Sunteți pe pagina 1din 30

Manualul recomandat: “Eficienţă economică”, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2006

Universitatea Spiru Haret

GHEORGHE ZAMAN
GEAMĂNU
MARINELA GEAMĂ

EFICIENŢĂ
ECONOMICĂ
ECONOMICĂ

VNATpoz
αmin + (αmax − αmin) ×
VNATpoz + | VNATneg |

Editura Fundaţiei România de Mâine

Obiectivul principal al cursului “Eficienţă economică” constă în însuşirea de către


studenţi, a unui sistem de cunoştinţe teoretice şi practice privind determinarea eficienţei economice,
în general, şi a investiţiilor, în special, la nivelurile micro, mezo şi macroeconomic.
Temele cuprinse în cadrul disciplinei se referă la problematica economico-financiară a
proiectelor de investiţii, punându-se un accent deosebit pe metodologia de evaluare a eficienţei
acestora, în condiţiile economiei de piaţă concurenţială, precum şi pe metode specifice utilizate de
organisme financiare specializate din România ca şi de organizaţiile financiare internaţionale
(Banca Mondială, BERD, etc).
Titularul cursului/seminarului: lector univ.dr. Marinela Geamănu.

1
1. EFICIENŢA ECONOMICĂ – definiţie, conţinut, evaluare

Introducere
Acest capitol îşi propune să familiarizeze studenţii cu noţiunea de eficienţă în general şi,
în special, cu cea de eficienţă economică. Eficienţa economică, criteriu al economiei de piaţă şi
principiul potrivit căruia cheltuielile oricărei activităţi sunt comparate cu rezultatele. Se vor analiza
cazuri de eficienţă, ineficienţă şi prag de rentabilitate sau punct mort, precum şi diferite modalităţi
de evaluare a eficienţei economice la nivel micro, de ramură (mezo) şi macroeconomic. Prezentarea
unor metode economico- matematice de determinare a eficienţei cu ajutorul regresiei simple şi
multiple, al funcţiei de producţie de tip Cobb-Douglas, al modelului input-output şi al optimizării pe
baza programării liniare.

Obiective
Metode de determinare a eficienţei economice pe baza: analizei de regresie şi corelaţie,
modelului input-output şi programării liniare.

Termeni-cheie: eficienţa economică; ineficienţă; ecoeficienţă; efort; efect; criteriul


maximizării; criteriul minimizării; optimul economic.

1.1. Definiţie
În cadrul ştiinţei economice, eficienţa reprezintă un domeniu esenţial de studiere a
fenomenelor şi proceselor economice din punctul de vedere al raportului, corelaţiei, comparaţiei
dintre cheltuieli (Ch), eforturi, consumul de resurse, pe de o parte, şi rezultatele (R), efectele,
producţia realizată, pe de altă parte, exprimate în unităţi fizice şi valorice.
Eficienţa economică (Ef) este un indicator structural calitativ care, pune în legătură
eforturile şi efectele economico-financiare, în scopul unei corecte fundamentări a deciziilor.
Ecoeficienţa, de exemplu, este un indicator complex care raportează rezultatele în domeniile
economico-social şi de mediu la cheltuielile efectuate în domeniile respective.
Eficienţa economică se poate exprima ca:
- diferenţă: Ef = R – Ch, atunci când: - Ef > 0, R > Ch ⇒ eficienţă
- Ef = 0, R = Ch ⇒ punct mort sau prag de rentabilitate
- Ef < 0, R < Ch ⇒ ineficienţă
R
- raport: Ef = , atunci când: - Ef > 1, R > Ch ⇒ eficienţă
Ch
- Ef = 1, R = Ch ⇒ punct mort sau prag de rentabilitate

2
- Ef < 1, R < Ch ⇒ ineficienţă.

1.2. Schema generală a indicatorilor de eficienţă


Categoria I de indicatori devenită clasică, raportează rezultatele (R) la cheltuieli (Ch), într-
o perioadă dată de timp:
R
Ef I = → maximizarea rezultatelor la o unitate de cheltuială.
Ch
Categoria II de indicatori ai eficienţei este inversul categoriei I şi ne arată care este
mărimea cheltuielilor ce revin la o unitate fizică sau valorică de efect, adică:
Ch
Ef II = → minimizarea cheltuielilor la o unitate de rezultat.
R
Categoria III a indicatorilor Ef se calculează prin raportarea unui anumit tip de rezultat,
efect la un alt tip de rezultat, urmărindu-se practic evidenţierea ponderii unei anumite categorii
importante de efect în volumul total al efectului:
Rp
Ef III = ; în care: Rp < RT;
RT
Rp= rezultate parţiale;
RT = rezultate totale.
Categoria IV a indicatorilor de eficienţă se referă la indicatorii care raportează diferite
categorii de cheltuieli între ele, cu scopul principal de a vedea care este însemnătatea (ponderea)
unui tip de efort sau cheltuială în volumul total al cheltuielilor. Astfel vom avea:
Ch p
Ef IV = ; în care: Chp < ChT;
ChT
Chp= eforturi parţiale;
ChT= eforturi totale.

1.3. Criteriul eficienţei economice


Orice agent economic este interesat să-şi maximizeze rezultatele sau să-şi minimizeze
cheltuielile. Este important de reţinut că aceste două ipostaze ale criteriilor de eficienţă trebuie
formulate astfel:
- criteriul maximizării efectului, al rezultatului în condiţiile unui volum şi ale unei structuri date a
resurselor, cheltuielilor:
- criteriul minimizării cheltuielilor, la un anumit cuantum de efecte.
Nu există simultaneitatea criteriilor maximizării şi minimizării. În literatura de specialitate,
foarte adesea se utilizează criteriul de optimalitate sau al optimului economic, ceea ce presupune ca

3
dintr-o multitudine de variante ale eficienţei economice, să o alegem pe cea mai bună, pe cea
optimă, în funcţie de criteriul concret de eficienţă.
Optimul unei activităţi,în condiţiile pieţei concurenţiale, se realizează atunci când avem
∆C ∆V
egalitate între costurile şi veniturile marginale ale unei firme, adică: = , în care:
C V
C = costuri medii;
∆C = costuri marginale;
V = venituri medii;
∆V = venituri marginale.
Din relaţia anterioară se deduce că optimul pe piaţă se realizează atunci când eficienţa
medie (Efm) este egală cu eficienţa marginală (Ef mg ), adică:

V ∆V
= , în care:
C ∆C
V
= eficienţa medie;
C
∆V
= eficienţa marginală.
∆C
Se pot determina următoarele mărimi utile pentru asemenea situaţii de eficienţă sau
ineficienţă, în cazurile concrete ale societăţilor comerciale.

