CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE LA CETATEA LUI

MIRCEA CEL BĂTRÂN DE LA GIURGIU

– CAMPANIILE 1976-1977 –
(Raport preliminar)

DAN CĂPĂŢÂNĂ şi IAVORSCHI GABRIELA

După cum se cunoaşte, ruinele cetăţii lui Mircea cel Bătrân se află pe o
mică ridicătură de pământ existentă în partea de sud-vest a oraşului Giurgiu, la
întâlnirea fostelor cursuri de apă Cama şi Veriga. Pe vremuri, această ridicătură
de pământ era înconjurată de apă, fiind o insulă.
După construirea în epoca noastră a zidului de protecţie a oraşului
împotriva inundaţiilor provocate de apele Dunării, insula a fost unită cu digul,
căpătând astfel aspectul unei peninsule. Până la începerea cercetărilor noastre,
pe insulă se mai vedeau răzleţe urme de ruine de piatră în partea de vest a
acesteia. Zidurile care se mai păstrau la începutul veacului al XIX-lea au fost
demantelate după 1829, blocurile de piatră fiind folosite de multi locuitori la
fundaţiile propriilor locuinţe din Giurgiu.
Pe rând, acest teren a fost folosit ca depozit de lemne, fân, gunoaie, var,
pentru ca în vara anului 1974, buldozerele care au supraînălţat digul în vederea
protejării oraşului de apele revărsate ale Dunării, să distrugă colţul de nord-est al
fortificaţiei.
Menţionăm că în anul 1955, luna noiembrie, un colectiv condus de I.
Barnea şi P. Cernovodeanu, au început aici cercetarea arheologică prin trasarea
unei secţiuni orientate aproximativ nord-sud. Secţiunea a relevat existenţa
zidurilor de incintă, de nord şi de sud a cetăţii lui Mircea, ca şi existenţa unor alte
ziduri, fără a se reuşi datarea lor. Cercetarea nu a fost continuată în anul

1
următor din motive pe care nu le cunoaştem. Colectivul amintit şi-a publicat
rezultatele cercetărilor în revista „Materiale şi cercetări arheologice”, nr.IV/1955.
Salvarea acestui monument, ridicarea sa în plan şi restaurarea pe cât
posibilă a zidurilor de incintă cu aportul Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional,
a fost misiunea pe care ne-am asumat-o în vara anului 1975, când am preluat
conducerea ştiinţifică a cercetărilor arheologice din această zonă a oraşului.
Colectivul arheologic este format din: lt.major Dan Căpăţână, cercetător ştiinţific
la Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară – şef de şantier şi
Gabriela Iavorschi, muzeograf la Muzeul judeţean Ilfov.
Săpătura arheologică din anul 1977 (15 august – 15 septembrie) a
continuat în linii mari coordonatele cercetărilor similare din anul precedent.
Astfel, în S 1, şanţ orientat est-vest, cu dimensiunile de 77/2 m, din care 7
m spre vest în afara cetăţii şi în care în cursul campaniei din 1976 se
surprinsese zidul de vest al incintei fortificate de pe vremea lui Mircea cel Bătrân
ca şi patru ziduri de interior ale cetăţii, cercetarea din 1977 (după degajarea
molozului rezultat din completa prăbuşire a profilelor, datorate în bună măsură
infiltrării apei din balta ce uneşte în momentul de faţă zidul cetăţii cu rambleul
căii ferate), oprită la adâncimea de 5 m faţă de nivelul actual, a reconfirmat în
mare rezultatele cercetărilor anterioare. Reamintim că zidul de incintă surprins în
această secţiune are o grosime de 3 m şi este compus din blocuri mari de piatră
de carieră făţuiţă la exterior, iar miezul (emplectonul) din piatră de carieră sau de
râu de diferite dimensiuni prinse printr-un foarte bun mortar (figura 1).
Zidul prezintă tiranţi orientaţi fie est-vest, fie nord-sud (fig.2), care în prima
fază au ajutat la construcţia propriu zisă a zidului, iar mai apoi la aerisirea şi
împiedicarea pătrunderii igrasiei. Zidurile de interior cu grosimea între 1 m şi 1,5
m au acelaşi sistem de construcţie cu a zidului de incintă.
Menţionăm faptul că atât în S 1 cât şi în celelalte secţiuni (fig.3), deşi s-a
ajuns la adâncimea menţionată, cercetarea nu a ajuns încă la solul viu.
Cercetarea profilelor în toate secţiunile, ne-a reconfirmat faptul, evident
încă din 1976, că după o fâşie subţire de strat vegetal urmează un imens strat
de demantelare care continuă probabil şi mai jos de adâncimea la care au ajuns

