vaca, oaia si leul, care incepe programatic:
„Devalmasia cu cei tari nu-i buna,// Cum fabula, de jos o sa va spuna" (1, 5, w. l-2, trad. de
Aurel Tita si Gheorghe Moraru). Si, intr-adevar, nucleul narativ ne arata cum leul priveaza pe
aliatii lui mai slabi de rezultatele unei vanatori si cum, sub diferite pretexte, isi insuseste toata
prada. Dar Fedru considera inutila si chiar condamnabila orice revolta impotriva conditiei sociale
date. Astfel, intr-o fabula-apolog, insusi Esop convinge pe un sclav, fugit de la stapanul lui, care
il tortura, sa se intoarca acasa si sa indure resemnat toate persecutiile (A., 19). Fedru ajunge chiar
sa sustina ca statutul social si uman modest este de preferat puterii si functiilor de conducere,
caci ofera un adapost sigur (4, 6). insa de cele mai multe ori, Fedru adopta mai degraba postura
unui povestitor agreabil, care exprima o „contestatie" anarhizanta a ordinii umane, pentru a sfarsi
prin a se consola si a se resemna sa accepte in ultima instanta ,.establishment"-ul.

Totusi, cum am aratat de fapt, in cartea intai de fabule, care i-a pricinuit exilul, poetul ataca
violent in poeme cu cheie pe Tiberiu si indeosebi pe Seian*. Pe de alta parte, chiar si mai tarziu,
intr-o fabula celebra, lupul intra intr-o controversa cu un caine si dispretuieste starea de sclavie
in care se afla acesta (3, 7). De fapt, Fedru face aluzie la o celebra discutie, survenita in anul 16
d.C, intre doi frati: capetenia germanica Hermann, numit de romani Arminius, brav luptator
pentru libertatea semintiei lui, si Flavius, trecut de partea Romei. Conotatiile acestei fabule sunt
* Broastele cer lui lupiter un rege si le este trimisa o grinda, firesc imobila si apatica, adica
Tiberiu. insa pentru ca ele protestau, lupiter le expediaza un alt carmuitor, sub forma unei
naparci, care este desigur Seian. Acest sarpe inghite toate broastele (1, 2).

complexe, caci nu numai ca fabulistul elogiaza fierbinte libertatea (3, 7, v. 1), ci alude la statutul
injositor impus de romani popoarelor pe care le supusesera. Desi patriot roman, Fedru ramasese
intrucatva atasat de obarsia sa tracica. Totusi, in majoritatea fabulelor sale, Fedru prefera sa nu
critice indivizi sau stari politice concrete, ci sa reprobe tipuri si categorii umane. El denunta
impostura si sarlatania (1,14), vanitatea gaunoasa (5, 7), nechibzuinta (1, 20), fanfaronada etc.
Strategia literara
Fedru avea incredere in talentul sau artistic si, ca atatia poeti romani, utiliza armele autoelogiului
(4, epil. vv. 5-6). in realitate, valoarea artistica a fabulelor lui Fedru este foarte modesta. Poetul
nu practica indeobste o adevarata analiza psihologica. El nu dezvaluie transformarea
sentimentelor acestor personaje, evolutia lor gradata. Personajele sunt rigid construite, imobile,
fixate in gestul de a revela o concluzie moralizatoare. Animalele sunt evocate in postura lor
traditionala, esopica si retorico-scolastica: mielul e timid, lupul abuziv si lacom, vulpea sireata,
asinul fanfaron si josnic etc. Fedru nu izbuteste sa transfere naratiile sale, din dimensiunile
simbolico-conventionale ale vietii autentice, pe taramurile unei „realitati" fictionale, intrinsec
constituite. Relevanta este si comparatia dintre fabula Vaduva si soldatul (A., 13) si celebra
anecdota, cu acelasi subiect, pe care o realizeaza Petroniu in povestirea aventurii matroanei din
Efes (Satyr., 11l-l12). Naratia lui Fedru se releva monocroma, incapabila sa sugereze evolutia
caracterelor, pe cand Petroniu straluceste prin fabulatia bogata, efectele acumulate, progresiunea
psihologica. De asemenea, fabulistul nu simte natura, nu vibreaza inaintea farmecului ei. El nu
atesta gratia fabulelor lui Esop si umorul lui Horatiu.
Fara indoiala, Fedru era predispus la schematismul simplist de catre vocatia didascalica a
discursului sau poetic. Pe de alta parte, cum am mai aratat, ni s-au conservat indeobste cele mai
scolare dintre fabulele sale. insa poetul se emotioneaza sincer, cand evoca umilintele indurate de
cei slabi. Nucleele narative se convertesc in mici scenarii, iar dialogul dintre personaje, schitat in
stil direct, comporta uneori o oarecare vivacitate. Cand fabula lui Fedru devine naratie cu subiect
istoric, cum se intampla uneori, ca in anecdota referitoare la Pompei si la soldatul care i-a jefuit
bagajele (A., 9), discursul poetului devine mai lung, mai bogat in detalii, amintind de saturele lui
Horatiu. Tendinta lui Fedru spre concizie a fost pusa in legatura cu stilul nou. Totusi, scriitura
alegoriilor fabulistului este austera, chiar arida, adesea stangace, lipsita de pitoresc si tributara, in
chip manifest, primului clasicism latin, inca puternic in vremea alcatuirii fabulelor lui Fedru. Ne
aflam insa in fata unui clasicism nereusit din punct de vedere stilistic. Sunt foarte rari tropii,
reprezentati mai ales de anumite epitete. Limba este clasica, dar invedereaza predilectia pentru
substituirea termenilor concreti prin cuvinte abstracte. Metrica este impecabila, insa senarul
iambic era concomitent simplu, prozaic si colocvial. El era versul folosit in mimi de Laberius si
Publilius Syrus, dar si de dramaturgi romani, care il utilizasera in scenele vorbite pe tonul
conversatiei normale.
Receptarea lui Fedru
Valoarea artistica scazuta si clasicismul prea uscat al fabulelor lui Fedru au determinat, cum am
aratat mai sus, ignorarea lor, probabil voluntara, de multi autori antici. Mai tarziu, in evul mediu,
unele fabule se studiau in scoli, din pricina adresei lor satirico-moralizatoare. Anumite fabule au
fost prelucrate in proza, iar descoperirea efectuata de Perotti a stimulat interesul pentru poemele
lui Fedru. Raporturi complexe de intertextualitate s-au statornicit intre fabulele lui Fedru si
operele lui La Fontaine, Florian, Lessing, Kralov. in ce priveste fabulele lui la Fontaine, se poate
constata, in opera celebrului autor francez, scriitura variata, suplete stilistica, umor si, desigur,
sentimentul naturii si al pitorescului, pe care nu le intalnim in discursul poetic al lui Fedru. in
schimb, La Fontaine converteste scenariile sale in dialoguri elegante, purtate de gentilomi.
in literatura romana, teme tratate de Fedru emerg, filtrate de intermediul lui La Fontaine si al
altor fabulisti europeni, in scrierife lui Gheorghe Asachi, Al. Donici si, mai ales, ale lui Grigore
Alexandrescu. Aurel Tita si Gheorghe Moraru au publicat traduceri ale ansamblului fabulelor lui
Fedru, in 1966 si, mai recent, in 1981 (in „Biblioteca pentru toti").

http://www.preferatele.com/docs/istorie/2/poeti-al-secolului-i20.php