1.4. Evaluarea eficienţei economice


1. Sistemul indicatorilor eficienţei la nivel macroeconomic cuprinde un nomenclator
numeros de indicatori, dar cei mai utililizaţi sunt cei care raportează efecte macroagregate
economice de tipul produsului intern brut (PIB), valorii adăugate (VA), consumului final,
exportului, etc. la eforturi, cheltuieli macroagregate de tipul populaţie totală, populaţie ocupată,
investiţii, fonduri fixe, etc.
Indicatorii macroeconomici ai eficienţei se pot determina sub formă de raport în care
variabilele de efect şi efort pot fi exprimate valoric în majoritatea cazurilor, ca de exemplu:
PIB PIB PIB
Ws = ; Emf = ; Ei = , în care:
NS Mf I

Ws = productivitatea socială a muncii;


PIB = produsul intern brut;
Ns = număr de salariaţi;
Emf = eficienţa mijloacelor fixe;
Mf = volumul valoric al mijloacelor fixe;

4
Ei = eficienţa investiţiilor;
I = investiţii.
O importanţă aparte o au indicatorii care reflectă volumul valoric sau fizic al rezultatelor,
efectelor la nivel macroeconomic la o unitate de consum de resurse materiale, în special energetice.
De exemplu, volumul valoric al PIB care revine la o unitate de consum total de energie (Efen) se
poate calcula astfel:
PIB
Efen = , în care:
En
En = consumul de energie exprimat în Kwh sau tone combustibil convenţional.
2. Gama indicatorilor de eficienţă la nivel sectorial, de ramură şi subramură include
indicatorii utilizaţi la nivel macroeconomic cu deosebirea că mărimea valorică (fizică) a variabilelor
de efect şi efort se referă numai la domeniul respectiv şi că în locul PIB se va folosi categoria de
valoare adăugată.
3. La nivel microeconomic (întreprindere), există un set de indicatori generali ai eficienţei
economice, bazaţi pe exprimarea valorică a efectelor şi eforturilor care reflectă rezultativitatea de
ansamblu a activităţii întreprinderii respective. Cei mai uzitaţi indicatori generali ai eficienţei
microeconomice se referă la:
a) eficienţa factorilor de producţie (munca şi capitalul);
b) eficienţa consumului de resurse materiale;
c) eficienţa structurii consumului de resurse şi a rezultatelor;
d) eficienţa economico-financiară.
În categoria a) de indicatori, cel mai frecvent utilizaţi sunt: productivitatea muncii (W) şi
eficienţa capitalului fix (Ecf).
A. Productivitatea muncii (W) poate fi calculată ca raport între volumul valoric (Qv) sau
fizic (Qf) al producţiei (Q) şi numărul de salariaţi (Ns) sau, timpul lucrat (T) exprimat în nr. ore (Th)
sau ore/ani (Ta). Astfel vom avea:
Q
(1) W = , cu variabilele:
Ns

Qv Qf Q Q Q
W1 = ; W2 = ; W3 = ; W4 = ; W5 = .
Ns Ns T Th Ta
În cazul în care relaţia (1) se împarte la numărător şi numitor cu mărimea capitalului fix
(Cf), vom obţine:

5
Q
Cf Q
(2) W = , din care rezultă că productivitatea muncii depinde de raportul , care
Ns Cf
Cf

Ns
reprezintă eficienţa capitalului fix şi, , mărimea inversă a gradului de înzestrare zilnică a muncii
Cf

Cf
.
Ns
B. Eficienţa capitalului fix (Ecf ) se calculează de regulă după următoarea relaţie:
Q
Ecf = , în care producţia (Q) se poate calcula după variantele Qv (producţia în expresie
Cf

valorică) şi Qf (producţia în expresie fizică), iar capitalul fix (Cf), după variantele Cfv (capital fix în
expresie valorică) şi Cff (capital fix în expresie fizică).
b) Eficienţa consumului de resurse materiale (Em) se determină după formula:
Q
Em = , în care: M = volumul resurselor materiale atrase sau consumate.
M
În cazul în care se folosesc indicatorii, producţia în expresie fizică (Qf) şi volumul resurselor
Mf
materiale atrase sau consumate în expresie fizică (Mf), ca raport , avem ceea ce în practica
Qf

economică este cunoscut sub denumirea de consum specific de materiale pentru realizarea unei
unităţi fizice de producţie, indicator relevant pentru comparaţii internaţionale, calitatea şi
competitivitatea produselor.
c) Structura consumului de resurse şi a rezultatelor activităţilor unei întreprinderi oferă
indicii utile pentru căile de sporire a eficienţei economice ţinând cont de rolul specific pe care-l
poate avea fiecare categorie de resursă sau rezultat.
d) Principalii indicatori generali ai eficienţei economico-financiare sunt reprezentaţi de:
• rata profitului (r) ca raport între profit (P) şi cheltuieli totale (Ch), adică:
P
r= × 100
Ch

În locul profitului, în formulă se poate utiliza indicatorul venit net (Vn) ca diferenţa dintre
Vn
valoarea producţiei marfă şi cheltuielile totale, r' = sau, în locul cheltuielilor se utilizează
Ch
P
capitalul fix (Cf) şi capitalul circulant (Cc), r" = .
C f + Cc

6
O altă variantă de calcul este ponderea profitului în total cifră de afaceri. Apare evident că,
cu cât rata profitului (r) este mai mare cu atât mai profitabilă va fi o societate.
• cheltuielile (Ch) la 1 milion lei venituri sau producţie(V).
Ch
c= , în care :
V
Ch = cheltuielile totale anuale;
V = valoarea anuală a producţiei.

1.5. Dependenţe funcţionale şi efecte propagate. Regresia simplă şi multiplă


Indicatorul eficienţei economice poate fi explicitat ca o variabilă dependentă explicată de
una sau mai multe variabile independente, denumite şi factori de influenţă sau variabile explicative.
În cazul în care rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile explicative
(x), avem de-a face cu o ecuaţie de regresia simplă care poate avea forma lineară y = a + bx, în
care:
a = nivel de pornire (constanta);
b = coeficient de regresie sau elasticitate, care ne arată cu cât creşte y (efectul) la o creştere cu o
unitate a lui x (variabila de efort).
Atunci când o variabilă dependentă (y) se poate explicita ca o funcţie de n variabile
independente, x1, x2…xn, avem o ecuaţie de regresie multiplă care se poate scrie sub forma
următoare: y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn , în care:
a0 = constantă;
a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul regresiei
simple.
Un caz special pentru determinarea corelaţiei dintre rezultatul unei activităţi economice, de
exemplu PIB corelat cu y şi factorii săi principali de producţie – capitalul (K) şi forţa de muncă (L)
îl reprezintă funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas, scrisă sub forma:
y = A × Kα Lβ , în care:
α şi β = coeficienţi de elasticitate;
A = factor de proporţionalitate, constantă.
Această funcţie de producţie neliniară poate fi liniarizată prin logaritmare şi soluţionată
pentru necunoscutele A, α şi β, dacă se cunosc seriile de date statistice pe o perioadă de 15 ani
pentru variabilele y, K şi L.
Când α + β = 1, avem o funcţie de tip Cobb-Douglas homotetică.