2
secţiunile în cursul campaniei din acest an (fig.4). De aceea, până în acest
moment o încercare de analiză stratigrafică privind fazele de construcţie ale
cetăţii ar fi hazardată.
În secţiunile II şi III, orientate nord-sud, cu dimensiunile de 22/2 m şi 22/3
m, cercetarea s-a oprit datorită infiltrării apei la puţin timp după reluarea
activităţii.
De aceea, obiectul activităţii în aceste sectoare a constat în curăţirea
pământului provenit din surparea profilelor şi taluzarea acestora în vederea
evitării unor noi prăbuşiri de maluri.
Profitând de faptul că în finalul săpăturii s-a reuşit prin secţionarea digului
de protecţie al oraşului şi realizarea unui canal de scurgere, secarea bălţii,
secţiunile II şi III vor fi continuate în cursul campaniei din 1978, spre nord în
afara incintei cetăţii, pe locul fostei bălţi. Menţionăm că în acest loc se găsea în
1595 podul de vase care lega cetatea cu oraşul Giurgiu. Acest pod a fost distrus
de artileria lui Mihai Viteazul, îngăduind voievodului să înfrângă şi să înece astfel
grosul trupelor otomane, aflate pe malul de nord al Dunării. Există astfel
posibilitatea de a fi găsite obiecte, arme, etc., ale ostaşilor înecaţi în zonă,
îmbogăţind astfel patrimoniul de epocă care formează tezaurul nostru naţional.
În sectorul de cercetare al turnului de sud-vest al cetăţii, paralel cu
cercetarea care a continuat în S IV (17/1,5 m), a fost trasată o secţiune, S IV A,
orientată nord-sud şi făcând cruce cu S IV. Scopul executării acestei secţiuni a
fost surprinderea zidurilor de nord şi sud ale turnului. Deşi nici în sectorul turn
cercetarea nu a ajuns la pământ viu din cauza infiltrării apei, câteva consideraţii
arheologice se impun a fi arătate:
Săpătura a scos la iveală zidurile turnului (fig.5) şi de asemenea, pavajul
de interior format din pietre de râu prinse în mortar (fig.7). De pe acest pavaj se
pătrundea în turn printr-o uşă practicată în zidul de est al turnului.
În interior turnul avea drept ultim pavaj, dale mari de piatră având
dimensiunile de 56x54x10 cm. Cercetarea relevă faptul că acest pavaj construit
mai modest, din pietre de râu de dimensiuni mici prinse în mortar (vezi profilul

3
fig.6). oricum acest nivel de locuire a suferit un puternic incendiu, după cum ne
indică stratul de arsură din profil.
Constatarea cea mai importantă în sectorul turn este că acesta nu este
exterior cetăţii, aşa cum ne indică stampele din sec. XVI-XVIII, ci interior, planul
său constructiv având analogii cu cele ale cetăţii Neamţului, Poienari, Suceava,
etc.
Tot în cursul campaniei din 1977 s-a început decopertarea zidului de vest
al incintei Mircea cel Bătrân. Zidul a fost degajat până la o adâncime de 1,5 m
faţă de nivelul actual. Cu acest prilej s-a constat că zidul prezintă din 4 în 4 m
locaşe pentru tunuri. Este fără îndoială una din fazele ultime ale existenţei
cetăţii, probabil de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor.
În careul 4 al secţiunii V, la adâncimea de 1,50 m s-a descoperit o ghiulea
de tip Walerand de Wavrin. Alături de celelalte ghiulele de piatră şi fier găsite în
cursul săpăturii din anul acesta, numărul total al ghiulelelor scoase din săpătură
se ridică la 19 (fig.8 şi 9).
Materialele ceramice recoltate în cursul cercetării sunt databile în sec.XIV-
XIX. Dintre cele de sec.XIV-XV amintim: bucăţi de oale şi străchini cu fundul
inelar şi decorate pe faţa interioară cu tot felul de ornamente (flori stilizate, linii)
executate în tehnica sgraffito şi cu smalţ de diferite culori, dar în care predomină
verdele şi olivul.
Prin tehnica de lucru şi profilul lor, aceste fragmente databile, după cum
am arătat, în sec. XIV-XV, fac parte din ceramica românească de tradiţie
bizantină.
În final precizăm faptul că datorită marii adâncimi la care va ajunge
săpătura (probabil cca 10 m) cercetarea de până acum reprezintă abia un
început. De asemenea ţinând cont de ritmul de lucru realizat în 1977 şi de faptul
că pe măsura continuării cercetării la adâncimi şi mai mari, acesta se va
micşora, estimăm în timp săpătura arheologică de la Giurgiu la minimum 5 ani.