7
Coeficientul A mai poartă şi denumirea de coeficient al eficienţei integrale, întrucât
y
raportează efectul la mai mulţi factori principali de influenţă: A = .
K × Lβ
α

Presupunând cunoscute ipotezele pe care se bazează modelul input – output sau al balanţei
legăturilor dintre ramuri, vom încerca să determinăm eficienţa economică ţinând seama nu numai de
cheltuielile directe generate de obţinerea unui rezultat, a unei producţii, dar şi de cele indirecte pe
care producţia, rezultatul respectiv le induce în ramurile din aval.
După cum se ştie, matricea coeficienţilor tehnologici A reflectă cheltuielile directe de
xij
producţie potrivit relaţiei aij = , în care:
xj

aij = coeficient tehnologic;


xij = producţia livrată de ramura i către ramura j pentru a produce o unitate de producţie în ramura
j;
xj = producţia ramurii j.
Ecuaţia fundamentală a modelului Leontieff al balanţei legăturilor dintre ramuri este
următoarea:
x = (E – A) -1 × y , în care:
x = vectorul producţiei totale a ramurilor;
A = matricea coeficienţilor tehnologici;
E = matricea unitate;
(E – A)-1 = matricea coeficienţilor cheltuielilor totale (bij ) sau matricea inversă a matricei A,
coeficienţi care cumulează cheltuielile directe cu cele indirecte;
y = vectorul cererii sau consumului total.
Coeficientul b este egal cu cheltuielile directe (Ch d) plus cheltuielile indirecte (Ch ind)
necesare pentru a obţine o unitate de producţie în ramura j(x). Rezultă că eficienţa totală (Eft) se
poate determina după formula:
x x
Eft = =
Cht (Chd + Chind )
Pe baza balanţei legăturilor dintre ramuri se pot determina mai mulţi indicatori ai eficienţei
integrale raportând producţia la consumul total de muncă, investiţii sau materii prime şi materiale.
Metodele de optimizare reprezintă modele decizionale care, în cazul programării liniare,
presupune stabilirea unei funcţii obiectiv care exprimă scopul urmărit:
- maximizarea rezultatelor – producţie, profit, beneficii, export, în condiţiile unui volum şi
structuri date de resurse care sunt reprezentate de sistemul de ecuaţii şi inecuaţii prin
intermediul cărora se urmăreşte încadrarea în resursele alocate;

8
- minimizarea cheltuielilor (totale sau parţiale), - un anumit volum şi structură date
rezultatelor care sunt reprezentate într-un sistem de ecuaţii şi inecuaţii reprezentând
restricţiile modelului de programare liniară.
Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii şi inecuaţii se poate calcula funcţia obiectiv,
interpretarea economică a rezultatului depinzând de stabilirea necunoscutelor, culegerea datelor din
evidenţa societăţii comerciale şi recalcularea parametrilor tehnico- economici în funcţie de
necunoscutele stabilite.

Întrebări de autoevaluare

1. Cum definim eficienţa economică?


2. Care sunt criteriile de eficienţă/ineficienţă?
3. Când se realizează optimul de piaţă?
4. Care este relaţia dintre echilibrul costurilor şi veniturilor marginale şi eficienţă?
5. Ce semnificaţie au parametrii ecuaţiei de regresie simplă?
6. Care sunt indicatorii generali ai eficienţei economice?
7. Care sunt indicatorii eficienţei economice a capitalului fix?
8. Care sunt principalii factori ai eficienţei macroeconomice exprimate în PIB?
9. Când avem o funcţie de tip Cobb-Douglas homotetică?
10. Care este ecuaţia modelului Leontieff?

9
2. TIPOLOGIA SISTEMULUI DE INDICATORI

Intoducere
În acest capitol vom studia şi determina indicatorii generali generali, indicatori de bază şi
specifici cu relevarea factorilor de influenţă.

Obiective
Tipologia indicatorilor eficienţei economice cu exemplificare pentru cazul eficienţei
investiţiilor.

Termeni-cheie: indicatori statici; randamentul economic; cheltuieli echivalente; termenul de


recuperare; investiţia specifică; fonduri imobilizate.

Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă un indicator cheie pentru dezvoltarea unei


companii ca şi a economiei în ansamblul său.

Indicatorii de eficienţă se împart în următoarele categorii:


1. Indicatori generali care cuprind:
a) capacitatea de producţie: (Q) reprezintă capacitatea unei firme de a realiza efecte, fără a
ţine seama de cheltuielile necesare pentru obţinerea producţiilor respective;
b) numărul de salariaţi: (N) se stabileşte încă din faza de proiectare a obiectivului şi poate fi
exprimat în număr de ore/ore, ore/săptămână, ore/lună, ore/an, în cadrul cărora se va ţine cont de nr.
de schimburi.
c) productivitatea muncii, (W) calculat în mai multe variante şi anume:
T Q N Q
W= ; W= ; W= ; W= , în care:
Q T Q N
W = productivitatea muncii;
Q = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice sau valorice;
T = timp de lucru, exprimat în ore, zile, săptămâni, luni, ani;
N = număr de angajaţi.
d) cheltuieli de producţie: reprezintă eforturile făcute de către firmă pentru obţinerea
producţiei;
e) rentabilitatea: calculată ca rată a rentabilităţii (r) sub forma raportului dintre profit şi
cheltuielile de producţie.

10
f) profitul: ca efect net care oferă posibilitatea creşterii capitalului fix prin reinvestire.

2. Indicatori de bază:
a) volumul capitalului investit reprezintă suma cheltuită pentru a realiza un anumit obiectiv
de investiţii şi se calculează cu ajutorul formulei: It = Id + Ic + Mc + Chs , în care:
It = investiţii totale;
Id = investiţii directe, conform devizului general;
Ic = investiţii colaterale pentru realizarea de căi de acces, aprovizionarea cu energie electrică, etc.;
Mc = necesarul de mijloace circulante pentru primul ciclu de producţie;
Chs = cheltuielile suplimentare pentru pregătirea forţei de muncă, supravegherea lucrărilor, etc.
b) termenul de realizare a lucrărilor de investiţii (Tr) reprezintă perioada de timp în care
investiţiile se transformă în capital fix. Apare evident că întotdeauna se va urmări ca d să fie cât mai
mică, astfel încât să se poată trece la realizarea producţiei generatoare de venituri şi profit.
Pe parcursul d nu se realizează profit şi practic aceasta va însemna o imobilizare de fonduri
şi implicit o pierdere. Din acest motiv eşalonarea în timp a investiţiilor pe parcursul duratei de
realizare se face astfel încât să se minimizeze volumul fondurilor imobilizate.
c) termenul de funcţionare (Tf) a unui obiectiv investiţional reprezintă un indicator relevant
pentru eficienţa economică. Se subdivide cronologic în următoarele 3 subperioade:
Ta = durata de atingere a parametrilor proiectaţi, în care se pot înregistra şi pierderi;
Tn = durata normală de funcţionare, în care, de regulă, efectele depăşesc costurile;
Td = durata de declin a producţiei, în care, de regulă, eficienţa scade, putându-se ajunge la pierderi.
d) investiţia specifică (Is) reprezintă raportul dintre investiţia totală (It) şi valoarea producţiei
(Q), adică
It
Is =
Q
e) termenul de recuperare: (T), care exprimă raportul dintre volumul total al investiţiilor (It)
şi rezultatul obţinut sub formă de profit anual (Pa), adică:
It
T= .
Pa
f) coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (Cei) reprezintă inversul termenului de
recuperare, adică:
1 P
Cei = = a
T It

Arată volumul valoric al profitului anual aferent unei unităţi valorice de investiţii, de capital
fix.

11
g) cheltuielile echivalente sau recalculate, (K) exprimă efortul total şi asigură
comparabilitatea datelor doar dacă variantele ce se analizează au aceeaşi capacitate de producţie (q).
Se calculează după formula:
K = I t + C h × T f , în care:

It = investiţia totală;
Ch = costurile anuale;
Tf = termenul de funcţionare a obiectivului.
h) cheltuieli echivalente specifice, (k) se calculează pentru capacităţi de producţie diferite,
după formula:
K
k= , în care:
q ×Tf

K = cheltuieli echivalente sau recalculate;


q = capacitatea de producţie;
T f = durata de funcţionare a obiectivului.

i) randamentul economic, (R) exprimă profitul obţinut de un agent economic după


recuperarea investiţiior şi se poate calcula după formula:
Pf
R= × 100 sau
It

Pt − Pr Pt − I t Pt Pa × T f
R= = = − 1= − 1 , în care:
It It It It

Pt = profitul total;

Pr = profitul de recuperare;
I t = investiţia totală;

Pa = profitul anual.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt indicatorii de eficienţă economică?


1. Precizaţi care sunt indicatorii de bază ai eficienţei economice?
2. Ce exprimă indicatorul general numărul de salariaţi?
3. Cum se face eşalonarea investiţiilor pe durata de execuţie a unui obiectiv?
4. Care este formula de calcul a investiţiei specifice?
5. Care sunt subperioadele termenului de funcţionare?
6. Ce exprimă termenul de recuperare?

12
3. EXTERNALITĂŢILE ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ

Introducere
În acest capitol vom analiza eficienţa economică din punct de vedere individual şi social
prin teoria externalităţilor negative şi pozitive.

Obiective
Externalităţile şi eficienţa economică. Internalizarea externalităţilor negative. Internalizarea
externalităţilor pozitive. Optimul Pareto şi eficienţa Kaldor-Hicks.

Termeni-cheie: externalitate; externalitate pozitivă; externalitate negativă; internalizare;


eficienţă socială; eficienţă privată; beneficii marginale; costuri marginale; taxe corective; subvenţii
corective.

Eficienţa economică poate fi analizată nu numai din punct de vedere micro şi


macroeconomic, dar şi din punct de vedere individual şi social, având la bază teoria externalităţilor
negative şi pozitive prin intermediul cărora se determină impactul negativ sau pozitiv pe care un
producător îl poate avea asupra membrilor societăţii.
Evaluarea eficienţei economice din punct de vedere social, prin procedeele internalizării
externalităţilor negative şi pozitive, oferă posibilitatea unei analize complexe a raportului şi
compatibilizării între profitabilitate şi eficienţă, în cadrul pieţei concurenţiale, şi echitate şi justiţie,
în cadrul unei societăţi democratice, ale cărei obiective vizează bunăstarea socială şi dezvoltarea
durabilă pentru toţi membrii săi.
Sunt cunoscute două criterii de optimalitate din punct de vedere social: criteriul de
optimalitate Pareto şi criteriul Hichs – Kaldor. (vezi subcapitolele 3.1.şi 3.2. din manual)

3.1 Externalităţile negative şi internalizarea externalităţilor negative


Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, efecte nefavorabile, de natură
economică şi socială induse de către agenţii economici, persoanelor fizice şi juridice terţe sau
părţilor terţe
În teoria economică, externalitatea negativă reprezintă costurile marginale externe (CME) pe care
un agent economic poluator le induce unor terţi, fără ca acesta să plătească daunele produse altora
Pentru a înţelege mecanismul de producere a externalităţilor negative utilizăm noţiunile
următoare:

13
• costul marginal privat (CMP) reprezintă costul la care un producător îşi realizează
producţia, fără să-l intereseze care sunt efectele nefavorabile, costurile marginale externe
(prejudiciile) pe care le cauzează terţilor.
• costul marginal extern (CME) sau externalitatea negativă reprezintă costul pe care
un agent economic poluator îl cauzează terţilor fără ca acesta să plătească daunele respective.
• costul marginal social (CMS) reprezintă suma dintre costul marginal privat şi costul
marginal extern.
• beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul individual pe care îl
realizează un agent economic în cadrul pieţei concurenţiale, fără să-l intereseze posibilele
externalităţi pe care le induce terţilor.
Internalizarea externalităţilor negative se realizează prin taxe şi impozite corective percepute
de la poluator care, la rândul său le va introduce în costuri.
Presupunând costul marginal extern (CME) constant, indiferent de mărimea producţiei,
acesta se adaugă la costul marginal privat şi se obţine curba costului marginal social (CMS).
Totodată, presupunem beneficiul marginal privat (BMP) egal cu beneficiul marginal social (BMS),
adică nu se înregistreză beneficii de care să se folosească părţile terţe
Volumul total al taxelor corective (Vt) pe care statul le percepe asupra agentului poluator va
fi egal cu produsul dintre nivelul optim al producţiei din punct de vedere social 0Q2 şi costul
marginal extern, adică CD sau P1P3. Acest produs reprezintă tocmai suprafaţa dreptunghiului
P3P1CD.
Întrucât aceste taxe nu se cheltuie pe măsură ce se colectează, se poate obţine şi un
beneficiu social net, care poate fi determinat prin calculul suprafeţei triunghiului CDA.
CD × AM CD × Q2 Q1
CDA = = .
2 2

3.2 Externalităţile pozitive şi internalizarea externalităţilor pozitive


Agenţii economici generează şi externalităţi pozitive, care semnifică beneficii marginale
externe, avantaje, foloase în favoarea terţilor sau părţilor terţe, pentru care aceştia nu plătesc.
Vom utiliza notaţiile următoare:
• beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul pe care îl realizează un agent
economic fără să ţină seama de beneficiile pe care le induce terţilor (crescător de albine, cercetare
ştiinţifică).
• beneficiul marginal extern (BME) reprezintă beneficii la terţi pentru care aceştia nu
plătesc.

14
• beneficiul marginal social (BMS) reprezintă suma dintre beneficiul marginal privat şi
beneficiul marginal extern.
Internalizarea externalităţilor pozitive presupune un proces instrumentat prin politicile
autorităţilor publice locale şi centrale, cu influenţă directă asupra nivelului optim al producţiei din
punct de vedere social.
Să presupunem că beneficiul marginal privat se reduce odată cu creşterea volumului
producţiei (dreapta BMP) şi că beneficiul marginal extern (BME) este o mărime constantă
indiferent de nivelul producţiei.
Dar subvenţiile corective mai pot genera şi ceea ce numim beneficiul social net (BSN), ca
urmare a unor efecte propagate cererii favorabile cum ar fi folosirea temporară a acestora în
depozitele bancare sau în alte scopuri.
Volumul beneficiului social net (VBSN) se determină calculându-se aria triunghiului ABD în
felul următor:
AB × DM
VBSN = aria triunghiului ABD = .
2
Dar AB = BME şi DM = 0Q2 - 0Q1
BME × (0Q2 − 0Q1 )
Prin urmare, VBSN= .
2

Întrebări de autoevaluare

1. Precizaţi care sunt criteriile de optimalitate din punct de vedere social?


2. Ce înseamnă optimul Pareto?
3. De câte tipuri sunt externalităţile?
4. Ce reprezintă externalităţile negative?
5. Prin ce se realizează internalizarea externalităţilor negative?
6. În ce punct se atinge nivelul optim al producţiei din punct de vedere social?
7. Ce reprezintă beneficial marginal extern?
8. Când are loc internalizarea externalităţilor pozitive?
9. Care este formula de calcul a volumului subvenţiilor corective?
10. Cum se determină beneficiul social net?

15
4. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA

Introducere
În continuare vom aborda definiţia rentabilităţii, tipurile de rentabilitate (economică,
comercială, financiară, eficienţa capitalului fix) şi efectul de levier.

Obiective
Eficienţa economică şi rentabilitatea. Ratele rentabilităţii şi efectul de levier.

Termeni-cheie: rentabilitate; rata rentabilităţii economice; rata rentabilităţii financiare; rata


rentabilităţii comerciale; efectul de levier; pârghia financiară.

La nivelul societăţilor comerciale, în forma sa generală, la care ne-am referit la începutul


cursului, eficienţa economică poartă denumirea de rentabilitate şi, în cazul în care raportul dintre
efect şi efort este exprimat în procente poartă denumirea de rată a rentabilităţii. Elementul cheie al
rentabilităţii unei societăţi îl reprezintă profitul care, în diferitele sale forme, este luat în considerare
la determinarea diferitelor rate ale rentabilităţii.
Obiectivul oricărei întreprinderi este realizarea de beneficii şi rentabilizarea capitalurilor
sale investite, în vederea asigurării dezvoltării sale şi a remunerării celor care au făcut plasamente
de capital.

4.1. Rata rentabilităţii economice


Rentabilitatea economică reprezintă un raport între profit şi activele unei societăţi. Diferitele
mărimi ale profitului în cazul rentabilităţii economice, se referă la mărimea profitului înainte de
impozitare, acesta putând fi profit curent sau din exploatare sau excedentul brut de exploatare.
Rata rentabilităţii economice (Re), ca indicator exprimat în mărimi relative, în literatura de
specialitate, poate fi determinată în mai multe forme şi anume:
Rata rentabilităţii economice (Re) ca indicator exprimat în mărimi relative, în literatura de
specialitate, poate fi determinată în mai multe forme şi anume:
Pcrt
Re1 = × 100
At
 Ve Pe  Pe
Re2 =  ×  × 100 = × 100
 Ae Ve  Ae

16
 Vcrt Pcrt  Pcrt
Re3 =  ×  × 100 = × 100
 Kp Vcrt  Kp

4.2. Rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii comerciale


După ce o societate îşi plăteşte taxele şi impozitele legale, rămâne cu profitul net (Pn) care
reprezintă un indicator cu relevanţă deosebită pentru performanţele economico-financiare ale
societăţii ca şi pentru capacitatea acesteia de a reinvesti profitul.
Exprimarea procentuală a rentabilităţii financiare poartă denumirea de rată a rentabilităţii
financiare (Rf) care se calculează astfel:
Analiza ratei rentabilităţii financiare se realizează cu ajutorul următoarelor modele:
Pn
Rf = × 100 , în care:
Kpr
Pn= profit net;
Kpr = capital propriu.
Pn
1. Rf = × 100
Kpr

 Vt Pi Pn 
2. Rf =  × ×  × 100
 Kpr Vt Pi 
 D   Ci 
Rf = Re+ (Re− Rd ) ×  × 1 − 
 Kpr   100 
Rata rentabilităţii financiare (Rf) reprezintă produsul dintre rata rentabilităţii nete a

 V  A 
veniturilor (Rv), viteza de rotaţie a activelor Vra =  şi pârghia financiară  Pf = :
 A  Kpr 

P P V A
Rf = Rv × Vra × Pf, adică = × × .
Kpr V A Kpr
În practică, rata rentabilităţii comerciale (Rc) reprezintă o formă sui generis a eficienţei
economice care raportează efect la efect, adică profitul la cifra de afaceri:
P
Rc = × 100 .
CA

4.3. Rata rentabilităţii capitalului real şi ocupat (fix şi circulant)


Se calculează ca raport între profitul din exploatare (Pe) şi suma volumului mediu al
mijloacelor fixe ( Mf ) şi activelor circulante ( Ac ).

17
4.4. Eficienţa mijloacelor fixe sau a capitalului fix
Capitalul fix al firmei reprezintă un factor de producţie cu rol determinant în performanţele
de eficienţă economică ale firmei. Capitalul fix încorporează un anumit nivel calitativ al
tehnologiilor de producţie şi eficienţa sa va depinde în mod hotărâtor de gradul său de uzură fizică
şi morală, precum şi de proporţia în care se utilizează capacităţile de producţie.
Principalele relaţii ale eficienţei mijloacelor fixe explicată prin factorii săi majori de
influenţă sunt:

Qe Mf a Mf n Qe
• = × ×
Mf Mf Mf a Mf n
CA Mf a Mf n Qe CA
• = × × ×
Mf Mf Mf a Mf n Qe
VA Mf a Mf n Qe VA
• = × × ×
Mf Mf Mf a Mf n Qe
Pe Mf a Mf n Qe Pe
• = × × ×
Mf Mf Mf a Mf n Qe
Influenţa fiecărui factor asupra eficienţei mijloacelor fixe se poate determina prin
metoda substituţiei în lanţ.
 Qe 
Principalii factori de influenţă ai mijloacelor fixe   sunt:
 Mf 
 Mf 
- structura tehnologică a Mf  a  ;
 Mf 
 Mf 
- gradul de înnoire a Mf  n  ;
 Mf a 

 Qe 
- eficienţa Mfn   ;
 Mf
 n 
 CA 
- raportul dintre cifra de afaceri şi producţia exerciţiului   ;
 Qe 
 Pe 
- ponderea profitului din exploatare în producţia exerciţiului   .
 Qe 

4.5. Efectul de levier ( de pârghie)


Analiza pârghiei financiare ca raport între variaţia ratei rentabilităţii financiare şi rata
rentabilităţii economice oferă posibilitatea de a determina, la nivelul unei societăţi comerciale,
efectul pozitiv sau negativ pe care îl poate avea îndatorarea unei societăţi asupra rentabilităţii,
comparând costurile îndatorării cu rentabilitatea economică.

18
Teoretic se pot distinge trei categorii de efecte de levier şi, anume:
- efectul de levier pozitiv, are loc atunci când rentabilitatea capitalurilor proprii creşte concomitent
cu îndatorarea.

Rata dobânzii Rata


la < rentabilităţii = creşterea ratei rentabilităţii capitalurilor proprii
împrumut economice

- efectul de levier negativ, se produce atunci când costul îndatorării nu este acoperit de către
rentabilitatea economică.

Rata dobânzii Rata


la > rentabilităţii = diminuarea ratei rentabilităţii capitalurilor proprii
împrumut economice

- efectul de levier nul, apare în cazul în care o îndatorare a firmei este neutră faţă de rentabilitatea
capitalurilor proprii.

Rata dobânzii Rata


la = rentabilităţii = rata rentabilităţii capitalurilor proprii
împrumut economice

Întrebări de autoevaluare

1. Ce reprezintă rentabilitatea economică?


2. Cum se determină rata rentabilităţii economice?
3. Care sunt modelele cu ajutorul cărora se analizează rata rentabilităţii financiare?
4. Ce este rata rentabilităţii comerciale?
5. Cum se determină rata rentabilităţii capitalului real şi ocupat?
6. Care este formula de calcul a eficienţei fondurilor fixe?
7. Câte categorii de efecte de levier cunoaşteţi şi care sunt acestea?
8. Când are loc efectul de levier pozitiv?
9. Când se produce efectul de levier negativ?
10. Când apare efectul de levier nul?

19
5. PRAGUL DE RENTABILITATE

Introducere
În continuare vom defini pragul de rentabilitate şi vom calcula indicatorii: pragul de
rentabilitate, punctul mort, marja de securitate, indicele de securitate, condiţiile de exploatare,
pârghia de exploatare sau operaţională.

Obiective
Definirea pragului de rentabilitate. Calcularea indicatorilor (pragul de rentabilitate, punctul
mort, marja de securitate, indicele de securitate, condiţiile de exploatare, pârghia de exploatare sau
operaţională).

Termeni-cheie: prag de rentabilitate; marja costurilor variabile; rata marjei costurilor


variabile; punctul mort; marja de securitate; indicele de securitate; pârghia de exploatare sau
operaţională.

Noţiunea de prag de rentabilitate reprezintă nivelul de activitate sau cifra de afaceri pe care
o firmă trebuie s-o realizeze pentru a acoperi în întregime cheltuielile sale fixe şi variabile şi de la
care nu realizează nici pierdere şi nici beneficii.
Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al cifrei de afaceri pentru care marja costului
variabil finanţează exact suma cheltuielilor fixe.
Efectuând o comparaţie între cifra de afaceri (CA) şi pragul de rentabilitate, putem trage
concluzii relevante în ceea ce priveşte natura rezultatului activităţii unei firme, după cum urmează:
- CA = prag de rentabilitate ⇒ rezultat nul;
- CA > prag de rentabilitate ⇒ beneficiu;
- CA < prag de rentabilitate ⇒ pierdere.
Pragul de rentabilitate permite întreprinderii:
- să calculeze mărimea cifrei de afaceri de la care activitatea devine rentabilă sau nivelul de
activitate sub care nu ar trebui să coboare;
- să determine data la care întreprinderea devine rentabilă;
- să aprecieze securitatea întreprinderii, în cazul în care conjunctura economică devine defavorabilă;
- să estimeze rapid rezultate previzionate.

20
Calculul pragului de rentabilitate şi a altor indicatori
a) Măsurarea pragului de rentabilitate
Pragul de rentabilitate se poate măsura în unităţi valorice şi în unităţi fizice. Formula de
calcul a pragului de rentabilitate (PR) este următoarea:
CF
PR = , în care:
MCV
CF = costuri fixe;
MCV = marja costurilor variabile.
Se mai poate calcula şi rata marjei costurilor variabile RMCV ca procent al MCV din CA,
adică:
MCV
RMCV = × 100 .
CA
Rezultatul unei întreprinderi este nul, nu are nici pierderi nici beneficii, atunci când:
a) MCV = CF
b) (PR × RMCV) – CF = 0

b) Calculul punctului mort


Data la care o firmă atinge pragul de rentabilitate se numeşte punct mort şi se calculează
astfel:
PR
Punctul mort = × 12 luni
CA
În cazul în care activitatea unei firme este neregulată (sezonieră), punctul mort se determină
de la seria cumulată a CA prin intrapolare.
c) Calculul marjei de securitate
În cazul în care CA este superioară pragului de rentabilitate, firma îşi poate calcula
activitatea rentabilă, numită marja de securitate (MS), potrivit relaţiei:
MS = CA-PR
d) Calculul indicelui de securitate
Indicele de securitate măsoară marja de securitate ca procent din cifra de afaceri:
MS
Indicele de securitate = × 100
CA
e) Evoluţia condiţiilor de exploatare
Într-o firmă, condiţiile de exploatare pot evolua în cursul exerciţiului ca urmare a:
a) modificărilor de structură;
b) schimbării ratei marjei costurilor variabile;
c) unei alegeri de structură.

21
f) Pârghia de exploatare sau operaţională
Coeficientul pârghiei de exploatare determină elasticitatea rezultatului exploatării, înaintea
cheltuielilor şi produselor financiare, faţă de nivelul activităţii sau cifra de afaceri.
Coeficientul pârghiei de exploatare determină elasticitatea rezultatului exploatării, înaintea
cheltuielilor şi produselor financiare, faţă de nivelul activităţii sau cifra de afaceri.
Coeficientul pârghiei de exploatare = [( ∆ Rezultat de exploatare/Rezultat de exploatare) / ( ∆ Cifra
de afaceri/Cifra de afaceri)]
În cazul în care RMCV şi CF sunt constante, avem:
∆ Rezultat de exploatare = ∆ Cifra de afaceri × RMCV
Coeficientul pârghiei de exploatare exprimă:
- performanţa economică în cazul unei creşteri a cifrei de afaceri;
- riscul economic în cazul unei diminuări a cifrei de afaceri.

Întrebări de autoevaluare

1. Ce reprezintă pragul de rentabilitate?


2. Cum se calculează pragul de rentabilitate?
3. Ce permite pragul de rentabilitate unei întreprinderi?
4. Ce este punctul mort?
5. Când se calculează marja de securitate?
6. Care este formula de calcul a indicelui de securitate?
7. Cum este pragul de rentabilitate faţă de cifra de afaceri, dacă o societate înregistrează profit?
8. Ce determină coeficientul pârghiei de exploatare?
9. Ce exprimă coeficientul pârghiei de exploatare?
10. Care este formula de calcul a coeficientului pârghiei operaţionale?

22
6. FACTORUL TIMP ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ. ACTUALIZAREA

Introducere
Vom vedea în continuare modul în care timpul influenţează mărimea fondurilor băneşti,
dispersate în timp, posibilităţile de aducere a acestor valori la un numitor comun şi noţiuni de bază
privind tehnica actualizării. Utilitatea factorului de fructificare şi a factorului de actualizare în
calculele de eficienţă economică a investiţiilor. Comparaţia dintre indicatorii statici şi cei dinamici.

Obiective
Factorul timp şi eficienţa economică. Tehnica actualizării, rata de actualizare; rol şi factori
de influenţă.

Termeni cheie: decalaj de timp (time-lag); actualizare; rata de actualizare; factori de


actualizare; indicatori dinamici.

Eficienţa economică fiind definită ca un raport sau o relaţie între cheltuieli (eforturi) şi
rezultate (efecte), presupune mai întâi efectuarea consumului, a cheltuielilor de factori de producţie
şi, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, obţinerea ulterioară a efectelor (rezultatelor).
Aşadar, intervine un decalaj de timp (time-lag) între cheltuieli şi rezultate care va influenţa practic
mărimea acestora.
Luarea în consideraţie a influenţei complexe a factorului timp asupra valorilor economice
ale cheltuielilor şi rezultatelor, produse la momente diferite de timp, se poate realiza prin tehnica
actualizării sau discontării prin intermediul căreia se aduc toate valorile economice (monetare) din
trecut sau viitor la un moment unic. Principiul actualizării reprezintă o modalitate de a acorda
timpului un preţ.
Actualizarea reprezintă un principiu general care se utilizează la determinarea eficienţei
economice prin aşa numita abordare dinamică (luarea în considerare a factorului timp), spre
deosebire de abordarea statică în care factorul timp nu intervine. În acest scop se utilizează
coeficientul x sau rata de actualizare.

6.1. Factorii de actualizare sunt:


1. Factor de fructificare sau capitalizare (compunere): (1 +α)n arată ce devine o sumă iniţială
atunci când creşte într-un ritm anual egal cu α.

23
1
2. Factor de actualizare sau discontare: ne arată cât valorează în prezent o sumă care se
(1 + α ) n
scontează a se obţine în viitor.
(1 + α ) n − 1
3. Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 an: cu ajutorul său se calculează
α
mărimea creşterii valorii unei sume constant depusă până la sfârşitul unui an n, dându-se mărimea
ratei dobânzii.
α
4. Factorul de reducere: indică depozitul anual uniform necesar pentru a ajunge la 1
(1 + α ) n − 1
leu într-un anumit an n.. Cu ajutorul său se poate determina cuantumul uniform al unei plăţi anuale
depuse, pentru o zi investită cu scopul de a avea o sumă prestabilită după un anumit nr. de ani.
(1 + α ) n − 1
5. Factorul de anuitate: indică valoarea în prezent a sumei de 1 leu obţinută anual pe o
(1 + α ) n × α
perioadă de timp.
(1 + α ) n × α
6. Factorul de recuperare a capitalului: este inversul factorului de anuitate şi ne arată
(1 + α ) n − 1
cât trebuie să plătim anual pentru a asigura achitarea unui împrumut de 1 leu în n ani. Cu ajutorul
factorului de recuperare a capitalului determinăm ratele anuale constante necesare plăţii unui
împrumut, la o rată dată a dobânzii. Suma astfel determinată este formată din rata la împrumut plus
dobânda.

Întrebări de autoevaluare

1. Ce este actualizarea?
2. Precizaţi care sunt factorii de actualizare?
3. Timpul acţionează doar pe întreaga perioadă de realizare a unui obiectiv investiţional?
4. Cum numim acea rată care face indiferentă alegerea între o sumă actuală şi una viitoare?
5. Când are loc mecanismul capitalizării dobânzii?
6. Cu ajutorul cărui factor se aduce o sumă prezentă în viitor?
7. Ce se calculează cu ajutorul factorului de fructificare sau de compunere pentru 1 an?
8. De cine este determinată valoarea actuală a factorului de anuitate pentru o perioadă dată
de ani?
9. Ce rate sunt determinate cu ajutorul factorului de recuperare a capitalului?
10. Care este formula de calcul a factorului fondului de reducere?

24
7. INDICATORII EFICIENŢEI ECONOMICE UTILIZAŢI ÎN METODOLOGIA
INSTITUŢIILOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Introducere
În acest capitol vom prezenta indicatorii recomandaţi de instituţiile financiare internaţionale
pentru calculul eficienţei economice.

Obiective
Procedura elaborării, aprobării şi realizării studiilor de fezabilitate şi analiza indicatorilor:
angajamentul de capital, valoarea netă actualizată totală, indicele de profitabilitate, rata internă de
rentabilitate, cursul de revenire net actualizat.

Termeni cheie: angajament de capital; avantaj net total actualizat; venit net actualizat; flux
de lichiditate; indice de profitabilitate; rata internă de rentabilitate; curs de revenire net actualizat.

Indicatorii de eficienţă economică utilizaţi în metodologia instituţiilor financiare


internaţionale sunt:
1. Angajamentul de capital reprezintă suma actualizată a costurilor totale de investiţii şi a
celor de exploatare ale unui obiectiv. Varianta preferată va fi cea care are cel mai scăzut volum al
capitalului angajat.
Angajamentul de capital sau capitalul angajat se determină cu ajutorul formulei:
Tr +T f Tr +T f
K tα = I tα + C tα = ∑
n =1
( Ia +Ca) ×
1
(1 + α ) n
= ∑
n =1
Ka ×
1
(1 + α ) n

2. Eficienţa economică în formula sa clasică presupune comparativ raportarea dintre


veniturile şi cheltuielile totale ale unei activităţi. Compararea dintre veniturile totale actualizate şi
costurile totale actualizate, poate fi realizată sub formă de:
Vtα
1. Raport: γ = , în care Vtα = venitul actualizat total (VAT);
K tα
2. Diferenţă: ∆γ = Vtα - Ktα , care mai poartă şi denumirea de avantaj net total actualizat
În cazul raportului, se va prefera varianta cu valoarea supraunitară, întrucât numai aceasta
este eficientă, în timp ce valorile subunitare ale raportului semnifică ineficienţă, iar cea egală cu
unitatea nu prezintă avantaje economice nete.
3. Venitul net actualizat sau valoarea netă actualizată totală (VNAT),

25
reprezintă valoarea totală a avantajului economic actualizat, exprimat în flux de lichiditate FL
(cash- flow) la momentul începerii unui proiect de investiţii.

VNAT = − It + ∑FL
a=1
a
1
(1 + α ) a
Valoarea netă anuală (VNa) reprezintă diferenţa dintre volumul anual al veniturilor totale (Va) şi
costurile anuale totale de investiţii şi de exploatare (Ia + Ca = Ka). Deci vom avea:
VNa = Va − (Ia + Ca) = Va − Ka
d +D
1
Din formula de mai sus, va rezulta că: VNAT = ∑a =1
VNa
(1 + α ) a
Criteriul de eficienţă, în cazul indicatorului VNAT, îl reprezintă maximizarea acestuia.
4. Indicele de profitabilitate (K) reprezintă raportul dintre VNAT şi investiţiile totale
actualizate ITA.
Etapele analizei eficienţei economice sunt următoarele:
- se determină mărimea indicelui de profitabilitate pentru fiecare variantă de proiect;
- se ordonează variantele de proiect după mărimea descrescătoare a lui K;
- se alcătuiesc seturi de proiecte investiţionale, necesar a fi realizate;
- pentru fiecare set de proiecte se determină mărimea VNAT;
- aplicându-se criteriul valorii maxime VNAT, se va alege setul care realizează cea
mai mare valoare pentru VNAT de şi se încadrează în volumul disponibil de
investiţii.
5. Rata internă de rentabilitate (RIR) este acea rată de actualizare α pentru care suma
fluxurilor financiare de lichiditate este egală cu cheltuielile de investiţii în construcţii şi exploatare.
Cu alte cuvinte, RIR ne indică o rată de actualizare la care VNAT devine nulă.
Formula după care se calculează rata α de actualizare sau RIR care face ca mărimea
cheltuielilor cu investiţiile totale actualizate Itα să fie egală cu FLtα este:
VNAT max
RIR = αmin + (αmax − αmin) ×
VNAT max + | VNAT min |

6. Cursul net de revenire actualizat (CRNα), denumit şi testul Bruno sau cursul de revenire
al valutei, exprimă costul intern în lei al unei unităţi de valută externă obţinută prin:
a) exportul de produse;
b) economii, prin înlocuirea importului ca urmare a diferitelor proiecte investiţionale cu asemenea
obiective.
CRNα ne arată eficienţa unor investiţii pentru producţia destinată exportului sau celor care
economisesc importurile prin realizarea unei producţii proprii.

26
Formula de calcul este:
Ktα (lei )
CRNα = → pentru export;
VNAT (valuta )
Ktα (lei )
CRNα = → pentru economii, în care:
ENAT (valuta)

Ktα = costuri totale actualizate, respectiv angajament de capital exprimat în lei;


VNAT = valoarea netă actualizată totală în valută;
ENAT = economisiri nete actualizate totale exprimate în valută.

Întrebări de autoevaluare

1. Ce indicatori utilizează instituţiile financiare internaţionale?


2. Ce reprezintă capitalul angajat?
3. Cum se calculează avantajul net actualizat total?
4. Ce neajunsuri are valoarea netă actualizată totală (VNAT)?
5. Mărimea venitului net actualizat depinde de valorile coeficientului de actualizare α?
6. Care este formula de calcul a RIR?
7. Când rata internă de rentabilitate este mai mare decât rata dobânzii, proiectul este eficient?
8. Care sunt neajunsurile ratei interne de rentabilitate?
9. Ce exprimă cursul de revenire net actualizat?
10. Cum arată comparaţia dintre testul Bruno şi cursul de schimb?

27
8. EFICIENŢA ECONOMICĂ ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE

Introducere
Orice activitate economică presupune un anumit grad de risc care poate fi mai mult sau mai
puţin anticipat, de aceea ne vom ocupa în continuare de definirea riscului şi incertitudinii.

Obiective
Definirea riscului şi a incertitudinii. Indicatorii de măsurare a riscului şi prezentarea
metodelor bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor (metoda lui Hertz şi metoda scenariilor).
Luarea în calcul a incertitudinii – metode bazate pe teoria jocurilor(Laplace, Wald, Savage,
Hurwitz).

Termeni cheie: legea distribuţiei; probabilităţi; risc; incertitudine; dispersie; abatere


standard; coeficient de variaţie; teoria jocurilor.

8.1. Metode bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor


Metoda scenariilor constă în construirea de scenarii bazate pe diferiţi coeficienţi de
probabilitate. Cel mai frecvent se construieşte un scenariu central sau de bază care este considerat
cel mai probabil şi, plecând de la acest scenariu, se construiesc variante în general optimiste şi
pesimiste care reprezintă situaţii limită ce ar putea să aibă loc respectiv în sens favorabil sau
nefavorabil. Pe baza diferitelor scenarii cărora le corespunde o anumită probabilitate de a se realiza,
se determină speranţa matematică şi abaterea standard a VNAT. Dacă speranţa matematică este
pozitivă, proiectul va fi considerat rentabil. Speranţa matematică reprezintă media ponderată a
observaţiilor unei serii statistice şi este un indicator central de tendinţă. Abaterea standard este un
coeficient statistic de asociere a dispersiei unei serii statistice în jurul tendinţei centrale.
Metoda lui Hertz. Bazele metodei lui Hertz, cunoscută şi sub denumirea de metoda Monte
Carlo, sunt apropiate de cele ale metodei scenariilor. Ea diferă în ceea ce priveşte modalităţiile de
luare în calcul a probabilităţilor. Metoda lui Hertz constă în atribuirea unei legi de probabilitate
pentru fiecare moment generator al fluxurilor de trezorerie şi apoi, prin tragere la sorţi, se
calculează VNAT a unui proiect caracterizat printr-o valoare la întâmplare şi se procedează în acest
fel de un număr mare de runde. Această acumulare de VNAT va permite apoi să se construiască
legea de distribuţie a probabilităţii criteriului. Dacă VNAT se caracterizează printr-o speranţă
matematică pozitivă, atunci proiectul va fi evaluat pozitiv. Hertz identifică unii factori susceptibili
de a evalua în manieră incertă pentru un proiect de investiţii: dimensiunea pieţei, rata de creştere
aşteptată a pieţei; partea de piaţă ce revine întreprinderii; mărimea investiţiei; durata de viaţă a

28
investiţiei; valoarea reziduală; preţul de vânzare al produselor şi serviciilor; costurile de exploatare
şi cheltuielile fixe.

8.2. Eficienţa economică în condiţii de risc şi incertitudine


Dacă prin incertitudine se înţelege manifestarea unei îndoieli cu privire la producerea unui
eveniment viitor, riscul reprezintă o noţiune cu dimensiune economică, socială, politică şi naturală
care reflectă posibilitatea ca o anumită activitate umană din viitor să producă o pierdere generată de
lipsa de informaţii sau de insuficienţa acestora.
Una din problemele majore cu care se confruntă ştiinţa economică este măsurarea riscului ca factor
de influenţă al eficienţei economice.
Indicatorii care măsoară direct riscul în valoarea sa absolută sunt:
n
FL
- valoarea estimată a VNAT sau mărimea medie a VNAT: VNAT = E (VNAT) = ∑ (1 + α )
a =1
a
;

n
σ 2a
- dispersia : σ 2 (VNAT) = ∑
a = 0 (1 + α )
2a
;

- abaterea standard: σ = σ 2 (VNAT ) = ∑ p ( FL


i i − FL) 2 , în care:

FLi = valoarea anuală estimată a fluxului de lichiditate în anul a;


FL = flux mediu de lichiditate.
Pentru a stabili riscul proiectului investiţional se mai calculează coeficientul de variaţie
(CV) sub forma raportului dintre abaterea standard şi VNAT estimat, adică:
σ (VNAT )
CV =
E (VNAT )
CV exprimă dispersia relativă a valorii nete actualizate a unui proiect, dând posibilitatea de
a fi comparat cu alte proiecte, din punctul de vedere al riscului. Se alege proiectul cu CV cel mai
mic, deoarece riscul pe unitatea de venit este mai mic.

8.3. Metode bazate pe teoria jocurilor


Teoria jocurilor tratează situaţiile de incertitudine cu ajutorul unor modele care indică o
decizie, în conformitate cu preferinţele decidentului. Metodele bazate pe teoria jocurilor permit
aflarea situaţiei care corespunde cel mai mult preferinţelor decidentului.
1. Criteriul Laplace se bazează pe calculul mediei aritmetice a veniturilor aşteptate (sperate)
pentru fiecare din situaţiile avute în vedere şi propune reţinerea strategiei a cărei medie este cea mai
ridicată. Principalul interes al acestui criteriu este simplitatea calculului.

29
2. Criteriul Wald (Maximin) propune reţinerea soluţiei care maximizează câştigul minim al
fiecărei decizii.Criteriul Maximin este prin definiţie un criteriu de prudenţă.
3. Criteriul Savage (Minimax) propune reţinerea soluţiei care minimizează maximul de
regret. Regretul reprezintă lipsa de câştig rezultată dintr-o decizie. Criteriul Savage reţine soluţia
pentru care regretul maxim este cel mai slab.
4. Criteriul Hurwitz identifică decizia care face maxim rezultatul mediu. Rezultatul mediu
corespunde mediei ponderate a valorilor minimale şi maximale ale deciziilor. În cadrul acestei
analize un rol important va juca parametrul de ponderare. Se va reţine proiectul cu cea mai mare
valoare medie.
Este important de reţinut faptul că luarea în considerare a riscului nu elimină riscul din
cadrul eficienţei unei activităţi economice.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt factorii supuşi riscului şi incertitudinii?


2. Ce reprezintă ecartul tip?
3. În ce constă modelul lui Baumol?
4. Care sunt metodele ce permit luarea în calcul a incertitudinii legate de viitor?
5. Ce este speranţa matematică?
6. Care sunt metodele bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor?
7. Cum definim riscul şi incertitudinea?
8. Care este formula de calcul a abaterii standard?
9. Ce reprezintă coeficientul de variaţie?
10. Care sunt metodele bazate pe teoria jocurilor?

Titular curs,
Lector univ. dr. Marinela Geamănu

30